Adevăr și minciună

Luchot HaBrit, în ebraică, înseamnă ”tablele legii”. Se presupune că sunt pietrele pe care Moise a scris, pe muntele Sinai, cele 10 porunci date de Dumnezeu. Venerate și contestate în proveniență de-a lungul timpului deopotrivă, comenzile divine rămân pilaștri ai conștiinței umane. Să nu omori. Să nu-ți înșeli nevasta. Să nu furi. Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău. Dacă primele trei sunt destul de echivoce, problema minciunii e, curios, lăsată în coadă de pește de Creatorul tuturor lucrurilor, văzute și nevăzute. Nu de alta dar, luată literal, porunca lasă loc dramatic de larg tuturor lucrurilor, de la cele mai mari la cele mai mici, despre care poți spune că vor fi obliterate de adevăr. Deci mințite. În jurământul depus în Instanță în Statele Unite, martorul e pus să repete ”juri să spui adevărul, tot adevărul și numai adevărul, așa să te ajute Dumnezeu?”. Varianta românească e egal interesantă, deși sensibil diferită în nuanțe: ” Jur ca voi spune adevărul si ca nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”. Tot și numai, versus ”nu ascunde nimic din ceea ce știi”. Oricum ai da-o, presupunem că vom fi hotărât ceea ce este adevărul printr-o soluție aristotelică: Adevărul este adevăr pentru că este adevărat, și pentru că nu este o minciună. De aici se ridică totuși problema: ce e o minciună? Josephine Hart, autor de romane, teatru și defunctă soție a magnatului de publicitate Maurice Saatchi e citată a fi spus: ”un adevăr ascuns, asta e de fapt minciuna. Fie prin omisiune, or comisiune, tot ce facem rămâne obscur. Adevărul rămâne veșnic dedesubt, așteptând să fie descoperit”. Se introduce aici conceptul de dualitate al minciunii: fie obfuscarea unei realități, fie distorsionarea ei. Tertium non datur. Asta dacă rămâi în lumea simplă a logicii euclidiene. Ori ascunzi, or inventezi or distorsionezi (ceea ce presupune totuși un bun grad de imaginație). Moralia recunoaște, totuși, că există ”minciuni negre”, malițioase, menite a provoca rău și haos în mintea recipientului, dar și minciuni ”albe”. Unde minciuni albe sunt lucruri pe care le spui unei persoane cumva în interesul ei, pentru că – vorba lui Daniel Dennett – ”unele lucruri putem conveni filosofic că e mai bine să nu le știm”. Cum ar fi? Cum ar fi mecanismul reproducerii prin copulație genitală, dacă ar fi să-l explici unui copil de 3 ani. Sau schema de fabricație a unui dispozitiv exploziv artizanal, dacă e să o dai unui individ predispus la labilitate emoțională. Sau faptul că Statul își rezervă dreptul să se uite în datele tale personale, ”confidențiale” fără să-ți ceară neapărat voie, în interesul ”siguranței” naționale. În psihologia relațională, în ultimii ani, a apărut chiar un concept interesant de menținere a unei relații sănătoase între parteneri, numit succint ”don’t ask, don’t tell” (nu întreba, nu spune), anume că e nevoie, spre deosebire de Lege și Instanță, de un anumit grad de duplicitate, vezi minciună, necesare funcționării unui raport firesc emoțional, conjugal și nu numai, între parteneri. E cumva disproporționat, contrastant la cerința majorității care intră în parteneriate, anume ”să nu mă minți”. Dar vei vedea apoi albul. Cât ai dat pe jucăria/ rochia/ tableta aia? 10 lei (când de fapt a costat 20). Cât ai băut aseară? Două beri (când au fost de fapt cinci). Supuși unui scrutin atent, mincinoșii și mințiții vor zâmbi șăgalnic, admițând în tandem că, fără doar și poate, ambii participanți ”știau” că nu acesta este adevărul și totuși l-au lăsat așa, în decepție și ne-realitate. Acel embelishment, acea ”încondeiere”, cosmetizare a adevărului, e ce observăm cu precădere în situații unde există încredere între parteneri care-și întăresc, de fapt, atașamentul reciproc prin observarea în tandem a unei povești…romanticizate despre o situație benignă. În spațiul gri intră mai apoi lucruri care țin de sănătatea unei persoane. Doctorul care dă un diagnostic de severitate și pacientul întreabă ”doctore, am să trăiesc?” – iar doctorul, chiar dacă știința lui și experiența îi spun că nu, asigură pacientul că ”o să te faci bine, tataie”. Căci alternativa, strategic vorbind, ar fi păguboasă. De ce să-i spui unui muribund, mai ales în cultura noastră, că e timpul să-și încheie socotelile cu viața? E probabil ne-etic, dar e uman. Cel puțin asta ne spunem. Deși, dacă e să te uiți la cele 10 porunci, se apropie teribil de mult de încălcarea obligației de-a nu depune ”mărturie mincinoasă”. Doar că poți pretinde, pentru un moment, că ascunderea adevărului e cumva profitabilă pentru individ. Însuși Dumnezeu, rugat de Moise să se arate, refuză pentru că ar fi ”prea mult” pentru săracul muritor. Acest ”prea mult”, grozavul, terifiantul, imensul, incomensurabilul, obligă pe undeva la micro-adevăr, deci micro-minciună. Unde mai pui că diverși relativiști întreabă, chiar pe un ton serios, dacă există de fapt ”adevăr”. Dacă nu cumva inefabilul, impenetrabilul, pătura groasă a percepției dincolo de care rămâne imperceptibil ne condamnă la o realitate trunchiată. Lumea simțurilor înșeală, e ce-ți vor spune inclusiv oamenii de știință. Uneori simțim mai cald decât e de fapt. Alteori simțim mai rece decât e de fapt. Creierul ne minte, ne înșeală, ne prezintă iluzii și fenomene de tip Fata Morgana. Și-atunci ce cere Legea, de fapt? De unde pretenția americanilor să spui ”tot adevărul”? Nu se poate. Și cum să nu ascunzi nimic din ce știi, cum îți cere legea românească? Felul în care ne parvine adevărul e fie imediat, prin ceea ce vedem, auzim, tactăm, mirosim, percepem, gândim, simțim, fie mediat de un alter. Acel altul e fie un om, fie o conștiință, fie un sistem de credințe bazale care, prin asocieri logice și deducții obligă anumite concluzii în interiorul rațiunii. Înafara rațiunii, în plin irațional, e revelația. Adevărul prin revelație, apologia credinței și-a ritului, și-a religiei, prezintă ”super-adevăruri” al căror caracter, spre deosebire de adevărurile pedestre, paysane, nu suportă minciună. Merită spusă aici succint povestea lui Salman Rushdie care a fost condamnat la moarte, de pe patul funerar, de ayatollah-ul Khomeini, pentru Versetele Satanice, roman în care Rushdie aduce aminte de surele din Coran în care, inițial, Mahomed admitea legitimitatea politeismului în Islam pentru ca mai apoi să iasă și să spună că Arhanghelul Gabriel (care îi apărea în vis și-i ”dicta” catrenele) l-a mințit, a fost o tentație a diavolului, Sheitan, care l-a indus în eroare. Or, spre deosebire de fizică, biologie, chimie, adevărul revelat este infalsificabil pe criterii popperiene. El este. Și atât. Biserici, sinagogi, temple, moschei de pe planetă sunt pline la refuz de posesori ai adevărului revelat care nu se sprijină pe nimic altceva decât ordinea cosmică ”împărtășită” de un Deținător a cărui conștiință omniscientă, și care conține deci și minciună, va fi ales să ascundă asta muritorului și-i va fi oferit atât și nimic mai mult, ca într-o curte de judecată, anume ”adevărul, tot adevărul și numai adevărul”. Liberul arbitru, ce rămâne după revelație, e de fapt invitația la minciună. În falsa dihotomie corp-minte, e corpul care minte. Lucru imposibil, de altfel. Psihologic învățăm de mici că dacă faci o șmecherie prin care ascunzi o bilă în mână și-o faci să dispară ea nu a dispărut de fapt. E ascunsă. Magicieni, prestidigitatori, mentaliști, scamatori, toți își vor fi clădit carieră pe veleitatea minții de-a întreține o păcăleală, un ”altceva” decât ”lie by omission, lie by commission”. În reforma minții, spre exemplu, un individ supus tratamentelor inumane, torturat, umilit, bătut, poate ajunge să creadă cu titlu de adevăr că mama lui e curvă, că tatăl lui a fost colaboraționist, că verdele e albastru și roșul e galben de fapt. Realitatea scapă printre degete, adevărul e un aluat pe care-l poți plămădi de fapt în ce vrei. Și aici ajungem de fapt la nuca grea a problemei, ”marea problemă”. Dacă adevărul nu poate fi decât ”tot adevărul și numai adevărul”, și dacă suntem condamnați la o realitate trunchiată, înseamnă că toate sunt minciuni acceptabile, ”păcate ale memoriei” – cum le numește Daniel Schacter în cartea lui seminală. Sunt sigur că am fost în concediu în Korfu acum câțiva ani, și mai știi restaurantul unde am mâncat friptura aia genială de vită? Doar că e posibil, devreme ce-a trecut atâta timp, că nu era totuși pe malul apei, și poate n-am mâncat vită poate-am mâncat orez. O doamnă îmi spune că aude voci în cap. Sunt voci în capul ei? N-are cum. Dar e adevărul ei și n-am ce-i face, eu sunt obligat de spusele ei să admit că un creier poate trăi voci în cap și-i spun fenomenului ”halucinație”. O percepție fără obiect de perceput, cum bine a observat Henry Ey. Revelație or folie, rămâne de discutat. Dar pentru mine, dinafară, adevărul e acesta, că o doamnă îmi spune că aude voci în cap și la revedere. Nu mă minte. Nu mă minte? Dar dacă se minte pe ea cum îmi poate spune mie adevărul? E fabulosul ouroboros: ”mint când spun că mint, deci spun adevărul, deci mint când spun că mint”. Kurt Godel a numit asta un obiect care prin definiția lui simbolizează faptul că nu există. În planul adevărurilor încă ne-relevate, acele adevăruri ”dedesubte” de care vorbește Josephine Hart, lucrul de care te agăți e că accesul la ele nu e pervertit de nimic, și că-ți va fi cumva confirmat și intern, și extern. Procesul se numește validare. În cercetare validarea se face prin replicare, prin repetarea unui experiment până ce rămâne dincolo de dubiu că realitatea este asta, și nu alta. Dincolo de dubiu, ca să fac o trimitere la lege, trebuie să prespună ”rezonabilitate”. Cineva e nevinovat într-o curte de judecată dacă procuratura n-a putut demonstra, dincolo de ”rezonabil dubiu”, că individul e autorul unei fapte. Pentru asta trebuie atins un prag de plauzibilitate pe care noi, în mintea noastră, îl cuantificăm suficient. În statistică acel prag nu e absolut, e un ”interval de încredere”, un spațiu al incertitudinii calibrat prin convenție la 95%, sau dacă e să fii mai stringent, mai sceptic, chiar la 99%. În marginea lui 1% suntem liniștiți că alternativa, deci locul de unde începe minciuna, poate fi netezită. Deci ne mințim, pe undeva, în marja de eroare, pentru că de fapt omul nu e o mașinărie de adevăr. Îl are. Îl susține. Îl propovăduiește. Dar nu-l conține. Cel mult îl interpretează. Adevărul e înafară la orice moment și noi avem o cale de contiguitate la el. Aflarea lui rămâne un deziderat, o cale unde – vorba lui Hemingway, mai important e drumul decât destinația. Calea adevărului obligă individul la scepticism și introspecție, la cercetare și poziția incredulă, contrarie pe fond. Doctrina paulină propune ”cred, Doamne, ajută necredinței mele”. Toma necredinciosul, singurul care atinge rănile lui Christ pentru a verifica dacă sunt reale, e ținut totuși la preț de acesta pentru că nu și-a abdicat rațiunea în favoarea revelației. Nu contează, pentru discuție, dacă există un Christ sau dacă există un Toma. Contează procesul și metafora. Dincolo de lumea simțurilor există dedesubtul. Nu trebuie să vezi o bacterie ca să crezi că există o bacterie. Dacă ai un microscop ai acces contiguu la adevăr. Oamenii și-au construit ”macarale mintale” sau – cum le spune Daniel Dennett – ”pompe de intuiție” prin care-și maximizează șansele de-a deține un adevăr oarecare, cu alte cuvinte de-a disipa minciuna, în forma ei informațională (nu morală). Ce se întâmplă apoi cu ea e cu totul altceva. Desenul unei celule poate fi anatomic corect sau cosmetizat încât să pară mai frumos colorat în manual. Arterele sunt colorate roșu, venele sunt colorate albastru. Mare stupoare pentru medicinist la cadavru să constate că, pe corpul mort, cam toate sunt la fel, paleta cromatică e cu totul alta, nervi, tendoane, artere, vene și venule sunt cam otova. Logica este tot o pompă de intuiție, teoria probabilități aidoma, regresia logică, lineară, regresie Cox șamd sunt de fapt unelte de-a ajunge pe culmea lui 95% sau 99%, locul unde adevărul e de fapt un risc relativ, sau o fracție, un coeficient, un ”ceva” relativ acceptabil ca ”tot”. Interesant este că, de la punct încolo, provocarea adevărului la bară necesită denunțul lui ca fiind imperfect, deci minciună. Vreme de milenii pământul a fost plat și soarele un simplu obiect care ochiului i se prezenta ca fiind mișcător. E pur si muove, retorta lui Galilei, a indignat o mie de minți. O minte luminată, spunea același, face cât o mie de minți în întuneric. Putem vorbi de un alt fel de revelație aici, una la care nu ajungi prin inspirație divină? Thomas Kuhn a numit, pe de o parte ”paradigma”, acel conținător abstract de credințe, independent de cum sunt ele și cum am ajuns să le deținem, și apoi a definit un ”shift”, un salt care obligă, inițial, să ieși din cutia gândirii așa cum era ea formalizată anterior. Poți ieși din ea tiptil, treptat, de la o propoziție la alta, sau poți susține, dintr-o dată, un ”ceva” cu adevărat revoltător, nemaivăzut, nemaintâlnit, și-atunci îți vei asuma, pe moment, nebunia doar ca să fii revendicat, mai apoi, de replicare, validare etc. O vreme vei fi considerat mincinos doar prin presiunea majorității. Horton, în Horton hears a Who a lui dr. Seuss, spune ”I meant what I said, and I said what I meant, an elephant’s faithful one hundread percent” (am crezut ce-am zis, și-am zis ce-am crezut, un elefant e de încredere 100%) chiar și când și-a pus toată pădurea în cap, care pădure nu credea că pe-un fir de păpădie poate trăi cineva. Einstein, când a scris teoria relativității generalizată, a fost luat de nebun de confați. Niels Bohr, și mai notabil, a luat premiul Nobel pentru modelul atomului care încă e predat în școli dar apoi și-a petrecut restul vieții pentru a demonstra că e greșit. Și e greșit. Nucleul e mititel, distanța până la primul strat de electroni imensă prin comparație. Ce e între? Habar n-avem (sic!). Și totuși, cu incertitudine, menținem un adevăr oarecare pentru convenție. Unde convenția ajunge să cenzureze adevărul uneori prin veritabil consens. Cenzura consensului spune că nu toate gândurile îți aparțin și, la un moment dat, poți trăi într-o bulă de minciuni care sunt considerate a fi adevăruri de un grup de oameni. La nivel micro le zicem secte. La nivel macro le zicem regimuri. Un regim propune o dogmă, o poveste centrală care a fost validată prin unanimitate. E ciudat, dacă stai să te gândești, că exact acel moment, când adevărul atinge asimptotic unanimitatea deci absolutul, e impromptu punctul de la care ar trebui să începi să te gândești dacă nu cumva consensual ne înșelăm, cu toții. Kuhnienii vor numi asta, ca să-l parafrazez pe Stephen Jay Gould, un ”punct de echilibru punctuat”, sau moment de inflexiune, la care realizezi că e timpul unui salt calitativ. Adevărul speciază pentru că, în lumea informațională, adevărul e un organism viu. Viu deci schimbabil. Schimbabil deci metamorfic. Când premisele se schimbă, aidoma mă schimb și eu. Vom fi fost condamnați, peren, la cicluri de schimbare în care, ca șerpii, adevărurile își leapădă pielea și ce va fi rămas în urmă e doar ștaiful vechilor credințe, unde noile credințe sunt noi straie.

