Bomfîsul

Zilele trecute, printr-un ping-pong de redirecționări ale mesajelor periodic patriotarde ale Colegiului Medicilor din România, am primit pe mail un mesaj cu un text scris de doctorul Chirculescu despre recentul marș al enților din Sănătate. De curiozitate m-am dus la dânsul pe blog și l-am găsit, în original, merită citit pentru o mai bună asimilare ale următoarelor mele considerente, AICI. Se rețin câteva idei: că n-au fost 4000 ci 10000, că televiziunile au boicotat importanța evenimentului prin cenzură de la stăpânire, și că fostul premier Tăriceanu poartă printre manșete o culpă de-a-și fi reînnoit adeziunea la instituția maritală pentru a cincea oară (mică eroare de calcul a doctorului Chirculescu, l-a scos mai cast pe radiofanul diafan).

Avant la lettre musai să exprim crezul meu central: că toată agitația organelor militante pentru dreptul personalului sanitar din România or suferă de un fundamental diletantism al fondului de atac, or dânșii premeditează acțiuni reunibile sub cocotierul termen ”bomfîs”, un eveniment care-ar fi trebuit să facă POC dar care termină prin a face FÎS.

Domnilor, scriu rândurile acestea în dublă calitate: una de medic (dintr-o specialitate periferică medicinei, după cum umblă doina prin târg), cealaltă de jurnalist cu ceva ștate deja vechi de plată în presă). Și iată câteva lucruri pe care sper că nu le veți fi știut, caz în care vi se scuză naivitatea, dar dacă le veți fi știut atunci bomfîsul vă aparține determinist.

Presa nu e prietena nimănui și a tuturor. Ea este, în România, orânduită politic și ținută de testicule de o sumă de facțiuni, fie ele majoritare or ba, funcție de cum bate vântul banilor prin sistem. Facțiunile respective nu au o logică metanoică în funcționare, sunt momente când agenda e făcută de o televiziune roșie, să zicem, în numele Roșiei, alteori împotriva-i funcție de cum s-au înțeles liberalii cu socialiștii or vițăvercea. De bine de rău diverse organe (sic!) ale presei mai stau încă pavăză puterii sau opoziției și, după știința mea, domniile voastre ați fost în mod unitar, și unanim, ignorați de presă. Pe românește, neinteresanți.

Scriu despre bolile medicale ale sistemului în România de ceva vreme. Uneori m-au citit 10 oameni, alteori 10 mii, alteori sute de mii. În mod lucid am ajuns să înțeleg că nu depinde ce scriu, depinde când scriu și mai ales în ce ton. Ca un mesaj să detoneze eficient în mintea polentică a cetățeaului român e nevoie de o bună înțelegere a atenției publice și, foarte important, o dozare cumsecade a efortului informațional încât, când dai cu pumnul reformei în masă, chiar să facă zgomot.

Or ce-a făcut tot anul 2013 Colegiul Medicilor din România? Încă din primăvară a anunțat proteste. Oamenii s-au înfiorat, o tzîră, când însuși președintele României pentru câteva săptămâni a dat girul ”disperării” din sistemul medical. Firesc, și cu experiența trecutului, domniile lor ca și mine au rămas sceptici la mâna moartă a Comandantului deși, oportun, ar fi putut călări valul de simpatie al momentului printre toți antipatizanții de formație ai guvernului metis de la București. Și s-a anunțat o grevă generală în iulie, care ar fi precedat anunțarea pachetului de bază în servicii (PBSM) și care s-a spart tocmai de-aia, căci dibaciul Nicolaescu le-a cerut doctorilor răbdare că odată cu PBSM-ul o să le vină și lor apă la moară.

Prima lecție a bomfîsului e că n-ai voie dacă vrei să faci poc să anunți un marș care nu va avea loc. Riști deja un ”Petrică și lupul”, deci când a venit Colegiul în August și-a anunțat că în septembrie vor fi proteste ”masive”, pe valul caniculei și cu berea aburind în halbă românul și-a zis no bine, să vedem, vine toamna fac doctorii scandal.

A doua lecție a bomfîsului în agenda publică e că trăim într-o lume globalizată informațional. Sunt variabile pe care nu le poți anticipa. Poate pica un avion în Sahara, se poate scufunda un feribot în Bangladesh, se pot ciocni două trenuri în Egipt. Cei care fac presă înțeleg că aceste zone (și încă mai sunt și multe, multe altele pe care n-are sens să le menționez aici) oricând pot prilejui catastrofe. Mor 1000 de oameni, ți s-a fâsâit inițiativa manifestantă. Știrea care se vinde e aia nouă, proaspăt scoasă din cuptor. Dacă tu, ca berbecul, ți-ai anunțat de două luni marea revenire ar fi bine să fie cu pirotehnică, artificii, joc de scenă și sacrificii umane deja. Pentru că altfel exponențial mai greu să-i prinzi pe oameni curioși de durerea ta.

Și ce-au făcut tarabosteșii domnului doctor Astărăstoaie în septembrie? Au anunțat că grupuri mici, gen comando, vor ”picheta” ministerele administrației centrale. Acesta n-a fost nici măcar un bomfîs. A fost un bomfîs umed care cel puțin pe noi, cei câțiva care tocim degete și cheltuim curent să scriem despre cangrena medicală românească, ne-a obligat la râdere și concluzia evidentă că în discuția dintre CMR și Eugene s-au înțeles băieții dăjtepți că e și mâine o zi în paloșe să ne luptăm, în buzdugane să ne războim. A venit Ministerul cu Pachetul de Bază, a început dezbaterea publică, Eugene a fentat dibaci că nimeni n-a venit să critice constructiv pachetul, i-am criticat eu și alți câțiva independenți constructiv pachetul dar CMR-ul NU (oare de ce?) și-apoi, numai bine la două săptămâni după anunțarea PBSM-ului hidra a ieșit din nou din cușcă căci, gata, se urnesc enții, ies doctorii din cazemate, și-o să fie urgie, o să curgă valuri de halate albe pe marile bulevarde.

