Sine ira et studio

Fără furie sau părtinire. Așa zice Tacitus când scrie în Anale de domnia lui Augustus, apoi Tiberius, Gaius, Claudius și Nero. Nero infamul. Nero, care-a dat foc Romei. De război, și crime de război, a rămas de-atunci tradiția să vorbești la rece. Fără nervi. Fără patimă. Fără să fii partizan.

Lucru greu de făcut când ești medic și vorbești de medici. Poți fi acuzat, pe rând, de oricare dintre ele. Ori că scrii la nervi (m-am obișnuit de mult să fiu etichetat ”disperat” de diverși inspirați ai presei). Ori că – evident – iei partea breslei. Dar dacă îmi încep textul cu Tacitus, pesemne că vorbesc de un război. Și crimele dintr-ânsul.

De unde ideea? Florin Chirculescu, întâi-descălecătorul nostru, al ”noilor dizidenți”, a ieșit din lunga hibernare prijeluită de lansarea celui mai recent roman, într-un articol publicat de IPP (Institutul de Politici Publice) și preluat de Adevărul. Tema, deși grosier vastă în scop și vagă în constituție, atinge la un moment dat problema salariilor medicilor dar mai ales a ”plicului”. Ca unul care-a luptat, în ultimii ani, public pentru înlocuirea facilului ”șpagă” cu mai-adecvatul termen de ”plată informală” am avut o plăcută tresărire când am regăsit sintagma (care, în originar, îi aparține economistului maghiar Janos Kornai) în șapoul introductiv la articolul din Adevărul. Succint, doctorul Chirculescu (încă) îi spune ”plic”. Ce-o fi în plic, nu știm exact. Presupunem că bani. Admit că m-a mirat, mi-a oferit pauză și-apoi m-a lăsat pe gânduri concluzia dânsului că sistemul de sănătate a fost ”susținut” de plic, în toți acești ani. Și mai mult m-a mirat confesiunea, alifie la ipocrizie, că doctorul Chirculescu ”așteaptă” plicul.

Pentru că, deși dibaci plasată ca o raționalizare ex aequo a motivului prin care se oferă, și se acceptă, plăți informale, îmi pare că nu reflectă adevărul. Adevărul îl găsești în nuanța pierdută printre rânduri din ce spune doctorul Chirculescu, adică de fapt relația de condiționare informală prin plată, în relația medic-pacient. Plicul este o recompensă, nu o formă de plată nefiscalizată. Dar e, de fapt, banana pe care-o așteaptă maimuța ca să persevereze, ca să nu cumva să-și urmeze instinctul și să-și păstreze caracterul animal?

E la îndemână, psihologic, să propui că o breaslă a adoptat practica plicului ca să-și prezerveze motivația. Orice misiune, fie că a fost a iezuiților în Asia, sau a maicii Tereza în Calcutta, s-a bazat pe donațiile binevoitorilor. Ani lungi de muncă și cercetare au relevat că banii n-au avut tocmai destinația propusă, și uneori au fost folosiți să finanțeze cu totul alte lucruri. Prin analogie, și medicina românească a fost gândită, subtil și pervers de comuniști, drept o chestiune vocațională, apostolică, o cârciumă de kibbutz în care oferi sănătate pe roșii, lapte și ulei, și trăiești din mila publică aproximativ la fel cum trăiește sacerdotul. Doar că te închini la alt zeu, și profiți de alt șarpe. Și dacă e să mergi pe tangenta asta plățile informale acceptate de medic cam în același fel în care se pune banul la disc s-ar fi regăsit, cumva, în calitatea informală a sănătății. Adică din plic s-ar fi dus o parte din bani în zugrăveală, în aparatură, în binele bolnavului cu pricina.

Dar nu asta s-a întâmplat. De fapt, timp de jumătate de secol, medicii au acceptat că au două surse de venit. Una era salariul (fie el mic, mizerabil, infim, o scuamă pe buzunarul doctorului), cealaltă era prestația în regim aprozar în care prețul se stabilea funcție de alte reguli economice. Primitive, ce-i drept, dar totuși economice. În mizerie, totuși medicul n-ar fi murit de foame (doar) din salariu. Rezidentul, poate. Dar medicul nu. Și-atunci de ce a fost vreodată nevoie de plic? De plată?

Răspunsul istoric e că medicina a fost organizată așa mult înainte de apariția statului social. După prostituate și preoți, medicii/ vindecătorii/ șamanii au fost printre primii care și-au făcut traiul în regim liberal, profitând de cerere și ofertă. E posibil că un secol de bolșevism și totalitarism au netezit credința că sănătatea / ca și educația/ ar fi un bun gratuit, pentru toți. Dar la nivel de schemă primitivă ea n-a încetat niciodată să existe în relație cu costul. Că era un gest sacru către sacerdotul vindecător sau șaman, tainul tot trebuia oferit altfel actul ”magic” al vindecării nu se întâmpla. Banii sau bunurile respective nu erau date pentru bunăstarea magicianului, cât pentru îndestularea divinului care stătea în spatele acestuia, de fapt forța vitală care vindecă. Iacătă că, antropologic cel puțin, existența plicului nu e contingentă la vreun sistem sau vreo axă de supraviețuire cât cel mult indicativă pentru primitivismul social al românului. Fie el medic or pacient. Și astăzi aud, cu o frecvență supărător de mare, voci care spun că ”medicul tratează, Dumnezeu vindecă”. E pe cât de stupidă afirmația pe atât de corectă, dacă te uiți la necesitatea plicului. La Dumnezeu nu te duci cu mâna goală. Dacă doctorul canalizează cumva degetul supranatural în rană, nici la el n-ai cum să te prezinți ”nepregătit”. E o observație interesantă cum aceiași medici care, adeseori, formulează astfel de propoziții n-au dus-o niciodată rău, hermitic, n-au făcut din meserie o sărăcie, or viceversa.

O altă constatare e că, oricât de mitologic argumentat ar fi fost plicul, de la un moment dat încolo lucrurile au luat-o razna. Și au luat-o razna în momentul în care, acum 25 de ani, medicul s-a trezit antreprenor. Antreprenoriatul medical a avut nevoie de timp, și ani, să lateralizeze, și încă funcționează pe-o balanță șchioapătă. Diverse cazuri ajunse faimoase (a se vedea scandalul de la spitalul de Arși/ lotul Antochie) arată că, și când medicul ar fi putut bine-mersi să se ducă să lucreze în privat pe bani frumoși, tot a preferat alterantiva ne-fiscalizată, informală și deci ocultă. Cam greu să stea propoziția doctorului Chirculescu în picioare când te uiți la mamoplastii în serie făcute sub prețul pieții, cu sutele, miile, în timp ce sunt decontate de CNAS. Ce sistem? Ce picioare? Ce plic până la urmă? De fapt și de drept vorbim de o piață care-a câștigat, în ani, complexitate, până la punctul la care parazitismul informal a căpătat o nouă dimensiune, para-formală. De fapt, în democrație, plata informală a devenit legitimă, a ajuns să fie considerată tarif (vezi cazul de la Constanța, spre exemplu) și uite-așa am ajuns la discuția, și isteria concomitentă, despre ”condiționarea actului medical”.

Condiționarea actului medical e în sine o gogoriță pe care politicul a vândut-o mass-media, i.e. cum că doctorul care e un ”funcționar” (aici Chirculescu are profund dreptate când critică decizia ICCJ) a făcut trafic de influență când a refuzat să opereze pacientul care n-avea plic la el. Să fie bine înțeles. În majoritatea instanțelor, așa cum pacientul are voie să-și aleagă medicul, așa și medicul are voie să-și aleagă pacientul. Să refuzi e permis, să invoci sărăcia pacientului drept criteriu cel mult reprobabil moral, dar nu neapărat ilegal. Dacă te uiți de jur împrejur în țările pe care le-admirăm cu nesaț vei observa că, din criterii administrative dar mai mereu financiare, medicii refuză să trateze pacienți. Unde se vor duce oamenii respectivi? Asta e o întrebare grea. Când ești pacient, și ușile ți se închid, și încep să-ți bubuie mințile cum să faci, ce ambulanță să chemi, la cine să apelezi îți vine să înjuri de toți Dumnezeii și să dai cu barda în doctor.

Curios.

