Semne

La scurt dupa ce povestea lui SG a permeat in presa romaneasca Ada m-a sunat, intr-o dimineata, sa ma roage sa scriu despre semnele abuzului sexual la copil. M-am abtinut in primele zile, tema era mult prea fierbinte si uneori cuvintele pica pe urechi sensibile. Eforturi anterioare in tarile in care am lucrat arata ca deindata ce practicienii psy emit opinii despre un atare subiect apare contaminare si, nu rareori, camerele de asteptare la profesionisti se aglomereaza cu oameni care din varii motive vor considera ca au fost abuzati in copilarie, multi in mod eronat poate. Crima sexuala, cea traita sau povestita, sta printre locurile de mare angoasa pentru mintea umana.

Trebuie sa desenez de la inceput marginile in care se discuta un asemenea subiect. Exista o variabilitate culturala imensa. In anumite locuri ale lumii parinti si copii dorm in acelasi cort si parintii fac sex cu copilul in patura si nu e considerat abuz. Sunt alte culturi  – vezi cele din arhipelagul polinezian (si aici imi fac un repros ca nu am continuat deocamdata povestea de pe insula Pitcairn) – unde copiii isi incep viata sexuala la 11 – 12 ani si exista promiscuitate care pentru occidental si rasaritean deopotriva ar putea trece drept abuz. In Yemen fetele sunt date in casatorie unor barbati adulti la 12 ani. In cultura Baruya, de exemplu, si in triburile Sambia din Papua Noua Guinee, copiii de sex masculin care intra la pubertate incep periodic fac felatie barbatilor din trib pentru ca, in credinta lor, sperma transfera masculinitate si e necesara bunei dezvoltari spre maturitate. Salbaticie? Fara doar si poate, dar parte din normalitate.

Diversitatea culturala e obligatorie atunci cand stabilesti granitele. Sexul si sexualitatea sunt domenii sacre si sunt consecrate in interiorul unei culturi. Limitele sunt totusi dictate de forte egalmente contrare. Christopher Hitchens de exemplu argumenteaza si  nu o singura data ca exista ceva universal in tragedia multilarii genitale prin care trec femeile in multe parti ale lumii (Ayaan Hirsi Ali descrie cu lux de amanunt procesul prin care a fost circumcisa la varsta de 9 ani). E tot cultura, dar in acelasi timp o forma de abuz.

Dau cele doua exemple pentru a observa de la inceput ca nucleul central al abuzului sexual (dar si de alta natura in general) e durerea. Durerea fizica e reprezentata de, si o consecinta a, mijlocului de violenta prin care cineva e obligat sa faca lucruri, sau sa participe la un act la care nu doreste. Durerea psihica, in revansa, e o tangenta la cativa factori. Primul tine de frica de moarte si neputiinta de a gestiona o situatie in care controlul este in mod brutal detinut de altcineva. Un al doilea e reprezentat de rusinea individului, una de-a fi expus unei situatii inacceptabile social. Finalmente, umilinta contribuie profund la durerea psihica; de departe, probabil, umilinta capata nota cea mai salienta de-a lungul vietii si erodeaza, treptat, psihicul individului.

Abuz sexual e orice gest neconsimtit cu tenta sexuala pe care un adult, sau copil mai mare, il impune asupra unui minor. Nu neaparat arbitrar legea discuta gestul in raport cu varsta victimei (sub 7 ani, 7 – 12 ani, 12 – 16 ani, 16 ani+) pentru ca impactul difera. Nu rareori agresorul este la randu-i minor, si sunt situatii descrise in care un copil de 7 – 8 ani a abuzat sexual de alt copil. Cumva contraintuitiv am sa plec tocmai de la o atare ipostaza pentru a creiona, treptat, un tablou al copilului molestat sexual.

Practica sexuala este ancorata genetic dar deprinsa social. Ambele genuri sunt functionale de la nastere, i.e. baietii au erectie si fetele au modificari de ph, umiditate si tonus vaginal. Pe de alta parte axa gonadala, i.e. hormonii sexuali, sunt intr-o faza latenta care se deblocheaza catre adolescenta si permite maturizarea sexuala secundara. Oamenii devin fertili. Social, insa, functia urmeaza biologiei astfel ca mai intai are loc maturare si abia apoi exprimare comportamentala. Orice gest sexual, cu exceptia explorarii firesti a propriului corp, exprimat asupra unei alte persoane poate ridica suspiciunea unui abuz.

Am sa ii spun procesului “genitalizare“. Nu facem psihanaliza aici si nu discutam modelul freudian de evolutie psihosexuala a copilului. Cert este ca daca un copil ii face sex oral unui alt copil exista o sansa teribila ca acelui copil i s-a aplicat un atare tratament fie de catre alt minor sau adult. Am avut o astfel de situatie pe vremuri, o fetita de 11 ani pe care parintele adoptiv a prins-o in timp ce ii facea cunnilingus surorii ei mai mici. Ulterior am aflat ca in perioada de plasament fetita fusese obligata sa se prostitueze. Genitalizarea este probabil cel mai frecvent, si ubicuu in manifestare, comportament indicativ de abuz. A nu se include aici baietii de la clasa I care ridica fustele fetelor sau care le trag de bluze sa vada ce e in ele.

Un alt semn este regresia. Nu doar abuzul sexual dar si acesta, in particular, reprezinta un obstacol oribil in calea dezvoltarii firesti a psihicului individului. Copiii au borne de dezvoltare pe care le trec, uneori regreseaza (Brazelton le numeste poetic, dar un pic inexact, “touchpoints” sau puncte de cotitura) in efortul de-a le trece din nou. De exemplu poti avea copii care devin continenti urinar sau complet si care la distanta dupa ce n-au mai facut pe ei ar putea sa faca din nou. Astfel de alunecari sunt normale pentru varsta dar alteori, daca se sistematizeaza, ridica semne de intrebare. Copilul care dormea singur si insista sa doarma cu cineva de asemenea daca instanta se prelungeste poate ridica un semn de intrebare. Regresia e uneori teribil de privit, copiii dorm in pozitie fetala, de aparare, isi sug degetul sau cauta acel “safe place”, un loc de siguranta unde sa fie protejati. Regresia se manifesta si la nivelul abilitatilor de socializare, copilul abuzat nu se joaca in cooperare sau daca se joaca va fi agresiv, egocentric si disruptiv. Lumea dinauntru care e dezintegrata de abuz cauta sa fie proiectata inafara, ca atunci cand, otravit fiind, versi spontan in tenta de-a elimina otrava.

