Banalitatea răului

Sunt două poziții aparent convergente. Prima, formulată de Hannah Arendt în eseul devenit carte ”Eichmann în Ierusalim”, afirmă că nu e nimic excepțional în malefic, în diabolic, în sadicul care torturează, în sociopatul care minte, în psihopatul care seduce. Ce-a de-a doua, formulată de Nabokov în Pnin, e că ”răul e norma”. Ne simțim trișați, spune Nabokov, de finalul fericit, de avalanșa care, miraculos, se oprește în buza satului. Melodic, bardul rus al limbii engleze propune că ”doom should not jam”. Roțile dezastrului n-au voie să se blocheze. Experiența arată că, de obicei, nici n-are să se întâmple. Calamitatea are ceva irezistibil. Te obligă să îți ții ochii deschiși. Pe cât de majestică în imensitatea ei, pe atât de indiferentă e la conștiința individuală a privitorului, aceluia care va fi rămas cu sarcina să o memoreze, să o repovestească apoi. În fapt, în desfășurarea evenimentelor o dramă n-are nimic dramatic. Sunt cuvintele care o postced, și interpretarea Eu-ului, a individului care ”face sens” din completul haos al interacțiunii faptice dintre obiecte, care colorează emoțional o întâmplare, un mic fragment din lungul lanț al scâncetelor fiecărei vietăți.

Pe un astfel de postament stă propunerea că binele e un construct ocazional, temporar și erodabil. O convenție. Binele ca regulă generală își face loc, furtiv, în conștiința membrilor cetății prin mutualism, prin înțelegerea că binele e o monedă de schimb, o formă de colaborare în care totalul e mai mult decât suma părților. Binele, invariabil, trebuie finanțat. Răul, după cum rezultă, se auto-finanțează și întreține. Și ce înțelegem noi, de obicei, prin rău, nu e departe de bula papală care considerat, secole în urmă, că de fapt nu există, senso stricto, ”un” rău, ci doar o absență notabilă a binelui, un privatio boni, o revenire la organicismul darwinian al confruntării între elemente. Focul e bun doar pentru cel care trebuie încălzit. Pentru un copac, soarele e bun. Pentru germenul care caută să-și replice, orb, colonia, soarele nu putem spune că nu e bun, deși e evident că va fi stârpit, totalmente, o întreagă generație, dacă nu specie. În cele din urmă un bine omnivalabil, Dumnezeu ca un reprezentant supra-numerar dar și infra-categoric al binelui este, prin definiție, o imposibilitate. Nu rămâne decât Stăpânul contradicțiilor care nu se anulează reciproc. Acel ”și a văzut Dumnezeu că este bine” din Geneză nu poate, pentru cititor, decât presupune că, semiotic, nimic nu se naște din bine, bun sau cu altceva decât o bună presupunere. Dacă pentru majoritatea ”a văzut că…” e o reîntărire, un amin al facerii, pentru mine dintotdeauna finalul Zilelor din metafora Facerii a fost o sursă de profundă dezamăgire. Pentru că, după cum rezultă din tot ce urmează Primelor Șapte, ușor ușor lucrurile o iau razna. Și binele, precum Focul lui Prometeu, ajunge să devină, în fapt, un măr al discordiei, sămânța clivajului psihotic din mintea individului. Acel bine care e suma pozitivă a substracției dintre două rele. Acel bine care e relativ mai mare. Acel bine care răspunde chemării timpului. Acel bine care începe prin a fi un rău necesar. Acel bine care răspunde unei filosofii autocentrice, unei dialectici în care un scaun e un scaun pentru că e un scaun și nu e o bancă. Acel bine logic. Acel bine legal. Acel bine formal din promisiunile făcute de un salut, formal, între doi pelerini. Bună dimineața. Poftă bună. Convențional, și golit întru mare măsură de valoarea lui de adevăr. Odată stabilit că binele e bun, și e bun pentru că e bine, omul renunță la contemplarea lui, cam în același fel în care renunță la monitorizarea pulsului și bătăilor din pleoape. Care, oricine-ți va spune, sunt și ele bune atâta timp cât fac bine ce fac.