Doar că, regula a treia a bomfîsului, după ce te-ai făcut de râs cu un bomfîs umed ar fi bine să revii pe umerii unui Messiah, un veritabil providențial, să faci ca pe vremea lui Goebbels și să reinventezi un Horst Wessel pe care să-l omori (Doamne ferește!) și în numele lui, creștinește, să plimbi crucea, roșie, prin Capitală.

Dintre doctori n-am auzit vreunul să moară la locul de muncă. Am auzit de unii de i-a prins garda cu niște zeci de mii de euro prin borsete, buzunărașe și dulăpioare. Am auzit că pe o ginecoloagă în Arad au așteptat-o băieții cu masca să iasă din cezariană și-au luat-o la zdup pentru 10 milioane de lei vechi ceruți pacientei. Am auzit că replica altui doctor prins cu fofârlica a fost că își stabilise dânsul tariful informal funcție de reputația de moldovean pe care trebuia să și-o păstreze.

Și atunci, întreb ca unul deloc profan în medicină sau presă, cu CE vreți dumneavoastră să faceți agendă sau să stabiliți prioritate la știri? Cu discursuri rulate precum cuiul de Maria Ioana bune doar să amețească un pic, dar la mijloc kakaia iarbă? Cu sloganul tembel ”vrem 6% din PIB” numai buni să mai spoiți vreo 3 saloane în timp ce posturile rămân blocate mai puțin pentru ”vin ai noștri, pleacă ai noștri”? Cu nauseanda fleică a ”subfinanțării cronice din sistemul de sănătate românesc”? Cu ”cuțitul ne-a ajuns la os”? Domnilor, ca să fie adevărată ultima propoziție ar fi nevoie 1) să existe un cuțit, 2) să vă fie pus la coapsă domniilor voastre și – foarte important – 3) să aveți os. Or ultima variantă teoretic există dar lipsește cu desăvârșire. Dacă mintea ar avea un os bunăoară, dacă bunăvoința ar sta pe vreun fel de schelet, dumneavoastră vă lipsește cu desăvârșire. Stați pe o organizație goală de conținut, sindicatele și-au pierdut reputația, oricine poate oricând veni să spună (și pe bună dreptate) ce vor și doctorii ăștia, dacă nici măcar ei nu-și pot convinge oamenii să iasă în stradă?

Spun de multă vreme că nu plimbatul pancartelor și dansul pinguinului vor face o diferență în negocierea dură cu administrația. Soluția a fost dintotdeauna acolo, e simplă, au practicat-o cehii când și-au renegociat salariile. Ar fi greu? Ar fi greu să nu mai intrați în săli, să nu mai eliberați rețete, cu excepția serviciilor serafime ale SMURD-ului și urgențelor timp de 72 de ore Sănătatea, în România, să se oprească? Ar fi greu să exemplificăm Guvernului ce înseamnă de fapt pumnul forte al medicului? Ironia e și mai mare, tot ce-aveți de făcut e să vă convingeți rezidenții să nu lucreze, nici unul, timp de 72 de ore, cine va mai ține liniile de gardă, cine va face foile de observație în timp ce voi, primarii și universitarii, butonați pe Acasă TV? Tot ce e nevoie e ca asistentele să stea acasă, într-un fără-plată auto-asumat, timp de 72 de ore. Și stop. Colaps. Moartea matrapazlîcurilor ieftine ale domnului Nicolăescu și compania.

Toată mizeria asta rezistă pentru că, subteran, există o antantă a puterilor-care-sunt în Sănătate. E un blat ieftin, un bomfîs, unul girat de inacțiunea medicului non-sindicalist. Domnule doctor Chirculescu, nu presa v-a trădat. Doar că presa nu v-a iubit destul.

G

Șpăgătorie și Bizanț

Următoarele nu sunt o critică la adresa SMURD. Nu sunt, merită clarificat, nici măcar o critică la adresa doctorului Raed Arafat. Unul dintre puținele păcate ale domniei rămâne totuși aura de arhanghel al medicinei românești, rămasă o cotoroanță cu aparent o singură bijuterie de preț – medicina de urgență. Îmi pare, și o spun răspicat, că parte a declinului accelerat al sănătății în ultimii ani a fost circumstanțiat, pe undeva, și de poziționarea sănătății în act ca o funcție a intervenției providențiale, salvatoare, a unor oameni care nu mai au halat alb, ci uniformă roșie, și care în mentalul colectiv reprezintă o insulă de normalitate într-o mare de corupție, șpăgătorie și  Bizanț.

Veți protesta. Veți spune că trebuia să vină și doctorașul (sic!) acesta să se lege de ”singurul lucru bun care funcționează în țara asta” (cu accent pe țara asta). Propun să facem însă pasul înapoi de la veșnica retorică isterică spre o analiză a curgerii omului prin sistemul de sănătate și altfel decât pictată de televiziuni și tabloide.

