Nu există scuză

Uite ce i-aș fi zis eu doamnei, îi răspund mămicii care tocmai m-a sunat să-mi spună că iar i-a fost bătut copilul la școală. M-aș fi uitat cu calm în ochii învățătoarei, mi-aș fi măsurat atent vorbele, după care i-aș fi spus, clar și apăsat, că dacă îmi mai jignește copilul, dacă îl mai lovește, dacă îl mai umilește, dacă îl mai atacă sub orice fel, dacă mai trece vreodată peste acea linie în nisip pe care tocmai am trasat-o am s-o iau pe capota mașinii și-am să-i rup picioarele, am s-o bag în spital și-am să-mi asum consecințele. Suferința ei mi-e inegală suferinței copilului meu la mâna ei. Îmi pasă de el, dacă ea dă în el nu-mi mai pasă de ea. Dacă nu se poate cu lege, n-are să se poată cu tocmeală. De la oprobiul public, la distrugerea carierei mele, la dosarul penal pentru vătămare din culpă, la tot ce derivă din asumarea unei fapte antisociale, mi-aș asuma un astfel de gest, când toate celălalte pârghii au eșuat. De ce-aș face asta, ai să mă întrebi. Simplu. Pentru că atunci când un copil e abuzat și, în România, îți cauți dreptatea, și până la Dumnezeu te mănâncă sfinții, nu-ți mai rămâne decât apelul la instinctul de conservare al individului. Astfel că-i dai o opțiune. Ori încetează să-ți bată pruncul, ori suportă consecințele. Dacă te duci la directoare și te trezești că directoarea îți pune regulamentul în față, și regulamentul nu-ți apără copilul, ci apără ”dascălul” bătăuș, deși în scriptă pedeapsa fizică a școlarului, abuzul lui fizic, emoțional, de orice altă natură e dezavuat, opțiunile tale devin progresiv limitate. Iar dacă te duci la Inspectorat, și Inspectoratul dă extemporal la impotență și-ți demonstrează că face tot ce poate, adică mai nimic, tu rămâi cu nimicul și copilul tău cu trauma. Dacă protestezi, dacă te duci în presă, și te întâlnești cu oameni blazați care s-au săturat să audă de profesori ciomăgari, dar mai ales de părinți abrutizați care nu văd vreo problemă în asta cât timp nu-i vorba de copilul lor, înseamnă că ai abdicat de la buna rațiune. Iar oamenii, semenii tăi, sunt tâmpi. O fi făcut copilul ceva. O fi înjurat, o fi scuipat, o fi jignit. Până la urmă pedeapsa e ruptă din Rai. Deci scuzabilă.

Iar dacă depui plângere penală îți dai seama ce se întâmplă, nu? Evaluarea psihologică. Probe. Martori. Procurorul care poate-i solidar, poate nu. Polițistul care se uită compătimitor la tine în timp ce opinează haideți doamnă, atâta tamtam pentru o palmă, acolo? Devii slugă tributară unei indiferențe colective și tot ce speri e că dacă începe urmărirea penală, pe perioada anchetei profesorul sau învățătorul bătăuș vor fi suspendați din funcție. După care pe chichițele din contractul de muncă fie își va lua concediu medical, fie se va retrage temporar doar ca să fie apoi reîncadrat în muncă în altă parte, la loc luminat, loc cu căldură, unde să-și continue munca de dedicație. Adică trosnitul la oase.

Nu, dragii mei, nu există scuză. Nu există circumstanță atenuantă. Nu există context în care abuzul sub aura autorității devine normal. Și cât timp societatea civilă va accepta astfel de practici, fie acasă fie în școli, suntem damnați să creștem generații peste generații de oameni a căror educație rămâne sub stigma pumnului, a furtunului și-a vânei de bou.

Cu ani în urmă am dus o campanie de presă împotriva învățătoarei Bereandă, care își maltrata copiii la ore. Am reclamat, mai apoi, practicile silfidice ale doamnei Blându (nume predestinat) care nu vedea o problemă în mulsul clasei pentru folosul propriu. Am invitat Ministerul Educației la dialog, mai întâi cu Kathy Andronescu și-apoi cinstitul Pricopie făcătorul de pelerinaje la moaște. Nu poți fi în toate locurile în același timp. Anul trecut onor Ministerul a anunțat, cu pompă și ghivent, că a modificat Regulamentul încât să descurajeze violența școlară perpetuată de cadrele didactice. Rezultatul? Zero barat. În Adevărul de ieri Ioana Nicolescu face o recenzie morbidă a celor mai recente evenimente petrecute în școlile din țară în care copiii sunt victime ale relelor tratamente, aplicate de profesori/ învățători. Și, coincidența face, că molima a lovit de data asta un pic prea aproape de mine ca să nu-mi pese, sau ca să invoc toptanul de alte obligații pe care le am.

Așa că fac ce știu. Scriu. Și cred că scriu sub semnul bunului simț, chiar dacă aș putea fi acuzat de incitare la violență. Până la urmă să fii psihiatru presupune  empatie, conciliere, calea filosofică a disidenței pașnice, de inspirație gandhiană. Ai zice că în ziua în care copilul tău devine victimă a violenței tot ce-ai de făcut e să-l scoți de-acolo, să-l muți la altă clasă, și apoi să laisse glisser ou laisse tomber. Adică s-o lași baltă, în jargon popular. Dar uite că eu nu gândesc așa. Nu gândesc că în fața mâniei unui profesor tulburat, și care și-a abandonat codul etic, ar trebui să faci pasul înapoi. Ar trebui să faci pasul înainte. La fel cum în cazul unui medic care își pătează practica n-ar trebui să clipești. La fel cum în cazul unui preot răspopit n-ar trebui să pleci capul. Or pasul înainte înseamnă disobediență. Măsurată, cu calm, dar fermă.

Vreau ca Statul să-și vadă de lege, încât bătăușul copilului meu, sau al tău, să nu ajungă la legea mea.

Pentru că violența școlară se întâmplă sub umbrela Instituției. Eu îmi trimit copilul acolo pentru că vreau să-i dau o viață bună, vreau să deprindă unelte care să-i ajute în viață, vreau ca Statul să-și onoreze promisiunea socială față de mine, prin Constituție, că pune preț pe viața de copil, și pe bunăstarea lui mintală. Nu-l trimit acolo să trăiască un lagăr de concentrare. Nu-l trimit acolo să fie făcut bou, cretin, idiot, imbecil. Nu-l trimit acolo să fie ținut cu mâinile sus în fața clasei până când, prin intermediul unei forme de tortură, pică din picioare sau îi seacă lacrimile pe obraz. Nu-l trimit acolo să fie maltratat, dezonorat, numele lui să fie făcut de ocară, și cu siguranță nu-l trimit acolo să fie cobaiul unui sistem educațional care joacă destine la barbut. Și, pentru numele lui Dumnezeu, nu-l trimit acolo ca cineva să-l lovească, să-i facă rău fizic.

Siderată, mămica îmi spunea, prin telefon, că în răspunsul primit de la Consiliul de Administrație al Școlii unde băiatul ei e înscris se certifică abuzul, dar e calificat drept ”izolat”. Cu alte cuvinte nu s-a întâmplat prea des. Cu alte cuvinte nu s-a întâmplat prea rău. Cu alte cuvinte ce-atâta zarvă, ce-atâta cancan, ce-atâta zaiafet. N-a fost decât o palmă. N-a fost decât un verb. N-a fost decât o dată. Pentru mine e ca și cum ai spune că, atâta timp cât s-a produs ”izolat”, un viol e acceptabil. Pentru că integritatea fizică, psihică, emoțională a unui copil e inviolabilă, pentru mine acea zi în care o persoană dă în fiul meu e ultima zi din viața lui când a făcut asta. Nu mă văd intolerant. Mă văd intolerant la intoleranță, la brutism, la nemernicie, la micime morală. 