Fiziologic, binele are o meiotică a lui. Din bine gameți în bine sporule, în bine morule și bine gastrule, în părinți buni de copii buni, în bună pregătire din bună educație, în bună sănătate din reguli bune sanitare, în bună dispoziție din bune dispoziții. Totul e bine cât timp eviți observațiile lui Arendt, Nabokov și alții (Eco e un nume care vine în minte și Estetica Urâtului), cum că răul la care raportăm binele, acel rău spectaculos, șocant și de multe ori inexplicabil, n-are nevoie de o teorie unificatoare, de un magnus opum să ia naștere. Aidoma, răul e un cetățean anonim care circulă printre noi, lipsit de competență, compasiune, înțelegere a cauzelor și consecințelor sau căruia, pur și simplu, nu-i pasă. Răul prin nepăsare e pe cât de vilificat ca o specie particulară în evul iluminismului, pe atât de universal, ubicuu distribuit. Ca și rana, răul prin nepăsare e norma. Și n-ar putea să fie altfel. Mintea umană trebuie să se apere, iar unii oameni au mecanisme mai performante decât alții de-a se proteja de invazia virusului moral care e binele. Conștientizarea că mor copii de foame, de virusuri, de lipsa apei potabile, înțelegerea că nu foarte departe de tine are loc un dezastru umanitar, că în alte părți ale planetei uragane distrug case și destine nu reprezintă un corp de informație care-ar fi trebuit vreodată să fie pliat, împachetat ca un evantai și digerat de creierul de om. N-ai cum să te ferești prin interes, și-atunci dezinteresul stratificat devine o armă cultural-educațională prin care rămânem, ironic, normali. Când fiul meu m-a întrebat dacă tatălui țânțar îi pasă că-o omorîm copiii m-am trezit obligat să spun o eventuală minciună, cum că la cât de mici sunt țânțarii n-au nici cap, nici conștiință de familie și-atunci, pentru că nu știu de asta nu-i deranjează că linii întregi de progenie pot fi distruse de-o palmă vrăjmașă. Tu, care poate ai răbdare să traversezi rândurile ăstea zâmbești, poate acum, că doar sunt țânțari de care vorbim și oricine știe că țânțarul mușcă, pișcă, înțeapă, suge sânge, e o ființă biciznică purtătoare de boli, ceva de eradicat, de preîntâmpinat, e bine să te ferești de ei, e bine să omori cât mai mulți cât mai repede ca să nu te umpli de blânde.

Dar nu e nici o diferență între mecanismul psihologic prin care probezi, cu inocență, un genocid al țânțărimii și momentul când aprobi, tacit, uciderea atât timp cât nu e surprinsă, flagrant, în vreun decalog al cărui regulă, printre altele, e ”să nu ucizi”. Crima, spune Rushdie, e o faptă de violență asupra celui mort. Dar – tot el spune – sinuciderea, uciderea sinelui, e totuși, prin paradox, o faptă de violență asupra celor care supraviețuiesc. Ergo sinuciderea ”nu e bună” printr-un artificiu în care, chiar și când viața ta nu-ți mai servește la nimic sau viața ta e eminamente rea, n-ar trebui totuși să te angajezi în sanitarizarea ei prin terminare pentru că, inevitabil, și alții vor fi avut de suferit. E o aritmetică prin silogism care surprinde nu doar prin elasticitate dar și printr-un adevăr subiacent dureros, dar unanim regăsibil în natură. Acolo unde ai două comunități, la interfața dintre ele binele și răul se împreunează într-un hermafrodit ai cărui bastarzi născuți de-o parte și de alta a graniții sunt, magnetic, incompatibili. De-acolo începe banalitatea, din impunitatea poziției luate, oricare ar fi ea. A propune că ”ai decis bine” din principiu cheamă la rampă principiul respectiv și, când reduci totul spre absurdul primelor poziții vreodată luate, sorgintea binelui natural pierde teren inexorabil în fața macaralei din cer, a Binelui de deasupra, binele supra-natural, binele care spre exemplu promovează viața ca pe-o sămânță divină, intouchabilă, imensă prin atemporalitatea ei. Iată de ce e Divinitatea bună, filosofic și psihologic. Pentru că, pentru o vreme, ai nevoie să o accepți, să o seduci, să o internalizezi și în cele din urmă, dacă vei fi fost pregătit, să o abdici, să o renunți, să o denunță și să o uiți – spre binele ei – doar pentru a-i permite, ulterior, să renască.