Copiii sunt fiinte remarcabile prin abilitatea lor de-a invata dar in acelasi timp dificultatea – inca la acest moment in viata – de a abstractiza si internaliza lucruri. Or daca la nivel cultural sexul la varsta lor este inadecvat culturii pe palierul de dezvoltare obisnuit copilul va proiecta. Prin proiectie inteleg exact gestul de a reprezenta, primitiv, trauma traita prin a) fantezie, b) joc si c) gest grafic . Gestul grafic al copilului se organizeaza de la mazgalelile colorate pe care le face fiul meu la 2 ani si jumatate pana la desene elaborate. Fantezia exprimata in gest grafic e un proxy inexact de trauma sexuala, e de altfel eroarea pe care o fac multi psihologi care citesc mai mult decat e cazul in desenele copiilor cu care lucreaza. Uneori, vorba lui Bill Clinton, un trabuc e doar un trabuc. Contra-transferul practicianului de-a personifica falusuri in copaci si vulve in flori e egalmente periculoasa. Dar in relatie cu cele deja scrise mai sus, daca ai un copil care isi schimba gestul grafic, care incepe sa deseneze/ coloreze in culori violente (rosu, negru, violet, maro), care proiecteaza pe foaie fantezii cu continut morbid sau obscent, e timpul sa iti pui un semn de intrebare. Am avut un pacient de 12 ani, de exemplu, care traise intr-un bordel toata viata lui si fusese expus la prostitutie infantila. A fost adus dupa o ingestie acuta de medicamente. Incercase sa se sinucida. A petrecut toata noaptea cu mine desenand pe un flip-chart femei cu sani taiati si barbati cu penis infantil. Se lauda ca el a f*tut toate curvele samd. Gestul grafic era violent, fetele oamenilor erau deformate, oamenii aveau gheare, gurile aveau dinti. Fantezia si proiectia copilului traumatizat au un nivel de detaliu exacerbat, in interiorul actului de abuz mintea se concentreaza pe micro-procesare pentru ca la nivel macro nu poate procesa.

O observatie foarte importanta merita facuta din perspectiva psihotraumatologiei. Una e un copil care a suferit un abuz accidental, sa ii spunem viol desi termenul e vag sinonim. Alta e un copil care e molestat repetat si pe perioade mai lungi. Una e daca agresorul e un strain alta e daca e o persoana de incredere. In situatia copilului agresat sexual de catre o persoana de atasament, pe perioada mai lunga, in diada, a se vedea cuplul pedofil-victima se formeaza o legatura simbiotica. Uneori, paradoxal, copilul prefera compania agresorului decat a altor persoane in conditiile comportamentului descris mai sus (care sub o forma sau alta este omniprezent) si asta pentru ca, psihologic, copilul incearca sa il contina intr-ansul pe agresor si sa il neutralizeze. Bulgakov Nabokov (LE, mcy comment, eroarea mea) in Lolita, de exemplu, scrie magistral despre dinamica neobisnuita dintre L. si Humbert, abuzatorul si in acelasi timp obiectul fascinatiei ei. Am avut cazuri in care victima unui abuz sexual in copilarie justifica, a se citi se indentifica la limita cu, abuzatorul ei. Procesul paralel care are loc la nivel ulterior (psihologic) e ca in omnipotenta lui molestatorul se vede pe sine ca o victima a propriilor pulsiuni. Nu se poate abtine. E o pornire care odata savarsita il condamna pe abuzator la o moralitate incerta pe care la randul lui acesta o impinge spre copil. Copilul l-a provocat. Mirosurile, pielea, inocenta devin puncte de explicatie psihotica a para-normalitatii. Toate sunt traficate in diada si copilul le ia asupra lui. Nu a fost el, am fost eu. Vina si umilinta raman la adresa copilului care le metabolizeaza. Copilul victima a unui abuz adeseori e un copil vinovat, care in atitudinea fata de ceilalti are o tendinta patologica de-a-si cere iertare pentru lucruri pe care nu le-a facut sau care sunt anodine. Uneori apologia capata caracter de transa, in interiorul ei copilul e inconsolabil si devine o icoana in vie desfasurare a traumei traite. Este de aici de fapt de unde origineaza, intr-o fractie de cazuri, tendinta de-a externaliza vina prin abuz continuat la varsta adulta. Brent si colegii au aratat ca trauma sexuala intr-o proportie mai mare de 5 – 6 ori decat la cazurile de control genereaza, in familii in care tatal a fost abuzat, risc de abuz la copil. Asta nu inseamna ca unanim cineva care a fost victima unui abuz sexual va abuza la randul ei sexual. Propozitia, desi vehiculata copios in tabloide si pe retele de socializare, este falsa. In fapt este o proiectie publica prost fundamentata empiric prin care respingem caracterul constituit, si final, de victima pe care il au persoanele traumatizate sexual.

Ca uneori abuzatorul a fost la randul lui abuzat sexual in copilarie este cel mult o circumstanta. Majoritatea celor molestati nu vor molesta vreodata pe cineva ba chiar dimpotriva.

Un cuvant foarte important trebuie spus despre obiceiurile alimentare si de auto-igiena ale copilului abuzat. Legat de toate cele de mai sus, si cu contributie secundara la tablou, este tulburarea de nutritie a copilului. Unii varsa incontrolat, altii au o oralitate excesiva si ajung supraponderali/ obezi. Nu e doar simbolul actului de-a fi fost violati oral (cum iresponsabil apare scris in lucrari de pretentie uneori) cat mai degraba o expresie viscerala, vegetativa a tonusului simpatic crescut, a se vedea nivelului crescut de hormoni de stress. Nu doar in abuz ai sa vezi asta, o vezi si la copilul unde exista violenta familiala/ domestica, o vezi si la copilul unde exista conflict scolar nerezolvat, o vezi si sporadic la copilul care traieste toate premisele unei familii fericite si functionale. Dar cand ai un copil la care prima prezentare e nutritia anormala, si apoi observi semnele de mai sus, regresia, genitalizarea samd posibilitatea unei traume sexuale trebuie luata in considerare.

Cat de grea e povara unei traume sexuale asupra unui copil la maturitate? – asta e o intrebare la care daca as raspunde cu evidente as putea sa ies la pensie si sa ma retrag pe o insula cu palmieri. Anecdotic, prin experienta mea profesionala, tind sa fiu optimist. Terapia poate sa rezolve trauma astfel incat sa fie in cele din urma internalizata de cel care a suferit, astfel incat sa isi ajusteze functionarea pana la un palier optim. Asta nu inseamna ca nu e preferabil sa nu existe abuz sexual, asta inseamna doar ca putem ajuta eficace si cu succes situatii in care abuzul s-a produs. Fiinta umana are un bagaj uluitor de rezilienta si poate surmonta evenimente fudroiante de viata. Sunt tocmai aceste povesti de supravietuire incredibila in conditii  de adversitate care motiveaza intervenantul sa spere, si pacientul sa persevereze. Vestea buna pe care i-o dai unei persoane care, adulta fiind, iti povesteste o istorie de abuz sexual, e ca a trait, si indiferent ce-a trebuit sa faca a invins pana aici. Mai greu e cand ai cazuri unde suspectezi abuz continuat si cumva nu poti obiectiva cu certitudine “ce se intampla de fapt”. Linia in nisip e ca rezolvi cazuri care devin cazuri, nu rezolvi suspiciuni sau propriile tale proiectii asupra unei situatii ambigue.

Romania nu are un personal bine format pe managementul abuzului sexual la copil. Randurile mele nu sunt indreptate doar catre parinti si cititori deopotriva, dar si spre profesionisti. Abordarea profesionala in astfel de situatii are nevoie de o conduita particulara. Am sa scriu despre ea in zilele urmatoare.