Primii care-ar trebui să ridice sprânceana sunt semenii mei. Primii care-ar trebui să ridice sprânceana sunt părinții celorlalți copii din aceeași clasă care aud măcar o dată că așa ceva s-a întâmplat. E rău să fii victima unui abuz, e egal rău să asiști – copil sau adult – la perpetuarea unui abuz sub ochii tăi. Unii suferă fizic, ceilalți vor suferi psihic. Vor duce acasă cu ei amintirea colegului lor care-a plâns și care, neputiincios, a fost crăpat în axul ființei lui de-o figură de autoritate. Care figură de autoritate profită de inegalitatea de vârstă, gabarit și resurse ca să dea, să zdrobească o ființă lipsită, aparent, de apărare.

Ori eu cred că atâta timp cât un copil are părinți nu e lipsit de apărare. Atâta timp cât trăiește într-o țară liberă, cu legi, cu canoane, cu reguli și regulamente, nu e lipsit de apărare. Atâta timp cât aceste legi sunt sprijinite de societatea civilă, nu e lipsit de apărare. El devine – temporar –  lipsit de apărare doar în momentul când, în diada agresor-victimă, agresorul decide că legile n-au valoare. Că părinții n-au valoare. Că bunul simț nu are valoare. Și treaba noastră, a tuturor celorlalți, e să ne ridicăm vocea și să-i aducem aminte că ce face el nu doar că e dezagreabil, e de nepermis. 

Există în România un miriad de organizații care luptă pentru drepturile copilului și pentru protecția lui din momentul când iese pe ușă. Mult prea des în ultimii ani ONG-urile au ajuns aservite aparatului de Stat cu care împărtășesc fonduri și interese, astfel că realitatea de rahat capătă parfum trandafiriu în timp ce părinții își rod unghiile și, invariabil, la diverse întâlniri, se declară stupefiați de cât de obscur, sucit și grobian a devenit mediul educațional. Iar pisica e aruncată mereu înfara Educației în timp ce diverși și diverse prin felurite cotloane ale Aparatului promit reforme, aruncă manuale stupide pe piață, deplâng atriția de personal și, una peste alta, se-asigură unii pe alții că o să fie bine, și la vară cald. N-o să fie bine, și nici la vară cald. Nu atâta timp cât un copil e pălmuit la clasă. Nu atâta timp cât i se spune că doar elevii răi sunt bătuți, doar elevii răi sunt umiliți, doar elevii răi sunt ”dați ca exemplu”. Dauna psihologică e imposibil de cuantificat, dar inevitabil acolo. Dar de ce să-mi trimit copilul la psiholog pentru că o învățătoare cu tulburări de comportament continuă să profeseze, sub acoperirea de pâslă a Administrației? Cât de murdară, cât de strâmbă a devenit lumea în care trăiesc dacă încă hoțul rămâne cu un păcat, păgubitul cu o mie?

Deci nu, stimată educatoare. Deci nu, stimate profesor. Deci nu, onorat Inspectorat. Deci nu, domnule ministru, domnilor parlamentari, excelențelor voastre vă ridic, în obidă, un deget pentru că v-ați forfetat, în grup, mandatul. O fi greșeala-n grup, pedeapsa e individuală. Ce pedeapsă merită un profesor bătăuș? Zece la sută la salariu? Atât credeți că valorează o palmă dată unui școlar? Atât a ajuns Statul să decreteze că ar trebui să primească un abuzator? Mergând pe-aceeași linie de argumentație, ochi pentru ochi dintre pentru dinte, accept să-mi iau palma înapoi și-apoi să plătesc și eu 10% din salariul meu, măcar am să mă pot uita în ochii copilului meu care-așteaptă să-i recapete cineva cinstea înapoi când nimeni nu i-a fost alături.

G

Advertisements

Psihologia ca spasm

Mai mulți confrați de-ai mei, zilele acestea, protestează față de decizia Ministerului Muncii de-a scoate, din Catalogul de Ocupații și Meserii (COR), ediția 2015, denumirea de ”psiholog” de la poziția 263411. Recunosc că în primul moment am rămas cu gura căscată. Motivația COPSI, din comunicatul oficial, este – citez: în același sistem de drept nu pot coexista două ocupații distincte cu același conținut de competențe: o ocupație nespecializată – neconcordantă cu un set de competențe profesionale specific – și o ocupație specializată – în acord cu statutul profesiei reglementate, care se exercită în limitele standardelor de calitate în serviciile psihologice aprobate de către autoritatea de reglementare competentă.” Practic, la momentul de față, toți psihologii din România care nu au un nivel de specializare se găsesc în ipostaza inedită de-a fi în limbo. Atât înăuntrul, cât și înafara profesiei. Hotărârea cu parfum de insurecție a Colegiului vine să prășească un ogor unde, ce-i drept, și-au făcut loc de-a lungul timpului tot felul de dubioși cu diplome luate pe sponci la Facultăți mai mult sau mai puțin himerice. Oameni care, putem admite, nu fac multă cinste meseriei lor. Și chiar dacă e dificil, după multe deliberări cred că am înțeles mai bine ce-au vrut să facă prietenul meu Laurențiu Ștefan și cei de la Juridic de la COPSI. Și nu e chiar atât de rău pe cât pare.

Admit că până acum vreo 30 de minute n-am stat să mă gândesc cum e construit COR. La naiba, am în cap tot felul de alte lucruri, de la legea 95, la legea 46, la legea 487, tomuri de maculatură care țin de sănătate și sănătate mintală, ghiduri de bune practici, articole de cod penal, cod civil (tutelă/curatelă). Și altele. Privilegiul pe care-l ai când trăiești în România, țara despre care Pleșu scrie că ”mereu pare că e ceva de făcut sau nimic de făcut” e că în aproape fiecare dimineață îți urcă spre vârful nasului o nouă provocare. Cum ar fi să înțelegi arborescența unui Catalog de Ocupații și Meserii. Astfel că m-am opintit, din nou, spre Internet ca să aflu mai bine ce mama supărării înseamnă un Cod. Și nu mi-a luat mult să aflu. Astfel că scriu aici, spre bună înțelegere.

Prima regulă este următoarea:

”În practica economică se utilizează SISTEME STANDARDIZATE DE CLASIFICĂRI, care constituie componentele de bază ale SISTEMULUI INFORMATIONAL ECONOMIC. Acesta se constituie în instrumente indispensabile pentru asigurarea în mod unitar a culegerii, stocării, prelucrării si analizei datelor.”

Carevasăzică arborele ăsta genealogic de meserii respectă un standard internațional, astfel că, să zicem, dacă tu la bază ești inginer, ai ocupația inginer, după care ai tot felul de ramuri ale ingineriei. Dacă la bază ești doctor, apare ocupația de doctor, după care ai dendrite ale meseriei care pleacă din corpul celular comun. Sistemul ăsta definește și separația între termeni, după cum urmează:

  1. OCUPATIA  este activitatea utilă, aducătoare de venit (în bani sau natură), pe care o desfăsoară o persoană în mod obisnuit, într-o unitate economico-socială si care constituie pentru aceasta sursă de existentă.
  2. FUNCTIA este activitatea desfăsurată de o persoană într-o ierarhie functională de conducere sau executie.
  3. MESERIA este complexul de cunostinte obtinute prin scolarizare si prin practică, necesare pentru executarea anumitor operatii de transformare si prelucrare a obiectelor muncii, sau pentru prestarea anumitor servicii.
  4. PROFESIA este definită separat, pentru că uneori poate fi ocupație (1), alteori nu, pentru că este modulată de (2), astfel că, dacă stai bine să te gândești, e de fapt un sinonim relativ la meserie (4) pe care poți să o ocupi (1) or ba.

Clasificarea ocupațiilor e făcută pe patru mari axe, funcție de nivelul de calificare

  • grupe majore
  • sub-grupe majore
  • grupe minore
  • grupe de bază

Codul unei ocupații va avea, deci, 4 cifre minim, care denominează structura de mai sus.

