Făcute și nefăcute

Că m-am ”retras” din viața publică într-o bună măsură nu (mai) e un secret. Ca tot omul la dezintoxicare, constat cu cotidian frison multele, și subtilele, schimbări pe care le adusese oina contra statului, de-a lungul timpului, asupra minții mele. În primul rând cinismul. În al doilea rând rânjetul, ocazional, din scris, vis-a-vis de teme care altfel ar trebui să-ți dea oarecare pauză, în cap. Și-apoi produsul la normă însemna că, uneori aproape echimolar, emanam maculatură pe lângă lucruri lângă care m-aș simți bine oricum, oricând, oriunde. De maculatură nu poți fi mândru. Cel mult poți să regreți risipa de hârtie.

Dar cum stăteam eu azi dimineață cuminte în lumea mea ceva – culmea! – ceva absolut inocent a avut darul de-a mă stârni înapoi din propria mea pasivitate, proverbiala lene care-mi păstrează cât de cât intact compasul moral prin cuptoarele coclind ale capitalei. Anume un material al Ioanei Lupea despre ”sănătate mintală, bărbați și criza economică”, un concoct obișnuit de banalități presărate cu truisme vis-a-vis de boala psihică la bărbat, obligatoriu peisagistic trecând prin Demonul Amiezii lui Solomon (sic!), cu o țâră de psihanaliză și suicid la felul trei. E și depresia un hipsterism, cum ar spune prietenul meu puternic tatuat între două fumuri. Ce mi-a zgâriat corneea în schimb e că în text sunt menționate două medicamente. Numele nu-l voi spune. Numele, de fapt, nu contează.

Altceva contează. Altceva a contat pentru mine. Ce-a contat pentru mine e că, în text, e menționat numele de brand al medicamentelor. Mi-e cam cald și un pic cam silă să elaborez asupra reacției de jet pe care-am avut-o în fix momentul respectiv în timp ce-mi treceau prin fața ochilor experiențe din varii perioade în care, din diverse cauze, a trebuit să traforez primprejurul realității că, ironic, tocmai medicamentele respective nu se găseau în farmacii. Licența de brand în cazul amândorura a expirat de ceva ani. Bine, nu numai lor. Mai sunt, în psihiatrie, niscava. Companiile care le-au împins ani la rând pe piață cu mult umpf și aplomb, în noua configurație în care Statul le-o dă la plăsele, s-au uitat cum vânzările plonjează către o zonă nesatisfăcătoare pentru agent, și toată liota de deasupra-i. Doctorul care primise și el ”să mănâncă și gura lui o pâine”, și care a pompat cât de cât onoris causa produsul lui Lolec care era mai bun decât al lui Bolec pentru că așa îi zicea rep-ul medical a aflat că poate anul ăsta nu mai merge la congres. Că e greu cu fondurile de sponsorizare. Și-atunci, ultima redută? Articole de ”sinteză”. De sfârlează cu fofează. De Victor Ion Popa. Al cărui nume n-a fost folosit în van în acest paragraf.

Ioana Lupea, uite ce știu eu, și tu ești foarte pe cale să afli. Tu nominalizezi două antipsihotice, dintre care unul zici că se vinde cam ca pastila aia de dureri de cap (pe care, între noi fie vorba, n-aveai nici pe aia voie s-o menționezi pentru că sunt multe preparate cu ibuprofen pă prin farmacii). Și-aici e prima ta mare eroare, și impardonabilă în același timp. Nu e frumos să faci reclamă mascată, Ioana, pour la bonne bouche. Farmacopeea de antipsihotice e sensibil mai largă, mai lungă și mai nuanțată decât cele două. Și-apoi, nu știu alții cum sunt, dar eu nu-mi bazez gândirea clinică pe ce scrie în Medipedia. Din nou, că poate nu s-a înregistrat, nu e frumos să faci reclamă mascată, Ioana, pour la bonne bouche. Trec peste faptul că sursa de informare e îndoielnică, puteai foarte bine să întrebi ANM-ul ce fac produsele respective, sau să te uiți în ghidurile de practică psihiatrică de pe website-ul Ministerului Sănătății. Sau să citești pur și simplu prospectul care e copiat pe website-ul cu pricina într-o formă tradusă și abreviată, după care face trimitere la un forum pe care eu dacă aș fi pacient înregimentat l-aș citi doar dacă n-am un film bun la care să mă uit în timp ce-aștept să-mi răspundă doctorul la telefon (sperând, cuminte, că răspunde).