Testul popperian, un veritabil turnesol pentru adevăr, subsumează toate spuse mai sus. În același exod, când Moise și Aaron se iau la întrecere cu magicienii faraonului, în cele din urmă tocmai cruzimea absurdă, abstractă și independentă a Dumnezeului scoate poporul ales din Egipt. Nu e ca și cum Dumnezeu nu va fi putut fi falsificat la nivel empiric. Doar că omul, spre deosebire de Divin, în apologia antică a umanității, are un prag, un obstacol, un moment de la care nu vrea să mai știe, nu vrea să mai facă, rămâne mulțumit într-o peșteră a propriei rațiuni care-i asigură coerență. Normat, adevărul va fi rămas în lanțul rațiunii care-i este suficientă. Insuficiența ei e o invitație la salt, pe de o parte, dar și o vulnerabilitate care ne obligă să folosim teorii, teoreme, algoritme, mecanisme, macarale de gândire, arcuri butante de gândire și pompe de intuiție. Și în cele din urmă liniștea nu e dată de siguranța a ceea ce știm, a ceea ce aflăm, a ceea ce proferăm a fi corect, adevărat și bun. Pentru iubitul meu Christopher Hitchens, a cărui trecere nu trece zi să nu o regret, toate de mai sus se reduc la următorul citat din Phillipians 4:8: Finally, brethren, whatsoever things are true, whatsoever things are honest, whatsoever things are just, whatsoever things are pure, whatsoever things are lovely, whatsoever things are of good report; if there be any virtue, and if there be any praise, think on these things” (În cele din urmă, fraților, oricare lucruri sunt adevărate, oricare lucruri sunt oneste, oricare lucruri sunt pure, oricare lucruri sunt demne de iubit, oricare lucruri sunt de bun raport; dacă există vreo virtute, și dacă ar fi vreo mulțumire, gândiți-vă la lucrurile acestea).

G

Se poate? Mulțumesc.