Curios cum oamenii care fac asta sunt de obicei, deși nu m-aș grăbi să generalizez, oameni care deja sunt subsidiați social într-o bună măsură. Oameni care oricum au fost umiliți prin pensii proaste, prin șomaj infect, prin încurajarea muncii la negru, oameni neasigurați, oameni care trăiesc de pe azi pe mâine. Nu medicul îi trădează pe ei. Ce-i trădează pe ei e însuși Statul care i-a împins, ca pe vite, într-un țarc al neputiinței. Medicul, vis-a-vis de serviciul de sănătate, e doar ultima verigă într-un lanț al nesimțirii. Ceea ce nu face nesimțirea lui mai mică. Doar o circumstanțiază. În interiorul unui macrocosm în care toți sunt egalmente mojici medicul blând, bun și empatic riscă să fie canibalizat de semeni. Nu-i fac apologetica. E un lucru observat de mult, acela că același medic care era spân în spitalul de stat când merge în privat unde e remunerat corect, și-și poate manevra practica antreprenorial, nu va fi tentat să ”șpăguiască”. De ce nu va fi tentat să șpăguiască? Pentru că în loc să i se arate pulanul i se explică regula jocului, i se arată facturierul și i se face legătura cu un contabil deștept. Pentru puzderia de medici zarzavagii de prin spitale există corolarul administrativ, statul are medicii pe care și i-a crescut, oamenii au medicii pe care-i merită.

Și – regret să văd asta la ani de zile de la obținerea unui deziderat pentru care am militat – descentralizarea spitalelor și transferul lor către autoritățile locale n-a făcut decât să demonstreze că, prin satrapii, prin gubernii, prin provinciile noastre autonome barbare spitalul e în mizerie pentru că primarul e mizerabil, prefectul e un jeg, și Consiliul local e o adunătură de lupi între oi care discută despre kebabul favorit. Să ceri medicului să fie un Sfânt e un banc bun. Tiranozaurii noștri de administratori de județ n-au nevoie de o populație sănătoasă. Că dacă ar fi oamenii sănătoși poate că ar gândi mai bine. Poate că ar trăi mai bine. Poate că și-ar plăti taxe. Poate că ar învăța să întrebe ce se întâmplă cu banii lor. Nu, plicul nu a susținut vreodată Sănătatea, domnule doctor. Plicul a susținut și a acreditat ideea că Administrația poate administra și așa, că oamenii sunt lăsați de izbeliște să bănănăie pe la ghișee, prin camere de așteptare, prin saloane și cabinete. Plicul – așa cum se discută de el public – nu e o invenție medicală, nu e un stetoscop al doctorului cu care ascultă pacientul la buzunar. E de fapt gheara administrativă care se bagă, din nou și din nou, în buzunarul din nădragul sărmanului care trebuie să rămână rob, supus, umil și smerit. Bani dai la polițist. La taxatoare. La ghișeu. La consilierul care-ți face lipeala. La aghiotantul care-ți face intrarea.

Iar noi, breasla medicală, am acceptat și acceptăm că suntem tot un fel de instituție administrativă incapabilă să se administreze. Cu un Colegiu impotent, în care se dezbat chestiuni mai degrabă ezoterice. Cu o mișcare sindicală uneori incredibilă, alteori lipsită formal de credibilitate. Trăim paradoxul etern al sindicalismului cadrelor medii care cât de cât se mai ocrotește pe sine, în timp ce sindicatele medicilor – inclusiv cel pus pe roate de doctorul Chirculescu – se dovedesc relativ nevolnice pentru că, prin Statut, nu pot sparge convenția neputiinței instituționale a medicilor de-a protesta, de fapt. De-a intra în grevă. De-a se putea pune la masa negocierilor cu autoritățile.

Îmi rămâne în minte o snoavă spusă la un moment dat de doctorul Arafat, acum câțiva ani, despre experimentul SMURD de la Târgu Mureș. Oamenii au renovat UPU de la Județean după care i-au rugat pe oameni, dacă vor să dea ceva, să o facă ”centralizat”, într-o cutie de donații. Ei bine, în loc să intre plicul în urnă ”veniturile” informale s-au redus dramatic. De ce dramatic? De ce n-a vrut omul să dea aceeași sumă, nu știu, 100 de Euro spre exemplu, pentru binele comun? N-am o explicație definitivă. Una care-mi vine în minte e că niciodată, dar niciodată n-a existat în mintea românului o entitate formată care să fie ”comunitatea”. A existat comuna, mai primitivă sau mai puțin primitivă. A existat interesul ocult, al micro-cosmului reprezentat de familie, prieteni, gașcă. Dar comunitate n-a existat. Omul vrea să dea doctorului și ca o funcție a propriului lui arivism, a potenței lui, a capacității lui de-a se diferenția de semeni. Când dă nu vrea să se facă de râs nu doar în fața doctorului, dar și-a celor din jur care, altfel, îl vor batjocori, o să râdă de el că s-a dus rupt în cur la Halat. E o stranie formă de generozitate care își are bucla de feedback în zona culturală de unde se scoboară pacientul. Poate să fie pe moarte. Poate să fie în agonie. Dar nu se va da jos din pat neîmbrăcat cumsecade, ”de spital”, și cu siguranță nu se va duce ”nepregătit” la doctor. Ai putea să trăiești o strângere în piept, un gol în stomac, mai ales dacă te-ai dezinfectat de specia asta socială de gândire. Dar ea există, și co-există în lunga, și întortocheata, conspirație a plicului.

Finalmente, plata informală ține mai mult doctorul aproape de țarină decât orice altă formă de contract socială. Acolo unde generalissimul Oprea propunea ca doctorii să fie obligați să stea – 5 , 10 ani nu contează – popriți pe plantație după rezidențiat, natura umană românească a inventat deja ”vadul” în care își face albie doctorul informalist. Doar așa rămân doctori în provincie, pentru că prin volum își rotunjesc veniturile. Doar așa aduc comunitățile doctori, prin speranța că-i vor gratula, a se citi omeni, cât timp oameni sunt și suntem. Plățile informale au explodat, paradoxal, în aceeași perioadă în care a început Marele Exod al medicilor. Și n-au explodat că s-au împuținat medicii. Nu. Medicii, inițial, s-au împuținat între ei. S-au mâncat. S-au ros pe la articulații. S-au dat în gât. S-au dat în fapt. Și-au organizat veritabile rețele, și rețete, para-antreprenoriale. Care cu rețete fictive. Care cu clinicuțe și farmacii satelite. Care cu firme de salubrizare, sau de oferit servicii conexe sanitare, materiale, consumabile, botoși, mănuși, siringi, perfuzoare. Astfel că de la un punct încolo plicul, plata informală a devenit un avant-propos la saltul în privat al pacientului care a fost, ulterior, invitat să se trateze la două capete. Regim hotelier de pensiune în privat. Regim exclusivist, în fața altor melteni, la spitalul de Stat.

Oamenii sunt răi. Și medicii sunt oameni. Să închei, fără furie și părtinire, războiul plicurilor presupune mai mult decât emanciparea salariilor medicilor. Presupune să notezi, în minuție și cu verb, ramificațiile practicii. Eu am propus fiscalizarea ei sau decriminalizarea plicului, plecând de la situația de la Mureș, anume că va fi mult mai puțin atractiv pentru medic, respectiv pacient, să ”pluseze” la poker-ul plicului dacă vor trebui să taie chitanță. Nu mizez că medicii își vor crește veniturile. Nu. Veniturile lor vor scădea. Dar vor scădea într-o zonă relativă, confortabilă, în care tentația de fraudă și de lăcomie să fie preîntâmpinate de alt gen de contract. Un contract cu hîrtie sub el. Un contract cu semnătură și declarație la ANAF.

Vine ziua când am să zic ”adio plic” prietenilor mei doctori. N-am să le zic vreodată ”adio Sănătate”. N-am tânjit, nu tânjesc și n-am să tânjesc vreodată după o plată informală. Din 10 ani de practică medicală independentă, doar 2 i-am petrecut prin spitalele de Stat ale României. Deci sunt prea puțin contaminat de ”conspirația gentililor”. Cei doi ani, în schimb, sunt suficienți încât să am luciditatea de-a fi scris despre toate astea onest, și în deplinătatea cuvintelor folosite.