Mesajul de luat acasa e deschideti ochii. Dar nu cu manie. Nu cu teama. Si nu cu malitie. La sfarsitul zilei menirea noastra e sa ajutam nu sa adancim prapastia traumei. Da agresorul are nevoie sa fie pedepsit dar nu lapidat, uneori sunt situatii in care abuzatorul insusi/ insasi are nevoie de ajutor specializat. Las justitia pe mana justitiei si dreptatea pe mana moralei. Job-ul meu ca medic e sa ingrijesc oameni indiferent ce au facut, bun sau rau, calai sau victime. Si in relatia mea cu pacientul nu am voie sa fiu calau, sau victima. Pe peretele meu e un toiag si un sarpe de arama hipocratic.

G

Ganduri pentru Sophie

Primul gand pe care il am in fiecare dimineata, in ultimele trei zile, e ca ajutorul pe care il dam in clarificarea povestii ei vine cu un pret teribil. Dintr-un copil anonim a ajuns vedeta fara voie, numele ei e stiut de mii de persoane, nume care la sfarsit, indiferent de adevarul pe care il voi descoperi cu echipa mea, va fi asociat cu moartea violenta a mamei ei, acuzatiile de abuz sexual la adresa tatalui si bunicului patern, lupta legala intre cei care au trait pentru posesia ei, si un viitor deocamdata incert. Astfel de lucruri in umanitate nu ar trebui sa se intample. Ma gandesc, mai mult, nu e etic ca imaginea unui copil sau numele ei, detalii legate de adresa ei de resedinta sau orice altceva care ii atinge identitatea sa fie vehiculate in mediul online, liber pe terminalul oricui. Teama mea e ca in cele din urma cei care sunt implicati in asta vor fi consumati de nevoia lor de justitie mai putin decat nevoia de adevar. Or adevarul implica si posibilitatea, oricat de nesugestiva, ca ea nu a fost abuzata, si ca fara o gandire lucida si judicioasa gesturi facute azi ar putea sa-i compromita relatia deja turbulenta cu parintele care a ramas in viata, cu familia extinsa si, prin ei, cu viitorul.

In discutia pe care o am zilele acestea cu colaboratorul meu si partener in comisia pentru protectia victimelor torturii, abuzului psihologic si persecutiei (SPCTP) din WPA (Asociatia Mondiala de Psihiatrie) – din care fac la randu-mi parte – principala grija este sa ne asiguram ca la orice moment pasii pe care ii facem nu pericliteaza binele emotional al lui Sophie. Detaliile povestii sunt complexe si departe de-a fi fost confirmate in anchetele psihologice efectuate deocamdata. Stim ca astfel de expertize nu sunt perfecte de departe, stim ca oricat de bun este protocolul de analiza a unui caz nu poate stabili dincolo de indoiala un adevar faptic. Stim, de asemenea, ca in situatia oricat de neverosimila ca Sophie a fost abuzata de tatal ei sunt amprente in timp care trebuie furnizate celor care au competenta, vezi politie si procuratura. Astfel de amprente nu pot fi doar acuzatii verbale din partea bunicii materne (implicata in propria ei lupta legala) sau un jurnal electronic al mamei, complet nesecurizat si care nu exista in varianta holografica. Ce stiu, faptic, este ca tatal lui Sophie a facut gesturi care au condus la moartea mamei lui Sophie. Si ca Sophie era acolo.

Ma apasa faptul ca un copil a asistat la o crima violenta fie direct fie prin proximitate. Ma apasa teribil posibilitatea ca a fost expusa pornografiei infantile asa cum este afirmat de unii martori. Expunerea la pornografie de orice fel este o forma de abuz sexual la copil in intelegerea noastra, a profesionistilor. Iar gandul ca e posibil ca tatal lui Sophie a facut orice gest calificabil drept nepotrivit fata de o fetita de 3 – 5 ani ma inversuneaza si imi motiveaza maratonul la care m-am inhamat.

Am sa imping agenda aceasta in efortul de securizare al fetitei. Admitand scenariul unui abuz din partea tatalui (ca ipoteza de baza) si custodia bunicilor paterni (un fapt la moment) care e efectul in viitor, cand CG va fi eliberat, asupra lui Sophie? Retraumatizarea si re-expunerea la abuzator intr-un astfel de situatie sunt de ne-acceptat.

Pe de alta parte, luand in considerare ipoteza – si nu vreau sa fiu prost inteles, nu spun ca bunica materna minte – deci luand in considerare ipoteza ca in realitate nici un abuz nu a fost comis, inseamna ca fantezia desfasurata in mintea mamei ei, partajata de bunica si publicizata in ultimele saptamani raman un episod cu care Sophie va avea contact in viitorul ei pentru ca oamenii au vorbit de asta pe facebook si in presa romaneasca. Ce va spune? Cum ii va ajuta asta relatia cu mama mamicii ei, singura legatura pe care o mai are acum cu un trecut a carui finalitate e din pacate fapt? Vreau sa cred ca toti cei care participa benevol ca si mine, si care cauta in cele din urma sa faca un bine unui copil, inteleg care sunt consecintele concluziei ca un abuz nu a avut loc. E posibil ca va fi contaminata de pletora de informatii circumstantiale, e posibil ca va ramane cu un dubiu privind propria ei experienta paterna. E de dorit ca un copil sa aibe vreodata o relatie cu criminalul mamei lui? Dar cand e tatal copilului?

Astfel de povesti nu pot avea o concluzie care sa fie multumitoare. Adevarul e ca in fata faptelor majoritatea se vor simti neputiinciosi. Nu putem sa dam lunile inapoi. Nu putem sa vaporizam arma care s-a gasit in mana unui barbat in momentul cand, indiferent de motiv, a lovit o femeie si a omorit-o. Nu putem sa luam copilul din locuinta in momentul comiterii faptei si sa o punem intr-un loc unde sa ii fie bine. Cuvintele de confort sunt putine si suna gol. Dreptatea nu vindeca rani. Cel mult ofera compensatie si adoarme demonul justitiei. Intelegerea vindeca rani. Concilierea vindeca rani. Timpul si distanta vindeca rani. Increderea in lume poate fi reconstruita. Increderea ca lumea e un loc bun si liber, un loc sigur unde poti sa iubesti si sa nu fii tradat, sa faci copii si sa le lasi parintii alaturi, sa razi, sa plangi, sa cresti.

Iar voi, cei care va implicati, cumpatati fiecare gest inainte de-a va sui in caruta zelotilor. Daca ati cautat senzatie schimbati canalul, sunt jocuri mai putin periculoase ca acesta, sunt seriale gen CSI sau Dexter mult mai benigne. Daca sunteti dornici sa ajutati si sa oferiti sprijin clarificati-va un obiectiv pragmatic fie de asistenta financiara a partilor/ bunica etc., fie de publicizare responsabila si echidistanta a povestii. Singura consecinta deocamdata a efortului spontan si onest al doamnei Roanghesi e ca s-a ales cu un proces de calomnie. Ajutor pentru dansa inseamna o echipa buna de avocati, translatori buni, o buna consiliere psihologica pentru medierea relatiei cu bunicii paterni, si finantare pentru munca titanica din lunile care vin. Lumea nu merge asa, adevarul nu se triaza in presa. Presa poate investiga, oamenii pot face propriul lor demers sa cearna evidente si, de ce nu, pot asista justitia in rectificarea propriilor slabiciuni.