Pe sistemul ISCO-88, agreat în Uniunea Europeană, categoria psihologi e codată la poziția 2445. În nomenclatorul COR publicat de Ministerul Muncii poziția e asimilată codului 2634. Necazul cu psihologia e că, vreme de mulți ani, COR-ul conținea o categorie redundantă, anume categoria mamă ”psiholog”, trunchiul carevasăzică, urmată de ramura omonimă ”psiholog” (2634-11), care era o dungă mai la vale, și care practic denomina o specializare inexistentă. Prin comparație medicina are trunchiul ”medic” urmată de ramuri. Nu există o ramură ”medic” a meseriei de ”medic”. Bulibășeala a făcut ca, de pe brațele facultății, absolvenții de psihologie să poată intra direct în pâine, cu drept de liberă practică, fără să fie neapărat nevoie să urmeze o traiectorie profesională care să fie recunoscută/ acreditată de COPSI. Asta a dat naștere unei veritabile jungle de școli de psihoterapie, consiliere, coaching șamd în interiorul căreia oameni au practicat, au câștigat bani, sau s-au putut angaja în diverse instituții pe cadranul 2634 – subunitatea 11, fără să aibă alt act doveditor decât diploma lor de absolvent. Echivalentul pe care-l găsesc în medicină e cea de ”generalist”, la care medicina a renunțat odată cu introducerea specialității de ”medicină de familie” care a devenit specialitate. Efortul COPSI, așa cum îl înțeleg eu, de-a ralia meseria la standarde internaționale, dar mai ales să facă meseria asta compatibilă cu un sistem în care serviciile să poată fi decontate de asigurări direct, nu ca ”servicii conexe” obligă la trierea riguroasă a altoiului profesional, încât în cele din urmă să nu mai decontezi doar ”activități”, dar și să poți stabili pachete, să poți introduce de fapt meseria de psiholog la același nivel, pe același etaj cu alte profesii, în speță mă refer aici la profesia medicală.

Necazul este următorul. Necazul este că, așa cum e structurată breasla psihologilor în România, statul continuă să lase formația profesională de psihoterapeut, consilier, coach etc în buzunarul absolventului de facutate. Mă gândesc că ar fi corect ca cei de la COPSI să militeze pentru instituirea unui program universitar academic potrivit pentru absolvenți, un fel de ”rezidențiat” care să fie mai structurat decât sistemele lor de ”master” care sunt, deocamdată, propuse absolvenților. Un rezident, spre exemplu, este plătit pe perioada rezidențiatului lui, timp în care-și desăvârșește specialitatea. Pe perioada training-ului el are drept de liberă practică dar nu practică (încă) o ”meserie liberală”, așa cum e deocamdată statuată cea de psiholog. Dacă cei de la COPSI vor lăsa lucrurile așa riscă să intre pe-o traiectorie de coliziune cu cotizanții lor, pentru că, într-un mod birocratic, îi obligă să bage mâna în buzunar dacă țin neapărat să ajungă să practice meseria asta în sistemul oferit de stat. Și asta e prohibitiv. Costurile unei formări în psihoterapie sunt de ordinul a mii de lei, și în multe sisteme de formare ca să ajungi să lucrezi sub supervizare trebuie să fi îndeplinit niște criterii destul de rigide. Din acest punct de vedere hotărârea COPSI, pe partea juridică, este corectă dar e un car pus înaintea boilor. Ah, introdu tu în programa universitară un sistem de formare profesională specializată încă din timpul facultății, trunchiuri pe care viitorii psihologi le pot îmbrățișa din vreme, acoperă costurile formării pentru corpul de studenți și-atunci nu vei avea problema cu care ne confruntăm acum. Unde ne aflăm acum pune în off-side o masă de profesioniști al căror parcurs profesional e, procrustean, împins într-o zonă în care, cel puțin o perioadă, mulți dintre cei care – să zicem – lucrează în rețeaua școlară sau în instituții vor fi scoși din legalitate.

Din psihologie nu se câștigă încă foarte mulți bani. Protestul colegilor mei e întemeiat prin aceea că au fost puși în fața faptului împlinit, fără să li se dea vreo variantă. Prin comparație, când medicina generală a fost asimilată medicinei de de familie, s-a creat o specialitate nouă dar a dispărut o ocupație mai veche, anume ”medicul generalist de dispensar”, medicul de la sat etc. Specialistul în MF face astăzi aceleași lucruri pe care le făcea un GP, plus birocrația specialității. Psihologul clinician, consilierul, psihoterapeutul sunt deja ramuri specializate ale psihologiei, nu-mi e foarte clar dacă sunt doar lucruri de câștigat, altele decât birocratice, din eliminarea redundanței ocupaționale din COR.

Până atunci, suspin suav, psihologia a murit, trăiască psihologia!

G

 

Iletrism

Discutia despre terminarea andreanum.ro a fost dureroasa. Agonizam, de la inceputul anului, despre utilitatea scrisului in formatul asta. E si vizibil, de altfel, ca ultima mea tenta de-a-mi scrie diverse ganduri aici/ de fapt acolo trimitea la o nevoie de speranta.

Mi-am pierdut-o, la inceput de 2013.

Pentru ca scriu de ani de zile in Romania si nu m-au deranjat scuipatii cat m-a deranjat un gest ridicol si malitios si nu din partea unui pacient, cat din partea unei foste colege de generatie care a crezut de cuviinta sa spuna, public, minciuni despre mine. Minciunile respective au fost preluate de altcineva, acel cineva a crezut ca face “societatii” un bine propagand o gogomanie care e totusi un mar otravit. Gabriel Diaconu, pe scurt G, dezvaluie in scrierile sale secrete profesionale.

Nu pot sa exprim in cuvinte cat de dezamagit m-am simtit. Am impins nenorocirea asta de iliteratie in privinta sanatatii mintale din 2008 incoace aproape unilateral si in variile momente in care am avut de polemizat pe tema asta mi-am asumat, singular, rolul de-a articula un punct de vedere quasi-coerent. Nu stii unde mergi cand faci asta, am mizat – si cred ca am mizat corect – pe un meta-efect care mi-as dori sa se regaseasca in constiinta publica nu a celor care (ma) citesc dar mai degraba a celor care nu ma citesc, care nu m-au cititi niciodata si care probabil nu vor sti niciodata cine sunt. Azar Nafisi scrie undeva despre Teheran ca sunt absentele si nu prezentele care fac diferenta in strazile supravegheate ale capitalei iraniene. Aidoma mi-as dori ca absentele mele si nu prezentele sa reprezinte un semn de insanatosire culturala psihiatrica a Romaniei.

Dar calcaiul meu al lui Ahile a fost dintotdeauna corectitudinea. Din josul paginii mi s-a parut corect ca oamenii sa arunce cu noroi. E divertisment. Din stanga sau dreapta comunitatii mele profesionale, in interiorul ei m-am asteptat ca oamenii vor fi tendentiosi in virtutea credo-ului caci ce-ai cu noi ba, de ce vrei sa dam cu var.

Ironia a facut ca palma a venit de la o persoana care la vremea respectiva imi era prietena.

Astfel ca am facut pasul inapoi. Mi-am retras ambasadele, am intors spatele cu buna stiinta unei prezente publice cred eu destul de consistente cel putin dupa 2010. Si m-am afundat intr-o relativa indiferenta agnostica. Dincolo de varful dealului unde-mi urcam sisific bolovanul a facut o diferenta si ca alta buna prietena de-a mea, intr-o buna dimineata, mi-a transmis ca “in anumite cercuri” se vorbeste de faptul ca eu imi discut pacientii pe blog.

Ce mici sunt oamenii. Ce pacat ca un moment am sperat in ei.

Dar totusi nu. De ce-ar fi trebuit sa fie altfel dupa ce rostogolul a inceput a se rostogoli? Cand scriam de Sorin Oprescu in Delatori si frustrati oare eram acelasi ca acum? Cand scriam in Ziarul Copiilor oare eram acelasi ca acum? Cand am polemizat cu Hadar despre hartuirea sexuala in Universitatile Romaniei (cu U mare si R mare) eram acelasi care sunt acum? Cand am condus echipa de interventii psi dupa ce-a explodat maternitatea Giulesti, si 9 luni dupa aceea, eram acelasi care sunt acum? Sau cand am facut campania din Iorga. Sau cand am dus polemica despre alaptare si autism cu Mame pentru Mame (care, ironic, m-au ajutat mai apoi cu Iorga, prilej cu care am legat o relatie decenta cu Ana Maita, aceeasi care pe pagina lor promitea ca ma reclama la CMR). Cand am vorbit despre suicidul Madalinei Manole, sau cand am scris tone, literalmente tone de cerneala despre depresia la roman eram acelasi?