G

Zburați cu avionul de pomană, domnule doctor

Se zice că pe mormintele proaspete cresc cele mai frumoase flori. De fapt nu știu dacă există chiar o astfel de vorbă, mai degrabă e o constatare matinală de-a mea în timp ce ISU își numără acatistele și garează două turbojeturi date pomană de Țiriac și-o-bancă-ghici-ciupercă-ce-i. O formă tardivă de compasiune? O pulsiune rușinoasă față de ce s-a întîmplat? Eu n-am auzit încă, spre comparație, dispatcher-ul de la 112 de acum o săptămână să fi formulat vreo formă de scuză, în varianta simplă (scuze!) sau agregată (iertați-mă pentru că am fost un bou incompetent!) pentru brambureala generată de accidentul în care-au fost implicați Iovan, Aura Ion, Zamfir, Calu etc. N-am auzit Agenția Națională de Transplant să-și ceară scuze pentru condițiile în care-și trimiteau oamenii să preleveze organe. N-am auzit Ministerul Sănătății să ia poziție față de siguranța personalului medical în misiuni, nu cu asta se ocupă până la urmă domnul Nicolăescu și compania? Sau o fi la doamna Câmpeanu, la protecția muncii? L-am auzit pe doctorul Arafat vizibil deranjat că cineva îndrăznește să se ia de SMURD și să joace o carte pe care nu i-o pot valida vreodată, anume că toată rumoarea publică îndreptată – pe bună dreptate – asupra ISU și implicit și SMURD CJ/ Alba/ Bihor ar fi de fapt în contextul presiunilor ”masive” atât dinăuntru cât și dinafară pentru descentralizarea ambulanței. L-am văzut justificând absența avionului Piper Jet cu documente, l-am văzut rulând televiziunile așa cum facem toți până la urmă, acolo unde te duci să joci acasă, nu în deplasare, pentru că acasă ți se servesc întrebările bune mai puțin cele incomode.

Ce știu eu e că o instituție transparentă își recunoaște, popperian, failibilitatea când astfel de incidente, până la urmă inevitabile, se produc. Accidentul din Apuseni începe cu caracterul accidental al evenimentului. Răspunsul la el n-ar fi trebuit să aibe același caracter accidental. În cele din urmă, după vomica evidentă mediatică au ieșit câteva voci cât de cât mai de Doamne ajută și-au clarificat că pentru accident, e plauzibil, e responsabil pilotul (adică Adrian Iovan) a cărui contribuție remarcabilă rămâne faptul că a pus avionul la sol încât să nu moară toți. Și, după ieșirile mele publice, fără să fac vreun joc presional asupra SMURD sau asupra doctorului Arafat, prin care am insistat că responsabilitatea nu aparține vreunei autorități (Romatsa, Școala de Aviație etc) dar mai degrabă Ministerului Sănătății (cel mai tăcut participant la poveste) și, indirect, doctorului Arafat, câțiva oameni au înțeles că un scrutin corect, și complet, devine obligatoriu astfel încât practica medicală să fie îmbunătățită, iar personalul medical să își ajusteze siguranța în viața profesională de zi cu zi.

Iată că deci rândurile acestea sunt o critică asupra doctorului Arafat. Nu un atac la persoană. Nu un atac la SMURD sau la ISU. Mai degrabă o critică sper matură asupra unei performanțe negative care, pe morminte proaspete, ar putea totuși să genereze un upgrade semnificativ de practică. Ce să aud, după nenorocirea recentă, că zborurile cu BN-uri vor continua? Că invitația la voluntariat din partea Ministerului Sănătății va rămâne valabilă? Chiar dacă pe fond e binevenită, chiar dacă vorbește de calitatea oamenilor care înțeleg medicina și ca pe-o vocație, nu doar ca pe-un business, voluntariatul nu e stabilit prin cod bushido astfel încât medicii să meargă în misiuni kamikaze. Sunt bani care se redistribuie în sistem și deocamdată tot ce aud e că SMURD-ul își ia partea leului, se promit achiziții de șenilate, se primesc pomeni sub formă de avioane, se face apologia ”celui mai performant sistem de intervenții în situație de urgență”, ”singurul care funcționează în sănătate în România” (citate aproximative din Radu Tudor). Deși veritabile, constatările acestea pe mine, ca medic, mă înverșunează. Siguranța personalului medical nu e sub competența SMURD cât sub competența Ministerului nostru care ne justifică prezența public, organizațional. Să prelevezi un organ pentru transplant e o operație sub presiunea timpului dar nicidecum una urgentă. Mie personal mi-e groază de felul în care medicina a ajuns să se practice în România, mereu la extrema gravității, cu panaș de salvare providențială, în ultimul moment, de către serviciile doctorului Arafat. Cum rămâne cu prevenția? Cum rămâne cu ”paza bună trece primejdia rea”? Și de ce Doamne iartă-mă băgăm atâta amar de bani în dotarea unor servici ia căror prezență, justificată cum ar fi, n-are voie să fie vreodată axială în sănătatea unei nații? Roțile unse ale unui sistem de sănătate încep în cu totul altă parte, acolo unde mai bine previi decât combați. Or adevărul este că Urgența în România a devenit un fel de leit-motiv de reformă, renovare, reduplicare. Restul rămân văduvite pentru că Medicina de Familie n-are un Arafat, Sănătatea Mintală n-are un Arafat, Neonatologia și Pediatria n-au un Arafat. Iar Arafat care este Arafat reușește doar să scurteze timpul între doi timpi ai gravității acolo unde gravitatea, de multe ori, ar putea fi preîntâmpinată prin gesturi medicale ce-i drept mult mai puțin spectaculoase și de cele mai multe ori anonime. E ca și cum o armată ar ajunge să funcționeze doar prin trupele ei de elită, e ca și cum învățământul ar conține într-ânsul doar profesori universitari (eroare de judecată vizibilă, de altfel, prin modul bizar prin care a ajuns să funcționeze învățământul primar în România).

Când am spus că Aura Ion – chiar dacă decizia îi aparține și nimeni nu poate schimba asta – n-ar fi trebuit să fie la bordul unei astfel de expediții oamenii au ridicat o sprânceană. Poziția mea a fost reiterată de profesorul Sinescu, folosind argumente similare. Ele sunt o insulă de normalitate pe-un val de propagandă. Medicina nu se face cu studenți, se face cu medici. Și faptul că serviciile medicale în România duc lipsă de medici e culpa guvernamentală imputabilă, la acest moment, ministrului Nicolăescu și indirect și doctorului Arafat, fost ministru interimar al sănătății, și miniștrilor Sănătății înaintea lor. Miliarde și miliarde de Euro s-au vânturat prin fiecare legislatură spre direcții ineficiente, iar acele câteva reguli de bun simț pe care orice om format în profesia asta ți la va putea repeta (accent pe medicina primară, rezolvarea în asistență secundară a cazurilor eligibile, minimalizarea aportului terțiar la sistem – vezi spitale – pentru că e de departe cel mai costisitor) au fost ratate sau ignorate de ministru după ministru.

Astfel că medicina a ajuns să sufere de atriție, o pierdere de personal vizibilă și dureroasă. Medicina a ajuns să necesite implicarea la limită a personalului în formare (medici rezidenți) și, a la limite, a studenților, obligatoriu prin liberă contribuție sau slabă plată. Să îi spun doctorului Arafat de medicii rezidenți pe care eu ajung uneori să-i tratez de epuizare? Să-i spun doctorului Arafat lucruri pe care le știe deja, că medicii rezidenți sunt centrați pe exod nu pe practică în țara în care s-au format? Să-i spun doctorului Arafat de deforestarea medicală care se petrece în România? Sau să calculez câți medici rezidenți ar putea să umple, în specialitățile lor, în contrapartida unei șenilate sau ambulanțe ISU? E un calcul pervers, dar un adevăr pe care eu îl știu de mult e că nu mașinile salvează vieți, oamenii salvează vieți. Ideal, om și mașină împreună. Faptic, dovedit de fapt de cimitirul tuturor mașinilor performante care zac nefolosite în Sănătatea românească, nici un aparat performant nu face cât o ceapă degerată atâta timp cât n-ai omul lângă el care să-l valorifice. S-a văzut și aici, all the king’s army and all the king’s men could not put Humpty Dumpty on the wall ever again (toate armatele și toți oamenii regelui nu l-au putut pune la loc pe zid pe Humpty Dumpty).

Așadar, domnilor, zburați cu avionul de pomană. Și la propriu și la figurat. Aurul cenușiu al medicinei nu zace la manșa unui turbopropulsor, sunt oamenii care au nevoie de un upgrade național, oamenii care au nevoie de o demnitate pe care n-o poți da dacă nu faci din Sănătate un scop. SMURD-ul nu e sănătate. SMURD-ul e falanga roșie a Sănătății, cel mult. Dar inima Sănătății e în altă parte și inima e în insuficiență cronică. Plămânii Sănătății sunt în altă parte și plămânii duc lipsă de aer. Și creierul Sănătății, conștiința Sănătății zac, letargic, prin anticamere. Aceste lucruri nu sunt imputabile eforturilor magistrale ale doctorului Arafat pe nișa medicală a domniei sale deși de acolo se desprind câteva învățăminte prețioase: 1) cu bani faci aproape orice atâta timp cât îi cheltui în interiorul sistemului, 2) cu o instituție identitar coerentă îți asiguri oamenii că trăiesc liberi de umilință și dau randament mai bun și 3) că protocoalele, când sunt aplicate, chiar dau rezultate.