Ți-o spun ca unul care umblat un pic prin toate, inclusiv prin lumea Pharma, și care-a căutat să păstreze cinstea obrazului în tot ce-a făcut și face. O să îți pară ciudat că mă interesează mai mult să taxez fandaxia ta decât logoreea latrină a colegilor despre fenomenul Vaslui, dar – curios nu-i așa? – îmi pare că ele au legătură. După o lună de discuții intense despre sănătate mintală, psihologie, psihiatrie, lipsa serviciilor etc nu strică să ai și-un articol în care așa, en passant, să aduci aminte de două pastile ”dibace”.

Unele lucruri pe lumea asta se fac. Nu importă dacă se fac bine sau prost. Mai bine să faci făcute decât nefăcute. Zic și eu. Dar alte lucruri, ei bine alte lucruri nu se fac.

Și articolul tău nu se face. Știi de ce nu se face? Din același motiv pentru care DNA-ul i-a luat la lunetă pe oncologii care prescriau citostatice mai scumpe că așa le șoptea lor un porumbel. Pentru că accesul la sănătate nu e funcție de brand, cât de nevoi, acces și finanțe. Iar pacientul are dreptul a) să fie informat corect, b) și să aleagă, împreună cu doctorul lui, cea mai bună soluție pentru el. Or asta implică și buzunarul. E de altfel și motivul pentru care rețetele ălea electronice nu conțin nume de branduri cât ce se numește DCI – denumirea comună internațională. În cazul de față, Ioana Lupea, denumirile sunt quetiapinum și olanzapinum. Eu știu vreo trei, hai patru denumiri din fiecare substanță activă funcție de compania care le pune pe piață. Nu mai vorbim de generice care vin fix cu numele ante-menționat. E posibil că nea corporatistul își permite produsul original, e posibil că nu. Nu e treaba mea ca doctor să-i zic ”ia pastila asta că-i mai bună”. Eu nu-i dau ”pastila bună”. Eu îi dau medicamentul recomandat.

Astfel că am câteva rugăminți publice Ioana, fără supărare:

1. Rog redacția Adevărul să retragă articolul tău de pe website și să publice o erată prin care să-și ceară scuze pentru faptul că a încălcat legile în vigoare privind regimul de publicitate al medicamentelor

2. M-ar bucura și dacă tu, persoană pe care altfel ocazional o citesc, ai admite că ai gafat într-un fel incompatibil cu calitatea de speaker public. Să nu uităm că un concept internațional de drept este că ignoranța nu e o scuză. Deci chiar și în varianta arcană că n-ai știut că medicamentele ălea sunt branduri, nu substanțe, tot nu iese bine.

Cât despre colega mea și relația ei cu cele două companii care comercializează produsele cu pricina, nu-mi rămâne decât să mă uit, curios, dacă va avea sobrietatea profesională să facă publice relațiile și cu una, și cu cealaltă, de-a lungul timpului. Pentru că dacă sunt, și dacă numele ei apare asociat cu reclama mascată dintr-un articol de ziar la amândouă, nu-i frumos pentru reputație.