Avanpostul oricărui sistem de păstrare a sănătății populației e reprezentat de medicina primară, a populației, a familiei, a individului care se întâlnește superficial cu boala și-o poate trata repede, și competent, în relația cu omni-practicianul lui. Mult mai puțin trandafirii decât cavalerii rubini ai SMURD-ului, medicii de familie din România rămân totuși trudnicii din tranșee, veșnicii văduviți de iscusința conțopistă a Ministerului Sănătății care le-a transformat meseria într-o activitate îngrozitoare, birocratică, bănoasă cât o fi doar dacă, supranatural, medicul de familie își încarcă agenda cotidiană cu 3 – 4 consultații pe oră, uneori mai mult. Necesarul specialității e mult mai mare decât e reflectat în prezent, integrarea lor în sistem pur informațională și perpetuu psihotică. Într-o conversație recentă în cabinetul unui medic de familie în care ajunsesem pentru o problemă a copilului meu am asistat, indirect, la o discuție telefonică între doamna doctor și un pacient contrariat că nu poate primi, în aceeași lună, o a doua trimitere către alt cardiolog decât primul la care fusese. Ce-ar fi putut fi o conversație punctuală s-a transformat într-o bandă de magnetofon dureroasă pentru mine în care, de 3 ori, onorabila doamnă doctor a trebuit să clarifice regulile ”jocului” pentru interlocutorul anonim până la punctul, absurd ce-i drept, la care i-a spus ”este așa pentru că este așa și nu altfel, așa a orânduit statul, nu vă certați cu mine certați-vă cu ei”. Cine sunt ei? Ministerul, CNAS-ul, în-curând-istoricele DSP-uri. Omul nu ajunge decât rarissim pe culoarele vreunora, sau altora. Omul ajunge la coadă la gostatul colhoznic, ponosit, astmatic al medicinei de familie în România, al cărei profet cu mantie roșie întârzie să apară.

Apoi e toată divizia medicinii pe specialități în regim de asistență secundară: ambulatorii de specialitate, policlinici, cabinete de specialitate individuale sau în asociații de cabinete. Aceștia sunt oamenii care corespondează în mod intim – profesional vorbind (sic!) – cu medicii de familie. Într-o conversație recentă avută cu ministrul Nicolăescu am rămas cu impresia că dânsul vede în refuzul medicului specialist ”de-a coborî în ambulatoriul de specialitate” o formă de frondă adolescentină, cum că  – vezi Doamne – sunt mai mulți bani dacă medicul stă pe paturile de spital. Eroare. Refuzul medicului specialist de-a desfășura act medical în ambulatoriul de specialitate stă în – de cele mai multe ori – mizeria pauperă și fluxul deluvial de pacienți ale căror nevoi n-au fost corect triate și a căror patologie nu rămâne corect sancționată într-un cabinet cu un tensiometru, un dulăpior astenic cu medicamente și (dacă ești mai răsărit) un ecograf. Medicii specialiști, indiferent de specialitate, au fost luați la ghilotină încă de la raportul comisiei prezidențiale de mai anțărț care anunța, apocaliptic, că 40% dintre diagnosticele puse sunt ”greșite”. Ele săracele nu erau greșit puse, erau administrativ puse încât în batoza canceroasă a sănătății ca act contabil să iasă socotelile la sfârșitul anului fiscal. Cârpeala nu le poate fi imputată medicilor specialiști, deși cârpeala s-a întors împotriva lor în timp ce SMURD-ul și IGSU cumpărau ambulanțe și inaugurau centre. Apoziția nu e una de sorginte canibală, bine e că SMURD-ul și IGSU au crescut precum Prâslea, dar m-aș fi așteptat ca Ministerul, Comunitățile Locale (cu C și L mare), Statul să taie pamblici și pe policlinici noi, centre de asistență comunitară și/ sau socială, stabilimente în care medicina pe specialități, în regim de asistență secundară, să poată fi dată în uz populației.

Și-apoi, finalmente, spitalele. SMURD-ul, IGSU, camerele de gardă/ UPU sunt metroul de mare viteză al medicinei. Viziunea doctorului Arafat, de-a oferi o bună circulație și perfuzie pe arterele sănătății până la medicul specialist în regim terțiar, e augustă. Îmi e teamă doar că ce-a reușit domnia sa e să organizeze o taximetrie normală într-o republică bananieră în care cazarea medicală e un veritabil bordel, în condiții inumane și septice. Șocul pacientului venit cu Mercedes-ul roșu cu girofaruri, însoțit de paramedici impozanți prin trese și galoane, și preluat apoi de brancardieri mizantropi și operat de doctor vânăt, slinos și nesimțit e dublat de becar-ul acesta tembel, nu mai bine venea cu Loganul (scuze pentru licență) într-o încăpere primenită și, fie cât de spartan, cu aură de SPITAL? Ce-a făcut comunitatea medicală din România în ultimii 20 de ani a fost să externalizeze mentenanța și salubritatea unor firme dubioase, veritabile căpușe financiare și sursă veșnică de infecție și la propriu, și la figurat. Povara e dublată de toxicitatea pacientului îndoctrinat bine înainte de poarta de intrare că ”ce bine ar fi dacă ar merge toate ca SMURD-ul”. Și-ar putea să meargă bine dacă doctorii ăia ar începe prin a avea echipament oferit de spital, nu cumpărate de la vânzători ambulanți din banii proprii. Dacă spitalele ar avea zone proprii de așteptare pentru familiile pacienților și oficii de informație adecvate. Dacă traficul aparținătorilor prin spitale ar fi regularizat cum-se-cuvine și treptele instituție n-ar fi umblate de babe în batic venite cu sufertașul de mâncare la salon. Dacă medicina de urgență și triaj și-ar face cu adevărat treaba n-ar fi cazul, vreodată, ca diferite secții să umble la 150% din capacitate iar oamenii să stea pe canapele pe culoarele secțiilor în timp ce în alte părți/ orașe/ areale bate vântul prin rezerve proaspăt renovate dar lipsite de personal calificat. Brambureala provocată (nu exclusiv) de steaua luminoasă a SMURD-ului e că ne uităm la medicină cu ochi de tineri, și neliniștiți, parcă trăim un serial gen Anatomia lui Grey sau Spitalul de Urgență în timp ce în stradă, acolo unde trăim de fapt, colcăie guzganii și puiesc gândacii, pleacă doctorii și Statul plimbă bolnavii la standarde europene dar îi tratează la standarde inferioare celor din Rwanda sau Mozambique.