Dar chiar și atunci tot vor fi momente sumbre când verigi slabe din organizare ocazionează un eșec. Hai să nu suferim de noi mai mult decât e cazul, nefericită cum e situația de acum și tristă prin ramificațiile ei are totuși un orizont argintiu. Puteau fi șapte victime. Puteau muri mai mulți medici. Obligația e să redesenezi sistemul încât siguranța lor să fie ranforsată, pe viitor. Dar nu doar în zona transplantului. Mă gândesc la medicii din camere de gardă asaltabili de pacienți violenți. Mă gândesc la psihiatri care n-au mecanisme de siguranță în cabinete de consultații (buton de panică spre exemplu) când consultă pacienți psihotici. Mă gândesc la chirurgi care n-au mijloace de protecție și decontaminare când operează pacienți cu afecțiuni transmisibile (hepatită C, HIV, boli infecțioase). Mă gândesc la maternitatea aia din Satu Mare care-a fost închisă pentru că aveau stafilococ auriu. Sau la infecțiile nozocomiale pe care oamenii le iau din spitale cu igienă inexistentă. Mă gândesc la campaniile de vaccinare fantasmagorice ale Ministerului în fiecare sezon în care prin România bântuie gripa și oamenii umflă farmaciile unde primesc sfaturi care mai de care mai șugubețe.  Și mă gândesc la o hartă virtuală a României unde există zone reci de boală, dar și zone fierbinți unde nevoie de sănătate sunt mai mari, iar serviciile disproporționale la ele. Întrebarea pe fond, acum, e care-ar fi fost timpul mediu de reacție de la care plecăm pentru orice fel de incident în zona Horea / Apuseni pentru – să zicem – o femeie gravidă sau un bărbat care și-a tăiat piciorul cu securea? Dar dincolo de accident, care e timpul mediu de reacție când cineva face scarlatină sau diaree în zonele respective? Care e distanța în timp de la momentul apariției unei boli și accesarea sistemului de sănătate? Și la ce moment de gravitate a bolii?

Vedeți, domnule doctor Arafat, astfel de întrebări nu pot fi adresate de SMURD. Sau, mai bine zis, e nevoie de o forță de intervenție rapidă medicală țintită spre servicii, nu spre transportul obligatoriu al pacientului. Boala când ajunge să fie tratată în spital e deja la un alt nivel de severitate. De ce să nu le dăm și medicilor de familie uniforme customizate, un Inspectorat, resurse, birocrație simplificată, beneficii pe măsura respnsabilității lor? De ce în strategia de sănătate a României unicul criteriu e prevalența bolii și mai puțin povara economică pentru sistem? Una e bolnavul cardiac, să zicem, regula de aur în sănătate, unde tratamentul costă X lei, bolnavul rămâne încadrat în muncă etc, alta e bolnavul psihic, unde tratamentul costă mulți bani, morbiditatea e mare și cronicitatea e regula. În România sunt câteva milioane de bolnavi psihic tratați ca pe vremea lui Pazvante Chiorul, oameni care consumă bani incuantificați deocamdată. Nu e o spuză pe turta mea, e un exemplu. Un alt exemplu poate să vină din zona dermatologiei, sau reumatologiei, specialități aidoma costisitoare prin aceleași argumente. Oricare dintre ei ajunge la un moment dat într-o ambulanță SMURD, dar de obicei acela e momentul de inflexiune pentru ei, ideal ar fi să nu ajungă vreodată transportați de un serviciu de urgență și descarcerare.

În sinteză, propunerea mea e că tragedia de acum să fie o piatră de hotar vis-a-vis de unele sugestii cu plecare de la Minister și care mie-mi par profund dăunătoare. Există o strategie de sănătate unde nu transpare altceva decât beneficiul dat de redistribuția pacientului înapoi către regimul de policlinici. Există o strategie privind boli, nu există o estimare despre povara globală a bolilor respective și – dincolo de un document – ce boli ar trebui tratate mai repede. Una e o boală de ficat tratabilă într-un stadiu precoce, una e să ai un program național împotriva hepatitei C sau alcoolului, alta e să te lauzi că ai ajuns să faci mai multe transplanturi ca niciodată. Transplantul e ultima linie de intervenție medicală acolo unde toate celălalte au eșuat, spectaculos cum o fi e totuși trist. Există vreun SMURD pentru alcoolici și nu știu eu? Profesorul Ciocâlteu a câștigat un patent la salonul de inventică de la Geneva pentru metoda lui de auto-hemo-dializă peritoneală. A adoptat România brevetul lui revoluționar în practica uzuală astfel încât povara hemodializei să scadă la nivel național? Nu că profesorul Lucan nu merită acolade pentru toți rinichii transplantați, printre care și maestrului Arșinel. Și, finalmente, când mă uit la ziua de mâine eu, medic tânăr (nu mă refer la mine personal, drumul meu a fost și rămâne altul, mă refer la ei) la ce să sper? La poftitul mieros de tip spic cu spic, patriei snop? La asigurările ministrului Nicolăescu că pe undeva prin 2015 o să crească salariile cu 200 de lei? Sunt întrebări grele în timp ce domnul Țiriac face cadou avioane în contravaloare, sper să nu greșesc, de vreo jumătate de milion de Euro.

Nu găsim și noi vreo bancă să dea o jumătate de milion de Euro unui program de scădere a mortalității perinatale în România? Un nabab, magnat, potentat să doneze niște bănuți, acolo, pentru Societatea Română de Alzheimer sau pentru geriatria românească? Nu-i nici o văduvă bogată să-și dea averea pentru prevenția consumului de etnobotanice la adolescent sau infecțiilor cu transmisie sexuală la femeia tânără care conduc la cancer de col uterin? Înafară de ambulanțe frumoase, domnule doctor Arafat, mai știți și altceva? Că mie-mi pare, uneori, că plimbăm mortul în Cadillac în timp ce ne căutăm de aspirină prin buzunare.

Altfel rămân al dumneavoastră același,

GD

Tovarășa

Doamna îi spune mămicii care nu vrea să ia și ea o cană de cafea: ”hai dragă bea de aici că n-am făcut sex oral aseară”. Mi-a zis direct, să nu aveți așteptări de la mine. Joia merg la piscină că am probleme cu spatele. Cu ce sunteț dispuși să ajutați școala? Cine are timp bine, cine nu are timp are bani. Uite lista cu rechizite specifice. Trebuie să le luați de aici, de aici și de aici. Uite fișele de cunoaștere, să știm și noi în ce comunitate suntem, care pe unde stați, care pe unde munciți, care cât câștigați, care cât vă interesează. Eu mă ocup. Eu fac. Eu sunt. 2013.

Dar atunci, atunci totul era greșit. Începând cu uniforma care-mi venea prea largă pe șolduri, prea lungă, prea strâmtă. Plastic și pepit. Ghiozdan portocaliu cu cataramă de nichel, cadru de plastic alb, numele meu pe etichetă. Se găseau la magazin doar vreo trei modele, îl aleseseră pe cel mai urât. Număr matricol bleumarin închis cu galben. Școală ominoasă, număr 166. Eu nu trăiam un 1984, trăiam un 1986. Tunsoare trei zile mai devreme pe Calea Victoriei la septimul Nenea Nae care, bine afumat cu parfumurile verii mă tunsese răcan și-mi ciobise bretonul ca la Canal. Era mult înainte să-mi fac frezura mea de Zorro cu care am rămas până în ziua de azi (mică mărturisire aici). Bronz de Ardeal, accent de Făgăraș, unghii tăiate la cuticulă, buchet carnat de garoafe roșii și albe. Plâns, de ce m-ați adus aici? De jur împrejur betoane și maidan, câini și autobază. Străinătate. Gol în stomac și vomă în gât domesticite cu foame autoimpusă. Mers de mână, poză rămasă pe veci în fața blocului la care de fiecare dată când mă uit mi-aduc aminte de prima zi de școală, ciudat nefericită față de tot ce a urmat. Mințile tinere nu pricep vorbele bătrâne. Cartea nu te va trăda niciodată. Și cartea n-a trădat. Uneori au trădat oamenii care scriau cărți, niciodată cărțile care scriau oameni.