Nu pot sa alimentez credinta ca toti oamenii implicati in proces sunt animati de alte dorinte decat protectia unui copil, fie ei judecatori, pedopsihiatri, psihologi clinicieni, experti agreati de curte sau bunici de toate partile, jurnalisti, comunitati online, investigatori independenti samd. Atata ca dorinta nu e insotita uneori de competenta sau – simplu spus – putiinta. Or in absenta ambelor brate, cel al competentei si putiintei, devotatul se transforma in fanatic.

Nu vreau sa supar sau sa dezamagesc prin asta oamenii minunati prin al caror efort e posibil ca vom face lucrurile sa aibe un deznodamant pozitiv (atat cat se poate in conditiile date). Anii de cand fac asta m-au invatat ca succesul e o functie nu doar de perseverenta, cat de metoda.

Celor care vor transparenta am sa le spun tot ce pot constient ca le pot spune foarte putine. Si in perioada viitoare am sa le pot spune chiar mai putin decat pana acum. Eu nu ma rog, cei care credeti rugati-va. Si ganditi ganduri bune pentru Sophie.

G

Si pana la urma…

Si pana la urma ce merita pe lumea asta? Superman, aka Clark Kent, afla devreme in pregatirea lui profesionala de la holograma tatalui ca odata cu marea putere vine si marea responsabilitate. Dar, Lordul Acton ii spune episcopului Creighton – intr-o lume victoriana – puterea absoluta corupe absolut. Iar Tolkien, eroul meu iubit, vorbeste intr-o scrisoare catre fiul sau Christopher ca rostul metaforei in Stapanul Inelelor e ca sunt oamenii mici, la sfarsitul zilei, care cara greutatea lumii pe umeri.

Puterea e drogul pe care l-am invatat devreme, intr-o vreme cand mama ma invata sa ma rog la Ingerul meu personal. Eu sunt mic, Tu fa-ma mare, eu sunt slab, tu Fa-ma tare. Se amuza mereu pentru ca la partea asta de obicei ma rugam eu sunt slab/ Tu fa-ma gras (antonimul de-mi parea potrivit). Ironic se pare ca Autoritatea m-a ascultat si m-a facut mai degraba corpolent. Cu puterea inca ma mai lupt. Ridic greutati in mod rezonabil, iar mintea-mi sufera povara cu rezonabila flexibilitate. Am facut baie in Styx cu ea de suficiente ori incat sa-mi fi ramas doar un calcai descoperit si inca si pe el il mai bag, tentativ, in smoala din cand in cand sa vad cum e.

Si totusi randurile mele nu se vor o alegorie. E perversitatea scribului sa deseneze viata in cuvinte potrivite, e o poezie care pica usor in ridicol cand nu pui fapte langa ea. In lumea reala Goliath castiga, Puternicul zambeste condescendent in timp ce viermele se taraste. E un banc stupid cu doi serpi care discuta la umbra unui copac, m-a lasat vipera aia zice el, nu-ti fa griji raspunde celalalt o sa vezi ca in curand se taraste inapoi. Puterea face obiectul unui simt ciudat al umorului, oamenii rad de propria slabiciune dar mai ales de a altora. Nu o intelegem, nu ne iese socoteala, de ce loveste agresorul si – de cele mai multe ori – de ce nu se apara victima. Ce face ca oamenii sa se imparta in tabare inegale, de-o parte alfa de alta omega?

Adevarul e ca si alfa si omega traiesc si supravietuiesc. Atata ca au strategii diferite.

Am scris undeva, mai demult, de diferenta dintre victima si victimizare. Statutul de victima e unul generat de un eveniment oarecare de agresiune in care un individ este prejudiciat in orice fel. Undeva, invizibila, sta linia egalitatii in fata unui punct de reper trasa utopic de umanitate. In fata ei ar trebui sa fim simetric distribuiti, unii si altii. Sa fii om e un argument suficient pentru care indiferent de om esti la fel de unic. Dar asta nu se va putea intampla vreodata altfel decat intr-o carte de filosofie sau etica. Admitem functional ca oamenii se impart pe o curba a inegalitatii si totusi nu sunt unii agresori, si alte victime. Exista o coloana vertebrala, a drepturilor fundamentale, care ordoneaza coerent spatiul in care suntem toti egali; la masa bogatului saracul n-a mai putut fi primit, pana la urma. Desi barbatii sunt egali cu femeile – vorba lui Orwell – unii sunt mai egali decat altii. Desi adultii sunt egali cu copiii sunt copiii care cel mai adesea pica victima adultilor, si nu invers. Iar in relatia dintre om si stat e statul, si nu omul, care sfarseste prin a agresa si-a controla.

Victimizarea e ruda corupta a ridicarii de maini intru apararea unui drept. E lupul in haine de oaie. Sunt momente cand omul vrea struguri si strugurii sunt prea sus dar – contrar fabulei lui Lafontaine, nu devin acri. Victimizarea e scara pe care omul se catara ca sa poata ajunge la struguri. Paradoxul e ca victimizarea e o forma de agresiune din partea si-a celui care o practica activ, dar mai ales a celuia care si-o reclama in diateza pasiva. Cand o comunitate a fost opresata suficient de mult, de exemplu, capata o forma de prevalenta in mintea comuna a colectivitatii, ca orice mana pica advers e in numele victimizarii; prin crapaturile logicii indivizii interpreteaza. E pentru ca sunt negru, nu? E pentru ca sunt femeie. E pentru ca sunt tigan, sau roman, sau am nasul mare. In numele daunei putativ provocate victimizatul, prooroc mincinos, cauta foloase pe care obisnuit nu ar trebui sa si le insuseasca. E convins ca i se cuvin, lumea i-a gresit (si da, de multe ori lumea i-a gresit si a platit), sa fii victima poate deveni o mare putere si puterea absoluta corupe absolut. Nemijlocit, deci, victimizarea capata forma unei sulite de infipt in coasta trecatorului. Nediscriminat, milioane de germani au persecutat evrei pentru ca au pierdut un razboi orchestrat de – ceea ce ei numeau – “evrei bolsevici”. Victime devenite agresori au agreat un Holocaust, nu cel mai mare si oricat de optimisti am fi nu ultimul din umanitate.

E putin probabil sa invatam. Nedreptatea trebuie sa existe in lume, e antimateria necesara oranduirii unei minti care sa mai poata discerne.