Am încercat, zău. Promit că am încercat. Eu nu m-am trezit creștin ortodox. M-au făcut alții din opțiune personală. Spre stupiditatea argumentului, și eu mi-am botezat copilul. Bine, la fel de bine i-am făcut și vaccinuri și l-am culcat la ore pe cât posibil fixe. E un fel de ”bine” irațional care poate sau nu să fie populabil cu argumente. Argumentele provin din diverse zone. Studii, statistică, vocea autorității, sfaturile prietenilor, uneori chiar intuiție personală și-acel ”sună” bine după care te iei fără să știi foarte bine dacă te duce undeva sau nu. Mai mult, în locul creșterii mele timpurii, în Ardeal, am făcut exercițiul de credință de la cap la coadă. Aveam înger-îngerașul meu, aveam icoanele sfinților Gheorghe și Nicolae, unul un moș cu barbă albă care semăna vag cu o rudă de la o mănăstire și celălalt un tip foarte șmecher, un fel de cavaler de la curtea Regelui Arthur care călca pe un dragon în timp ce-i înfigea sulița în gât. E o icoană veche de vreo 200 de ani dacă nu mai bine. Sângele dracului curgea în picături din vârful suliței lui Gheorghe. Era eroul meu. Pe tata îl chema Gheorghe. Pe mine mă cheamă și George. E foarte fain să ai un sfânt patron care omoară dragoni. Chiar inspirațional.

Mergeam la biserică săptămână de săptămână. Mă impresiona Iisus pe cruce. Părea că suferă atât de mult, cuiele ălea bătute în mâini și picioare mă dureau, la propriu. Am încercat o dată, mi-aduc aminte, să îmi împing un cui în palmă și m-am oprit. Săracul, cât suferise. Am aflat asta o o vară mai târziu când am sărit, fără să vreau, și mi s-a înfipt un piron în talpă. A trecut prin talpa baschetului de Drăgășani și-a intrat vreo 4 centimetri în călcâi. Am umblat o vară în cârje, noroc cu plasturii cu slănină și rivanol că altfel nu știam ce mă fac. A venit doamna Brăduleț să îmi vadă buba și-a dat din cap, le-a zis la ăi bătrâni rugați-vă să nu facă infecție. Ce să facă săraca mama, s-a rugat. Dar tot m-a dat cu rivanol. Eu și azi cred că de fapt de la slănină m-am făcut bine. A ”tras” ce era de tras de-acolo. Slănina are proprietăți miraculoase, o să vă spună oricine. Or slănina or sarea aia de omoară tot. În fine.

Mergeam la slujbă, ajungeai de te bâțâiai de-atâta stat în picioare și când venea vremea cititului din Evanghelie mi-aduc aminte că-mi făceam cruce și îi mulțumeam Cerului că pot sta în genunchi. Era frumos. Povești, aventuri, firul epic era obligatoriu cu final fericit și-o umbră de amenințare, eu nu puteam sta în doi genunchi ca babele și nici să mă lățesc în patru labe nu-mi venea a face așa că îmi schimbam genunchii, podinele erau dure și covorul pus la acoperire un simplu pled, nu prea muia sarcina deasupra-i. Cam după o oră și ceva întrezăream lumina, știam semnalul că mai e un pic și vine predica, apoi mirul, pâinica și-am scăpat. Nu mai știu care era semnalul, sunt mulți ani de-atunci, cânta cantorul un cântecel anume. Predica era momentul meu favorit. Preotul nu se uita la oameni. Se uita undeva într-un punct fix, am încercat ,cu riscul să se uite tata foarte încruntat la mine, să mă uit și eu în punctul ăla (presupunea să întorc capul, sper că e evident că e urât să întorci capul când toți se uită, spășiți, în podea spre altar). N-am găsit niciodată nimic interesant la punctul de-l fixa părintele când predica. Îmi plăcea crucea lui, era lucrată fin. Cruce de lemn, un Iisus mic răstignit pe ea. Îmi plăceau hainele lui. Mama zicea că sunt cu fir de aur. Eu, copil naiv, îmi imaginam că sunt foarte grele. Să porți metal pe tine era de negândit pentru mintea mea care, încă de pe-atunci, avea prostul obicei să cutreiere. nu mă puteam concentra foarte bine, uneori și părintele – îmi pare rău dar e adevărul – bătea câmpii. Și mai și trișa. Numai bine credeai că ai scăpat și rap-jap coadă la anafură că dintr-o dată anunța unul – două parastase și iar o luai de la capăt cu cădelnița, cu făcutul de cruci, cu îngenunchează/ desgenunchează. Și pierdeam serialul, Arabella sau ce-o fi fost. Nemaivorbind că mă pufnea un căscat incontrolabil pe care-l controlam cu greu de-mi dădeau lacrimile. Babele suspectau că-s îndrăcit. Moșii admirau că plâng. E duios să vezi un copil în lacrimi în biserică. Mie mi se înnodau lacrimile că e greu, zău, să caști cu gura închisă. Te doare cerul gurii și gâtul și ți se dilată nările de zici că pleznesc. Unde mai pui că mi se făcea foame. Aveam obsesii hulpave despre pâinica aia, două bucăți aveai voie nu mai mult. Se uita popa sever când băgai mâna lacom și luai trei. Ei și dacă nu luam trei, pentru că nu luam trei, măcar le ocheam pe ălea mai mari. Preferabil și cu coajă. Să am ce ronțăi în drum spre casă.

Mă durea fix în gaura minții dacă Dumnezeu e adevărat. Dumnezeu era adevărat. Punct. Sfântul Gheorghe și Sfântul Dumitru și Noe și Moise și Iona și Iisus erau adevărați. Erau pictați, aveau fețe pe icoane, îi cunoșteam. Mi se părea mie că nu prea seamănă sfântul Gheorghe din casă cu cel din biserică, parcă aducea un pic cu Dumitru și nici Ilie nu era foarte deosebit de Noe, toți semănau un pic cu Dumnezeu pictat fix sus, sus pe tavanul Bisericii. Toată lumea avea barbă, toată lumea era îmbrăcată frumos. Pe primul om l-a chemat Adam și el trăia cu Eva într-o grădină numită Eden. Și noi aveam grădini. Erau și animale, râuri și păduri, munți și văi. Aveam și noi munți și văi. Pe Eva a păcălit-o șarpele și i-a zis să mănânce mere. Aveam și noi mere. Aveam și noi șerpi. Odată era să mă muște o viperă la Părăul Rugii. Altă dată am văzut un șarpe de apă la scaldă. Șerpii sunt răi. Avea sens. Nu întâlnisem niciodată un șarpe vorbitor dar nu puteam exclude posibilitatea. De ce era rău să mănânci mere nu știam da știam că nu e bine să mănânci mere dacă nu sunt din grădina ta. Unde mai pui că furam mere, pere, și corcodușe mari ca prunele, galbene, unii chiar așa le ziceau, corcodușe, zarzănele erau altceva. Astfel că totul era pus frumos, neted, laolaltă, nu-mi venea greu să cred în tot ce mi se spunea, era perfect fezabil, oamenii mor și sufletul se duce în Rai, dacă ești rău te duci în Iad, la mănăstire la Sâmbăta e o frescă mare, imensă, cu Purgatoriul unde oamenii răi sunt chinuiți de draci care le taie limba, le despică mațele, îi ard în cazane, îi fierb, îi chinuie. Foarte bine, așa le trebuie dacă au fost răi. Nu e nevoie să le faci tu vreun rău pe lumea asta, se ocupă dracii de el pe lumea cealaltă. Nu era foarte evident dacă dracii sunt tot făpturile lui Dumnezeu și de ce nu-i place lui Dumnezeu de draci, dacă dispar dracii cine-i mai pedepsește pe golanii ăia cu care mă băteam și care mă cotonogeau la fotbal.

Mie-mi plăcea de Samson. Și de David. Și de fratele lui Moise, de Aaron. Nu înțelegeam cum un profet poate fi peltic și bâlbâit și are nevoie de unul să-i spună textele în fața Faraonului. Halal profet. Dar Aaron era bine articulat, eu care aveam trac și eram și eu un pic bâlbâit și foarte anxios de fel voiam să ajung ca el. Și când Aaron s-a hotărât să facă idoli/ vezi un vițel de aur la care să se închine evreii în deșertul Sinai/ și s-a întors Moise și-a spart tablele legii și-apoi au fost trecuți prin sabie toți necăjiții ăia care greșiseră mi-am zis e clar, femeile și copiii pică primii. Nu cumva să ieși din convenție că cine știe ce se întâmplă.

Dar nu mă puteam abține. Săraca mama ne lăsa în pace când băteam toba pe niște oale de tablă. Săraca de ea ne-a lăsat în pace și când am crescut mai mari și ne-am lăsat părul lung, ne-am pus cercel în ureche și ascultam heavy-metal la un casetofon double-decker în timp ce desfăceam porumb. Doar că n-aveam voie să mergem la biserică despletiți (sic!) și cu cercel în ureche. Sau cu blugii rupți. Sau cu tricouri cu blestemățiile ălea pe ele. Sau cu veste cu ținte. Sau lanțuri. Sau bocanci militari. Sau curele de tip centură de soldat. Nu se potriveau lucrurile. Ce se potrivea era să ai mâinile spălate și unghiile tăiate, cămașa băgată în pantaloni și freza dată pe spate și să te rogi înainte să mănânci și să nu înjuri.