A doua intrebare care m-a luat pe nepregatite, la sfarsitul anului trecut, a fost “de ce dintre toti psihiatrii, Gabi, de ce doar tu ai facut scandal despre Bereanda?”. Pentru prima oara nu am stiut ce sa raspund si m-am infricosat. In spatele retortei era o alta realitate.

Nu caut o apologie in mintea celui care citeste. Nu sunt lucruri pe care am sa le trec vreodata in CV-ul meu profesional. La fel, cei care il citesc pe G nu ii cunosc CV-ul profesional de care sunt cel putin la fel de mandru; e alta viata, e alt univers, e alta identitate si e un alt nivel de competenta.

Si Andreanum a murit. Traiasca Andreanum.

Pentru ca ma intorc. Pentru ca nu am de gand sa ma opresc. Precum George Bernard Shaw dau o replica acelora care ma intreaba, la fel de metaforic, de ce vreau toalete cu apa intr-o Londra plina de cacat si eu zic domnilor, nu pentru ei o fac ci pentru mine.

Pentru ca imi pute. Pentru ca am gresit sa cred ca daca un text sau altul pica sub tavalugul unui choice overload (inadins facut incat individul sa degaje de la cautarea unei informatii despre sanatate, si in particular sanatate mintala) vreunul dintre noi, vreunul dintre MINE, ar trebui sa isi puna degetele in sertar si sa nu mai scrie. Deci am sa scriu.

Numele meu?

G.

Porecla mea?

Mutsunake.

Ma intorc.

E martie 2013.

G

Eigen Rosenhan

Gata cu povestile, e timpul pentru o discutie serioasa. In cel mai recent articol al sau pe blog, Vlad Stroescu vorbeste despre regresie, indeosebi regresia pe care o manifesta pacientul hospitalizat. E un articol elegant, merita citit.

Undeva, relativ pierdut in text, exista o mentiune la experimentul Rosenhan, de fapt o trimitere la studiul facut de Dave Rosenhan acum mai bine de 30 de ani. Studiu. la vremea respectiva publicat in Science, e citibil aici. Pentru cel care are dificultati, in esenta e o initiativa de-a trimite niste oameni normali in spitale de psihiatrie. Oamenii se prefac ca au simptome psihiatrice si trec nedetectati prin camera de garda, ajung pacienti si, precum in nuvela pentru copii a lui Frank Tashlin, “The Bear that Wasn’t” sunt tratati ca atare desi, dupa toate aparentele, dincolo de “acuzele” lor initiale odata internati se poarta perfect normal. Rosenhan discuta, pe alocuri elocvent dar de multe ori in relativ disconfort, despre calitatea serviciilor intr-un spital de psihiatrie, la vremea respectiva (ca sa punem in parametri istorici) initiativa APA de-a categoriza diagnosticul psihiatric, notiunea de stigma si salienta ei (odata pacient psihiatric, vesnic pacient psihiatric) samd.

Merita amintit si raspunsul lui Rob Spitzer, “taticul” DSM-ului, la acea vreme. Spitz a retortat ca daca el s-ar fi intamplat sa bea un pahar de sange, sa i se faca rau si sa-l verse si-ar fi ajuns la o camera de garda si-ar fi omis sa zica povestea cineva i-ar fi pus, probabil, un diagnostic de ulcer. Rosenhan a contra-argumentat ca daca diagnosticul ar fi fost mentinut, saptamani mai tarziu, in absenta evidentelor, cu siguranta ar fi fost si asta o problema.

Se pune deci intrebarea. Este diagnosticul psihiatric excesiv de inclusiv? Imbolnavim oameni asa, de amorul artei? Radu Teodorescu, unul dintre putinii psihiatrii romani pe care-i admir, are un editorial acum vreo 2 ani in Rev Rom Psi unde dezvolta o tema similiara, undeva in liniile ca am ajuns sa diagnosticam “peste 350 de boli”, adica in loc sa curbam fenomenul psihopatologiei n-am facut decat sa o structuram poate artificial, poate excesiv, dincolo de granitele bunului simt. Sanatatea mintala a devenit un business cu o pastila pentru fiecare of.

Ma regasesc cu greu in spusele lui Rosenhan, Spitz sau Radu Teodorescu. Nu imi place nici finalul sec, revolutionar al articolului lui Vlad. Chix abdicatio la relatia dintre spital si regresie. In primul rand, era firesc sa NU poti falsifica statutul de pacient astfel incat sa patrunzi intr-un spital de psihiatrie? Cu siguranta nu. Ironia face ca majoritatea celorlalte specialitati sa contina “false categorii” care uneori sunt tratate ad nauseam, fara succes, pentru hipertensiune, diskinezie biliara, tulburari ale tranzitului intestinal, simptome neurologice inexplicabile gen ataxie, distonie, parestezii, sincope, lipotimii etc – in care caz eu, psihiatrul, vine sa certifice ca de fapt persoana nu are o boala extraterestra ci somatizeaza, are o forma de stress post-traumatic, o tulburare severa a personalitatii sau, mai rar, o forma de tulburare deliranta de tip somatic cu ceea ce se numesc cenestopatii. Spre ghinionul tuturor, deci, Rosenhan n-a avut interes sa clarifice pozitia pacientului pe o sectie de cardiologie, caci ar fi fost surprins sa afle ca hospitalismul e trans-specialitate si nu tine musai de nosologia psihiatrica, de lexiconul psihiatric sau de atitudinea personalului fata de pacient, cat despre un efect, tot psihologic, observat de colegii dansului cativa ani mai devreme in la fel de cunoscutul experiment Stanford. Psihologii, finantati de Veterans Affairs Dpt. au putut sa observe inca de acum 41 de ani, cativa ani inainte de articolul seminal al lui Dave R., ca indivizi grupati intr-o societate care administreaza puteri, oricare ar fi ele, vor fi tentati sa abuzeze de ele. E un fenomen universal, si doar tendentios poate fi adus doar in gradina psihiatriei.

Propunerea unor astfel de oameni, fie ea si voalata, este ca boala psihica este o alegorie, o metafora, un eres. Prin asta, in numele unei fariseice miscari anti-stigma, onorabilii nu fac decat sa dea o palma tuturor acelora pentru care schizofrenia, depresia, panica, obsesia, dependenta sunt realitati dureroase, cotidiene. Putem petrece pana la epuizare timp in dezbateri sterile despre cazurile inconcludente, despre outlier-i, despre minoritatea care falsifica majoritatea sau, pur si simplu, putem discuta enorma majoritate pentru care nu exista rosenhan, sau stanford. Psihiatria nu a evoluat ca o perversitate intelectuala, si toti acesti domni vor uita poate un adevar simplu, cum ca psihiatria a evoluat din nevoia de a explica, recunoaste si in cele din urma trata probleme de sanatate. E axiomatic, si pana la urma dincolo de un diagnostic “stigmatizant” ramane pacientul suferind. Ce vei sacrifica mai intai, felul in care e el privit de societate sau felul in care va functiona in domenii si altele decat sociale?

Modelul bio-psiho-social al  etiologiei bolii psihice inca sufera de o falsa democratie. Vor fi unii care spun ca e 100%, sau 100% psiho, sau – cum reiese din diverse ditirambice antipsihiatrice – 100% social. In fapt e variabil un pic din tot, si toate, si remediu, tratament si vindecare musai sa vina din oricare astfel de domenii atata timp cat oamenii sunt dispusi sa coopereze unii cu ceilalti. Rar se intampla, totusi, asta pentru ca psihiatria e una, si psihiatrii alta, pentru ca psihologia e una si psihologii alta. Nenorocirea e ca rarissim poti pastra vana vocationala intr-o lume in care adventul farmacologiei a lasat multi terapeuti capabili pe drumuri; la fel, esecul farmacologiei a falimentat cateva laboratoare si branduri farmacologice. Financiar, psihofarmacologia a triumfat, vorbim de o piata de miliarde si miliarde de dolari dar in care – atentie – principalele faux pas-uri nu sunt facute de psi, cat de alte specialitati care prescriu, vezi medici de familie, GP’s, cardiologi, gastroenterologi, oncologi samd.