G

Șrapnel de sens dintr-o lume anormală

Trăim în lumi diferite. Tu și cu mine. Tu te lupți să-ți fixezi normalitatea în chingi. Credințe. Păreri. Certitudini. Îți dă confort. Te-ajută când îți montezi ochelarii de cal. Vezi doar ce vrei. Mănânci doar ce trebuie. Gândești doar ce-ți vine. Te plimbi prin lumea pe care-o cunoști. Te sperii de ce nu înțelegi. Și e bine așa. E bine că ești speriat. Mintea e o vază în care tu montezi flori. Când devin veștede, pui altele, și totuși aceleași. Ai poate și-o florăreasă favorită. Și poate că și vaza are-un sens pentru tine. Are-o poveste. Viața ta e o poveste care conține-o vază, și-un conținut. De vază.

Eu trăiesc o lume în care, în fiecare dimineață, mă așez într-un scaun și-apoi, rând pe rând, oameni vin și-și montează florile. Florile lor sunt altfel decât ale tale. Multe sunt otrăvite. Unele sunt spectaculoase, au culori pentru care nu s-a inventat încă un cuvânt. Oamenii vin cu lalelele durerii, cu trandafirii pătați de sângele părinților, cu orhideele urii, cu flori de colț pătate cu lacrimi. Mă uit în ochii lor, și irișii au floare de iris. Mă uit pe fruntea lor, și ridurile sunt iederă. Mă uit la gura lor, e crispată ca un crin. Mă uit la mâinile lor. Unele sunt palide. Unele au încheieturi noduroase ca vița de vie. Unele sunt împletite în rugă. Altele sunt înnodate în pumn. Dimineață după dimineață îmi golesc mintea, îmi împrăștii sufletul, îmi păstrez o foaie de hârtie și-un pix. Nu e despre mine. Eu sunt Alice. Ei sunt Țara Minunilor. Anormalii. Devianții. Ceilalți. Cei despre care nici măcar ei nu vorbesc. Tăcuții. Împietriții. Demonii. Statuile diforme de pe fațada catedralei. În lumea ta au alt nume. E soția ta. E fratele tău mai mic. E mama. E cel de-al doilea copil. Minți închise într-un bulb. În cabinetul meu se deschid. Timp de o oră o cameră mică, a cărei fereastră dă spre o curte din ce în ce mai gălăgioasă, trăiesc, respir, perspir anormalitate. O lume a gândurilor neobișnuite, multe pe care le-aud pentru prima oară. Și de fiecare dată mă întreb nu ce le-a venit să le gândească. Nu. Mă întreb de ce mintea mea nu le-a născut. Ce sol fertil a permis aberația. Din ce sămânță provine creația delirului. Din ce esență e făcut parfumul morții. Al nebuniei. Și cine cântă, de fapt, la flautul fermecat. Chirurgii au bisturie. Florarii foarfeci. Brațele minții mele au cuvinte în formă de deget, și vorba mea e tot ce am. Doar așa pot să ajung la ei, florile baudelairiene. Florile răului. Nimeni nu vine la mine de bine ce-i e. Oamenii vin când și-au pierdut scopul. Când și-au pierdut mințile. Sau când cineva i-a pierdut. Sau i-a rănit. Sau i-a cotropit ca pe-o patrie frumoasă în care treci toți copiii prin sabie, violezi femeile și omori bătrânii. Vin cu câmpuri arse. Vin cu fântâni secate. Din când în când vreun curios mă întreabă cum rezist. Cum de nu o iau razna și eu. Care o fi secretul. Dacă-ți pasă, unii vor crede, e imposibil să nu preiei amprenta. Dacă pe ei îi doare, pe tine de ce nu? Și adevărul e că uneori mă doare. Uneori mă frământ, noaptea, în timp ce metabolizez o poveste. Mintea mea e o vază. Dar nu sunt florile mele. Tot ce ofer e apă. Un loc pentru noi rădăcini. E treaba lor unde le plantează după ce pleacă.