Domnule doctor Arafat, am avut plăcerea de-a ne cunoaște și de-a lucra împreună în cel puțin două instanțe cunoscute românilor: tragedia de la maternitatea Giulești, în 2010, și accidentul din Muntenegru, în 2013. Pălăria mea se scoboară, metaforic, în fața competenței celor care au intervenit în urgență în ambele situații. În 2010 am stat pentru încă 9 luni cu cei de la Grigore Alexandrescu. În 2013 am avut prilejul să lucrez, pentru prima oară, peste o echipă de 50 de oameni de la Colegiul Psihologilor împreună cu leadership-ul lor în 4 spitale din București. Cred că am o bună expertiză în privința comunicării cu pacientul spitalizat și familia acestuia. Navele amiral ale medicinei românești sunt, în același timp, arce ale lui Noe unde, claie peste grămadă, vin oameni care n-au putut fi tratați sau care n-au dorit a fi tratați în spațiile lor de referință sau unde au fost aduși de bărcile elfine ale SMURD-ului către secții, saloane, condiții care sunt sub demnitatea blazonului.

Ministrul Nicolăescu a sugerat, în discuția despre pachetul de bază de servicii medicale, că până la 40% din aceste cazuri n-ar fi trebuit să ajungă la spitale. Oare câte dintre ele au venit cu papornița direct la Biroul de Internări vs. câte au venit cu o ambulanță? Unele coduri propuse a fi excluse din anul viitor la spitalizare sunt situații acute pentru care oamenii cheamă ambulanța sau SMURD-ul. Vom înjumătăți aproape clientela hospitalieră sau o vom epura din unele spitale care vor continua să fie închise (în timp ce mai ctitorim vreo biserică sau cimitir) în vreme ce Marile Turnuri ale Sănătății regionale vor continua să fie ridicol de aglomerate?

Acestea nu au fost o critică a SMURD-ului. Nu au fost nici măcar o critică a doctorului Arafat. Sunt întrebări legitime privind generalizabilitatea (o cacofonie în limba română, termen reputat în limba engleză) unei soluții de tip SMURD în TOATĂ sănătatea. Lucru ce-mi pare grotesc.

G

Hai să nu vorbim despre asta

Eforturile recente ale Ministerului Sănătății de-a…sanitiza sistemul sanitar din România s-au lovit, nu fără argument, de un zid de critici. Majoritatea privesc schimbările în substanță care sunt minimale și de obicei îndreptate spre austeritate, o sumă dintre ele țin de tehnicalități și deși diavolul e în detalii nu fac obiectul următoarelor rânduri. Sunt obișnuit că gâlceava eternă la noi se reduce la grăunțe în timp ce caravana trece astfel că propun să vorbim mai degrabă de lucrurile despre care nu vrem să vorbim.

Și motivul pentru care nu vrem să vorbim e că e rușine să vorbim. Și – în ce privește implicarea Ministerului Sănătății – pentru că nu ține de Minister decât într-o măsură limitată.

Nu vrem să vorbim despre faptul că sănătatea în România are o cu totul altă economie, paralelă cu cea a suprafețelor și-a declarațiilor oficialilor. De o parte stau subsidiații, oameni fără venit or asigurare medicală și a căror sănătate este menținută în condiții de război de disponibilitatea medicilor de-a trata astfel de cazuri sociale. De altă parte stau plătitorii, oameni care contribuie din venitul lor lunar sume proporționale către Stat și care, mici sau mari, Statul vine și spune că trebuie să le asigure o sănătate bazală – mai mult sau mai puțin robustă.

Și colo, și dincolo, mâna pe la spate tranzacționează bani care intră în buzunarul medicului. Despre asta scriu deja de niște ani, vezi plățile informale care ajung la destinație pentru unicul scop de-a grăbi, facilita, îmbunătăți dar și garanta rezultatul unui act medical oarecare. Supără pe mulți dar, în ecuația omului care dă și a medicului care primește e medicul care, pe de o parte, câștigă ilicit niște bani dar e tot medicul care e prizonier, ostatic practicii și în același timp psihologic condiționat să o continue. În procesul condiționării responsabil e pacientul care își măsoară nu rareori generos costul recâștigării propriei sănătăți (cam în același fel în care își măsoară și accesul la Viață veșnică prin contribuții la biserică or patriarhie), responsabil e și statul că-l face pe doctor vulnerabil la plată informală prin remunerație mizeră, responsabil finalmente e și corpul medical care păstrează o tăcere ipocrită despre adâncimile obiceiului. Crizele momentare de sinceritate sunt urmate de tăcere dușmănoasă din partea celor care-și văd piața stricată de lupi moraliști, în viziunea lor, pentru că secretul succesului în negrul nostru triumf financiar, ca doctori, e că nimeni nu a primit nimic, nimeni nu scoate un cuvânt. Suntem opaci în spatele obiceiului înrădăcinat de-a fi pus deja un preț pe mâna noastră, fie că o consultație costă 100 de lei sau o operație 1000 de lei.