Careu. Clasa I-a B. De ce nu m-ați dat la A? Și B-ul e bun. Te uitai de la E încolo și-ți imaginai că acolo sunt din ce în ce mai săraci cu duhul. Până la F se termina. De la G încolo erau cei rămași fără. De jur împrejur piloni și buchete, uniforme și vânzoleală amarnică. Prima mulțime, ultima despărțire. Eu nu rămân aici. Ai să rămâi și ai să fii cuminte. Eu plec să știi. Nu pleci nicăieri, stai aici, nu ne face de râs. Am să aștept să plecați și plec singur după aia, nu vreau să stau aici. Stai în rând, treci în față. Vine tovarășa.

Și a venit.

Maiestuoasă.

Trupeșă.

Rujată la comisură.

Statuia fertilității trecute și matriarh supremă, frizură înțepenită în vârf de coc. A primit cu grație mormanul mortuar de flori și m-am trezit de mână cu o fetiță, Andreea. Ani mai târziu ne întâlneam haphazardic în stația de metrou de la Romană, era ultima oară când am văzut-o. Și ea, ca și mine, trăiește sper vremuri mai bune.

Ne-am încolonat și-am luat-o pe scări la deal spre ultimul etaj, fiecare în banca lui. De pretutindeni ochi speriați, prin pretutindeni o singură ușă de scăpare care părea atât de departe. Și mațul ghem, și gura pungă, și ochii arșiță. Și s-a deschis catalogul și prin vocea Sfinxului a vorbit. Fiecare copil strigat s-a ridicat și a spus ”prezent”. La mine s-a stricat mecanismul. Diaconu Grigore! Diaconu! DiACOnu! M-am ridicat și sumețit de toată sușa mea mândră de acasă am spus că pe mine nu mă cheamă Grigore, mă cheamă Gabriel. Saurianul s-a uitat la mine blând și mi-a prezis că nu mă va chema niciodată Gabriel pentru că mai e un Gabriel înaintea mea. Orwell. O să-ți spun George să te țin minte. Opt ani mi-au spus așa. Începutul dublei mele personalități și-a dihotomiei care mă urmărește și până în ziua de azi. Cine sunt eu? Medic sau jurnalist? Terapeut sau scrib? Și unde e școala mea, aici sau peste ocean? Cum sunt eu, indiferentul apatic sau activistul fervent? Pragmaticul sau obscurul idealist? Nu-mi mai aduc aminte numele colegilor mei, nu-mi aduc aminte numele profesorilor în majoritate (câteva excepții rămân). Îmi aduc aminte de stiloul verde chinezesc care mi-a pătat caiete, cămăși, pantaloni, ghiozdan, caiet de caligrafie. Li se spunea porci, la fiecare porc se rupea pagina. Îmi aduc aminte de prima profesoară de română care mi-a dat un 10 pentru o compunere nescrisă, citită în fața clasei. Îmi aduc aminte de olimpiade și de stinghereala la întoarcere când eram ieșit din pluton, când directorul îmi știa numele și băieții îmi ținteau fundul pantalonilor. Mi-a plăcut școala în comunism? Corect e să spun astăzi nu. Mi-a plăcut biblioteca, mi-au plăcut cărțile și poveștile lui Jules Verne, m-am visat Cesar Cascabel și m-am plimbat pe Insule plutitoare. Și m-am luptat cu școala la sânge, am fost primul prin tot și-n toate. Acolo, sus, să învingi cerberul, să treci Styx-ul, să ți-o iei înapoi pe Euridice și precum Orfeu să revii spre lumină. Primul dascăl pe care l-am iubit a fost târziu, în liceu, și pe el viața mi l-a luat prea devreme să mă mai vadă vreodată ajuns. Am văzut, în 1990, școala căzând și din cenușă ridicată. Am rupt poza dictatorului și i-am făcut mustață de Hitler și coarne de drag, am găurit cu pixul tricolorul, mi-am lăsat părul lung și mi-am tăiat blugii, mi-am pus ținte la bocanci și lanț cu Judas Priest, mi-am imprimat mascota Iron Maiden pe geaca mea de blugi și mi-am desenat bostanul Helloween pe genunchi, mi-am decorat banca cu logo-ul Metallica și i-am cerut într-a VI-a prietenia Ioanei pe-un bilețel care nu s-a întors niciodată cu dragoste. Mi-am rupt mâna la fotbal și-am dat teza la matematică trei zile după ce mi-am scos mâna din ghips, abia puteam să țin raportorul. Mi-am luat la revedere de la singurul meu prieten adevărat de-atunci când a plecat cu parinții în America. Amrika lui MG Vassanji pe care-am ajuns, eoni mai târziu, să o văd și să o bat cu roata prin Massachusets până în Plymouth unde-a aruncat ancora Mayflower, până în Salem unde-au fost arse ultimele vrăjitoare, până în Cape Cod și prin tunelul subteran care taie Boston-ul. Clivajul lumilor e complet, copilăria gri a comunismului ruptă de revoluție și gloanțe, libertate și poza Regelui întoarsă cu fast în camerele de Sus ale creșterii mele. Regele nu s-a întors până să moară Tata care l-a străjit în tinerețe la Bran, și i-a ocrotit imaginea prin 50 de ani de restriște.

Îmi dau seama acum de toată furia lăsată în mine a anilor de atunci. Furie indistinctă, nediscriminată. Furie pe neputiința urmată de carnagiu, urmată de isterie, urmată de mineri prin Piața Universității, zâmbetul de pisică Cheshire a lui Ion Iliescu și papionul lui Ion Rațiu, profețiile lui Brucan și sărăcirea sărmană a lumii mele din care am plecat acum 10 ani, prima oară, și-n care m-am întors acum 5 ani, în care trăiesc și cu care mă lupt. Vremea mea a venit și nu e prea devreme să mă întorc cu fața spre ea, spre lucrurile rele pe care le-am suferit noi, optzeciștii, la mâna Republicii Socialiste România, de sus până jos, de la primul până la ultimul activist, securist, lingător de cadre și rotator de funcții. Furie pe ce-ar fi putut să fie dacă lucrurile rămâneau așa, dacă mergeam înainte spre Mărețe Cincinale, spaimă abisală față de spălarea creierelor care începuse de-atunci în cuptorul infernal al Omului Nou și ale cărei gheare lungi persistă în prezent. Ura mea sistemică față de monstruozitatea stalinistă e fără leac, e aceeași ură față de orice boală pe care-am ales să o subjug, să o tratez, să o vindec acolo unde mi-e la îndemână leacul, și verbul.

Prinși în lumină fluturii de noapte ai educației ortodoxe predecembriste și-au schimbat năravul, au eclozat ca în Kafka în paragoni ai capitalismului. Pe ruinele ordinii vechi și-au construit baronete nemernice ale propriilor idei demente de reformă și parvenitism, și-acolo unde ordinea amarnică din anțărț îi împingea să spele minți pentru Conducător azi îi conjură să-și slujească sieși. Ceaușescu se reinventează în fiecare mic satrap care, beat de îndrituire proprie, azi conchide că e timpul să-și joace propria carte și propriul pont pentru-a devaliza ce-a mai rămas de(valizat). Sunt două nume pe care am să le scriu. Sunt două nume pe care am să le spun.

Veronica Bereandă

Dana Blându.

Tovarășe.

Prima urla în nerușinare la copiii încredinați ei și-i persecuta cu lux și voluptate.

A doua urla în neurșinare la părinți care-i încredințaseră copiii și-i persecuta cu lux și voluptate.

Doamne cavaler al pixului. Doamne ocrotite de Inspectorat și colegi care-au mâncat salam cu soia și s-au dat cu șprei chiar de-o sută de lei, și-au făcut unii Turcia și Ungaria prin anii 90 să-și facă un rost într-o țară fără rost.

Bereandă și Blându sunt exponate ale vechilor vremuri și-ale vechii religii. Nu le urăsc ca oameni, le urăsc felul de-a fi, felul de-a face, le urăsc felul de gândi și-l abhor, îl resping, îl demasc, îl acuz, e cancerul și pâcla care mi-a cutreierat mintea în anii 80 pe când singura si cu soare era 23 August și care și-a păstrat metastaze în mintea lumii mele până azi, și poate și mâine or poimâine.

Doamna Blându a înțeles următoarele din libertate:

Că e libertatea dânsei să își reformeze după bunul plac felul de-a preda, felul de-a educa copii, felul de-a susține educația prin conjurarea șpăgii, pilelor relațiilor cunoștințelor (PCR) încă din fașă familiilor din spatele fiecăruia adus la ea spre formare literală. Trăim în Balcania doamnei Blându, domnilor? Trăim încă în Republica Socialistă România în care normalitatea se procură în șop, pe sub mână? Trăim încă în 1986-le vieții mele unde binele se întrevedea doar pentru cei buni, încartiruiți Partidului și subiecți ai Marelui Om?