Si totusi practicam binele. Nu strivim corola de lumini a lumii. Majoritatea dintre noi. Respectam semnele de circulatie. Apreciem binele facut, binele gasit. Propovaduim pacea. Strangem mainile. Iubim. Cream. Ne umplem mintea cu spirite sfinte. Nastem pui vii si-i hranim cu lapte. In comunitati mai mici sau mai mari luptam impotriva nedreptatii si a Raului dimprejur. O lupta eficace anihileaza, oblitereaza un Rau. O lupta incompleta ii permite sa adapteze si sa iste o susa rezistenta, o bacterie pentru care rar exista antibiotic. Doctoria anti-rau e amara de multe ori. Ingerii dreptatii devin victimizatori in numele ideologiei lor pure pentru ca si binele absolut corupe absolut. Sunt prea multe guri de hranit si de 2000 de ani nu s-au mai inmultit painea si pestii, nici vinul in Cana Galileii. In prezent avem ce manca, avem din ce trai dar ne sinucidem mai des decat murim de foame. Cumva balanta trebuie tinuta in timp ce mintea omului se imbolnaveste mai des si-si spune in nume noi pentru ca mintea sa primeasca o forma de ajutor. Ajutorul primit, uneori, rezulta intr-o forma ciudata de re-victimizare, o dubla culpa, prima ca esti bolnav si a doua ca indraznesti sa fii bolnav unde rezonabil ar fi sa prosperi. Indrazneala de-a nu prospera e o crima sacrosanta.

Fructele maniei cresc in Gradina Hesperidelor. Copiii le mananca si-si purifica intestinele in timp ce arata cu degetul la decazut. La depravat. La xeno, cel ce nu e ca noi. Suntem macinati de unitarianism si globalism, odata granitele cazute si lumea toata alandala ne-am trezit laolalta intr-un cazan psihotic in care distantele sunt aproape-departe. Suntem vulnerabili la accidentul de circulatie din Singapore, la epidemia de gripa din Guangdong, la criza napilor din Mexic si cumva traim pe-un pamant mic ca o papadie din povestile lui dr. Seuss. Pe cat de mare e lumea, e atat e greu sa ne mai lasam copiii sa treaca singuri strada. Fabricam proptele din vata pentru ca ne-am taiat padurile pentru o mobila mai buna din esenta tare, nu de pal.

Pe strazi pline de carcase goale umblu in timp ce ochi fierbinti absorb lumea imensa din fiecare panou publicitar. Aici, la Vienna, in Dam, pe soselele pierdute ale Macedoniei, prin canioanele dintre Bosnia si Muntenegru, si in vasta campie a creierului virtual pe care l-am construit, Reteaua Dintre. Internet. O republica neguvernabila, condusa imprecis catre un altfel de bine, consecutiv siesi in care iubire si ura se traduc in biti si pixeli, in care pedeapsa se numeste “ban” si agresorul se numeste “troll”, in care limba comuna cuprinde emoticoane, mici figuri galbene si zambitoare, in acelasi timp fara fata sau nationalitate. Blonda imi zambea gingas si scotea o limba animata, bruneta isi pusese doua cornite de drac. Terminal, prin interfata creier-masina, un creier isi traduce intentiile in cod alfanumeric.

G

Oameni si demoni

Nu am bagat de seama. Impardonabil pana la urma, fie si un moment, ca m-am uitat in alta parte. Nu aveam voie sa fac asta. Sa ignor. Am de gand sa rezolv cazul lui Sophie Guger. Cred ca pot sa fac asta, am crezut mereu in lucrurile pe care le-am facut. Si n-am de gand sa fac asta singur. Poate tu o sa ma ajuti. Sau tu. Sau el. Sau ei.

Sophie e o fetita de sapte ani care traieste in Austria in prezent cu parintii ei. Povestea ei e rulata in ultima vreme pe televiziuni pentru ca, spre deosebire de alti copii, Sophie se lupta in prezent cu un cosmar. Mamica ei a murit. A fost ucisa. Asasinul mamei ei e tatal lui Sophie. Sophie a asistat la crima. Criminalul mamei ei nu e insa doar tatal lui Sophie. Criminalul mamei ei e si persoana care a abuzat-o sexual pe Sophie de la o varsta foarte mica. Din motive care inca nu sunt foarte clare dar am de gand sa le clarific o judecatorie austriaca a plasat-o pe Sophie in custodia parintilor tatalui ei. Bunicul lui Sophie are un copil criminal. Dar nu e doar asta. Bunicul lui Sophie e posibil ca la randul lui continua sa o abuzeze sexual pe Sophie – desi informatia aceasta din urma e posibil ca e doar intoxicare.

Am luptat in viata mea pentru tot felul de lucruri. Am luptat pentru viata bebelusilor arsi la maternitatea copiilor de la spitalul Grigore Alexandrescu impreuna cu profesorul Enescu. Am luptat pentru sanatatea mamelor lor, am luptat pentru sanatatea asistentelor medicale din spital in perioada dura care a urmat.  Am luptat pentru ca elevii Veronicai Bereanda sa nu mai aibe o invatatoare violenta. Am luptat pentru ca accesul la expozitia The Human Body sa nu fie interzis de o inspectoare care a crezut de cuviinta sa ia literal vorbele ministrului Pricopie. Am luptat pentru ca medicul in Romania sa fie vazut si inteles mai bine. Sa fie respectat. Am luptat pentru culoarea halatului doctorului Rusu.

Lupt in fiecare zi pentru pacientura mea, cateva mii de oameni pe care i-am cunoscut de-a lungul vietii mele profesionale si a caror poveste o stiu in detaliu, pentru ca ei m-au lasat in povestile lor. Am paciente care au fost abuzate sexual. Am paciente care au suferit la mana unor oameni rai de-a lungul copilariei lor. Tati, unchi, frati, verisori.

Nu am de gand sa fac asta singur. Probabil am sa am nevoie de foarte mult ajutor. Dar stiu oamenii care pot sa ma ajute si am de gand sa-i conving sa ma ajute. E posibil ca sunt oameni pe care tu ii stii. E posibil ca tu ai sa imi oferi solutii ca sa o ajut pe Sophie. Tu, omul ala important cu care am dat odata mana sau pe care odata l-am sunat, sau caruia i-am dat o mana de ajutor. Ti-o cer inapoi. Nu pentru mine. Pentru ea.

Numele meu e Gabriel Diaconu. Stii unde ma gasesti.

G

Tangente

Nu stiu ce caut in meseria mea. Nu am ajuns aici pentru ca am visat-o, intr-o zi, pe cand eram copil. In fapt daca stau bine sa ma gandesc nu aveam vreun vis anume cu mine cand urma sa fiu mare. Cel mai pervaziv gand a fost ca mi-as fi dorit sa devin un Alexandru. Ani la rand m-a urmarit incertitudinea daca cineva poate, intr-adevar, sa devina un Alexandru. Eu eram un Gabriel. Gabriel nu e o profesie. Bine nici Alexandru, dar Alexandru parea o republica mai interesanta decat Gabriel. Am oscilat mult in ziua in care am avut un copil daca ar trebui sa-l numesc Alexandru. Nu l-am numit Alexandru. Alexandrul meu nu s-a nascut niciodata si nici nu va fi. Orice ar insemna asta.

Ca o bila m-am simtit impins prin diversele crevase ale vietii. Placerea de-a povesti a venit odata cu pofta vorbitului. Si am vorbit, si vorbesc cu pofta. Dar mai mult decat pofta de-a vorbi mie mi-a placut sa tac si sa imi las mintea sa coloreze cuvinte pe dinauntru atunci cand citeam. Randurile ieseau din pagina si-mi dansau in fata ochilor, unele cuvinte aveau un parfum anume, sau o arome, altele imi zornaiau urechile firii si le auzeam timp dupa timp, zile mai apoi, in timp ce-mi vedeam viata in culori de Alexandru.