Și totuși, condiționat la castelul nostru de nisip care e conștiința, sănătatea minții noastre care-și rescrie în fiecare dimineață conștiința propriei funcționalități și elastic implicit al membrelor, vom fi decretat că avem o bună dispoziție, de gândit gândim bine, de simțit simțim cu siguranță ce-am simțit și ieri și ce vom simți și astăzi, numele nostru este bun pentru că este și mâncarea e bună pentru că are gust bun. Și iată cum, pentru un moment de suspensie dintre două pasaje ale secundarului, binele e de fapt un scotom, o pată oarbă în care nu există răspunsuri alternative pentru că de fapt nu-ți pui întrebări. Întrebări la care, în deplină curiozitate, ai putea la un moment dat să dai și alte răspunsuri. Și totuși fesa stângă doare un pic, și-asta n-are cum să fie bine. Și totuși inima bate un pic prea repede, cum ar putea să fie cum era și ieri? Și totuși gândurile pe care le am nu sunt perfect ordonate, unele imagini au un moment de intensă fractură, și somnul nu va fi fost odihnitor, și mâncarea are o aromă momentan fetidă. Iar textul pe care-l scriu are în dreptul lui o inflexiune de cumpănă, sunt șanse că nu e bun de nimic. Dubitația, pe cât de necesară constructului de bine, e însăși ingredientul care-i amenință nașterea. De-aia are nevoie Dumnezeu să vadă, în Creație, că lucrurile bine făcute chiar sunt bune la ceva. Pentru că la început n-a fost Cuvântul. La început a fost îndoiala de-a fi, fix înainte momentul de-a fi, sau a nu fi, aceasta-i întrebarea. Și-a simțit Dumnezeu că nu e bine. De fapt, e foarte posibil că a văzut Dumnezeu că e rău, în propria-i alegorie, că în absența Sieși, Nimicul e cel mai bun lucru care există și nu ne-am dori așa ceva, vreodată, dacă avem o minte sau chip după asemănarea Bătrânului Ceasornicar.

Dar vom veni, mai apoi, să propunem că prin apoziție la bunătatea unei minți răul stă în dezintegrarea uneia, sau lipsa ei de eșafodare, de structurare, de lubrifiere a funcționării tuturor proceselor care nasc un Eu. Și i-am spus ”boală”. Și-am văzut că e bine să-i spunem ”răului” că-i boală, și deci morb, și deci stârpibil. Și din momentul acela lucrurile s-au schimbat, veșnic, și Epimeteu a văzut-o pe Pandora ieșind din cutie. Sănătatea e bună, boala e rea. Luptăm pentru sănătate. Luptăm contra bolilor. E un succes total, un crux mundi pe care-ți poți atârna șarpele de aramă.

Îmi dau seama că imperativul meseriei mele, acel primum non nocere, e o decizie hazardică la banalitatea răului, o renunțare voită, intelectual determinată, la legea lui Nabokov. În fapt, o deviere de la normă. În medicină avalanșa se oprește la marginea satului. În sănătate vei fi avut parte de un final fericit. În semiologie Sfântul Pocal e restitutio ad integrum al binelui pierdut, ba chiar dacă ești ortoped afli de mic învățăcel că pe o linie de fractură se formează un calus ca în Podul de Piatră, unul mai trainic  și mai frumos. Și când Burleigh, în Istoria celui de-al III-lea Reich, critică observația lui Hannah Arendt ca fiind un ”clișeu” face la rându-i o alegere sanitară, spune o minciună politic corectă care e sanogenă. Anume că ce-ar fi binele dacă răul, prin apoziție, ar fi totuși atât de neinteresant, atât de banal, atât de ubicuu…

Vreau să fie bine (sic!) înțeles. În cele din urmă am ajuns la pace că menirea mea de medic, oricât de seducător ar fi, nu e să fac bine. Nu e nici să fac rău. Este, de fapt, să rămân un student veșnic al amândorura, un observant al poveștii interminabile de iubire dintre cele două, dependența magnetică pe care se susțin într-un yin/ yang care e, probabil, singura soluție acceptabilă conștient, că poți cel mult spera că vei restabili un echilibru, un flamingo roz în timp ce apune soarele peste Serengeti.

G