Cum poți să te aștepți, până nu ai să ridici transperantele unei astfel de putreziciuni, că oamenii vor putea să-și amelioreze compasul moral? Că doctorul X sau Y câștigă de fapt 10000 de Euro pe lună din practică informală nu e nici bine nici rău câtă vreme doctorul respectiv va avea o justificare pentru prețurile practicate și va fi dispus să onoreze banul respectiv cu onestitate. În absența unui etalon de costuri medicale – care atenție nu e totuna cu pachetul de bază – n-ai să reușești să afli cât costă de fapt o operație de apendicită sau o colecistectomie, un transplant sau o hernie de disc. Etalonul de costuri medicale într-o profesie liberală se discută/ unde în altă parte? / în interiorul profesiei, vezi Colegiul Medicilor din România către care contribuim cu toți și care este delegatul nostru de breaslă în relația cu Statul. Nu sindicatele. Sindicatele pot cel mult negocia statutul, drepturile și veniturile medicilor în relația cu angajatorul lor, la stat or în altă parte. Dar la centru este Colegiul care poate face pasul istoric de-a isca o dezbatere națională fermă pe tema plăților informale mai degrabă decât să lase la nesfârșit seria delațiunilor penale să continue. Da vor mai pica un Mocanu, un Botez, un Rusu (din memoria istoriei recente) dar locul lor va fi luat tot de alți Mocanu, Botez șamd. Medicina românească nu e făcută din (fie-mi scuzată licența) arafați la fel cum nu e făcută din super-eroi. Medicina românească e făcută din oameni care sunt obligați, la intrarea în spitale și policlinici, să-și racordeze practica morală la un guvern de reguli și coordonate informale ajunse deja la stadiul de substantiv comun. Căci așa s-a pomenit. Medicii sunt învățați încă din rezidențiat cum să câștige bani informal și ei sunt cei mai vulnerabili la reinventarea practicii pentru că pe ei pică măgăreața cam din toate părțile, când ai 1000 salariu 100 de lei face o diferență uluitoare. Unde mai pui că rezidenții sunt omniprezenți, compătimiți de aparținători și ușor de sensibilizat prin ”atenții”. Dacă cei care dau sunt părinți de copii mari, ca și ei, părinții le vor da precum copiilor. Dacă sunt colegi de generație cunosc frecușul și umilința cronică la care sunt supuși rezidenții și atunci contribuția e un act de solidaritate. Ce înțeleg mai puțin oamenii e că faptele lor au consecințe, că pentru omul care acceptă 100 de lei o dată, de două ori, de 100 de ori își va dezvolta, ca și câinele lui Pavlov, un reflex, și oricât ar fi de integru moral tot va suferi, advers, când la al 1000-lea pacient așteptarea nu e întâmpinată de recompensă. Ministerul și Colegiul deopotrivă închid ochii la distribuția practicii, lasă loc de acest megalopolis experimental în care oamenii, la suprafață, jură după Hipocrate că n-au să facă rău și chiar se țin de cuvânt dar profită de faptul că Hipocrate nu zice nicăieri să muncești pe gratis, sau să mori tu de foame în timp ce coși o plagă sau dai cu rivanol un ulcer gambier.

Goana după obținerea unei specialități bănoase, sau a unui post într-un loc ”cu vad” au centralizat sănătatea în România. Nu doar pacienții plătesc informali doctori, și doctorii ajung să plătească informal alți doctori ca să prindă un loc la masă, concursurile sunt organizate cu buline opace pe locurile sensibile și – precum în Caragiale – ca prin minune ies mereu oamenii care trebuie în pozițiile care trebuiau. Știm că nu doar doctorii suferă de flagel, preoții au aceeași practică în împărțania parohiilor, ministerele abundă (oare și cel al Sănătății? – întreb nu fără puțină maliție) de tenta peșcheșului și-a sinecurii în care poxipolul solidarității este rușinea de-a fi obținut privilegiul prin cumpărarea lui, nu olimpian, prin liberă competiție.

Insistența autorităților că practica e izolată e halucinantă, pare ruptă dintr-o frescă ionesciană, cu broderie de Kafka și Dostoievski. La fel ca și în oricare altă organizare de tip mafiot, subteran nu există jumătăți de măsură și simpla înăsprire a puniției pentru transgresor nu va fi vreodată suficientă, e doar un bici pe spinarea sclavului de clan care știe că pe măsură ce pericolul crește crește și tentația de-a fi mai crud, mai sinistru într-un fel în păstrarea secretului profesional. Duplicitatea e reduplicată de disimulare, sunt oameni pe care îi cunosc și care ignoră suveran adâncimile precum Mitică de la ligă pentru că, semplice cum ar suna, nu văd o lume fără asta.

O lume fără monopolul financiar alternativ, freatic din medicină.

O lume în care vom fi oferit amnestie fiscală oamenilor care obțin venituri suplimentare din practica lor medicală în același fel în care și profesorii și-au normatizat meditațiile pentru care, de când cu regula introdusă acum niște ani, s-a reglat piața de servicii suplimentare (șontoroagă cum e și ea). Adevărul e că și profesorii condiționează, întorc mâna la spate părinților care-și doresc să aibe copii deștepți și învățați, până și educatorii împing tava către o listă inumeră de opționale căci ne-am învățat bine în România, suntem lacomi de bine și lacomi de mult.