Nu stiu daca fiecare sinestet ar trebui sa se faca psihiatru. Eu n-am stiut pana tarziu ce e aia sinestezie. N-am stiut pana in ziua cand citeam Musicophilia a lui Oliver Sacks si el povestea de cineva pentru care notele muzicale aveau un gust aparte si atunci am inteles. Am inteles ce zicea Boris Vian in Spuma Zilelor despre pianocteil. Mintea mea s-a nascut ca un pianocteil. E o muzica a vorbelor si fiecare poveste e un fragment inimitabil de muzica, si din fiecare nota iese o aroma aparte care coloreaza un cocktail irepetabil. La fel de irepetabil ca cerneala de pe umarul meu drept care incepe de cativa ani sa-l coloreze intr-un model al propriei mele identitati. M-am hotarat, de cativa ani, sa-mi scriu povestea pe mine si sa o las sa se vada asa cum e ea. Hieroglific. Il astept pe propriul meu Champollion, candva, sa foloseasca o noua piatra Rosetta.

Piatra Rosetta nu are nimic magic in ea. Am vazut-o la British Museum in 2005. Nu iradia nici un fel de energie extraterestra. A fost doar o intalnire intre un bolovan, si-o minte pregatita.

La fel si eu cu psihiatria. A fost o zi cand vorbeam cu o doamna intr-un salon la spitalul Colentina cand la final doctorita Patrascu mi-a zis ca ea n-ar fi vorbit o ora cu pacientul. Si am inteles. Am inteles ca eu vorbesc o ora cu pacientul. Si ca nu foaia lui de observatie ma intereseaza, in fapt nu ma intereseaza foarte mult daca si-a taiat unghia sau daca are trombocitele mici. Sunt detalii periferice in muzica mea. Ma intereseaza vocea lui. Vocile oamenilor sunt muzici irepetabile. Fiecare om isi spune povestea cu o anumita intonatie, si uneori inflexiunea vocii mie imi aprinde mintea si inteleg ce spun, nu ce spune de fapt ci ce spun de fapt, poate cineva vorbeste de corcoduse dar eu inteleg ca il doare, sau ca e plictisit de moarte de moaca mea, sau ca ar prefera de fapt sa vorbeasca de prunele vecinului. Si n-am o explicatie logica pentru asta, ma simt vag vinovat in unele dimineti ca pe vremea cand treceam valea la Bocutsa sa fur mere varatece si trebuia sa ma furisez suficient incat sa nu ma vada nenea Nica si apoi tiptil prin iarba, insfaca repede cateva mere in tricoul transformat in buzunar si apoi repede, repede inapoi spre palan si sari, cu riscul ca ai sa-ti infigi aschii de lemn in genunchi, repede inapoi spre locul de siguranta. Merele varatece sunt bune. Zemoase si dulci la o vreme cand alte mere iti fac gura punga, netereminate si puchinoase. Merele varatece merita furate precum cele din gradina Hesperidelor. Merita sa tii o vreme, ca Hercule, lumea pe umeri cat se odihneste Atlas.

Si asta fac. Asta fac in fiecare zi. Fiecare zi e un semn de intrebare catre arhitectul interminabilelor povesti. Ce ai sa-mi oferi de data asta? Ce enigma mai am de dezlegat si cum am sa o dezleg eu? Am citit oare destul? Cu siguranta nu. Sunt suficient de nebun incat sa ma bag in asta? Neindoielnic da. De ce fac asta? Pentru ca am stiut dintotdeauna ca binele exista si exista neconditionat. Pretutindeni. Exista bine in mere varatece, si in perele de la Boac, exista bine in rosia din gradina si in smeurisul in care intri pana sangerezi doar sa culegi minunile alea ciclamen, exista bine in fiecare om sau bestie si tot ce ai de facut e sa sapi dupa el cu unghiile pana ti le-ai rupt si nu-ti mai simti degetele. Stiu ca Alexandru nu ar fi facut asta. Nu stiu cum stiu asta. Alexandru ar fi fost chirurg, cu siguranta un chirurg mediocru. Alexandru ar fi stat in banca lui si si-ar fi numarat suturile. Gabriel nu face asta. Eu nu fac asta. Eu sunt o minte ca un fagure in care vin in fiecare zi albine si depun miere. Pe masura ce trec anii ma obisnuiesc cu ideea si inteleg ca inteleg mai putin si ca probabil va veni un moment cand n-am sa mai inteleg nimic. Si poate atunci am sa fac pasul in spate la peretele pe care-l pictez si va avea sens. Fresca va avea sens. Va fi un tablou ca al primilor oameni care si-au suflat mainile cu ocru in pesterile din Pirineii francezi in magdalenianul tarziu. Si am sa ma bucur de el ca un copil pentru ca in fata binelui individul are o reactie spontana. De bucurie. De elatie. De extaz total. Nu stim de ce picteaza creierele noastre. Eu nu-mi inteleg pornirea creierului de-a cauta povestile in mintile oamenilor si de-a fi mereu pregatit, la datorie, sa absoarba o noua istorie.

Si istoriile nu sunt frumoase. Sunt povesti cu draci si vrajitoare si demoni inaripati. Sunt povesti cu violenta si drama, cu final trist, atat de trist incat uneori plangi tacut in mintea ta cand nu poti sa plangi in mintea lui pentru ca e deja inecata de plans. Sunt povesti cat un desert in care ziua mori de cald si noaptea de frig.

Si apoi sunt povesti pe care tu le decizi. Tu esti mana care sufla ocru nou in mintea lui. Cel mai intim privilegiu, e ca si cum ai atinge poala lui Dumnezeu cu mana sau s-ar uita, bland la tine, dintr-un tufis in flacari. Uneori ia timp, uneori te cuprinde disperarea, uneori iti pierzi tot, te pierzi pe tine, tot ce stiai, tot ce ti-ai imaginat ca stii despre povestea respectiva. Uneori haosul cuprinde totul, rasar arme si amenintari, uneori pierzi. Uneori ramai dezamagit de tine, uneori sunt oameni pe care n-ai sa ii ajuti si sunt oameni care iti vor spune ca esti un jeg si un incompetent, un farsor si un sarlatan. Vor fi oameni care iti vor intoarce spatele. Povestea nu e niciodata blanda, buna sau generoasa cu cel care o citeste. E doar curiozitatea intorsului de pagina care il tine pe transfug in priza naratiunii si curajul de a fi acolo pana la capat.

Cred ca exista o melodie comuna pe care o canta toti oamenii de cand se nasc pana mor. Cred ca se nasc cu instrumentul si apoi cand mintea lor incepe sa cante oamenii improvizeaza precum Ainurile lui Tolkien si fiecare canta cantecul lui. O singura data in Univers. Irepetabil. Si o bucata de cantec poate va fi replicata de altcineva, luata, adaptata, schimbata intr-un fel anume. Eu? Sunt omul care acordeaza piane si se bucura cand Cantaretul, adevaratul artist, isi ia pianul in primire. Il vezi cum ii tremura mainile de anticipatie, oare are sa falseze din nou, oare se va rupe din nou coarda? Ii e teama sa o atinga, o ocoleste de multe ori, melodia nu e la fel fara clapele ramase neapasate. Faci ce ai de facut, invarti ce ai de invartit, un miracol se intampla – vorba lui Daniel Dennett – si voila! pianistul se intoarce la menirea lui de pianist.