O vreme a funcționat. Tot nu-mi păsa mie cine ce a făcut și de ce-au apărut lucrurile, ce înseamnă să fii om și dacă animalele au suflet, dacă sufletul are masă sau dacă există pe lumea asta și lucruri care nu ființează/ vezi imateriale, sau dacă oamenii își pot pierde sufletul sau dacă există stafii sau dacă morții pot învia și umbla, dacă te mai vezi cu oamenii dragi în cazul nefericit în care ei au ajuns în Rai și tu în altă parte, dacă există și un rai pentru cățelușa Pim sau dacă e un păcat mortal să prinzi broaște, să le bagi un pai în cur și să sufli și-apoi să râzi spasmodic în timp ce le dai drumul pe apă și săracele plutesc la suprafață. De ce cresc de fapt cozile de gușter la loc și de ce-a curs din coasta lui Iisus apă când l-a înjunghiat centurionul.

M-a lovit neputiința prima oară, prin clasa a VII-a cred, când am prins în biblioteca lui taică-meu o carte fără coperți în care cineva își bătea joc de Dumnezeu. De fapt nu-și bătea joc de Dumnezeu dar era atât de hazliu. Citeam și râdeam. Râdeam și-mi dădeau lacrimile. Îmi dădeau lacrimile și mi le ștergeam. Exact așa se și numea. Biblia hazlie. Pentru prima oară în întreaga mea existență descoperisem ceva palpitant la poveștile pe care le auzisem, zile la rând abia așteptam să vin acasă și să mai citesc despre cum îl înghițise pe Iona balena sau câți ani avea Irimia când au sunat trompetele Ierihonului, cum au supraviețuit peștii Potopului sau cum și-a încurcat Absalom părul în salcâmi/ sau smochini nu-mi aduc exact aminte/ când fugea de furia lui taică-su care, ajus la bătrânețe, avea nevoie de țiitoare care să-l încălzească noaptea în pat. Nu pricepeam eu, chiar și la vârsta aia, cum e cu încălzitul la țiitoare dar îmi doream și eu, cândva, să am așa ceva. Intuiam că sunt și alte lucruri decât simpla termoreglare la mijloc.

Dar n-am încetat să cred. Poate că Biblia era hazlie dar Dumnezeu n-avea nimic hazliu. Dumnezeu devenise mai serios. Mai inteligibil. E în regulă poate că sfinții erau doar niște bătrânei cu barbă albă, poate că multe dintre miracole nu erau miracole deloc, mai venea și Mark Twain cu yankeul lui la curtea regelui Arthur care mai că-și pusese pielea pe băț anticipând o eclipsă totală de soare care până la urmă îi salvează, providențial, viața, mai venea și Lewis Carrol și Alice în țara minunilor și cumva cărțile pe care le citeam mă duceau, seducător, mai departe, și mai departe, din ce în ce mai departe de noțiunea aia elementară, până la urmă de ce ai nevoie să spargi ulciorul ca să probezi proverbul? De ce să ai nevoie de dovezi pentru existența inexistentului? Există o cale, un drum, tu ești pe el, mergi în direcția potrivită, fă-ți cruce când treci prin dreptul troiței pusă fix în mijlocul câmpului chiar dacă nu e nimeni să te vadă, Dumnezeu e sus și te vede. Până târziu, în timp ce se usca fânul, mă uitam atent spre cer să străpung albastrul, doar doar văd dincolo.

Și noaptea vedeam. Atâtea stele, Dumnezeule. Atâtea puncte luminoase. Mă uitam și mă făceam mic, un puls mic pe-o planetă mare în timp ce, de jur împrejur, mai că te lua claustrofobia știind că mai sunt miliarde de catralioane de planete, stele, gaze, praf, mișcare, acțiune, Univers. Univers! Universul meu în care eram mare pentru că de fapt el era mic devenise imens și eu mă pierdeam, mic mormoloc într-o baltă plină de mătasea broaștei.

Mai bine nu citeam. Mă gândesc uneori și azi. Mie nu-mi pare bine că nu mai cred. Bine, nu-mi pare nici rău, nu umblu plângând pe străzi încercând să-mi resetez conștiința. Eu nu vreau nici să cred, nici să nu cred. Eu nu mai pot să cred. Mă lovesc de un nemernic de ”da…dar”. Mă izbesc de un fel de ”dar…totuși”. La oamenii care cred probabil că funcționează fix pe dos. La ei e nevoie de-un deget, de-un prim mișcător, de-un făcător al tuturor celor văzutelor și nevăzutelor. Pentru ei e foarte fain că tot ce presupune Creația e perfect, totul la locul lui, până și lucrurile atât de greșite, atât de împuțite pe care le trăiești tu, sau cineva aiurea, faptul că moare o planetă sau se formează o gaură neagră nu-i motiv de angoasă. Pentru că există o logică supra-umană, dincolo de putiința minții de-a penetra, știe Dumnezeu ce face. Și dacă Marele Șofer știe unde ne duce e okay, n-avem de ce să ne mai uităm. Putem închide ochii și să ne rugăm. Or eu nu mai pot închide ochii. Deja de nu mai știu câți ani mă roade gândul că până și o ființă, entitate, ce-o fi ea impenetrabilă tot poate s-o zbârcească odată și-o dată. Dumenzeu a făcut totul în șapte zile și i-a ieșit perfect. L-a făcut pe om și i-a ieșit perfect. L-a făcut și pe dracul și l-a făcut șarpe și i-a ieșit perfect. De ce nu e ”și-au trăit fericiți până la adânci tinereți?”. Na că până la urmă nu era perfect. Pe mine Potopul mă speria, mai ales că văzusem și câteva viituri dintre care una, la Bulba, aruncase copaci groși cât trunchiul de om la vreo 7 metri înălțime pe coama peșterii. Cum să îneci tu atâta amar de oameni? Cum vine asta cu fără-greșitul? Cum vine asta cu Avraam și Iacov și cu sacrificatul pe munte? Cum să iei un copil și să-l pui pe altar să-l sacrifici? Cum vine cu Cain și Abel și apetitul carnivor al lui Dumnezeu? Nu, nu, stai că nu e bine, nu se potrivește. Cum vine cu pedepsele, cum vine cu autoritatea, cum vine cu gelozia, cu toanele, cu istericalele, cu oamenii ăia care-au murit doar că au atins chivotul sfânt din greșeală în timp ce-l cărau. Ce fel de Creator perfect e ăsta?

Și-apoi, într-o noapte, m-a lovit un gând despre cine l-a făcut pe Dumnezeu. Îți întoarce mintea în loc, până la urmă, că din abisul nimicului apare ceva încă de la început sublim, superbissim, definitiv și inalterabil, înafara timpului și spațiului, în ceva indefinibil și impenetrabil. Creatorul. Dar lasă că m-am gândit la asta, m-am gândit că dacă suntem singurii, dacă nu mai există viață inteligentă în Univers, lasă că sunem mulți (7 miliarde și ceva după ultima numărătoare), dacă moare și ultimul om, dacă Soarele va deveni o pitică roșie și va imploda cândva, peste miliarde de ani (un strănut în viața lui Dumnezeu până la urmă) și până și ultima dovadă scriptică despre Dumnezeu și creație va dispărea, și va dispărea și ultima minte cât de cât robustă încât să mai spună povestea, Dumnezeu va muri. Sau nu va muri dar va fi eminamente singur, fără vreo dovadă a propriei lui existențe. Deci va muri oricum. Sau oricum își va modifica existența într-un fel care o transformă în non-existență. Și ca o dovadă a propriei lui existențe va trebui cumva să re-creeze întreg caruselul, din nou și din nou, ca să fie sigur (sigur?) că există. Moment la care mi-am dat seama, n-are cum să fie altfel, de fapt Dumnezeu nu există, de fapt eu, noi, voi, ei, de-a lungul timpului l-am inventat. Există pe undeva prin abisul amintirilor un cimitir pentru toți zeii abandonați de credincioși, cei vii astăzi alunecă ușor ușor în uitare și alții se nasc, speciază, se adaptează minții umane până când, ultimamente, mintea umană îi va abandona și pe ei.

Și mi s-a făcut un fel de milă. Un fel de milă pentru Dumnezeu. Un fel de milă pentru copilul care se ruga la îngerul lui și care se uita la o poză veche din bucătărie în care doi copii trec, de mână, pe-o punte îngustă și-un înger veghează. Am trecut atâtea punți, așteptam la coada ochiului să apară o aripă și, mirarea mirărilor, n-a apărut. Am hulit. Am luat numele Domnului în deșert și l-am mai luat și peste Atlantic. Am așteptat ani la rând să cadă un fulger, ceva. Recunosc, în mica mea spovedanie de azi, că a trebuit să fac eforturi să nu asemuiesc nenorociri pe care le-am trăit unui Dumnezeu care joacă feste, acel Dumnezeu pervers care nu suportă critica sau dezafilierea și care-ți tot pune piedică, șmecherește, ca să-ți aducă aminte să nu-l uiți. Nu cumva să uiți. Nu cumva să îndrăznești vreodată să fii propriul tău mișcător. Propriul tău creator. Nu-ți aparții. Dacă ai suflet (problemă insondabilă), nu cumva să-ți aparțină. Nu cumva să mori, să pieri. Nu cumva să pleci. Nu cumva să stai, liber în furtună, conștient că fiecare gest pe care-l faci pe conștiința ta se va descărca dar nu mai departe.