Mulți se întorc. Atât de mulți trăiesc în deșert. Printre pietre. Gunoaie. În catacomba lumii. În fosa septică atât de familiară. Boală psihică, îi spunem. Ne rușinăm de ea. Așa că nu-i mai zicem nici măcar boală. E o tulburare. O tulburare e ca un vârtej pe care-ai să-l vezi, uneori, când te uiți, transfixiat, la cum curge o apă. Sigur e ceva dedesubt. Poate un bolovan. Poate-o rădăcină găunoasă. Poate-o gaură fără fund. Poate-o poveste fără început, fără sfârșit, fără sens. Picăturile sunt șrapnel de sens dintr-o lume anormală. Treptat începi să înțelegi. Nu e tot timpul anormalul lor. De multe ori e o reacție anormală într-un univers pe cât de strâmb, pe cât de știrb, pe-atât de unanim accceptat. Și-atunci e câinile care-și gudură coada, sau e coada care gudure câinele? Ochii lor întreabă, privirea mea răspunde. Sunt vinovat că am acceptat atâția ani să mă bată, să mă înjure, să-mi spună că de fapt eu i-am nenorocit viața? Nu, vina e o cămașă de plumb care te apără de radiația urii psihotice. Ce e aia ură psihotică? E ce-ți arată el când nu-și mai e suficient, când i se face frică de dezintegrare, când caută, caută, caută un părinte de care să se agațe și nu-l găsește. Și-atunci se sperie. Și ura e acolo, la îndemână. Ura e mâna întinsă către un agresor nevăzut. Și face victime. Unde prima victimă e de fapt el. Și-apoi tu.

Pe la prânz intră soarele. Și-arată dintele de după un zid. Oameni intră. Oameni ies. Îmi petrec timpul prin sute de vieți. Mii de povești. Zeci de mii de persoane nevăzute, stafii cu rațiune, cu scop, cu justificare, cu scuzele de rigoare, cu clișeele obișnuite, cu replicile monolitice, cu covorul de beton peste ceața minții. În spatele fiecărei flori care-și arată petala strivită găsești un altul pe care n-ai să-l întâlnești niciodată. Poate că lumea n-are creator. Dar, om după om, regăsești acea primă mișcare, acel moment când ordinea s-a stricat, prima piesă dintr-un domino al distrugerii. Demiurgul dezastrului. În splendoarea ei absurdă uneori, explicabilă alteori. Inevitabil pe drumul sisific al explicației ajungi la punctul abstract. Neînțelesul. E important să mergi până acolo. Dacă te-ai oprit înainte de origine pierzi, ca într-un urcuș înăuntru spre Everestul minții pe care-o cutreieri, privirea de pe culmea de jos. Lumea are un acoperiș. Mintea are un aven în pământul rădăcinilor, în entropia perfectă. Acolo, cel mai jos, vocile nu mai fac vreo diferență. Formele dispar. Dimensiunile se amestecă într-un nimic al orizontului de așteptare. Și o muzică. O melodie. E trist, pe undeva, că oamenii și-au pierdut atât de mult urechea muzicală. Nu. Poveștile nu sunt spectaculos diferite. Dar muzica, muzica e mereu altfel. Muzica vocii care-ți plânge. Muzica vocii care-ți spune. Îți râde. Îți țipă. Îți urlă în urechii. La început e o simfonie cu o mie de sunete. Unele cacofonice. Altele te asurzesc. Sunt glasuri impunătoare. Sunt rugăminți. Profeții. Acuze. Blesteme. Ca în Infernul lui Dante, pe măsură ce cobori în interiorul florii te-apropii de izvorul muzicii individului. Mărul din grădina Hesperidelor, în copacul cunoașterii. Tentat sunt, de fiecare dată, să mușc din el, să-l fac al meu și să merg mai departe. Dar îmi aduc aminte. Mintea mea o vază, oamenii vin și-și montează buchetul în ea. E pentru ei. Dacă e o zi bună, vor auzi. Se vor recunoaște. Încep să înțeleagă. Să accepte. Să iubească. Să își fie importanți. Să-și pese de sine. De sieși. De ceva-ul care e mai mult decât suma părților. Și ca într-un dans care merge până la fuziune, ca Tezeu în labirintul Minotaurului, legați de firul Ariadnei, începe drumul înapoi. De data asta știut. Către suprafața indiferentă a vieții ordinare. Către aceleași străzi, aceleași intersecții. Aceiași trecători. Același freamăt al orașului. Cu marca lui aromatică.