Pe mine nu cartile m-au invatat sa acordez piane umane. Pe mine pianele umane m-au invatat sa acordez piane umane. Voi nu stiti cat de importanti sunteti pentru mine si, mai ales, pentru cei care vin dupa voi.

Ieri ea a venit cu muzica vesela a revenirii in ochi. Si mi-a povestit in lacrimi cum isi canta cantecul mai bine de cateva saptamani. Si am ascultat, umil si stupefiat ca de fiecare data, si mi-am umplut geanta cu speranta pentru negrul care va sa vie. Si povestea simplu si frumos, si cuvintele se colorau spontan in cuvintele fericirii. Si zambea ca un copil. Zambea ca un Gabriel. Nu ca un Alexandru. Si am rugat-o frumos sa isi ia timp sa scrie lucrurile astea si sa mi le dea odata. Si daca are sa mi le dea eu am sa vi le dau voua. Sa va acordati propriile instrumente la muzica ei. La muzica lor.

G

Iletrism

Discutia despre terminarea andreanum.ro a fost dureroasa. Agonizam, de la inceputul anului, despre utilitatea scrisului in formatul asta. E si vizibil, de altfel, ca ultima mea tenta de-a-mi scrie diverse ganduri aici/ de fapt acolo trimitea la o nevoie de speranta.

Mi-am pierdut-o, la inceput de 2013.

Pentru ca scriu de ani de zile in Romania si nu m-au deranjat scuipatii cat m-a deranjat un gest ridicol si malitios si nu din partea unui pacient, cat din partea unei foste colege de generatie care a crezut de cuviinta sa spuna, public, minciuni despre mine. Minciunile respective au fost preluate de altcineva, acel cineva a crezut ca face “societatii” un bine propagand o gogomanie care e totusi un mar otravit. Gabriel Diaconu, pe scurt G, dezvaluie in scrierile sale secrete profesionale.

Nu pot sa exprim in cuvinte cat de dezamagit m-am simtit. Am impins nenorocirea asta de iliteratie in privinta sanatatii mintale din 2008 incoace aproape unilateral si in variile momente in care am avut de polemizat pe tema asta mi-am asumat, singular, rolul de-a articula un punct de vedere quasi-coerent. Nu stii unde mergi cand faci asta, am mizat – si cred ca am mizat corect – pe un meta-efect care mi-as dori sa se regaseasca in constiinta publica nu a celor care (ma) citesc dar mai degraba a celor care nu ma citesc, care nu m-au cititi niciodata si care probabil nu vor sti niciodata cine sunt. Azar Nafisi scrie undeva despre Teheran ca sunt absentele si nu prezentele care fac diferenta in strazile supravegheate ale capitalei iraniene. Aidoma mi-as dori ca absentele mele si nu prezentele sa reprezinte un semn de insanatosire culturala psihiatrica a Romaniei.

Dar calcaiul meu al lui Ahile a fost dintotdeauna corectitudinea. Din josul paginii mi s-a parut corect ca oamenii sa arunce cu noroi. E divertisment. Din stanga sau dreapta comunitatii mele profesionale, in interiorul ei m-am asteptat ca oamenii vor fi tendentiosi in virtutea credo-ului caci ce-ai cu noi ba, de ce vrei sa dam cu var.

Ironia a facut ca palma a venit de la o persoana care la vremea respectiva imi era prietena.

Astfel ca am facut pasul inapoi. Mi-am retras ambasadele, am intors spatele cu buna stiinta unei prezente publice cred eu destul de consistente cel putin dupa 2010. Si m-am afundat intr-o relativa indiferenta agnostica. Dincolo de varful dealului unde-mi urcam sisific bolovanul a facut o diferenta si ca alta buna prietena de-a mea, intr-o buna dimineata, mi-a transmis ca “in anumite cercuri” se vorbeste de faptul ca eu imi discut pacientii pe blog.

Ce mici sunt oamenii. Ce pacat ca un moment am sperat in ei.

Dar totusi nu. De ce-ar fi trebuit sa fie altfel dupa ce rostogolul a inceput a se rostogoli? Cand scriam de Sorin Oprescu in Delatori si frustrati oare eram acelasi ca acum? Cand scriam in Ziarul Copiilor oare eram acelasi ca acum? Cand am polemizat cu Hadar despre hartuirea sexuala in Universitatile Romaniei (cu U mare si R mare) eram acelasi care sunt acum? Cand am condus echipa de interventii psi dupa ce-a explodat maternitatea Giulesti, si 9 luni dupa aceea, eram acelasi care sunt acum? Sau cand am facut campania din Iorga. Sau cand am dus polemica despre alaptare si autism cu Mame pentru Mame (care, ironic, m-au ajutat mai apoi cu Iorga, prilej cu care am legat o relatie decenta cu Ana Maita, aceeasi care pe pagina lor promitea ca ma reclama la CMR). Cand am vorbit despre suicidul Madalinei Manole, sau cand am scris tone, literalmente tone de cerneala despre depresia la roman eram acelasi?

A doua intrebare care m-a luat pe nepregatite, la sfarsitul anului trecut, a fost “de ce dintre toti psihiatrii, Gabi, de ce doar tu ai facut scandal despre Bereanda?”. Pentru prima oara nu am stiut ce sa raspund si m-am infricosat. In spatele retortei era o alta realitate.

Nu caut o apologie in mintea celui care citeste. Nu sunt lucruri pe care am sa le trec vreodata in CV-ul meu profesional. La fel, cei care il citesc pe G nu ii cunosc CV-ul profesional de care sunt cel putin la fel de mandru; e alta viata, e alt univers, e alta identitate si e un alt nivel de competenta.

Si Andreanum a murit. Traiasca Andreanum.

Pentru ca ma intorc. Pentru ca nu am de gand sa ma opresc. Precum George Bernard Shaw dau o replica acelora care ma intreaba, la fel de metaforic, de ce vreau toalete cu apa intr-o Londra plina de cacat si eu zic domnilor, nu pentru ei o fac ci pentru mine.

Pentru ca imi pute. Pentru ca am gresit sa cred ca daca un text sau altul pica sub tavalugul unui choice overload (inadins facut incat individul sa degaje de la cautarea unei informatii despre sanatate, si in particular sanatate mintala) vreunul dintre noi, vreunul dintre MINE, ar trebui sa isi puna degetele in sertar si sa nu mai scrie. Deci am sa scriu.

Numele meu?

G.

Porecla mea?

Mutsunake.

Ma intorc.

E martie 2013.