Și o vreme am trăit, așa, în secretul propriei mele necredințe. N-am îndrăznit să-i spun ateism. Că naziștii. Că bolșevicii. Că darwinismul social. Că incosistența dovezilor. Că ești mai mic la suflet dacă nu crezi. Că o să se uite urât la tine toți cei pe care, fără să fi dorit vreun moment asta, îi jignești în evlavia lor că te uiți la ei și-ți vine să râzi dar te abții, e proastă creștere să arăți cu degetul, e lipsit de respect. Și deci te abții. Și din abținere o tot ții așa că până la urmă așa cum nu e treaba nimănui mai puțin a mea pe ce parte-mi pun penisul când mă culc așa nu e nici treaba mea în ce crede lumea și de ce crede în asta, sau dacă eu nu cred de ce nu cred. Uite că nu cred. Nu mă simt ciung, strâmb sau handicapat că nu cred. Nu sunt ipocrit, sunt perfect împăcat cu mine însumi și limitele inteligenței mele peste limită. Și aici ar fi putut fi un final fericit dacă n-aș fi început, deîndată ce mi s-au aliniat mie planetele minții, să mă izbesc de diverși oameni care, în fața lucidității mele transparente n-ar fi îndrăznit (da, e o îndrăzneală) să-mi ofere tot felul de trăznăi, care mai de care mai eliptice și întortocheate, pentru motivul pentru care mă înșel. Care c-o blândă mustrare. Care c-o duioasă amenințare. Care cu întrebări grele, de capă și spadă, privind ce se întâmplă după ce mori. Sau cu familia ta. Sau cu copilul tău. Sau cu natura binelului pe care deîndată ce te-ai rupt de la rețeaua centrală de canalizare a binelui cumva încetezi să-l mai posezi. Cumva binele meu, ăla de-l fac eu cu mâna și mintea și cugetul meu dacă nu e o moască recunoscută de Patriarhie carevasăzică e ilegitm. Or eu nu-l simt ilegitim. Admit dreptul și opțiunea personală a oricărei persoane să se angajeze în orice act de credință, fie el cât de bizar și extraterestru pentru mine, atâta timp cât în manualul de instrucțiuni e menționat și respectul pentru dizident, pentru necredincios, pentru afiliat.

Nu mă deranjează spusele Bibliei sau proponența Bisericii despre nimic. Am auzit povești, de când sunt psihiatru, mult mai frumoase decât ar putea ei vreodată să inventeze. Am tratat Iisuși, am tratat Beelzebuți. Sunt simpatici și unii și ceilalți. Nu pretenția că ei știu despre ce se întâmplă cu credincioșii mă deranjează. Mă deranjează pretenția că ei știu despre ce se întâmplă cu mine. Și-mi promit lucruri. Și-mi fac oferte. Și în cele din urmă, bosumflați cu privire la privirea mea pe fond incredulă, mă amenință.

Mă amenință că nu există o bună dezvoltare morală fără religie. Serios?

Mă amenință că în absența unui stabiliment care orânduiește eternitatea am să mi-o pierd pe-a mea. Ca și cum mi-aș fi dorit-o.

Mă amenință că fără harul divin sunt obligatoriu prada diavolului, seren imbecili la realitatea că pentru mine și diavolul e la fel de adevărat precum și Dumnezeu. Adică deloc. Adică în vâna lui Pascal dacă e să pui pariu că există Dumnezeu de ce n-ai pune pariu că există și Dracul. Și să te ia dracul dacă ai ceva de pierdut. Mintea mea nu suferă de materialismul ei și o privesc ca pe o frescă frumoasă, vie, efemeră ca un strănut de liliac, și cât de mult aș suferi de mine și cât de frumos și de deștept sunt eu mă preocupă mult prea puțin asta în raport cu trăitul. Pentru care nu simt nevoia să cer voie cuiva. Nu simt nevoia să mă scuz în fața cuiva sau să răscumpăr păcatele vreunui sapiens care s-a pișat în direcția nepotrivită și în ziua interzisă acum 7000 de ani. Ei cu ale lor, eu cu ale mele. Nu simt nevoia să-mi cer iertare mai puțin atunci când chiar am sfeclit-o și dacă am sfeclit-o am să zic pardon, scuzați, ce pot face să repar. Și unde n-am să pot să repar asta e, koneț filma, nu mă simt tras de nicovală la vale și nici nu caut să mă arunc într-un limbo al purgației ca să ating paradisul.

Pentru că paradisul meu e aici. Lumea mea e o săvârșire a sieși și când am să plec, cum am să plec, dacă am să plec va fi o contiguitate a oamenilor. Probabil că va fi o înmormântare. Probabil că un preot va oficia o slujbă. Am primit dreptul ăsta și mi-l rezerv, în numele celorlalți enoriași, să-mi cânte cantorul la mormânt. Măcar la asta să folosească, o consființire a memoriei în mintea tuturor celor care vor plânge la un moment dat că nu mai sunt. Cât vor plânge. Până vor uita. Pe noaptea cerului meu sunt suficiente stele fără să mai sufăr și eu că n-am să devin una. Sunt om. Și-mi place ideea de om. Am doi părinți. Mi-s deajuns și fără al treilea celest. Am bunici, unchi, mătuși, copil, sunt o verigă din lanțul poveștii ăsteia absolut extraordinare care e umanitate, o întâmplare atât de hazlie pe harta celestă a vieții, și-atât de scurtă în petrecutul ei. Mă simt onorat că sunt om. M-aș simți onorat și dacă aș fi broască, sperând pe undeva, în antropomorfismul meu, că nu se va găsi un copil celest, pus pe șotii, să vină să-mi umfle curul cu un pai și-apoi să se amuze că nu pot să nu plutesc când eu vreau să mă dau la fund.

Deci se poate? Mulțumesc.

G

Copii, sub sapte ani

A fost ceva complet lipsit de premeditare. Ada a intrebat daca poate sa o duca pe Irina la Antipa la expozitia despre corpul uman (The Human Body Expo). Cunoasteti controversa. Am vorbit intrucatva despre ea cand am fost invitat saptamanile trecute la Ora de Stiri. Acolo am luat pozitia avocatului diavolului anume – contrar convingerilor mele – am advocat punctul advers, cum ca jupuit de sacralitate riscam sa aruncam omul si goliciunea lui in deriziu. Anume ca la sfarsitul zilei pofta pentru profan a omului de rand ar putea sa ii incurajeze meschinaria sociala; in fapt, printre ultimele mele comentarii azi, dupa ce i-am intrebat pe copiii cu care am fost ce le-a placut cel mai mult nu m-am putut abtine sa nu observ ca lipseste poate ce-i mai important de acolo. Un loc pentru suflet. Un loc pentru constiinta. Un loc pentru sacru, altul decat osul omonim.

Primul zambet a venit fix in timp ce ne pregateam sa intram. O doamna invatatoare, severa, ne-a rugat sa-i facem loc in timp ce invita afara un card galagios de elevi de clasa a II – a, maxim a III-a (dupa aratare). Pe trepte stateau niste adolescenti; cativa parinti sobri care isi lasasera mugurii acasa se pregateau, la randu-le, fastaciti sa intre printre prichindei. Da, cei mai curiosi erau copiii. Ada m-a rugat daca se poate sa nu le spun copiilor ca e vorba de cadavre. Sa-i mint? – m-am gandit.

Dar nu e o minciuna. La expo despre corpul uman nu sunt cadavre, senso stricto, ci niste ciudatenii siliconate. Stateam sa ma gandesc daca la British Museum, in sectiunea de egiptologie, e cineva scandalizat ca sunt expuse mumii; sau daca efortul taxidermilor de-a prezerva toate minunile de la acelasi numit Antipa au fost candva intampinate cu stupoare, vezi oroare, de detractorii de azi; procedeul e cumva asemanator (prin anumite locuri). Exista o cenzura fina in umbra ochelarului de cal care nu se reduce doar la pete oarbe pe retina constiintei; e sugestia ca ar trebui sa te uiti doar la ceva, ca doar peisajul din fovee conteaza. Esenta. Nu neaparat substanta din care provine.