Eu am plecat din țara aia. Eu nu mai trăiesc în ea mintal. Și ce-am scris astăzi, ce scriu mâine, ce-am să scriu cât am vlagă în mâini și tot ce am să vorbesc cât am vlagă în voce vine să respingă, să demonteze, să anihileze umbre unor vremuri care n-au voie vreodată să se întoarcă, să renască sau să sufere mutații oncogene în conștiința celor ce vin. Un sfert de secol e deja prea mult și uneori pare că e atât de puțin.

Doamna Blându le-a urat tuturor Sărbători Fericite când a fost întrebată de presă de ce-a făcut ce a făcut. Doamna Blându, vor fi Sărbători Fericite. Vor fi Sărbători fericite când dumneavoastră și cei ca dumneavoastră se vor duce în neantul de unde-au venit. Vor fi Sărbători fericite când mâna perfidă a politrucului va fi tăiată din rădăcini și când mintea boantă a activistului de comună se va retrage în ungherul patologic de unde s-a iscat. Vor fi Sărbători fericite când sămânța neagră a învățământului stahanovist se va stinge și tot ce-ați reprezentat, tot ce-ați uzurpat în România se va reduce la un singur bob de praf în istorie. Praf vă doresc să ajungeți în viitor, țărână din țărână. Copilul meu nu va trăi în țara în care m-am născut eu și nu va suferi de educația pe care oameni ca voi mi-o hărăziseră.

E o promisiune, doamnă blândă.

G

Sacer

Puțini oameni înafara universului lingvistic anglo-saxon pricep ce înseamnă numele de familie al Doamnei de Fier – Margaret Thatcher. Unde mai pui că e și un exercițiu logopedic de echilibristică a mușchilor limbii demn de Ion Cristoiu să îi spui corect și nu Sacer. Ironia face că în latină sacer/ sacerdotis înseamnă sfânt/ preot iar, pentru albioni, domnia sa a reprezentat un veritabil Moise prin vremuri teribile pentru sociale și artizana unei reforme profunde în sănătate. Dar dacă ai crede că Thatcher și Sacer au o rădăcină comună te-ai înșela. E un exemplu clasic de spandrel lingvistic, cel mult o alunecare freudiana pentru un candidat pe canapea. Thatcher vine de la thatch, un acoperiș de stuf folosit în Regat în zonele rurale încă din Evul Mediu, și ale cărui rădăcini sunt în saxona veche (thekkan – a acoperi cu stuff, decchen în germanica veche). Un thatcher e o persoană care confecționează astfel de acoperișuri la fel cum un Miller e cineva care lucrează la o moară (mill). E curios, și sigur o simplă coincidență, că semnificația numelui premierului căruia Margaret i-a urmat ca șef de cabinet (Edward Heath) e viroagă, deșert, bărăgan (heath în engleză în original). Curios și hazliu pentru cei care se ocupă de psihodinamica grupurilor sunt sigur.

De Margaret Thatcher mă leagă o simpatică anecdotă care servește drept pildă pentru situația în care se găsește sănătatea în România la acest moment. Autorul anecdotei este Frank. Frank e un chirurg reputat în UK și un aprig militant pentru drepturile omului, o personalitate în comunitatea medicală britanică în dreptul lui. E atât de reputat că la un moment dat BBC-ul local l-a invitat, de un April’s Fool (1 Aprilie) la un spoof, un show radio care să caricaturizeze o discuție serioasă despre, dintre toate, sistemul de sănătate britanic. Frank are o voce de bas, cam ca Iosif Sava, și poate să fie foarte brit, chiar dacă la suflet e un hackney autentic. Ei bine și vine vorba de noutățile în domeniu, cum mai merge treaba prin spitalele patriei la care Frank anunță, sobru și vag entuziast, că în linie cu cele mai clare delineații ale politicii thatcherite de sănătate Colegiul de Medicină a hotărât introducerea, în spitale, a defibriliatoarelor cu monezi. Modul acestora de a funcționa e foarte simplu, introduci o monedă de 50 p (aproximativ 3 lei) și poți defibrila pacientul. Gazda programului, la fel de sobră, elogiază inițiativa care sigur va aduce mai mulți bani la bugetul NHS (agenția lor națională de sănătate) dar se întreabă, pe bună dreptate, ce se întâmplă dacă pacientul nu are mărunți la el. Frank continuă prin a spune că o vastă campanie de informare este aproape de finalizare și va consta în sfătuirea tuturor pacienților la risc de infarct sau stop cardiac să poarte mărunt la ei în caz că e nevoie să li se administreze șocuri electrice. Comentatorul radio continuă jocul și pune tot felul de probleme, cum ar fi de exemplu dacă defibriliatoarele cu monezi vor avea succes dacă tehnologia ar putea avea și alte ramificații în domeniul practicii medicale, injectomate cu monezi de exemplu sau aparate de oxigen portabile, tot pe bază de monezi. Indubitabil inovația ar putea rezolva o cronică problemă, aceea a subfinanțării de sistem. Și așa mai departe.

La finalul orei, epuizați de eforturile reciproce de-a fi rămas serioși pe tot parcursul conversației, gazdă și invitat își urează cele bune și insistă, amândoi, că toată conversația a fost un spoof, o păcăleală de 1 Aprilie.

A doua zi dimineață, însă, un reprezentant al BBC-ului îl sună la prima oră. Frank răspunde în aceeași octavă joasă. La capătul celălalt o voce alarmată îi spune ”Sir, știți discuția pe care ați avut-o ieri cu colegul nostru?” ”Da”, spune tentativ Frank. ”Ei bine, ne-a sunat un domn care are un cămin de bătrâni, ne-a întrebat când intră defibriliatoarele cu monezi în producție că e interesat să își procure câteva”….

Cititorul informat va observa, printre rânduri, adevărul dureros spus printre rânduri: nu poți compara sănătatea cu un automat de cafea și cu atât mai puțin nu îi poți suplimenta finanțarea prin plăți informale – nicles & dimes – făcute de populație. Chiar și așa, însă, se vor găsi mereu doritori.

Anecdota lui Frank are o stranie relevanță când te uiți la exemple recente publicizate în România: Doctorul Iancu Mocanu de la spitalul Militar, sau doctorul Botez, de la spitalul Judetean din Iași, ambii reținuți de Parchet pentru acuzații pe cât de răspândit asociate cu profesia medicală pe atât de infame: luare de mită, condiționarea actului medical, rele practici. Sumele vehiculate sunt intens variabile dar fac deliciul tabloidelor. Acolo unde românul de rând se zbate să trăiască din 1000 de lei pe lună doctorul X sau Y pretind (!) exact suma asta, dublul sau uneori cvadruplul, pentru o intervenție medicală. Acești profesioniști câștigă sume care pe alocuri i-ar face invidioși pe colegii lor de breaslă din Occident, 20 – 30 de mii de Euro pe lună sau chiar mai mult. Conduc limuzine de lux, au terenuri care sunt incompatibile cu venitul lor profesional obținute, în stilul mătușii Tamara, prin moștenire sau ”donație”, și în general căpușează, copios, sărmana lor pacientură obligată (cum scrie un cotidian central în cazul lui Mocanu) să adune luni la rând bani pentru o operație făcută la Stat, unde îngrijirile medicale sunt cică gratuite pentru asigurații Casei Naționale de Sănătate.

Veți spune că sunt cazuri izolate ca secretarul de stat Raed Arafat. Veți spune ca dânsul că sunt mulți medici care nu iau șpagă. Veți propune poate, în continuare cu anterioarele, ca tinerii medici să se dedice mai mult voluntariatului ca să capete experiență. Veți sugera că poate soluția e ca rezidenții să aibă mai multe responsabilități și să poată face consultații cu plată astfel ca povara cererii să nu mai împingă oamenii la ”disperarea” de-a ”mitui” un doctor doar-doar îi bagă și pe ei cineva în seamă.

Și veți sfârși poate, spre înserat, într-un sumbru pesimism al axiomelor generissime despre România, țara în care toți fură, toți sunt corupți, toți sunt de vai-mama-lor, vai-mama-ei de țară frumoasă păcat că e populată.