In Romania, de exemplu, Xanax a fost cea mai prescrisa pastila a tuturor timpurilor inafara poate de aspirina, dipiridamol iara din clasa psihotropelor rudotel, distonocalm or extraveral. Cine a condus asaltul la baioneta? Psihiatrii? Nu. Au fost cardiologii, au fost internistii, au fost toti cei care aveau pacienti agitati, anxiosi, si care au gasit in Xanax un mic miracol. Vad astazi pacienti care iau de 5, uneori 10 ani de zile neintrerupt medicamentul cu acordul gratios al medicilor lor de familie pentru care functioneaza paradigma “daca functioneaza, de ce sa strici”? Pentru acesti pacienti patrimoniul psihologic, psihiatric al stiintei noastre comune despre boala mintala nu are voie, nici anno 1975, nici 2012, sa fie in vreun fel periclitat de cea mai mica suspiciune, cum ca avem de-a face cu o perversie a mintii.

Boala psihica e reala. Reala ca mine si ca tine. Reala ca formula dioxidului de carbon si ca valoarea impozitului fix pe profit. E o realitate pe care o pictezi cu instrumente vesnic perfectibile, cu filtrul subiectivitati si cu gandul ca un apus de soare in Toscana nu seamana cu unul in Madagascare (desi e acelasi apus, si acelasi soare). Modele cauzale, spunea undeva de mult Mugur Ciumageanu la un workshop, au nevoie sa fie inlocuite treptat de modele contextuale, adaptate fiecarui pacient. Si noi, si psihologii am cautat sa emulam strategia bazata pe evidente a altor specialitati medicale. Dar o depresie majora nu seamana, calitativ, cu un infarct miocardic de circumflexa dreapta, sau cu o litiaza renala. Daca organele au o forma de homonimie topometrica si n-au nimic “unic” in ele, constiinta unui om are, dincolo de domeniul universal, general partajat, si insule de unicitate. O viata de om pierduta e o specie pe veci disparuta, care nu se va mai inventa – sansele sunt – niciodata. Pe de alta parte schizofrenia, depresia samd au cronoplasticitate, un depresiv in vremea lui Moise e un depresiv in vremea lui Rosenhan, o halucinatie in vremea lui Platon e o halucinatie in vremea lui Reagan samd. Cu noi, sau fara noi realitatea psihopatologiei se scrie, si se va scrie.

Le spun pacientilor mei ca pana in ziua in care au ajuns sa sufere o afectiune psi, de orice fel, traiau naivitatea unei stari de sanatate mintala in care mintea, de fapt, nu exista pentru ca ei, pacientii, nu-si pusesera niciodata problema adevarului cum ca au o minte de pierdut, sau de imbolnavit cum este cazul. E o pata oarba a creierului, nu-si poate gestiona functionarea software-ului la fel cum poate aprecia functionarea tegumentului, sau a muschilor, sau a plamanilor. “Regresia” de care vorbeste Vlad in articol e si o reactie adaptativa la confruntarea cu Bestia, si doliul la pierderea copilariei inevitabile anterioare. Un atac de panica imparte existenta in “inainte” si “dupa”. Un episod depresiv major, insomnia intractabila, mania, diateza suicidara, psihoza lasa in urma amintiri intens dureroase, suparatoare pentru individ marcat de ce-a trait net mai mult decat felul in care unul, sau altul au ales sa numeasca asta. Nu cuvintele stigmatizeaza, cat sensul pe care li-l dau oamenii.

G

De vocabula

Povestile cele mai greu de scris sunt cele carora le e rusine sa ia nume in cuvant. Atata timp cat traiesc in mintea unui om pot pretinde ca sunt aer, vis, o zeama de chimicale care poate trece puntea intre doua butoane. De fapt eu nu m-am intamplat niciodata. Si nimeni sunt, si e mai simplu asa.

Laura deseneaza-mi familia ta.

Laura se pricepe foarte bine la desen. Se pricepe atat de bine incat una dintre schitele ei sta la mine pe perete si oamenii cand vin o admira indelung. E un Don Quixote in penita si creion, un Don Quixote asa cum sunt toti Don Quixotii frumos, prea frumos sa fie adevarat si cu o Rosinante simpatica, numai gura e de ea. Pierdut, visator, Laura mi-a spus astfel de la inceput ca n-am nici o sansa. Te lupti cu morile de vant, Gabi.

Dar nu azi.

Cum vrei sa-ti desenez familia mea? – zice ea. Cum vrei tu, Laura. Asa cu bete cum fac copiii? Zambeste cu niste ochi de castane carnasieri, si calzi. Deseneaza cum crezi tu ca arata familia ta. Ah, zice inspirat, stiu ce-am sa fac. Ia o foaie de hartie si un pix si cu linii nervoase deseneaza ceea ce pare a fi un crin aplecat. Din care se scurge o frunza. Triumfatoare, imi intoarce hartia. Nu sunt oameni in familia ta, Laura? Ba da, dar mi-ai zis sa desenez ce cred eu despre ea, cred ca suntem niste petale cazatoare. Zambesc. Palele morilor de vant incep si se invart, usor usor in distanta. Imi aduc aminte de fiul meu care seara ridica mainile catre stele si spune, plin de avant, ” nu ajunge Nuni, nu ajunge”. Stele nu sunt doar inafara, stele sunt si inauntru, greu de aprins in noaptea sufletului.

Laura deseneaza-mi familia ta cu oameni in ea. Ia o alta foaie de hartie, un pic bulversata, eu nu pot sa desenez cu pixul asta. Ii dau, prompt, un creion, chicoteste si incepe de la marginea stanga a paginii. Am sa incep cu mama, spune metodic. Mama are parul scurt si buze groase, si ochiii mici asaaa si apoi ii face cu gesturi neglijente bratele , nu uita sa ii schiteze sanii si ii pune o fusta mini si picioare lungi si pantofi cu tocuri si la final mainile, doua blocuri. Mai departe? Mai departe tata, rasufla Laura usurata ca a reusit sa o creeze pe mama ei om nu frunza modificata. Tata are parul scurt, cret si e mereu incruntat, asa, zice si ii deseneaza o gura cu colturile in jos, sprancenele cu marginile in sus, ochii mici, doua taieturi sub pleoape, e mereu imbracat ca un muncitor cu salopeta, ii deseneaza prohabul si buzunarul de la salopeta cu gesturi apasate, si are niste bocanci mari, asa, si mainile scurte pe langa corp cu palme sub forma de cub. Din nou, nici un deget. Deja Laura se grabeste, am sa o desenez si pe surioara mea mai mica, chiar daca nu e surioara mea buna dar tin la ea e ca un ghemtoc de plus mic mic. Cand vine vorba sa ii faca picioarele, totusi, nu mai e acelasi ghemotoc si i face niste picioare mari, de hobbit, si chicoteste din nou multumita. Macar pe hartie se poate. Gata, am terminat Gabi.

Ma uit din nou in ochii de castana. Exista ceva tulburator in frumusetea unor femei. Hipnotic. E dansul cobrei pe care il stiu atat de bine. Transfer. Apropie-te de mine ca sa-mi faci rau, da-mi un motiv sa nu-mi pese. Mi se mai intamplase asta in timpul diminetii cu altcineva pe care l-am confruntat ca prefera sa vorbim doar de lucrurile confortabile. Ochii in schimb zambesc, invitand. Ma bucur de ei, imi place sa dansez cu serpii. Asta-i tot, Laura? Da, asta e familia mea. Si i-ai desenat pe toti, pana la ultimul? Da. Esti sigura? Adica nu, nu i-am desenat pe nevasta lui taica-meu si pe sotul lui maica-mea ca ei pentru mine nu sunt familie, si nu i-am desenat pe bunici ca ei sunt morti. Si astia ar fi toti membrii? Da, de ce? Ma chestioneaza deja din priviri, nu percepe unde vreau sa ajung, conflictul e acolo, si ea si eu stim deja povestea plecarii ei timpurii, perioadei cand a chemat-o altfel decat Laura, identitatea de imprumut, tara de imprumut, limba de imprumut, ruperea de ai ei, distrugerea, uitarea…Tu unde esti in familia ta, Laura?

Bine ai venit, negura familiara.