De mai multe ori m-am trezit ca tin multe manutse mici in acelasi timp in mana mea. In fata scheletului corpului uman am inceput prin a le spune un prim mare secret; ca oamenii sunt facuti nu doar din parti, si din organe. Oamenii sunt, vorba lui Carl Sagan, facuti din praf de stele. Suntem importanti, sunt oasele primele care ne dau o statura si ne ajuta sa nu picam ca niste mamaligi. Si muschii? Ce sunt chestiile alea rosii? Acolo sunt muschii; muschii ne ajuta sa ne miscam, sa jucam fotbal si sa alergam si sa ne tinem capul sus si sa ne suflam nasul. A vazut cineva Pinocchio? Stie cineva scena din Pinocchio in care Pinocchio canta “eu nu am sfori”? Daaa, au raspuns copiii. Ei bine, oamenii au sfori, un fel de sfori care se numesc tendoane si care misca oasele intr-un fel incat si noi sa ne putem misca. Fiecare copil si-a atins tendoanele de la maini, erau foarte intrigati ca si ei au “sfori”. Nu le-au placut membrele ca aveau unghii ciudate, li s-a parut normal ca sunt muschi care ajuta sa tragi de maini si muschi care te ajuta sa te ridici in picioare de pe vine. Senzatia a fost facuta insa – si e si una dintre favoritele mele – cand le-am spus ca fiecare om are un copac in suflet. Si chiar asa se cheama, arbore. Arborele bronsic. S-au uitat uluiti cum arata un astfel de copacel care permite aerului sa intre in plamani, arata foarte frumos defrunzit, crengutele goale pe dinauntru si din ce in ce mai mici; mai tarziu au vazut si celalalt copac geaman, arborele vascular, care lasa aerul sa treaca in sange prin niste ferestre (numite alveole, detaliu pentru parinti). S-au declarat impresionati si de sarmulitele alea, nervii, prin care creierul comanda muschilor sa se miste si daca te ciupesti stie creierul sa zica “au ma doare”. Creierul, oh creierul. Stiti copii cate stele sunt pe cer? Muuuulte, un infinit de stele. Un pusti un pic peltic a zis modest ca sunt doar patru, si doua mai mici, majoritatea erau convinsi ca sunt oricum foarte multe. Uite in creier sunt niste celule mici mici pe care le poti vedea la microscop, si sunt mai multe celule in creier decat stele pe cer. Trilioane de celule care vorbesc intre ele tot timpul. Si canta. Cum canta? Canta o melodie care e constiinta omului si care ne ajuta sa stim cine suntem si sa avem un nume, si cu un aparat special numit encefalograf putem sa auzim muzica asta si sa o scriem. Le-am aratat lobul frontal, cu care gandim, si lobul occipital cu care intelegem ce vedem, si hipocampul ala mic mic unde ne dam seama ce simtim; o parte atat de mica de creier, cu un rol atat de mare. Ii momisem deja ca in corp nu exista doar copaci, dar si o insula pe creier care chiar asa se cheama, insula, dar nu am gasit o sectiune care sa ne-o arate.

M-am declarat un pic dezumflat de inima. Ma asteptam sa fie mai multe, mai bogate, sa se vada valvele si-asa mai departe. Era doar una, pricajita. Fiecare copil si-a pus mana sa simta cum bate inima, cea mai zglobie dintre toate. Nu se opreste niciodata, le-am zis, bate cam de 70 de ori pe minut deci de milioane de ori intr-o viata de om. Si cand se opreste mori, a zis pentru a doua oara Irina. Da, am zis, sau te duci la doctor si-o porneste. Fiecare om are in inima ca un buton de pornire si cand bebelusul e in burtica mamei, cam dupa 3 saptamani, butonul ala se apasa si inima incepe sa bata. Inima ajuta sangele sa duca mancare si oxigen la toate organele pe care le-am vazut pana aici.

De-acolo lucrurile s-au indreptat, vizibil, catre iesire. S-au mai oprit insistent asupra embrionilor din borcanele, unii cu osisoare mici mici, altii un pic mai mari. Da, recunosc ca dintotdeanua si pentru mine viziunea embrionilor in borcane a reprezentat un test al marginilor; cam pana pe aici. Cam pana aici cu pasiunea de a vedea; acolo sunt copii care nu s-au nascut niciodata, nu stim de ce-au murit, nu stim de ce n-au apucat sa deschida vreodata ochii la lumea dimprejur. Din uterul carei mame au fost scosi intacti si liofilizati pentru placerea taxidermica a privitorului, candva, departe. E o inflexiune amara, directorul de la Antipa mi-a spus dupa ce am iesit din emisiunea TV ce scrie la intrarea in morga de la Berlin: “prin voi ii vom ajuta pe altii” (citat probabil inexact). Asa am invatat si eu medicina, si ceilalti cateva zeci de mii de medici din Romania de-aici sau de pe aiurea. Am ridicat capacul de pe necunoscut. Oare e mai bine ca unele lucruri sa ramana umbrite constiintei incat sa mai fie loc de putin mister pe pamant? Vor muri vreodata povestile cu barza si cu muzicalul “the birds and the bees”? Am contemplat o secunda, doar pentru mine, sfarsitul lumii in timp ce priveam oase mici, ale unui embrion de 24 de saptamani, intr-un borcan. Aceleasi ganduri le aveam si in facultate in timp ce ma plimbam pe culoarele muzeului Rainer (accesibil doar studentilor UMF). E posibil ca de-aia ma simt bine ca psihiatru, pentru mine corpul uman e doar o treapta catre constiinta lui, schelele si portantii pentru catedrala, ceea ce – intr-un alt context – Stephen Jay Gould numeste “spandrels” (termen preluat din arhitectura). Corpul e vital. Fara corp nu exista suflet, nu e prilejuita vreodata identitatea. Fara suflet, corpurile sunt simple stanci, la fel de inutile ca si pietrele si la fel de dezolante. In varianta chtonica a Potopului dupa ce lumea e uscata de ape Demeter aduna oase si le arunca in urma-i si unde pica oase rasar oameni. In varianta Biblica nu stim ce peisaj a contemplat Noe dupa ce apele s-au retras. Daca a mai pasit vreodata pe cararile vechi sa vada corpurile inecate ale necredinciosilor; daca au fost ingropati; daca au fost memorati in vreun fel.

Nu exista o diferenta calitativa intre adulti ignoranti si copii sub 7 ani. Aceeasi superstitie cuprinde o minte virgina la stiinta la orice moment; aceeasi angoasa o bantuie daca priveste un adevar ne-mediat pentru prima oara. Nota subtila pe care nu cred ca a retinut-o cineva in discursul meu la Ora de Stiri e ca “grija parentala” presupune ca un copil poate vedea orice in supravegherea unui adult informatDezinformati, sunt otova impreuna, parinte si copil. Am trecut cu gingasie peste detaliile unor viscere care erau neimportante in discutia despre corpul uman, sau locul in care era expus un uter, sau un penis cu testicule. E o diferenta intre un corp frumos la plaja, in bikini, si un nud realist si, pe undeva, grosolan. Bikini-reality presupune pentru mine ceva care e suficient de mic incat sa vezi esentialul dar suficient de mare incat sa acopere esentialul.

Asta a fost cadoul meu. Prin sala, in doua locuri, am vazut doi tineri in halate albe care le explicau oamenilor despre organele expuse. M-am simtit ca acasa. Asta e lumea din care vreau sa ies si in care imi doresc sa traiesc.

Mi-as dori ca aceleasi obiceiuri sa fie si in preajma bisericilor sau monumentelor de cultura. Mi-as dori ca oamenii sa citeasca un minim de anatomie si fiziologie dar si un elementar de religie si filosofie; umanitatea sta in tot si in toate, punctele de adversitate sunt putine – fie ele si axiale – mult mai putine decat restul, o celebrare a diversitatii si imensitatii vietii.

G

Ateii raspunde

Imi propusesem inca de la aparitia textului lui Radu Preda (unul dintre cel putin doi Radu Preda din Romania de care am auzit) o forma de raspuns. Pe cat de stupid era titlul lui, pe atat de cel putin la fel mi-am propus si eu sa fie al meu. De cateva zile inteleg un lucru, in Romania nu ai sa faci educatie cu frumosul, mai ales cand linia comuna demagogica e ca unde n-ai argumente ataci caracterul; in cazul de fata “ateii”.

Iata, asadar, ca ateii raspunde. Adica eu, in masura in care Biserica intreaba, adica domnul Radu Preda.

Si raspunsul trebuie sa faca referire la cine face referire domnul Preda.

Nu e un raspuns punct cu punct. E un raspuns punct cu virgula, preferabil in locurile lor adecvate. Unde am sa am scapari imi cer iertare anticipat. Celor compulsivi ai gramaticii romane cel putin.

Ateii nu reprezinta un grup, ci o diversitate de oameni care se intampla sa aiba in comun un drept constitutional de-a-si exprima un punct de vedere vis-a-vis de diverse forme de credinta, religie sau cult. Unii sunt atei pentru 99 de religii dintr-o 100, altii sunt suta-la-suta atei. Argumentul e fals, apropos, dar suna bine. Dawkins e totusi un activist, nu un logician. Oricat ai incerca sa-i incadrezi intr-o clasa omoloaga armenilor, tiganilor, analfabetilor, profesorilor de traforaj etc. exista ceva inedit la ei (la…noi?) anume ca nu sunt reuniti de-o linie comuna, sindica de breasla. Nu avem un drapel ca secuii, nu avem un crez ca pocaitii de ziua a saptea, nu avem un imn ca suporterii Steaua. In fapt, probabil cel mai greu de inteles pentru privitorul dinafara e ca sa fii ateu nu e o calitate, in masura in care nu e un defect si cu siguranta, parol domnule Preda, nu e unmusikalisch. Pentru un ateu sa fie ateu e o chestiune de bun simt si testare a realitatii, la sfarsitul zilei nicidecum o preferinta sau un favor, o compulsie sau adeziune de partid(a). Pur si simplu o continuare a unei sume de adevaruri care, ramase in teritoriul natural, vorba lui Dennett, obliga ganditorul cu minime resurse logice sa admita un fault, si rectificarea acelui fault.