G

Hartuire. Morala

Dimineață tomnatică pe Otopeni. În timp ce diversele specii pestrițe de gărgărițe capitaliste își plimbă papornițele corporatiste prin tăvile gri ale controlorilor de bagaje, o doamnă distinsă îți va atrage probabil atenția. Are părul grise, tuns recent și aranjat cochet. În mâna dreaptă o geantă creme de mână. În stânga, un semn de carte model maramureșean împarte în două o cărțulie neobișnuită pentru o lectură în așteptarea cursei de 9 dimineața pentru Praga. Sau oricare alta. În franceză, în original, Hărțuirea Morală a lui Marie France Hirigoyen și-a pierdut suplețea de odinioară și, dintr-un anumit unghi, are consistența unei rufe. E ceva obscen în umflătura labială a paginilor. Senină septuagenara își așează absentă accesoriile, deschide evanghelia de buzunar în ale victimologiei și se cufundă în liniile nervoase, pasionate ale gospelului lui Marie France. Hirigoyen e probabil unul dintre specialiștii mondiali de frunte în teoria abuzului psihologic și moral la adult. În synopsis domnia sa afirmă următoarele, victima e fără culpă, are doar drepturi care revin victimei. Agresorul suferă de cele mai multe ori de o psihopatie perversă, e un narcisist periculos care merită să fie recunoscut și încadrat ca atare. Fără umbre de gri.

Hirigoyen, mustăcește între timp acest observator de la două bănci distanță, se pricepe de minune să explice cum arată lupul cel rău, ce ochi mari are, ce urechi mari are, și ce dinți mari are, toate să o mănânce mai repede pe Scufița Roșie. Într-un loc se pierde însă onorabila psihanalistă. Ce motivează, până la urmă, psihopatul narcisist, ce-l animă? De ce sunt femei care ajung să fie persecutate de bărbați, și totuși nu toate, dar de ce sunt bărbați care ajung să persecute femei, și totuși nu toți? Răspunsul scurt al lui Hirigoyen seamănă cu bancul cu Bulă care, pus odată de învățătoare să scrie o compunere despre sportul lui favorit vine cu foaia albă, iar când e întrebat ce s-a întâmplat răspunde mie îmi place fotbalul, și aseară a plouat și s-a contramandat meciul. În răspuns la cele de mai sus, așadar, o foaie albă. Pentru cel preocupat să ajute victima unui abuz e doar o chestiune de schiță brută, principială să asimileze motivația agresorului, numit de aici înainte fără urmă de peiorație un pervers, un deviant, un psihopat. În Franța lui Hirigoyen, cel puțin. În multe alte țări lupta contra stigmei a făcut ca eventuale sugestii privind unele categorii psihiatrice să fie criticate cu vehemență de diverse ONG-uri care cer democrație perfectă a drepturilor pacientului. În România, merită reamintit, a fost o împietate nu mai devreme de anul trecut să afirmi că schizofrenicii își măcelăresc familiile, într-un articol de presă generat – culmea – de un astfel de măcel. Să nu generalizăm, s-au sesizat ONG-urile pe diverse drepturi ale omului. De acord, au spus jurnaliștii și au retras, spășiți, materialul ofensator.

Se detașează, totuși, la tot pasul stereotipuri cum ar fi de exemplu genul masculin al agresorului și genul feminin al victimei. Un agresor, doi agresori. O victimă, mai multe victime. E de necrezut, într-o asemenea aparentă ordine a hărțuirii morale că o femeie ar putea să întruchipeze ea, și nu invers, psihopatul narcisist, dominatorul și violentatorul iar bărbatul, dimpotrivă, să fie cel abuzat. Ceva nu se leagă, mai că-ți vine să râzi iar daca o citești pe distinsa MF Hirigoyen pare că, orice ar fi, mai bine e să te naști bărbat.

Cine e de acord cu anterioara afirmație să ridice, timid, o mână sus. E mai bine să fii bărbat. Nu știm exact de ce. Bărbații, ce-i drept, primesc partea leului dar mor mai repede, și mai urât decât femeile. Fac infarct mai des. Se îngrașă mai mult. Își distrug ficat, plămâni mai mult. Pentru același salariu o femeie trebuie însă să lucreze cam 120 – 130% din timp, uneori chiar mai mult. Există inegalitate socială. Există segregare și încă în biserici bărbații stau în față, copiii stau lângă altar, spre bucuria popii, iar femeile, în batic și cu broboadă, la coadă. Spița Evei încă plătește pentru păcatul originar și naște în chinuri, uneori – spre stupoarea unor teoreticieni inclusiv Marie France Hirigoyen – viitori psihopați narcisiști, violatori de femei și abuzatori de femei, și bătăuși de femei și disprețuitori de femei și huligani de femei, și în general scuipatul societății pe un bocanc moral care își păstrează, ferice, mizeria doar pe talpă.

Margaret Mahler, alt psiholog, vorbea în anii 70 de mamele schizofrenogene, sau mamele frigider, adică mame care prin comportamentul lor au creat monștri deprivați de dragoste, de căldură umană, de acel loc sfânt, sub soare, vezi sânul primordial. Pentru opiniile ei disidente Mahler aproape a fost scoasă din manuale, și în prezent vorbim cu hulă de opiniile dânsei. Cum adică să arătăm mamele cu degetul când știm, astăzi, că boala psihică e de multe ori genetică, de ce să vorbim de rolul mamei toxice, patogene în ființarea viitorului criminal sexual dacă putem să croșetăm, cochet, despre grosimea unui strat din creier și cum cine nu-l are devine un killer spontaneu? Dar Mahler nu s-a înșelat. Nu complet.

Să luăm România. România nu suferă doar de Miorița. România suferă de măicuța ei de mioriță. Undeva în cumpăna culturală a nației stă imaginea Madonnei, a femeii ideale și cumva nemuritoare, accesibilă doar virgină și prin Duh Sfânt, cântabilă în cânturi și colinde, Zeița Mumă a Neamului vinovată, sau mai degrabă ba, de destinul mizer al românului, această specie nevertebrată de trădător, leneș, trântor și în general bun-de-nimic Tândală. Pune-ți întrebarea ce voce de părinte i-a spus asta, totuși, copilului când era mic? În ce-a crezut el crescând? În ce leagăn a crescut copilul viitor terchea-berchea? Din ce curte a ieșit violatorul de femei? Înjură-mă și dă-mă dracului e la îndemână dar să nu mă înjuri de mamă că fac moarte de om – zice apoi tepid proaspătul scăpat din gheara castrantă a mamei de la țară. Martiriul aparent al mamelor eroine din România, unele veșnice incubatoare de progeni riscă, uneori, să treacă drept o ieftină melodramă care ascunde, de fapt, tipul lor pasiv-agresiv, dislocant. Incapabile să lase consorți abuzivi, îndură abuz și-l dau mai departe, cartof fierbinte copiilor unei lumi disfuncționale în care ura femeii primordiale, mama care nu te-a apărat, mama care nu te-a ocrotit se întoarce înapoi către femeile cu care vei interacționa în viața de adult. Mulți sunt copiii răpciugi ai unor părinți întortocheați, moștenitorii moravurilor medievale în care am trăit până nu demult, dacă nu cumva încă mai trăim sub ele. O civilizație bolnavă în care, nu de puține ori, detectivul de suflete va fi obligat nu să facă precum într-un roman de Agatha Christie, vezi să caute femeia, ci, ironic, mai degrabă pe maică-sa.