Tu nu te-ai desenat si pe tine. Intre mama, tata si surioara ei, in ordine de la stanga la dreapta paginii mai e putin loc de altcineva. Nici de partenerii lor de viata, dar nici de ea. Si totusi s-ar putea baga, ma gandesc. Oameni cu care am lucrat si care – ce-i drept rar – ignorau despre ei ca exista in desenul familiei cand vorbeam de notabila lor absenta isi infigeau schita intre diversi membri, fie calare pe frate, fie calare pe un parinte. Nu Laura. Isi lasase loc doar la cealalta margine a paginii pentru ea. Si-a desenat parul. Si-a desenat corpul ca de baietel, arat ca un baietel comenteaza in timp ce deseneaza bratele si picioarele cu pantaloni si mainile sunt doua patrate pe post de degete.

Nimeni nu se atinge cu nimeni.

Nimeni nu zambeste in familia ta, Laura.

Nu exista pamant sub picioare.

Oamenii cand mor dispar complet din existenta.

Cobra s-a oprit, priveste mirata. Prohabul tatei si sanii mamei sunt tot ce-a mai ramas din ei.

Ai lucrat bine, Laura.

G

Ultima solutie (?)

Mi se intampla destul de des in ultima vreme, astazi inclusiv, sa fie nevoie sa confrunt urmatorul neadevar, dar care din pacate face rau profesiei noastre si in speta pacientilor nostri potentiali. Psihiatria in Romania (si nu numai, dar mai ales aici) este vazuta ca o specialitate de tip pubela. Aici vin aceia care abandoneaza speranta ca problemele lor au o cauza “medicala”. Poate sunt eu nebun, zic multi dintre aceia care intra pe usa cabinetului sau, de asemenea, m-am gandit ca daca toata lumea mi-a zis si-a incercat si tot degeaba sa incerc si-aici. Bat la usa, carevasazica, in speranta ca nu strica sa treci si pe la doctorul de glumeti, poate totul e de fapt o inchipuire. Rezulta din aceasta ca primum movens al asteptarii nerealiste a pacientului in fata psihiatrului este ca acesta ii va da un diagnostic negativ de boala. Nu diagnostic pozitiv de sanatate, atentie, ci negativ de boala.

Nu este ca in alte parti unde simptomul este deja integrat in folclorul popular. Noi, desi toate datele indica faptul ca ingrijim o patologie mult mai prevalenta decat s-ar crede, obtinem pacientul sensibil mai tarziu decat sa zicem ortopedul (un os rupt e totusi un os rupt) sau cardiologul (palpitatiile se stie ca de la inima ti se trag) sau mai tarziu decat chiar si neurologul (gura stramba de la cap incepe). Nu. Noi psihiatrii, atunci cand vine vorba de o patologie alta decat cea “all stars” (a se traduce psihopatologia arhi-cunoscuta, cum ar fi schizofrenia sau tulburarile severe de comportament care rezulta in acte antisociale) aflam ca, de fapt, inaintea noastra multi profesionisti, colegi cu noi, au trebuit sa cheltuie resurse, timp si energie ca sa indenteze puternic in mentalitatea persoanei respective cum ca “doamna, nu e de la noi” sau “domnule, nu e de competenta noastra”. Astfel plecam la drum cu un dublu handicap, acela deja enuntat (cum ca si noi vom da un verdict negativ ca si ceilalti dat fiind drumul deja batut) si al doilea ca in revansa consolidam o paradigma care e insuficient cunoscuta de populatie. Sa ma explic.

In primul si in primul rand boala mentala nu e suferinta sufleteasca. Din ce in ce mai des, in ultimii ani, psihiatrii ca mine care s-au axat indeosebi pe patologia afectului, personalitate si expresiile ei in comportament insista ca directia e de fapt invers. Boala provoaca suferinta, nu suferinta boala. Relatia inversa este indelung controversata si prost inteleasa. Intra-devar, atunci cand ai de-a face cu ) o boala psihica inca nediagnosticata care provoaca b) suferinta si aceasta devine c) moderator pentru d) o boala medicala (sa zicem cardiovasculara, sau metabolica precum obezitatea sau diabetul in lantul complex etiopatogen ce-ai avut la inceput, anume boala mentala, este nevoie sa fie corect interpusa intre celalalte si bine definita si de catre medic, si spre intelesul pacientului. Pare un paradox, nu-i asa, ca stiu de exemplu ca daca ma lovesc cu capul de perete doare, deci sufar, dar cand zic “am depresie” pare a fi “din cauza suferintei”.

Si asta ma duce cu gandul la o realitate privind boala mentala care o face foarte particulara. Cel mai adesea boala mentala incepe treptat, insidios, subsindromal, si isi creaza o relatie privilegiata cu suferinta care deriva din aceasta. In paradigma centrala a depresiei, de exemplu, mara afectarii biologice se confunda cu aceea a epifenomenului depresiv pana la punctul la care esti extrem de trist ca ai depresie (un fel de “depresie la patrat”). Mai mult, boala mentala nu se rezolva cu sutura, sau cu implant, sau cu injectie. Exista, intr-adevar, o farmacopee impresionanta in arsenalul meu, psihiatru in anul 2009. Aceasta farmacopee face ca la randul ei psihiatria sa arunce inapoi o falsa impresie de omnipotenta. Cu siguranta printre toate pastilele alea de le dai matale se afla si-una pentru durerea mea, nu? Eludeaza cumva gandirii, si e una dintre problemele care traverseaza granita dintre medic si pacient in specialitatea mea, ca primul si cel mai important pas este acela al unei bune evaluari diagnostice.

O spun deja de multi ani, si-am intrat practic in specialitatea mea cu credinta ca avem o mare problema de indreptar diagnostic, si de aliniere “de intentie” privind boala mentala in general. Este suficient sa citesti un manual de psihiatrie ca sa ridici o spranceana semi-intentionat cu privire la glagoria care se petrece intre paginile cu pricina. Suntem foarte departe, ca sa fiu delicat, de un standard acceptabil pentru diagnosticele pe care le punem atata vreme cat criteriile insele au o validitate interna, dar si externa, mediocre. Ca sa sintetizez, nu e suficient ca psihiatria inca ramane o pubela a medicinii gandita prost pe varianta dualista “soma/ psyche”, in care mintea si creierul coexista ubicuitar (si nu sunt una si-acelasi lucru), dar si cand ne vine randul in sfarsit sa explicam lumii cu ce ne ocupam ne balbaim intr-un limbaj arhaic si cel mai adesea insuficient sa medieze drumul omului catre afectiunea sa. Ba dimpotriva, ne scremem, ne facem ca acei termeni invocati stau in picioare chiar si atunci cand nu sunt sprijiniti de evidente.

Ca psihiatru, folosind nomina acceptata, trebuie sa recunosc ca mi-e al dracului de greu uneori sa justific, dincolo de indoiala, natura inferential-curgatoare a diagnosticului pe care il pun. Insist, nu este greu cu patologia centraxiala, acolo unde simptomatologia “tipa de la usa”. Aceasta acopera insa mai putin de 20% din clientela psihiatrica; restul vin plecum plantele curgatoare fie in urma acuzelor somatice ne-explicate (ceea ce NU presupune obligatoriu ca au sorginte psihiatrica, ci doar ca sunt “ne-explicate”) sau dintr-o zona gri-murdar a normalitatii unde trebuie sa recunoastem ca mijloacele specifice psihiatriei, adica medicamentele psihiatrice, au o utilitate indoielnica.

Acolo, cele mai multe studii arata, psihoterapia e egal benefica sau chiar superioara medicamentelor. Ce putem spune insa despre psihoterapie in general, si clientela ei in particular? Lucrurile nu devin decat si mai sumbre. De bine de rau psihiatrul este un diagnostician care are un “benchmark” de severitate prin aceea ca vede fenotipul pur; vede depresia aia rea, de exemplu; vede tulburarea de anxietate care te tine in casa cu lunile; vede antisocialul care a omorit, care a dat in cap, care a furat bani, masini, proprietati. Pe de alta parte, psihoterapeutul navigheaza marile gri ale quasi-normalului uzitand de un limbaj mult mai flu, si beneficiind la randul lui de o stiinta deocamdata romantica. Psihologia a devenit un domeniu de granita in ultimul secol, progresele in ramuri de-ale ei colaterale sunt indubitabil demne de oftaturi extaziate chiar si in tabara ultimului sceptic. Si totusi, prea putin din aceste realitati se regaseste in practica terapeutica! La orice moment al zilei transferul de cunostinte catre terapeut este unul girat de multa romantsa, si de mult bias. Asadar risc afirmatia ca nu arareori psihoterapeutul este doar un alt incompetent care prelungeste drumul pacientului catre psihiatru cata vreme directia ar trebui sa fie cu totul alta.