Am un suflet? Eu? Sa plecam de la o astfel de intrebare axiala care precede – ar trebui sa o spun a priori – afirmatia aroganta cum ca rezulta din afirmatia ca as avea un suflet cum ca el e creat sau apartine Cuiva. Ca sa pot raspunde la asta e obligatoriu sa stiu ce e aia suflet, ce e aia Eu, si daca intre cele doua are loc o relatie de posesie. Douglas Hofstadter il citeaza pe John Hunecker si raspunde problemei de fata foarte elegant, anume ca daca am un suflet inseaman ca sufletul e “ceva” finit, cu o oarescare salienta de la om la persoana, si ca daca oamenii sunt inegali nu avem de ce sa respingem realitatea ca oamenii au suflete inegale. Si daca sufletele sunt inegale inseamna ca exista o unitate – virtuala ce-i drept – de masura a sufletului careia DG ii spune ” un hunecker” in onoarea domnului cu acelasi nume. Iacata deci ca sunt oameni care au un suflet de 100 de huneckeri, sa zicem, si oameni care au suflete de un hunecker. Si daca exista oameni cu un suflet de UN hunecker inseamna ca obligatoriu exista si oameni cu zero huneckeri de suflet. Adica oameni fara suflet. Unii dintre acestia – ar putea foarte bine sa rezulte intr-un algoritm rezonabil de gandire – sunt cei care sunt areligiosi sau mai vulgar spus atei (alta inexactitate). Copilul cand se naste are suflet si nu are Eu, persoana cu diverse forme de dementa sau psihopatie putem sa spunem ca are Eu (sau nu) dar n-are suflet. Si uneori, cum e in tulburarile disociative sau boala borderline sau schizofrenie Eu-ul si sufletul sunt “scindate”. Putem sa ne imaginam tot felul de instante in care “sufletul” sau “eu” sufera sau isi manifesta prezenta, de la momentele carteziene de tip cogito-ergo-sum la acele framantari qualice rezumate de unii filosofi ai constiintei sub  sintagama “wil” sau “what it’s like” (cum e sa fie) sau “you had to be there” (ar fi trebuit sa fii acolo). Apusurile sangerii de soare, privitul apei care cade hipnotic in cascada Niagara, multimea interminabila de candele in piata San Pietro de Paste, Santamaria la hramul manastirilor cu acelasi nume, maratonul pentru baterea recordului la masturbare adulti (aparent cel mai rezilient e un domn care a “rezistat” sapte ore si jumatate…ce spune asta despre sufletul lui? sau despre el), momentul cand i-ai spus pentru prima oara “te iubesc”, marile orgasme samd. Toate sunt reprezentari. Si sa nu uitam chestiile si mai grele.

Morala.

Binele si raul.

Viata si moartea. De cele mai multe ori a celor dragi sau familiari.

Viata de DUPA moarte.

Pacat si iertare.

Notiunea de popor ales, de blestem si pocainta.

Cine suntem noi? De unde venim, unde ne ducem? La ce e buna viata?

Dar moartea, la ce e buna moartea?

Nu avem motive sa credem ca cel putin toti dintre noi (sic!) nu au avut astfel de pauze existentiale. Ca unii s-au gandit mai mult sau mai putin la asta, ca unii au indraznit sa-si raspunda siesi, ca unii au dumnezeul lor de partea lor care le atarna arhimedic adevarul, ca altii au dubii privitor la adevar deopotriva, ca in scepticism se ascunde uneori o forma dubioasa si perversa de ambivalenta care tot la wil (what it’s like) se reduce, e fapt ca subiectiv orice muritor isi va lega identitatea, sufletul lui (preferabil nemuritor) si Eu-ul de o contingenta cat de cat coerenta. Binele e bine pentru ca e bun, nu se poate ca viata sa se termine aici, daca iti SUPERI Creatorul creatorul se supara si pedepseste si nu e nimic bun in moarte mai putin partea in care ajungi “dupa”, unde daca ai fost bun te vezi cu altii ca tine iar daca nu, la naiba, trebuia sa stii dinainte.

Oricare dintre excursiile acestea in imaginar merita profitul ei de fictiune. Asa cum nu exista – zice folclorul – atei in gaura de sarpe asa nu exista nici credinciosi multi prin laboratoarele de fizica nucleara sau bibliotecile academice (mai putin aceia care tocmai asta studiaza). Unii fac acel hocus-pocus paulin si zic cred, Doamne, ajuta necredintei mele (oarecum masochist, violator, uite nu te cred CONVINGE-MA!), altii cred fix cat le ia sa-si faca o cruce sau o rugaciune sau sa zica un bogdaproste si-apoi mai cred cand le e greu, si plang, si li se pare ca lumea a fost rea cu ei si dau acatiste de sanatate, de razbunarea dusmanilor, de “vindecarea sufletului”.

Vindecare de ce?

Nu mira pe nimeni ca daca sufletul e imaterial n-ar trebui sa fie vorba nici macar un moment vorba de vindecare si daca sufletul nu e imaterial, ci material si daca sufletul e coruptibil, imbolnavibil inseamna ca exista o terapie a sufletului care ar merita sa functioneze standardizat, ordonat cel putin intr-un LOT oarecare de bolnavi de suflet? Ts. Om cu om. Actul de credinta, acel auto da fe, impinge milioane de oameni intr-o forma de exercitiu  – macar acela standardizat – care presupunem ca ar trebui sa faca ceva. Nu face. In faimoasa cohorta Framingham oamenii chiar s-au intrebat asta, daca ajuta sa te rogi “de-adevaratelea” ca sa te vindeci de inima (unde inima chiar e inima, nu sufletul nemuritor). Fis. Nu ajuta. Ma uit stupefiat cum multi dintre chirurgii pe care ii cunosc, maini cu adevarat providentiale fug pe insula falsei modestii si zic ca de fapt Dumnezeu a lucrat prin ei cand s-a intamplat sa faca ceva cu adevarat extraordinar, din pacate irepetabil. Oare de ce? De unde atata irational?

Saptamana trecuta am avut 60 de minute intre patru pereti cu o persoana care venise sa ma omoare. Avea un cutit in jambiera. Timp de 60 de minute am discutat lucid, argumentat daca se va arunca asupra mea sau daca-si va taia gatul. Sau venele. Sau daca-si va invinge minunea aia in piept. Purtam – ironia face – un tricou de la acea persoana cu un cal inspirat din regatul lui Rohan, al lui Tolkien. Medic si pacient eram pasionati de JRR. Si da, o spun raspicat, ironia face si nicidecum interventia divina, angeologica a “cuiva” sau “cineva” care stia dinainte ca va trebui sa-mi negociez serios viata in relatie cu o persoana psihotica. Psihotica, adaug, nu posedata, nu indracita, nu rea. Solutia dupa ce-a ajuns acasa nu a fost exorcizarea ca la manastirea Tanacu, adica – pentru cunoscatori – terapia-soc-Corogeanu, ci internarea intr-un spital de psihiatrie.

Se zice ca daca vorbesti cu Dumnezeu esti credincios, dar daca Dumnezeu vorbeste cu tine esti psihotic. Ayaan Hirsi Ali, in cartea ei auto-biografica despre copilaria in Somalia povesteste ca drumul ei prin Islam a presupus un etern efort cu Dialog cu Allah, Dumnezeul “lor” (care, trebuie spus, nu este dumnezeul Nostru, pe-al nostru il cheama altfel). A fost sfasietor sa iasa din pozitia submisiva in primul rand pentru ca parea o imensa transgresiune, fulgere urmau sa o trazneasca, Allah urma sa o nenoroceasca teribil pentru ca indraznea sa intrebe. Nimic mai mult. Sa intrebe. Din fericire nici un traznet nu i-a curmat viata dar lui Theo van Gogh, un regizor incomod olandez, un credincios remarcabil prin devotamentu lui i-a impuscat corpul, i-a crestat torso-ul si i-a transmis lui Ali ca ea urmeaza.

Iacata deci ca sa fii ateu nu se rezuma doar la o bucata de adevar revelat, ci la insasi notiunea ca exista adevar prin revelatie. Opozitia NU este la institutie, asa cum pisicher insista domnul Preda cum ca oamenii au ceva cu Biserica Ortodoxa Romana, nu este nici macar la sacralitatea asezamintelor de cult (pe care personal le recomand ca monumente de arhitectura si veritabili stalpi ai societatilor de pe glob), cat la acel adevar privind natura umana, originea omului, cum de omul are constiinta-de-sine (self awareness) si ce este acela suflet. Atat. Nu noi, ateii, avem nevoie sa raspundem la ceva anume cat mai degraba invers, diversele culte cultisoare organizatii biserici bisericute clici adunari congregatii slehte soboare conclave sunt obligate sa isi argumenteze cat de cat plauzibil motivul pentru care, in prezenta unei serii de evidente, o tin langa cu sanctitatea unei fictiuni mai mult sau mai putin plauzibile.

Acelora care iau textele biblice sau in general textele “sacre” in serios li se adreseaza intrebarea.

Acelora care nu iau textele biblice sau in general textele “sacre” in serios li se face rugamintea sa se scuze din discutie. Nu poti sa ceri sa fii luat in serios daca tu insuti/ insati nu te iei, sau lucrurile in care crezi.

Christopher Hitchens in cartea sa despre Maica Tereza reveleaza adevarul socant, ca dupa toate aparentele reverenta maica era atee pentru ca oricat vorbise cu Dumnezeu Dumnezeu nu vorbise inapoi. Sfanta din Calcutta are o intreaga corespondenta pe tema asta, dar putini o stiu sau au citit. Din interiorul clerului romanesc nimeni nu a cerut vreodata ca fiece practicant sa aibe o proba onesta asupra credintei lui, chiar daca practica asta. Mie, ca psihiatru, mi se cer exercitii zilnice de credinta, domnule doctor CREDETI ca tratamentul meu o sa functioneze si eu raspund, rezonabil cred, ca nu CRED asta cat sper asta si uite care sunt sansele ca asta sa functioneze, or ba. Sansele se refera la o suma de dovezi empirice, vezi studii analize meta-analize samd. Mai mult, cand ministrul Adm. si Internelor Radu Stroe a trait penibila realitate ca in randul Politiei si Jandarmeriei se practica o maxima curvasaraie si trafic de persoane in scop sexual samd a avut inspiratia sa faca o “ancheta” in care una dupa alta 7000 si ceva de femei au aparut in fata unei comisii de ancheta si-au fost intrebate, sub juramant presupun, daca au fost hartuite sexual or ba. Niciuna nu fusese hartuita. Oamenii s-au felicitat pentru profesionalism.