Oamenii nebuni sunt oamenii frumoși, ultimii mari frumoși ai lumii nivelate de consorțiu, de automatism, de imbecilitatea consumului macerat pe care-l oferă modernitatea. Trăiesc regretul că parte din drum înseamnă să-i aclimatizezi la acel ”ceva” căruia-i spunem ”normal”. Normal ce? Normal cum? Normal unde? Normal e strănutul cosmic între două extreme, cea în care acum te-ai născut, acum ai murit, acum ai fost uitat. Normal de fapt e anormalul, și anormalul normal. Că exiști e profund improbabil, ce-ai să faci e perfect necunoscut, ce-ai să fii o imposibilitate, ce-ai să ții minte o probabilitate în care decizia e pur întâmplătoare. Trăieștii cu impresia că ești ce vrei, cum vrei, cui vrei și când vrei. Dar adevărul e sensibil altfel. Majoritatea și-au tocit nervii inadvertenței, și-au avortat copilăria, și-au bontit creativitatea, și-au spurcat imaginația, și-au simplificat limba până la vorba din lemn. Normalitatea sunt oamenii bălți. Anormali sunt oamenii râuri. Cresc flori și-n bălți. Cresc flori și-n ape curgătoare. Acceptă diversitatea. Și nu strivi sub călcâi corola de minuni a lumii.

E atât de simplu.

G

PS: Floarea din imagine e cea mai rară din lume. Există doar două exemplare. În traducere i se spune ”ceața din mijloc” (middlemist) după cel care-a adus-o, din China, în 1804, John Middlemist.

Trauma si sanatatea mintala

Nu m-as fi oprit, astazi, aici si acum la subiectul traumatologiei psihiatrice, o specialitate quasi-inexistenta azi in romania (si deci o preocupare de-a mea, dupa 5 ani de suicidologie) daca n-as fi primit un telefon. Fata unei foste paciente de-ale mele a fost internata, aseara, la o sectie de Toxicologie dupa ce-a ingerat mai multe pastile de Xanax si Rudotel. Are doar 16 ani. Din fericire timpul scurs intre ingestie si spital a fost suficient de scurt. Nu era in pericol sa moara, dar din nou nu cunoastem toate variabele care ar fi putut sa rupa, la un moment dat, “spinarea camilei”.

Si-apoi, tot in aceasta dimineata, o alta clienta si buna prietena de-a mea m-a rugat sa comentez asupra unui raspuns privind articolul meu pe Pavor Nocturn din Ziarul copiilor. Un domn aproape a murit de soc anafilactic, cu ceva timp in vreme, dupa o banala injectie de penicilina. Ulterior au aparut simptome de anxietate severe, veritabila fobie de a lua medicamente, dar si consumul de anumite alimente etc. Dansului i-am oferit un comentariu potrivit cerintelor lui specifice.

Aici insa voi vorbi de legatura inevitabila intre trauma, si sanatatea psihica a omului de rand. Imi aleg cu grija cuvintele pentru ca am nevoie ca cititorul sa inteleaga ca prin trauma vreau sa includ absolut tot, de la injuria fizica, accidentala sau voita, la trauma bolii fizice asupra psihicului uman (si derivata directa, folosirea unui serviciu de sanatate), si nu in ultimul rand acele traume imaginate, din domeniul aperceptiv, care semiologic sunt mai degraba obsesii sau idei prevalente, interpretari traumatice asupra unor evenimente altfel benigne, la care vasta majoritate a oamenilor n-ar suferi consecinte. O “trauma” de aici inainte o identific a fi fiind un incident disruptiv de durata si intensitate suficiente incat sa altereze psihismul uman al omului.