Rolul psihologului in echipa de tratament al bolii mentale este unul bine determinat, si evident obligatoriu datorita celor tocmai mentionate. Paradigma psihologica ancorata fenomenologic functioneaza poate si numai pentru ca inca, in psihologie, se mai fac “experimente” (adevaratul standard de aur in cercetare, desi am inceput sa uitam asta). Accesul catre psiholog, insa, ar trebui facut printr-un triaj psihiatric, medical, si nu invers.

Ceea ce face ca psihiatria sa fie nevoie sa devina, in secolul XXI, specialitate de prim rang. Se estimeaza de catre OMS ca boala mentala este prima, si cea mai importanta maladie a mileniului 3. Este prognozat ca depresia in 2050 va surclasa in populatie alte maladii precum bolile cardiovasculare sau cancerul. Asta nu numai datorita cresterii in prevalenta a bolii mentale (cum? ma intreb, paradoxal, daca avem diagnostice insuficient clarificate) ci si prin anticipatia ca tratamentele in boli cardiovasculare sau cancer vor fi modificatoare epidemiologice (adica si cu rol de profilaxie de la o generatie la alta). Si totusi nu cred ca profesia psihiatrica este nici pregatita sa preia rolul de pole-position in medicina, nici ca o merita, nici ca s-a atins o masa critica intr-atat incat publicul sa depaseasca propriile idiosincrazii referitoare la rolul “mintii” in boala mintala. Continui sa fiu dintre aceia care si practica, si lupta in acelasi timp pentru cercetarea psihiatrica. Fara ea, si fara evidente, si fara sa avem un argument pentru a) diagnosticul si b) tratamentul bolii psihice nu avem voie sa o invocam “in absentia” pe principiul “afectiune necunoscuta, probabil fara tratament”. Ajunge doar sa privesti DSM-ul, in formula actuala, ca sa realizezi ca o buna bucata din acest manual de diagnostic psihiatric este dedicat sectiunilor NOS (not otherwise specified) sau “nespecificat in alta parte”. Si asta pentru ca pe hartie, si in studii, totul poate fi tuns pe margini ca sa para ca e laie, nu balaie. Dincoace, in transeele clinicii, metoda diagnosticulu sablon (daca se potriveste bine, daca nu, nu) se loveste de constatarea ca “multe se potrivesc”. Ulterior, daca aplici metoda “dr. Google” (heuristica simpla, anti-parsimonioasa si mergand pe diagnostic ierarhic unde anumite simptome sunt cardinale) risti sa patologizezi o buna parte din clientela care devine astfel recipienta unor ghiduri de tratament care NU au fost scrise pentru ei.

Decizia de a formula un diagnostic psihiatric este una care trebuie sa fie proportional grea. Mai mult, e nevoie ca tu, cel care ai citit acest text, sa intelegi ca lipsa sanatatii mintale nu este un argument ultim pentru nebunie. Absenta depresiei nu e fericire. Absenta psihozei nu e gandire normala. Absenta halucinatiilor nu certifica o functie vizuala indemna. Simptomul psihiatric, si apoi forma pe care el o ia intr-o dialectica a diagnosticului, e obligatoriu sa stea in intima relatie cu succesul solutiei care deriva din aceasta.

G.

Branza si Brazelton

Trecand peste faptul ca cele doua cuvante – unul intens dac si celalalt intens transatlantic – impartasesc o fonetica izbitor de similara, n-ar trebui facuta vreodata blasfemia sa vorbesti, in aceeasi propozitie, despre ravasitul oilor si dezvoltarea copilului in primii 6 ani de viata. Asta, bineinteles, daca nu te tragi din neam de ciobani, caz in care una o conditioneaza pe cealalta (dat fiind ca oieritul este, o stim cu totii, o afacere familiala). Si totusi, in dulcele stil burghez care-mi caracterizeaza sfarsiturile de saptamana de la intoarcerea catre Levant, ieri m-am decis sa-mi plimb familia la festivalul branzei de la Bran. Iar azi am fost spectator tacut si ocazional zambitor la lansarea volumului doi din cartea lui Barry T. Brazelton & Joshua Sparrow “: Touchpoints 3 to 6” in traducerea Sorinei Patrascu. Voi scrie despre aceste evenimente unul in continuarea celuilalt pentru ca firul nevazut ce ne inconjoara se dovedeste a fi unul si acelasi. Am sa ma explic.

