Ar fi mai simplu de-as avea ceva de zis? Si nu orice, ma refer la ceva cu-adevarat demn nu doar sa fie spus, dar mai ales sa fie scris. Sa ramana in urma mainilor mele, un fel de dara coroziva secretata de un megalopod. Un fel de urma a unui mamut care-a pasit cu gratie prin iarba proaspat rasarita, verde, vesela, plina de sperante, prin care au trecut colosii iar ce-a ramas in urma e doar un cerc frumos al ecologiei sistemelor complexe. Si-ar fi mai simplu, ma gandesc uneori in timp ce regret viciile la care-am renuntat, gesturile auto-distructive carora le-am zis la revedere, oamenii pe care i-am intalnit si pe care i-am incurajat sa mearga mai departe, ar fi mai simplu daca fiecare ne-am decide la un moment dat, veritabil, asupra unui loc unde sa ne asezam si apoi gata, nu ne miscam de aici, aici suntem noi si doar noi si-aici ne vom pune in paza soarelui. Pana cand soare vom deveni si noi. Sau cel putin roca impletita in colagenul oaselor noastre, doar ea va incinge in ultimul ceas si ultima clipa a unui Pamant care-adoarme la umbra piticei rosii. Ar fi mai simplu, zilele acestea, daca as avea ceva de zis. Subiectele savuroase mi s-au scurs. Subiectele supurante mi s-au spart precum niste bube adanci, conopidiforme. Constiinta civica mi s-a descuamat precum un pzoriazis ireverent. Si n-o mai am. Am doar o viziune blanda, areflexiva, asupra puterii rezonatoare a cuvintelor si a aranjamentului lor. Pictura mea de cuvinte nu va putea vreodata sa fie simpla. Cum as putea sa mint ca traim o realitate pe cat de frumoasa, pe atat de penibil de sumar imbracata incat noi, eu sa o pot reflecta intr-o diateza lineara, coerenta. As putea sa decid doar asupra unui colt infinitezimal de mic al ei, pe care sa sper ca am sa-l pot povesti. Sau sa ofer o priveliste a lumii de undeva deasupra, de pe un munte printre ale carui baieri s-au lasat norii.
Dar nu mi-e simplu. Nu mi-e scurt, sau lung. Fiara flamanda care vine mereu si mereu inapoi pentru acel “nou” nu va putea fi vreodata satula.
Nu vreau sa ma uit in urma la cele ce-am scris saptamanile acestea. Daca ai sa o faci, spune-mi ca nu mi-am pierdut cursul. Dar daca mi l-am pierdut, nu-mi spune. Nu inca. Lasa-ma sa cred ca inca mai curg cu raul cel putin pana la cascada. Iar daca am sa cad, lasa-ma sa cred ca leganatul nu e vant, ci e dans. Lasa-ma sa cred ca pamantul cade o data cu mine, iar de ne vom intalni va fi doar o apropiere vremelnica, intre doua fiinte sensibil separate de timp intr-o istorie care pe masura ce se desfasoara in fata lumilor prinde viteza. Noi suntem, ar fi mai simplu sa admitem, doar o veriga intr-un lant de evenimente. Miracolul din noi e ca din spatele ochilor se nasc mereu himerele clipei ce vine, e doar un artificiu al copiei pe care ne-am decis sa o punem in scena, in acea scena in care noi suntem protagonistii dramei, si-ai finalului fericit.
Dar pana atunci, am sa-ti spun un secret. Ingerii nu sunt altceva decat fantomele oamenilor pasari, ai shamanilor intoxicati cu suc de ayahuasca si arbore de aloe. Ingerii nu sunt altceva decat productia deliranta a unui primitiv care-a mancat o planta netrebnica. Ingerii nu sunt altceva decat parintii nemernici ai unei generatii de megalopozi care-au calcat iarba verde, plina de speranta, in picioare. Dar, pentru tine, ar fi mai simplu daca am conchide ca ingerii sunt pastratorii tuturor celor divine, sacre, in care noi ne angajam in mod fara echivoc pentru a perpetua mema, spune Eliade, eternei reintoarceri.
Ce-ai invatat in timpul ce-a curs intre noi de cand eu m-am oprit din a scrie, iar tu ai inceput a citi? Si ce natura are placerea, curiozitatea, satisfactia sau reveria pe care eu o nasc in tine? Sa fie oare posibil ca pret de o clipa biologia mea se intalneste cu a ta? Ca neuronii nostri canta o muzica sintonica, in oglinda? Sau poate ne-am infectat cu totii cu aceeasi boala contagioasa numita “constiinta”, si de fapt vorbeste boala din noi, care cauta sa iasa la suprafata, sa erupa, sa renunte in cele din urma la substratul material, organic catre ceva mai bun? E posibil ca undeva, mult dupa ce ne vom stins, vor ramane cuvintele, asteptand o voce sa le vorbeasca, si o ureche sa le auda. Asteptand niste buze care sa le suspine, si o piele care sa se lase mangaiata, si un corp care sa inteleaga toate intelesurile posibile ale lui “bine ai venit”. Si-ale lui “mi-a fost dor de tine”. Si-ale lui “te iubesc”. Pana la urma, in tot si in toate suntem aici sau un pic mai la o parte pentru ca a fost mai simplu. Nu poate fi altfel decat asa. Restul e doar iluzie.
G.
Am promis ca o sa organizez un pic lucrurile. S-ar putea sa va fi scapat, dar in ultimele 3 luni am adunat sase povesti sub acelasi titlu: “natura moarta”. Ideea mi-a venit intr-o buna dimineata, in timp ce paseam grabit spre spital si-am trecut pe langa un paraplegic care rula cu viteza pe pista de biciclete. Mi-am adus aminte ca, deunazi, vazusem un alt paraplegic pe marginea digului. Cele doua imagini conexe au nascut o idee…si-asa a inceput o poveste. Asa incepe de obicei. A urmat un joc vreme de saptamani bune, in care in mod voit mi-am lasat mintea sa navigheze libera de pilot automat catre lucruri din mediu care imi creau reverberatii. Au urmat amintiri, unele cu un mare sambure de adevar, altele pur fictive si totusi cu o aroma, o savoare care-mi face enorm placere, atunci cand o pot transpune in scris. Ultima poveste din “natura moarta” e poate cea mai pragmatica, experienta mea disociativa in prezenta a doi caini e cu atat mai relevanta cu cat eu sunt canofob (in remisie, din fericire). Odata cu acel rendez-vous, mi-am propus sa opresc exercitiul. Iata-le, deci, pentru prima oara “culese” impreuna, sunt multumit ca am reusit sa le scriu fara sa-mi roseasca foarte tare obrazul la o lectura ulterioara.
andreanum & co 