Si-atunci inseamna ca traim o trauma permanenta? Da. In fapt, si de drept, organismul, dar si constiinta umana, traiesc intr-un stress informational permanent. Starea de “bine” asa cum e ea descrise de fiecare dintre noi e pe o muche de cutit in care contraste teribile uneori contribuie la un echilibru fragil, instabil, si destabilizabil. Robustetea unui psihic, asa cum exista ea in folclor (“are nervii tari”) este un mit, si in sine psihopatogena. Mai degraba elasticitatea virtuoasa a psihicului, si abilitatea lui de-a imbratisa diversele momente de mare pericol, ii confera rezilienta, lucru despre care altfel am discutat si in anii trecuti in alta parte.

Organizatia Mondiala a Sanatatii plaseaza sanatatea mintala vag, si voit astfel, intr-o zona de echilibru a acestei stari de “bine”. Evident, binele trebuie sa fie sustinut, sa includa facultati de discernamant, de orientare in timp si spatiu, si de orizont de asteptare pentru viitor. Pe de alta parte, un om poate fi mizerabil, si totusi sanatos mintal sau, dimpotriva, suferi de-o patologie psihica suficient de urata incat sa-i modeleze viata (“sa i-o afecteze in cel putin doua domenii semnificative”) dar totusi trecuta sub pres prin variabile cogenere, psihosociale, in care omul traieste dupa o functie la randu-i elastica, si nu in statistica proportiilor si-a probabilitatilor.

Atunci cand un factor exogen izbeste in individ, evident este ca acesta va avea o reactie. Nu rareori reactia acestuia, pe moment, este de a nu avea de fapt vreun raspuns, lucru insuficient clarificat de societatea noastra, rareori clarificat de parinte, sau incurajat de profesionistul de sanatate. Alteori apare un raspuns paradoxal, aberant, si-aici adeptii teoriei freudiene a dezvoltarii psihicului au adus o contributie bogata, si fistichie, dar din pacate marcata de erori fenomenologice teribile. Adecvarea raspunsului la stress, trebuie de-asemenea remarcat, e utopiana. Mai degraba e regula, sau exceptia, ca raspunsul la factorul de stress e unul iesit din comun in masura in care acesta este unul, tautologic or ba, “ceva iesit din comun” la randu-i. In cazul asa-zis fiziologic, raspunsul e unul exagerat, radical, remarcabil prin simplitatea lui evolutionara, unul care transforma omul intr-o unealta cinetica, de “fight, flight” (sau …freeze). Lupta sau fugi, aceasta-i intrebarea. Indiferent de ce se intampla, daca e vrabia de pe gard sau arma de la tampla, omul nu stie, evolutionar, sa raspunda la amenintare decat astfel. Curios, sau nu, in fuga din fata ursului nu prea conteaza cu ce medie ai terminat facultatea, sau daca vorbesti limbi straine. Conteaza insa daca ai mai vazut vreodata ursul, daca stii ce-i aceea urs, ce poate sa-ti faca, daca ai o “teorie a mintii” privind ursii, recte interpretezi pozitia lui de intentionalitate (“daca isi arata dintii asa ce-o fi vrand sa zica? hm), si nici una dintre aceste procese analitice nu dureaza mai mult de 0.3 secunde – 0.5 secunde, timp in care tu deja ai luat-o la sanatoasa. Cred, in fapt, ca raspunsul la stress este primul mare argument pentru care putem conchide ca exista si altceva decat constient, sau ego, si ca nu se refera la drive, sau instinct de conservare, sau altceva. Explicatiile originale sunt fascinante, dar din pacate eternamente depasite cronologic.

Uneori, si aici ajung la elementul central al expozeului meu, efortul de gestionare a factorului stressant reprezentat, (NB: nu cel real) are calitatea de a parazita functionarea individului in alte arii. Inima poate ceda. Plamanii la randu-le. Articulatiile pot sa nu mai faca fata cerintelor. Creierul nostru primitiv n-are mila de organism, si il biciue de toti banii ca sa traiasca sa mai vada o noua zi. Si daca exista o bataie in aval, in periferie, corect este sa spunem ca exista una si in amonte.