Medicul are voie să condiționeze actul medical din punctul meu de vedere devreme ce are voie să refuze actul medical. Este un adevăr valabil pentru majoritatea instanțelor, într-un fel sau altul i-am transmis doctorului Arafat nu o singură dată că nu toată medicina înseamnă sirene și uniforme roșii, urgențe și elicoptere, ore de aur și vieți salvate spectaculos. Pivnița meseriei noastre e mult mai mundană, avem bolnavi cronici și boli care suferă amânare, medicamente care pot fi date scumpe sau ieftine, medici mari și medici mici, medici scumpi și medici ieftini. Pretenția de-a merge gratis la medicul scump e un oximoron social tipic românului care încă, la 20 de ani, se cutremură la niște robineți auriți din nu-știu-care-vilă-de-protocol-din-nu-știu-ce-localitate-limitrofă. E ca și cum, în sănătatea din România, e musai să meargă toți cu limuzina la aeroport sau să conducă Mercedes. Mie îmi pare din start o absurditate, una care continuă mult după ce-ai stabilit ”pachetul de bază de servicii”.

Medicii nu sunt servicii medicale. Medicii execută servicii medicale. Și chiar dacă toți fac același număr de servicii nu vei putea să ai o curbă Gauss corectă în calitatea actului medical câtă vreme singura motivația pentru medic e să vadă și mai mulți pacienți, să facă la cântar și mai multe acte medicale pentru sume discutabil de rezonabile. Și spune și tu, dacă echivalentul în pacienți la 2000 de Euro e în jur de 400/ consultații (plus acte medicale pentru fiecare) per lună, în timp ce poți să faci 40 de mii de lei în plus (la o medie de 100 de lei lăsați de fiecare pacient), adică alți 8500 de Euro, ce ai de gând tu stat?

De ce nu dă omul statului suta de lei în plus? Pentru că știe că statul va face ce face statul mai bine, va vămui copios suta până ce le destinație ajung, probabil, vreo 15 lei medicului. La aceeași cotă de 15 lei probabil că medicul ar câștiga, în plus, vreo 1000 de Euro în plus per lună dar vine statul să zică okay, dăm medicilor 1000 de Euro în plus la salariu? N-am auzit. Am auzit procente hubrice gen 2% sau ”maxim 20%. Este ceea ce un amic de-al meu spune că e un ”plasture pe o arteră ruptă”, adică o soluție absolut naivă.

Dar lasă medicul să își declare suta aia de lei în plus și statul va primi înapoi, fiscalizat, cam 50% din ea ceea ce, la o piață informală evaluată la aproximativ 200 de milioane de Euro înseamnă rezonabil de mulți bani. Păstrează nucleul medicinei sociale unde e el îndrituit, plătește regește ATI-știi și medicii din UPU, pune medicii să-și facă gărzile dar dă-le voie să își ceară onorariul la liber și s-ar putea să ai surpriza că oamenii vor judeca altfel momentul când au de dat 100 de Euro unuia, sau 25 altuia, poate că nu toate durerile de inimă merită un doctor de 100 de Euro, poate că nu toate insomniile cer ”cel mai bun doctor”. Și atunci, ca și în alte zone economice, stimulezi negocierea clară a unor tarife.

Veți spune că sănătatea nu se negociază. Veți spune că e un fault moral să îi ceri bani omului în suferință. Veți spune că medicii n-au suflet, că sunt hapsâni. Veți spune că există și medici buni, dăruiți, altruiști, care nu cer niciodată. Corect, nu mă îndoiesc că sunt medici care merg cu tramvaiul și care operează cu mâinile înghețate după ce-au făcut naveta cu personalul, medici care operează după 3 gărzi în săptămâna aia și care au genul ăsta de intransigență în care s-au înconjurat, ca într-un turn de fildeș. Muncesc până cad, muncesc până fac o prostie, muncesc până pleacă pentru că vine un moment când nu mai pot. Nu mai pot când se uită stânga-dreapta și văd că sunt ultimii ”proști” cu niscaiva aponevroză morală, când contemplează belșugul ilicit și până la urmă meșteșugit negociat de colegii lor care, culmea, au și mai multă clientelă de la care iau și mai mulți bani pentru că banul are efectul de-a crește notorietatea unui doctor. Dacă unul îți cere 100 de lei și altul îți cere 1000 de lei și ai 1000 de lei și-o bubă de operat vei tinde, psihologic, spre ăla care îți ia 1000 că ”știe el de ce-ți cere atâta”. Și în timp și ăla care cerea 100 va merge, asimptotic, spre – dacă nu 1000 – măcar 500. Și uite așa.

Nu e o dezbatere academică. E una la firul ierbii, între ofertant și ofertat. Medicii iau pentru că oamenii au bani de dat și-i dau, pentru că și oamenii înțeleg și condamnă suportul social al tuturor celor care, gratuit, primesc servicii medicale și-atunci de banii ăia te bagi în față, nu stai la coadă cu gloata, nu te amesteci cu plebea, de banii ăia primești pat mai bun și anestezic mai șmecher, antibiotic mai repede și asistentă mai blândă. Și chiar dacă moral scandalul poate să fie hey, am plătit de două ori mai bine te-ai gândi de două ori.