Festivalul de la Bran mi s-a parut o atractie de-un anume fel, si-anume nostalgica; am crescut in Ardeal, deci ca urmare sunt un mic impatimit al bulzului, al balmesului (desi noi ii ziceam talmos), al branzei de burduf si-al casului proaspat si afumat. Faceam, ca sa va dati seama cat de adanc mergea obsesia, clatite cu branza usturoasa (la meme jeanette, dar in jargon local), frecata cu marar, ou si zahar. O abominatie, dar cea mai gustoasa. Sau topeam branza in tigaie si intingeam cu mamaliga, iarna cel mai adesea cand veneam de la sanius…ce vremuri…Ne-am suit asadar in masina, cu mic cu mare, si-am purces spre granita dintre Regat si vechiul Kronstadt – cunoscut de unii si sub numele de Brasov. Culoarul Rucar e unul dintre favoritele mele, acolo incepe tara mea de fapt, un pic mai sus de Dragoslavele unde incepe si se schimba aerul, si simt in pori chemarea spre casa. Drumul pe autostrada, pana la Pitesti, a fost foarte placut. Bucata pana la Campulung, groaznica. Aceste contraste, de altfel, sunt de-un pitoresc al lor atunci cand iti permiti sa te relaxezi in trafic, si de felul lor tolerabile. Tolerabila a fost si bucata de dupa Campulung, pana in culoar, unde asfaltul are aceeasi netezime ca si creasta Fagarasilor. Atelajele animale care apareau din loc in loc, santurile de pe margine si carele trase de-un magarus m-au (pe rand) induiosat, enervat, scos din minti si mai ca era sa ma-mperechez cu o oiste, dar m-a ferit frana. Dintr-o curte a iesit un tractor cu discuri de grapat, a facut o mare curba pe ambele benzi, a dat cu discurile de era sa ma insemneze, si-apoi a intrat intr-o alta curte. Agricultura – se pare – in Romania e un sport la fel de extrem ca vanatoarea de maimute paianjen in Guyana franceza cu care as putea sa pun pariu ca ne si inrudim, de departe. Urcusul a inceput apoi suav, am scos un timp excelent pana la Moeciu de unde s-a pus dopul aferent. Ne-am zis noi in barba – sa speram ca nu e coada de la festival. Ei bine da! Era coada de la festival. Si masini pe stanga, masini pe dreapta, masini in rapa si masini cocotate de pupau tarana cu toba de esapament. Oameni veseli veneau cu siraguri imense de covrigi in brate, rontaiau fericiti la porumb fiert de le trozneau bumbii la camasa, copiii chiraiau, pirandele erau toate imbujorate de la criza de frotteurism tocmai gatata, iar in zare un fum, si-o zoiala, de ne-a apucat pe toti curiozitatea. Dar am rezistat. Am trecut in frageda viteza pe langa hoardele pedestre si-am ajuns pana in buricul Branului. Pe stanga, pe-un saivan impromptu (pardon de cacofonie, era un fel de luminis dar totusi se-aflau ciobani pe el), o multime de zici ca daduse cu racheta. Am parcat in parcarea cu plata, unde inca mai erau locuri. Romanul – se stie – e iconom, nu ca noi. Tropa tropa cos de alfe si-un lat de palma mai tarziu am ajuns la intrarea triumfala pe saivan. Care era un podet. Dar nu orice fel de podet. Era un podet ingust, atat de ingust incat abia de treceai doi oameni, unul dus altu’ntors. Si mai era si facut din lemn; trecea peste valea aferenta in care daca s-ar fi intamplat beleaua sa se rupa infrastructura s-ar fi pravalit baba si se mai lasa dracului cu vreo victima. Si totusi nu. Un tigan conducea cu burta astfel ca am avut parte de-un confort relativ. Putea de la o posta a pastrama de oaie, mamaliga si mult, foarte mult fum. Multimea puhoi se organiza la locurile de desfacere ale bunatatilor in gramezi mai ales dezorganizate, dar altfel fara sa se calce pe bombeuri sau sa zici ca se injura ca da-te bai nene mai departe. Dimpotriva, o anumita comuniune plutea o atmosfera, iar emsiul numai ca introduse o domnisoara cu suvite blonde de la Olt care-i trilulilui (cu accent pe i) cu foc in urmatoarele 40 de minute cat ne-am plimbat pe acolo. Am mancat bulz (verificat!). Am cumparat branza (verificat!). Am fost suficient de inteligenti incat sa nu ne intoarcem pe unde-am venit. Cica s-ar fi format blocaje. Eu am vazut inca de cand plecaram ca se intindea coada de masini pana spre Tohan, si ca Mircea cel Batran la Cozia mi-am zambit in barba. Iar azi m-am trezit, m-am pus la camasa si costum, si-am invartit roata pana in Cartierul Francez unde o multime mult mai mica, dar la fel de pestrita s-a lasat manata in lupta de un musiu zis si Andreeeeei Gheorghe (treishpe paishpe si un mic incident cu Emile Bock in cadere libera) pe tema cu pricina. Am sa redau, in urmatoarele, impresii verbatim de la aceasta faina adunare. Vestea buna este ca in audienta se afla niscaiva protipendada, carevasazica se educa, deci carevasazica devine progresista. Iar asta e nu doar bine, ci foarte bine, caci si ultimul dobitoc daca prinde ceva cheag va legitima cultura chiar daca, in sinea-i, n-o va puta practica vreodata. Da, sunt unul dintre aceia care nu poate sa pice de acord ca arta e pentru mase. Aceste vestigii bolsevice se intalneau insa in sala, unde mici scapari fuzionale se mai vedeau pe ici pe colo, unde cate un beizade isi admira iPhone-ul sau se cauta de bilute in nas in timp ce profesorul Sparrow de la Universitatea Harvard vorbea de lucruri de neinteles. Andreea Esca isi plantase o papornita argintie langa scaun si se delecta cu o cafea si-un pahar cu apa (face bine la diureza). Afara, aglutinati in jurul scrumierelor, alti exegeti si exegete sterilizau aerul de potentiali daunatori. Comitetul de primire fusese pus asa, mai intr-o parte, iar emsiul patrula precum buldogul de-o parte si de alta a salii, tacut, martial, la patru ace. Mai dadea din maini, ii mai dezbraca din ochi pe cei de la tehnic. Calitatea a fost pe masura, o secunda am uitat si de branza de la Bran, si de dulcele accent de mahala care-mi ineaca auzul in fiecare zi a existentei mele binecuvantate pe-aceste meleaguri. Dar apoi emsiul deschise gura. Incisivii fusesera candva galbeni, acum lasau loc unei strungarete negre, puturoase iar prin lateral erau de-un maro primitor, acaju si-un pic mahon. Andrei Gheorghe isi baga microfonul in gura, si-apoi elibera ca orice intelectual subtire care se respecta atat de mult incat n-are nevoie sa-si faca dantura cum  ca am sa va dau citire ce scrie in desfasurator…ca un veritabil comedian decazut din gratiile muzei devenit brusc atractie de balci, s-a dat un pic istet si-apoi a invitat turma de vite afara la pascut, cica ar fi trebuit sa-i si laude un pic pe invitati (ha! ha!) dar sa nu intarziati, da? Mars. Si-au marsaluit toate mamicile superbebe si za like catre o cafea rapida, diuretica, si-o tigara sanatoasa dum-dum, in timp ce televiziunile s-au inghesuit sa-i intervievieze pe domniile lor marii oameni de stiinta americani (de-un renume mondial atat de avansat ca au ajuns si pe plaiurile noastre; cu boi). Dupa 20 de minute extrem de lungi mai ales pentru Brazelton, care e de-o varsta cu Romania Mare (nascut in 1918 venerabilul), echipele s-au intors de la vestiare. O domnita mai blonzie isi asteptase, infrigurata, randul la luat reactii si-acum dadea din aripi ca sa se propaseasca la locul de munca. Din spate, cameramanul regla stiti voi ce. Din spatele lui, Andrei Gheorghe, emsiul, exersa un mic lucru manual pe cablul omului. A crezut ca e de ras. N-a reactionat nimeni. A schitat apoi ceva care aducea a tuseu rectal, tot pe la spatele cameramanului. N-a reactionat nimeni. Andrei Gheorghe a trecut la pipait blonzia, care in tot acest timp a ramas cat se poate de serioasa ca doar ce putea sa faca, saraca?

Si-a inceput sesiunea de Q&A, cu pareri astenice ale comisiei prezentante (din acelasi repertoriu de “In curand si la noi la stana, si prin cablu si prin satelit”), si cu musiu emsi la fel de nazdravan, s-a suparat pe o comentatoare cum ca nu stiu ce-a zis despre televiziune, fuga fuguta s-a dus intr-un fotel de unde n-a iesit decat invitat; a facut un banc prost despre Vadim; a observat ca tiganii isi iubesc mai mult copiii; ne-a urat deci bai, sa vina politicienii cu parintii la votat (ca domnia sa, poate nu stiati, n-are expertiza in psihologie dar totusi la politica se mai pricepe), si a incheiat tantric cu pomelnicul sponsorilor (deci daca vreti sa aflati ce face fundatia Cutare, sa mai mergeti pe la Budimex, da?) In pofida tuturor eforturilor organizatorilor, totul s-a terminat cu bine, am facut un mic schimb de carti de vizita cu cine trebuia si-am plecat, aerian, catre casa.

Cum se leaga branza de Brazelton? La suprafata, am putea sa conchidem, ostentativ, ca tarani gasesti pe toate drumurile. Ar insemna, insa, sa jignim taranii, ciobanii, si sa ne lasam fara sa vrem atrasi intr-o xenofobie prost mascata in demagogie. Nu taranismul de mahala uneste cele doua teme, desi anumite stop-cadre din cele doua medii frapeaza prin uniformitatea lor: oameni needucati, egocentrici, abrutizati, cu iluzia de inteligenta dar si de privilegiu, carora “li se cuvine” si care “au cu ce”, intens antipatici si totusi polarizanti, atragand atentia asupra lor pentru ca altfel le crapa pipota . Ceea ce uneste cele doua teme e zbaterea unei generatii care moare lent, ajunsa la sfarsitul varstei a doua, si a celei tinere care da din coate sa isi primeasca locul cuvenit, aflate in competitie, fara cenzor, fara un Parinte care sa-i iubeasca la fel si pe unii, si pe altii. Cand scriu “parinte” cu P mare ma refer la o structura intrapsihica, nicidecum un factor de mediu sau un arhetip colectiv, ci un obiect internalizat anapoda la care si cei in varsta, si cei tineri, se manifesta fara sa vrea la fel. Este opinia mea ca fara o interventie la generatia mea si copiii copiilor nostri vor continua sa perpetueze acelasi dans al egretei grefat pe disocial, pe mitocanie, pe idiotenie si cretinism. Vom genera noi si noi generatii de emsii a la Andrei Gheorghe, pentru care actul cultural e intr-o prelungire asimptotica a impuscatului de buloane in beton. Hahaind ca hahalera, micii despoti patriarhali ai zilelor pe care le traim s-au perindat apoi, pret de o secunda, pe la standurile cu carti; au cumparat “sa se vada” (la kilogram, bien entendu) niscaiva volume pe care le vor livra nevestei, ca si-asa e nevrotica. Sa se educe, domnule, nu ca masculii acestei natii care s-au nascut experti si carevasazica n-au nevoie, dar tolereaza.

G.