Trauma, stressul reprezentat psihic, este asadar principalul candidat deterministic al bolii mintale. Paradigma functionala, la acest moment, este ca in triada bio-psiho-sociala a individului raportul elastic intre stress, si vulnerabilitatea individului (genetica, biologica, habituala deci fenotipala) da masura aparitiei bolii.

Corolarul direct este ca, cel putin teoretic, o solutie terapeutica in fereastra de oportunitate la trauma ar putea rezolva, si vindeca, boala mintala contingenta. Dificultatea nu consta doar in descoperirea acelor solutii terapeutice. Nu, de fapt ce frustreaza medicul psihiatru, si pe pacientul sau, de o victorie in lupta cu suferinta acestuia din urma este ca in 9 din 10 cazuri efortul lor se desfasoara dincolo de fereastra de oportunitate, la distanta de debutul problemelor pacientului, si cu resurse in permanenta amenintate, si limitate.

Astazi, aici, nu caut insa sa elaborez acele 9 cazuri din 10. Am sa aduc in discutie urgenta majora data in acel 1 din 10 cazuri, cand avem ocazia sa fim acolo in proximitatea unui eveniment traumatic, cu potential psihopatogen. In lumea larga, si multumesc aici discutiilor elaborate avute de-a lungul timpului cu Frank Campbell de la Centrul de Postventie din Baton Rouge, New Orleans, Lousiana, cu Vamik Volkan, cu Michel Toussignant de la UQAM, dar si cu altii, profesionistul de sanatate mintala al secolului XXI trebuie sa iasa din zona de pasivitate, si sa devina un partener in tratamentul psihopatologiei de urgenta, de interventie. Aici suicidologul are o calitate particulara, anume ca exista instante in care o tentativa de suicid e o trauma in desfasurare, cu diversi timpi narativi. Dar nu doar suicidologul. Psihiatrul are oportunitatea sa intre, profesional, in viata acelora care au suferit trauma, si care normal ar trebui sa treaca printr-un minim screening, si apoi debriefing, personal cu privire la incidentele recent petrecute. Fie ca vorbim de abuz fizic sau sexual, sau accidente rutiere, evenimente sociale remarcabile ca divortul sau moartea unui apropiat, dar si disponibilizarea de la locul de munca, frigul sau caldura extreme, traumele survenite la locul de munca sau derivate direct ale profesiei (inclusiv medicale) sau cele care sunt contemplate in mass media si care rezulta in distress ar trebui sa fie, conceptual, vizitate sau revizitate de profesionistul de sanatate.

Din pacate ignoranta nu adasta doar de-o parte a baricadei. Pacientul nu este obligatoriu de vina pentru ca nu stie decat rarissim sa distinga cele discutate mai sus, la fel cum medicul sau profesionistul de sanatate nu sunt obligatoriu afoni pentru ca nu identifica nevoia in comunitatile lor profesionale de un psihiatru de legatura. Nu disput aici oportunitatea existentei unui spital de Psihiatrie senso stricto, dar ridic problema obligativitatii ca orice centru medical secundar, sau tertiar, sa aiba un psihiatru, sau mai multi, de resedinta, si nu oricum, ci oameni care sa isi stie traumatologia psihiatrica suficient incat sa poata sa ofere o interventie de calitate.

Nu vom putea vreodata defini natura umana inafara stress-ului; trauma e nucleul magnetic al existentei noastre, la fel cum anormalul si curiozitatea privindu-l in fata confera nu doar omului, dar intregului spectru eucariot, sansa de a se perpetua, de a transcende. Nu exista evolutie in vid informational, iar trauma e informatie. Suferinta, durerea, uneori atroce si inescapabile, sunt toate mesaje cu drept divin atunci cand convii, macar pentru un moment, ca acestea impreuna ofera un domeniu de referinta pentru dezvoltare, si-apoi integrare, a paletei mult mai largi de abilitati emotionale, si comportamentale.

G.