Inovația fundamentală în sănătatea românilor ar fi decriminalizarea ei pentru ceea ce este, o convenție liberală între vindecător și vindecabil în care nu intervii tu, Stat, să spui că etalonul de onoare e Zero lei după ce ți-ai luat partea leului pe care o gospodărești deja șmecherește, cu inumerate nexus-uri pe unde se decortichează bani (care pe achiziții, care pe externalizare de servicii, ca pe prefectură, care pe electorale, care pe parcări politice și promisiuni că am să fiu și eu domn cu dumneata devreme ce ai fost domn cu mine). Asta a făcut de fapt reforma de tip NHS pe care o dorește domnul Nicolăescu, aici e drumul înainte din punctul meu de vedere pe care-l afirm ferm și răspicat. Se va vedea, deîndată ce introduci o astfel de amnistie fiscală, dacă de fapt există o corelație între ce promiți și ce obții.

Tarifele mele pentru consultații, în mediul privat, sunt afișate pe website-ul instituției. Nu sunt nici mici nici mari și pot suferi schimbări unilaterale la un moment dat. Tratez la fel boli cum tratează alți colegi de-ai mei în mediul privat sau la stat pe prețuri mai mici, sau mai mari. Sunt oameni care vin pentru că vor la doctorul Diaconu, sunt oameni care vin pentru că și-l permit pe doctorul Diaconu. De cele mai multe ori ambele variabile sunt prezente. Și doctorul Diaconu își plătește taxele și impozitele și își negociază profesia cum poate el mai bine încât să aibă o viață normală și meritorie pentru viitorul lui profesional. Eu nu fac medicină la baionetă, fac medicină de bun simț și prețul pe care oamenii îl dau include respectul meu care eu mi-l aloc mie însumi din momentul în care ies pe ușa casei în care stau. Da sunt oameni care mi-au spus că la un moment dat nu-și permit serviciile mele medicale și am discutat cum putem să adaptăm asta la realitatea lor financiară. Sunt specialități, sunt boli unde se pretează o astfel de discuție și ele sunt majoritatea bolilor pentru că, în 2013, majoritatea bolilor nu amenință viața și nu pun individul în fața tradiționalului ”banii sau viața”, un fatalist Andri Popa din care nu prea poți alege decât să plătești, și să trăiești. Nu același lucru ți-l va spune un chirurg, un oncolog sau un medic pe salvare. Ei merită un statut special și condiții particulare de angajare. Nu același lucru i se întâmplă unui medic de familie, și ei merită un statut particular în raport cu nevoile lor deși și acolo e loc de negociere și de inegalitate din punctul meu de vedere. Medicina socială, apostolică, a năpăstuiților, a neajutoraților, a sărmanilor peste tot pe lumea asta e amortizată din alte venituri, din alte surse decât contribuția la asigurările de sănătate. Sunt atâtea ONG-uri care vehiculează programe de milioane și milioane de Euro pentru asistență socială a categoriilor defavorizate dar n-aud UNUL să finanțeze medicină pentru săraci înafară de astenicele ”programe naționale” care sunt atît de ușor deturnabile și în care tot Statul se poartă ca un ONG și, ocazional, manifestă bunăvoință și simț samaritean. Samariteanismul statului e contrapunctat însă de momente de cruzime și de criză cum au fost absența insulinei sau a citostaticelor din sistem, când pentru un chimioterapic ne-am trezit că nu mai putem plăti plombe.

Hai să nu vorbim despre asta. Hai să nu vorbim despre nimic. Hai să vorbim despre suplimentarea bugetului la Sfântul Așteaptă, hai să vorbim despre grevă generală și despre indexarea salariului rezidenților, hai să vorbim despre cum putem vorbi fără să vorbim de fapt despre nimic. Hai să vorbim despre câte anticamere trebuie vizitate pentru o schimbare de filosofie a sistemului când de fapt nu ne dorim schimbarea ei. Și, comme toujours în România, să ne lamentăm de birocrație și piedici legale, instituționale în felul de-a face asta. Și după ce vom fi terminat de lamentat hai să ieșim din nou în casă, în drum spre doctor, cu punguța și plicul pregătit. Pentru că devreme ce facem așa înseamnă că e bine că e așa, căci altfel de ce-am fi făcut-o în primul rând?

G

Detergent

Azi nu mai stiu sa scriu. Mi s-au terminat gandurile si ideile si entuziasmul. M-am golit de scop. Creativitatea e plecată pe papadii. Azi se asterne praful. Azi nu mai stiu sa pot, sa vreau, sa sper. Azi discutiile despre prostie ma lasa rece. Azi nu-mi mai e foame sa inteleg.  Nu-mi mai e sete sa aflu. Respir, usurat, ca exista legi care sa ma conduca spre un gard. Azi nu mai visez culmi. Azi nu mai sunt munte. Azi nu mai am maini murdare si negru sub unghie. Azi nu-mi mai pasa de nimic si de tot. Azi nu mai poftesc. Azi nu mai gandesc. Azi nu mai prestez in spectacol.

Națiunea română e dornică de analiză pe text, să-i dăm text spre analiză.