Nihilismul e luxul omului deprivat de speranță sau înfometat de Nietzche. Nihilismul nu produce reformă ci doar defenestrare în grup, un fel romatic de masacru al sicariților la Masada al cărei efect nu poate fi decât, pari passu, păstrarea vechilor obiceiuri. De fapt asta căutăm să reafirmăm și unii dintre noi, dizidenții sistemului și ei, pseudo-reformatorii sistemului, că devreme ce nu putem face nimic tot ce putem face e să facem nimic. Sau, cum pretinde Colegiul Medicilor, să cerem mai mulți bani. Acei mai-mulți bani se vor duce unde s-au dus și cei dinaintea lor, în achiziții fantasmagorice, în programe care l-ar umple de invidie pe Lewis Carroll că nu s-a gândit și el la asta când a scris Alice în Țara Minunilor deși la un moment dat, profetic, cineva-anume din carte strigă, august, ”Off with their heads!” (Să li se taie capetele!). În formarea perpetuă de noi vlăstare academice pe care le exportăm Vestului care mai strigă, ocazional și peltic, în aceeași vână nietzcheeană, ”Occidentul a murit!” (vreau să mă întorc acasă…). În sponsorizarea acestei boli maligne de sistem care e demagogia, dublul limbaj, și sprâncene încruntate în timp ce mâinile se dedau una alteia pe la spate.

Economia sănătății are nevoie de o schimbare formală de paradigmă în genul, dacă e să fim puriști, reformei thatcherite: upgrade la un management hospitalier profesionist (bifat de România dar deocamdată cu rezultate dezastruoase prin interferența camarilei politice), descentralizarea financiară a instituțiilor de sănătate și responsabilizarea zonelor/ regiunilor/ comunităților locale în a ”cumpăra” sănătate la un preț competitiv pentru populația arondată lor, și, atenție, împuternicirea medicilor în a-și manageria singuri fondurile de sănătate și felul în care ele sunt obținute.

Adică, mai simplu spus, ce-am obține în România prin decriminalizarea plăților informale (eronat numite șpagă, mită, condiționarea actului medical) ar fi internalizarea unei realități sine-qua-non, cum că medicul are dreptul să pună un preț pe serviciile lui medicale. Medicul nu este un angajat al statului și nu este un funcționar. Singurele care au un preț standard sunt serviciile și manevrele medicale incluse într-un pachet unitar de sănătate, energia gri din sistem, vezi mâna de lucru, nu e o comoditate pe care Statul să o plătească generos la paritate cu șoferii și spălătoresele din minister ci are autonomie și reputație de păstrat pe care le poate negocia în comunitatea locală și, la finele zilei, medicii devin mai buni contributori la sistem prin rolul pe care îl capătă în administrarea propriilor finanțe.

E o distanță astronomică de la cele de mai sus și proiectul propus în dezbatere publică de Ministerul Sănătății în care singurul moment când doctorul ar putea să facă asta e ”la sfârșitul orelor de program”. Orbul găinilor de care suferă angajații acestei instituții e depășit doar de tendința lor la a calcula banii contribuabilului în sănătate pe principiul abacului (elegantă invenție medievală dar care nu permitea decât cu mari eforturi calcule care dădeau cu minus, motiv pentru care arabii au avut supremația comerțului vreme de câteva secole). Unde mai pui că exercițiul lapidar de arestare preventivă a diverșilor corifei ai medicinei românești prinși, rușinos, cu bani la borsetă nu face decât, temporar, ca piața plăților informale să frisoneze în direcția potrivită, până la urmă banii mulți cumpără avocați buni și singura daună pe care o suferă distinșii luați cu mâța-în-sac e de ordinul imaginii publice. În breaslă vor fi bârfiți, cineva se va bucura de proverbul invidia medicorum pessima est dar mai apoi ei, corcodușii morali, se vor întoarce la colectarea de bunuri și foloase care le țin pruncii în școală și mașina în garaj folosind aceleași mijloace.

Pentru că răul nostru e calitativ nu cantitativ.

Pentru că niște procente din PIB nu vor scoate medicul din eroarea lui fundamentală, de ordin moral, scrisă în vers egoist și comunității nimica.

Pentru că nimic nu bucură mai mult doctorul decât pacientura care n-are unde se duce în altă parte, și deci e legată ca sclavul de glie să subscrie la acest sistem care, fanariot, arată că se poate să crești taxe pe sănătate, omul bolnav scoate bani și din piatră seacă și-atunci de ce să nu iei contribuții și din alte surse ca să le dai apoi oastei domnului Astărăstoae să arate, glorios, că nici la 6% din PIB n-o să facă brânză mai bună decât astăzi doar ca să ceară, undeva cândva, 7% din PIB.

Pentru că toată piramida medicinei românești stă clădită pe impostura leadership-ului a cărui unică performanță, și trebuie observat, e că poate cânta după ureche cântecul profesiei suficient de aprig încât să lase impresie că știe, într-adevăr, de ce vorbește.

G

Sa fie reforma!

Prima oara am auzit vorba asta in timp ce se aseza praful ridicat de gloantele cu trasoare pe la Intercontinental. Copil fiind, paduri cutreiaram dar mai ales podul casei unde se aflau tot felul de reviste, Cutezatorii, Magazin Istoric si-asa mai departe. Mai si cazusem recent in patima cititului si rodeam Ciresari pe paine, dar as putea sa jur ca nicaieri in preumblarile mele epice nu intalnisem cuvantul “reforma”. Era un mister. Ce-o fi aia? Cine face? Si mai ales, ce zice nenea ala ca face? Adica n-o sa mai fie la fel? Adica o sa fie mai bine, obligatoriu. Pai nu se poate, acum daca stau sa ma intreb cum o fi lucrurile de fapt, si mai ales pentru ca umbla vorba ca ne-am trezit din somn de moarte ca voinicul din poveste trebuie ca reforma inseamna sa iei raul, sa faci asa, un fel de vraja si apoi badabim-badaboum o sa fie jegul proaspat, o sa fie frunza verde si-o sa fie ulita curata fara sa mai dam noi cu matura. O sa cada corcodusele numa’ unde trebuie, si balegarul o sa fie fara miros. Mai si eram tare entuziast in anii ’90. Deh, varsta. Mie mi se parea ca presedintele Iliescu este un om foarte destept, si informat, mama zicea ca el facuse o treaba nemaipomenita la ape. Tata, cercetator si el, si-l aducea aminte de la editura Tehnica. Iliescu, se vorbea la mine in casa, fusese comunist dar nu fusese un comunist rau. Fusese un comunist bun, si care toata viata lui a asteptat reforma asta. Reforma asta era carevasazica un mijloc, un fel de sareta ca aia a lui tata care sta si-acum sprijinita in spatele felderei, mai are doar o roata si i-au iesit arcurile de la bancheta, dar pun pariu ca daca o vopsesti si-i schimbi musamaua aia inca mai arata a sareta. La fel si reforma.