În ultima lună din motive relativ oculte, dar prilejuite de recenta popularizare a condiției medicului în România, Colegiul Medicilor din România s-a unit, a numărat polul de acțiune și momentul prielnic și a declarat prin persoana lui Vasile Astarastoaie că sunt șanse că luna viitoare medicii intră în grevă generală. Tresar, periodic, când citesc astfel de știri. În sinele meu e o nevoie adâncă de comuniune profesională, invidiez atavic camaraderia ortacilor pe care noi ne-o risipim prin bârfe intestine în timp ce mai împărțim, confortabil, o pâine care e bună și dulce. Doctorul Astarastoaie susține că medicilor le-a ajuns cuțitul la os. Să le fie de bine, zic, și să pună sus-numitul os la treabă. Că lipsa de bani ne macină, aparent. Că interesele medicilor sunt conjuncte, oriunde și oricum, la nevoile sistemului de sănătate (oricât de pervers sună asta de fapt). Că dacă ne dați bani vă foarte mulțumim, de fapt nimic în rest nu contează înafară de ridicarea salariului medicului rezident și-al tânărului specialist. Și când Astărăstoaie vorbește ministrul răspunde. Că se dezbat legi. Că medicul nu va mai fi bugetar. Că spitalele vor deveni un fel de struțo-cămile în care dacă ești buni faci banul, și banul te va ține să fii bun. Că pilotăm. Că aranjăm. Că să avem/ aveți răbdare.

Că să punem grija pacientului înainte.

Am ajuns deci – îmi spun picnit – să trăiesc o vreme înainte când, tătos, Ministrul Sănătății aduce aminte breslei care îi sunt prioritățile. Nu știu ce e mai hazliu, că Eugen Nicolaescu susține că indiferent de condiții medicul musai să pună nevoia pacientului înainte sau că președintele țării insistă că prăsitul e o misiune patriotică de interes național. Logic, ambele propoziții se încadrează cam în aceeași gamă La minor. Nu contează că n-ai din ce să-i crești, muiere naște-i! Nu contează că n-ai grijă de tine, ai grijă de celălalt. Partidul e-n tine și în toate ce sunt. Și visez un fel de detergent. Un fel de detergent pentru creier cu care să mă spăl temeinic de două ori pe zi și să-mi aduc aminte de lucrurile în care cred în timp ce histrionic, din dragoste de neam, onorabilii piloni de răspundere mai bâlbâie o hotărâre.

Uite ce cred eu.

Cred că medicul e un profesionist liber.

Cred că medicul are un preț care nu se negociază pe o grilă de salarizare unitară.

Cred că în cele din urmă când medicii vor deveni cu adevărat o comoditate nu va fi nevoie de grevă pentru că ne vom ralia la blândele țări europene care momentan ne importă și vom ajunge să importăm și noi.  Credeți că pleacă din România doar doctorii buni? E foarte posibil că-i vom importa pe doctorii buni din Comunitatea Statelor Independente sau Asia. O să avem pakistanezi sau indieni pe post de generaliști și îi vom plăti regește.

Cred că medicii sunt pe undeva responsabili că pleacă și-și pun palma-n-pelvis în timp ce lasă soarta familiilor lor, a prietenilor lor și-a copiilor lor în sarcina confraților în timp ce glorifică sănătatea acolo unde-o găsesc, și speră că la primul cancer sau apendicită o să-și ia neamul cu elicopterul să-l ducă să-l opereze la Bercy-sur-Mer sau unde s-o nimeri. E prerogativul fiecăruia dintre cei care pleacă să-și decidă soarta. Aidoma individualismul medicului de pretutindeni, dar originar în România este ingrațiată de lipsa lui de patriotism. Nu că medicul ar trebui să fie un patriot. Dar comunitar medicul ar trebui să își cerceteze culoarea halatului data viitoare cînd cumpără un bilet de avion.

Eu, care nu posed patriotism, am totuși o preocupare legitimă pentru oamenii care pleacă. Dorindu-le bine nu pot să nu observ ce lasă în urmă. Și în timp ce acești buratini de politicieni numără șontîc zero-urile de pe diverse contracte și achiziții privesc uluit cum doctorul Perețianu molfăie dificultățile administrative prin care o astfel de decizie (vezi reforma sistemului sanitar) o presupune, cam ca în Caragiale steagurile aparent sunt la Parlament, la Finanțe, la Muncă, la Fisc și pe la Popa Pripici. Sau dă domnul premier o Ordonanță de Urgență și i-a ploconit pe toți. Epic.

Nu vă e rușine tuturor ca, la sfârșitul zilei, să o tot troncăniți cu subfinanțarea? Și nu e simptomatic, cumva, că gura de corb a protestului sanitar e tot a celor care, cu bune cu rele, se apropie vizibil de pensie? Unde sunt oamenii tineri? La oficiul de forțe de muncă? Tot comuniștii săraci au rămas cu o brumă de spirit ideologic. Căci capitalistul nu are vreun stress, vreo greață tepidă, să înveți o limbă străină cu accent băștinos durează mult mai puțin decât să-ți convingi colegii, comunitatea, egalii că împreună cineva face ceva.

Nu, azi nu mai știu să scriu. Sunt exasperat de lemnul din limba română. Dar mâine, mâine e o nouă zi.

Și mâine am să trag aer în piept.

Și am să scriu din nou.

Și am să îmi ridic ideile din praf. Și entuziasmul.

Și am să am scop.

Și-am să-mi culeg creativitatea de prin păpădii.

Și am să știu să pot, să vreau, să sper.

Iar discuțiile despre prostie n-au să mă lase rece.

Are să-mi fie foame să înțeleg.

Sete să aflu.

N-am să mai fiu ușurat că există legi care să mă ducă în gard.

Am să visez culmi.

Am să fiu munte.

Am să am mâini murdare și negru sub unghie.

Are să-mi pese de tot și de nimic.

Am să gândesc.

Am să poftesc.

Am să prestez în spectacol.

În asta cred.

G