Mie nu-mi pasa de bani. Ma obisnuisem inca dinainte de Revolutie ca banii sunt. In cutie. Undeva acolo banii sunt, si oricum n-ai ce sa faci cu ei pentru ca la alimentara nu e mai niic. Ce noroc aveam noi ca existau mama, si tata, si pasarile din curte si cartofii din camp si porcul din grajd. Ce-ti trebuie bani? Bine, cu bani iti cumperi haine si bicicleta si cu bani mergi la mare, dar ce-ti trebuie tie mare? Tu ai munte. Poate acum, daca vine reforma – rumegam eu in timp ce dadeam la pedale pe Pegasul meu rosu luat din banii de colindat – o sa putem sa mergem mai des la mare. N-am mers mai des la mare, am inceput sa fac meditatii. Dintr-o data noutatea asta nu prea imi mirosea a bine. Mirosea ca rinichiul de vitel fiert pentru ca pisoiul profesoarei de romana, un monstru alb cu o cicatrice voluminoasa pe bot, sa-si manance micul dejun. Doamna cu pricina tinea foarte mult la gramatica, iar domnul ei era inspector. Ei stiau cu siguranta incotro se indreapta barcuta asta din invatamant si se uitau amandoi admirativ la mine. Bine trecuti de saizeci de ani imi invidiau pe-ai mei putini, si mai mult decat atat si ignoranti. E he, si-or fi zis ei, pai cand va fi baiatul asta mare se va fi terminat si cu tranzitia asta. Tranzitie si reforma. Reforma si libertate. Libertate si democratie. Democratie si sindicate. Sindicate si minerii din Valea Jiului. Cam cand au venit minerii din Valea Jiului eu am avut o revelatie. Reforma e un lucru foarte pretios, mai rar decat inelele de platina cu diamante si ca atare toata lumea o vrea. Nu asa ziceau toti politicienii? Si-atunci era nevoie de oamenii muncii, aia de la Vulcan si Petrila si Petrosani si Copsa Mica sa se suie in camioane si sa vina la Bucuresti sa-l paruiasca pe Cornel Pumnea. Ma uitam la televizor si mi s-a parut brusc ca omul asta a avut un nume predestinat, mai ales cum ii curgea lui sange pe nas. Cornel Pumnea era comentator la sport si una dintre marile reforme a fost ca s-a calificat Romania la campionatul mondial din Italia, si dupa aia si din Statele Unite. Iti dai seama? Statele Unite. Deci e clar, reforma nu mai dureaza mult. Da, acum e mai greu, intre timp s-au schimbat guvern dupa guvern si Frontul Salvarii Noastre Nationale  s-a rupt in mii de bucatele, a aparut partidul Ecologist si-apoi s-a inventat si partidul pensionarilor, mama a plecat din tara pentru ca nu ne ajungeau banii pentru meditatiile mele. Nu ne mai ajungeau in anul care-a urmat nici banii de intretinere. In cutia noastra cu bani care statea in sufragerie erau teancuri tenculete, dar tot degeaba. In magazine se aflau o multime de lucruri, dar tot degeaba. Iar eu traiam reforma, trup si suflet. Faceam limbi straine. Faceam monitoring. Vorbeam british english si imi frecam coatele – ca asa auzisem eu ca se zice in limba lui Shaxpur – cu niste oameni ca Jim Watson care era raportor european pentru cultura. Pai cine se pricepe mai bine la reforma decat Jim Watson? El era un tip asa, mai sanguin, si-i placea tare mult palinca romaneasca si frigaruile alea mixte care se faceau la Coliba Haiducilor; ii placeau bulzul si romancele cu bujori in obrajori pe care le mai si ciupea din cand in cand. Eu nu mai eram un naiv, stiam ce vroia el de la ciupeala, mai ales ca i se inroseau vinisoarele in jurul ochilor. Treaca mearga, daca asta trebuie sa induram ca sa iesim din tranzitie, ca atunci cand vom creste sa ducem o viata buna si noi, dar mai ales mama si tata care se impamanteneau din ce in ce mai tare, atunci fie. Fumam. Fumam democratie, fumam tigari straine si purtam parul lung. Asta da libertate, nimeni nu mai e ca noi si-apoi muzica data tare, si blugii rupti, si bautul pana la obnubilare in baruri laturalnice unde oamenii iti vindeau bere pana cand cadeai sub masa. Ce conta ca aveai 15 – 16 ani? Era voie, ca doar inca n-a venit nimeni sa cenzureze schimbarea asta, domnul presedinte Iliescu purta costume gri atat de frumoase si hai, mah, spunea mama, ca totusi asta arata a presedinte si uita-te la el cum vorbeste, da pai ala dinaintea lui fusese cizmar si era rarait si vai de curu’ lui, ca nici nu vreau sa-mi aduc aminte! Ei i se facea rau cand venea luna decembrie si se apropia memorialul durerii. Noi in schimb ne uitam, memorialul durerii era ca si cum ai zgraptsana coaja de pe-o taietura sa vezi cat s-a mai vindecat, si inca mai curge sange dar parca-i mai vezi pe revolutionari, si-or mai fi revenit? Ca prea aratau salbatic atunci la televiziune. Ia te uita, Mircea DInescu s-a mai implinit. Si Caramitru ala? Hai mai ca a pus falci, noroc cu nea’ Nelu ca e bine conservat. Bombonel cred ca o sa ajunga prim-ministru, sa vezi tu. Geoana era pe atunci ambasadorul nostru la Washington. La americani. Deh, ajunsesem pana in sferturi la Mondiale, ne trebuia un om tanar acolo, brici, care sa vorbeasca si bine engleza. Intre timp s-a mai facut o data reforma. S-a facut atat de bine ca-n ’96 a venit Emil Constantinescu presedinte. A venit Andrei Marga ministru la invatamant. A venit Ciorbea premier. A venit poetul Radu Vasile premier. A rasarit, din musuroaiele lasate de trista legislatura anterioara, o generatie cu suflu nou, cu privire semeata, cu promisiunea ca va aratam noi voua reforma acum, dragi prieteni, luati aminte! S-a inmultit praful, asta e tot ce-mi aduc aminte. A iesit Dacia Nova pe piata, si era cat pe aci sa intram in Nato, atata doar ca Tsapul s-a intors bou de la Madrid. Din opozitie, nea Nelu purta aceleasi costume, ochelari cu rama aurita, cand au trecut in cele din urma cei patru ani de durere tsaranista era o singura solutie. Si nea’ Nelu a castigat prezidentiabilele cu o majoritate zdrobitoare, nemaiauzita, ultra-democrata dar uluitor de monocolora. L-au votat babele. L-au votat intelectualii. L-au votat tinerii ca mine care si-au facut prima stampila pe buletin in 2000 pentru ca mai, sunt 10 ani de la Revolutie si reforma asta nu se mai termina! Trebuie sa iesim o data din tranzitie, astia ne-au bagat no pai o fi stiind ei sa ne scoata. Ce-o sa mai faca acum, o sa mai fure? Pai cel putin astia au mai fost o data la putere, au furat ce era de furat, si-acum poate-si fac dracului treaba! Dar au furat. Of, prietene care te-ai nascut dupa 1990, ce-au mai furat. Tu poate esti copilul vreunui furacios, si tie tata nu ti-a zis cum o fi fost inainte sa reinventeze el roata moralei si justitiei. Tie poate tata ti-o fi zis ca asta e reforma, iaca, ai banu? Dai banu. N-ai banu? Ciocu’ mic, si treci la coada tsarane unde ti-e locul. In tot acest timp Romania a continuat precum bolnavul in septicemie, inima sa bata, matsul sa impinga, rinichiul sa pise urina lui plina de bacterii. Ne-am dus la facultate. Am invatat. Am facut studii. Am invatat ce-i aia o Margareta si in cate feluri poate ea sa satisfaca un sef de lucrari la Anatomie. Crescusem. Ei nu mureau. La Oradea s-a facut Universitate privata de Medicina, la Stana se trageau chiolhanuri iar la baile Felix se cojea tencuiala de pe vechile hoteluri, in schimb rasareau pensiuni la tot pasul. Romancutsele imbatraneau, procreau, se ingrasau si-si puneau termopane la case, traiam greu greu dar mai greu fara greu iar in toata aceasta marmelada amniotica dadeam la vasle spre reforma. Pentru a cata oara invatamantul, sanatatea, apararea erau domenii strategice. A mai venit si Papa, preafericitul Teoctist a depasit fatidica varsta de 90 de ani si era clar ca mai are un pic si devine nemuritor, la televizor se dadea serialul Highlander unde ni se explica ca nu poa’ sa fie decat Unul. Se deforesta. Se devaliza.

Si tot n-a fost sa fie. Si-apoi in 2004. Si tot n-a fost sa fie. Si-apoi anul trecut, cand s-a construit o monstruoasa coalitie, repede s-a grabit romanul verde sa-l puna la loc pe dom’ presedinte nu de altceva dar in locul lui venise acelasi Vacaroix pe a carui mana, pe cand era prim-ministru, inflatia a atins cote abismale, comparabile cu cele din Swasiland, Congo si Zimbabwe. Si-acum ne ajunsese blestemul, acest om votat pe liste si propus de colegii lui politruci ar fi putut – si pana la urma chiar a fost – sa fie presedinte interimar. Cum mama dracului si-a prietenului lui Scaraotchi a fost posibil asa ceva, popor? Popor ametit si drogat de oameni prinsi in toropeala ignorantei? Cum mama dracului de-ai reusit ca in 20 de ani sa creezi un context pentru un Mos Teaca precum Vacaroiu sa conduca, macar pentru o secunda, butoanele acestei natii? Si suntem in noiembrie 2008, si altul i-a luat locul.

Am sa votez cu UDMR-ul. Sunt ardelean, se presupune ca nu ader la mesajul lor pe alocuri iredentist. Dar vad un singur lucru. UDMR-ul este singurul partid care, in ultimii 18 ani, s-a tinut de treaba. Au facut parte din toate coalitiile de guvernare pentru ca ala 5% al lor este un “fara de care nu se poate”. Au avut oameni care si-au vazut de amarala lor si care la ei in comuna au stiut macar sa schimbe indicatoarele alea unde scrie pe unde intri, pe unde esti. Romanii, prin comparatie, inca mai dezbat bolanzi ca papadia daca o fi, sau n-o fi, timpul sa incepem reforma. Cati conu’ Leonida s-o mai afla fata cu reactiunea nu stiu, dar daca ar fi sa ma rog pentru ceva e sa voteze toti UDMR-ul, si-apoi UDMR-ul sa se lege la Ungaria si sa devenim din nou sub papucul lor. Si sa vina sa faca ungurii reforma, sa vina un fel de Sandor Petofi si sa ii dea cu basca peste proboscis politicianului roman hranit cu branza si ceapa si-apoi urcat in Mercedes.

Asta-i reforma ce-am poftit!

G.