Cand oamenii s-au dus cu recensamantul in Romania n-au intrebat om cu persoana daca e un adevar pentru ei cum ca “cred” ce cred si nimeni nu i-a intrebat de ce cred lucrurile despre care cred. I-au intrebat de religie, 9 din 10 erau ortodocsi la revedere drum bun. Ce sarac cu mintea, caci de duhuri nu sunt sigur ca exista, spune ca asta e o majoritate? Cum poti sa te asiguri ca o buna parte din credintele oamenilor nu e o simpla consecinta a ignorantei lor, a ne-educatiei lor, a mocirlei medievale in care traiesc rural, limitrof paleoliticului? Cati dintre oamenii aia stiu cine e Charles Darwin, cum se reproduc oamenii, ce e ala gamet, sau ADN, sau ARN, ce e aia o mutatie sau malformatie genetica? Bacterii? Virusuri? Prioni? Cine e vaca nebuna si de ce-i zicem asa? Ce-o fi aia dopamina si cum au loc halucinatiile cu continut mistic-religios? Pot fi ele reproduse in conditii de laborator mai bine zis daca facem o fiertura particulara putem sa il vedem pe Dumnezeu cat suntem high?

Din nou, nu sunt raspunsuri la care majoritatea credinciosilor sau prelatilor, sau apologetilor teologiei deopotriva sa raspunda. Nisipuri miscatoare si racneli teleologice.

In suma tuturor celor de mai sus, de fapt, se ridica minimul protest umanist de data asta anume ca e quasi-imposibil ca, vreodata, intr-o biserica cineva sa citeasca Evolutia Speciilor sau sa afle despre Crick si Watson, sau despre Bohr sau despre Eisenberg sau despre Schrodinger sau despre Einstein, despre Leibniz sau despre Laplace, despre George Emil Palade sau despre Okazaki. De ce merg toti banii aia acolo, intreba pe buna dreptate umanistii cand scolile Romaniei s-au imputinat, cand calitatea intelectului populatiei a scazut si oamenii nu se mai pot gestiona pe ei insisi prinsi in mara ireverentioasa a facutului compulsiv de cruci, troite si cavouri marmorate prin cimitire private.

E atat de simplu. Intr-un afis privit alandala de mine pe Facebook despre cum se rationaliza zaharul in timpul celui de-al doilea razboi mondial scrie negru pe alb cum “crestinii vor primii 500 de grame, evreii 100 de grame si tiganii 200 de grame”. Era 1943. Sunt 70 de ani de atunci, domnule Preda, nu e razboi ci pace, nu e dictatura cat democratie si eu, ateii, ne simtim jicniti (ca sa ma puteti urmari) de simpla sugestie ca vorba noastra n-ar trebui auzita. Nu ma deranjeaza sa vad zambind superior un cucernic la poarta Raiului cand cineva, suflet cald si luminos ii va spune Ioane, tu la dreapta ca ai fost cuminte Gabi, tu la stanga ca ai hulit atata timp cat azi, aici si acum, pe planeta asta unde suntem aidoma egali sa imi exprim atat, un punct de vedere si sa cer o echitate in balanta lucrurilor pentru care merita luptat. Sunt un filo-gnostic. Sunt un ahtiat al lucrurilor de stiut. Nu sunt un orfan in cautare de Tata. Stiu de unde vin, stiu cum m-am nascut si stiu si cum am sa mor, si stiu si cum am sa traiesc dupa ce mor si nu, vorba lui Laplace, n-am nevoie de o ipoteza Dumnezeu pentru asta. Nu privesc de sus practicantii unei religii oarecare, nu consider ca lucrurile sunt clarificate de-a pururi si o lume fara biserici, si fara Dumnezeu e de dorit, sau de urmarit. Din motive pur naturale Dumnezeu va naste, din nou si din nou, in mintea omului susceptibil atata timp cat omul va fi om. Pentru unii dintre noi nu e nevoie de un atare proces. Pe insula noastra de evolutie religia nu a fost ceva care sa ne creasca sansele de supravietuire. Sunt pasari care zboara, sunt unele care merg pe pamant, sunt unele care inoata. Sunt ursi carnivori, sunt ursi fructivori. Sunt teofili, sunt teofobi. Totuna.

G

Cain si Abel. De invidia.

In anii de cand scriu pe teme medicale si psihiatrice sunt putine pietre care au ramas neintoarse. Ca am vorbit de depresie, de schizofrenie, ca am discutat de adictii si de unele ciudatenii cum ar fi cyberchondria pot sa stau linistit, astazi, ca am un armamentariu publicistic de, pentru si in numele vulgului care e mai mult decat decent. Dar astazi, intr-un moment de reverie, mi-am dat seama de ceva care m-a luat (pana si pe mine) prin surprindere.

N-am vorbit – vezi scris –  niciodata de invidie.

Cel mai aproape de subiect m-am aflat in perioada articolelor despre pacate capitale din Evenimentul Zilei; ca un facut am vorbit de superbie, de mandrie, dar de lypa, sau invidia, n-am apucat. M-am trezit cuprins de o febrilitate pe care n-am mai simtit-o de ceva vreme.

Invidia e o traire complexa emotionala a individului in fata inegalitatii percepute fata de alt seaman al lui, insotita (sau nu) de sentimentul ca aceasta inegalitate e incorecta sau obtinuta ilicit de acesta cu care omul se compara, pe care individul poate (sau nu) sa vrea sa-l egaleze sau sa-l depaseasca si caruia ii doreste, sau spera, sa ii fie distrusa, destituita sau ca acesta din urma sa o piarda.

Probabil prima ontogenie a cunoasterii mele despre invidie e de sursa biblica. Povestea lui Cain si a lui Abel am stiut-o de mic. Acelor putini care nu o au clara in memorie, Cain si Abel au fost primii nascuti ai lui Adam si Eva. Cain era fratele cel mare, primul nascut dupa Fuga din Rai. Putem presupune ca a fost iubit de parintii lui, dar aidoma putem admite, in povestea cu pricina, ca amandoi, Adam si Eva, erau marcati de istoria recenta a tentatiei diavolului, discutia cutremuratoare cu Tatal si prigoana care urmase. Cain, ca personaj, n-avem motive a crede ca n-a fost ascultator, a muncit pamantul asa cum i se spusese.  Probabil mama lui i-a dat san, l-a spalat, l-a iubit, l-a invatat sa se descurce. Fratiorul lui mai mic, Abel, n-a avut aceeasi indemanare. A preferat oieritul. Odata roadele culese, amandoi au construit un mic altar si au ars ofrande pentru Dumnezeu. Bunicul, senso stricto. Amandoi, frate mare frate mic, se aflau la prima astfel de incercare, presiunea era pe masura. In timp ce vinetele, dovleceii si fasolea lui Cain sfaraiau pe foc, de la mica distanta grasimea berbecutilor oferiti de Abel urca spre cer aburi imbietori pentru pofta carnivora a Domnului. Si acestuia i-a placut mirosul de carne prajita mai mult decat acela de zuchini astfel ca focul lui Abel s-a ridicat spre cer, in vreme ce pe-al lui Cain a venit o pala de vant si l-a stins. Si Cain a suferit atat de adanc incat, cuprins de pizma l-a luat pe Abel, i-a spus “hai sa mergem pe camp” si, odata ajuns acolo, l-a omorit.

Primul om nascut din om l-a omorit pe al doilea om nascut din om. Imaginati-va tragedia, dezorientarea si frica intensa pe care o simte Cain odata ce-si da seama ca daca lovesti o alta persoana umana cade, inchide ochii, nu mai respira, nu mai raspunde. Lord Byron, in “Cain” si-l imagineaza pe aceasta cum spune odata ce-l vede cazut pe Abel ” Frate al meu, nu, nu va raspunde la acest nume/ caci fratii nu se lovesc unul pe altul/ Si totusi, si totusi vorbeste-mi, oh macar un cuvant as mai vrea sa aud din vocea-ti/ sa pot sa o mai sufar vreodata pe-a mea

Din punctul de vedere al discutie pe care urmeaza sa o fac, Cain nu sufera intr-o prima faza altceva decat umilinta ofrandei refuzate de Dumnezeu. Sa ridice pumnul catre El e deja o idee proasta, caci mama si tata fusesera recent izgoniti din Gradina Raiului (cum ar fi fost sa se duca si sa le zica stii, m-am certat cu Dumnezeu caci nu i-a placut de vinetele mele prajite?). Nu, Cain nu avea o problema primordiala cu succesul lui Abel cat mai degraba cu propria-i umilinta, cu faptul ca e nedrept, ca pana la urma bataturile lui valorau mai mult, Dumnezeu nu era corect, ce te faci cu asemenea furie? Intr-o lucrare recenta, unul dintre putinele studii psihologice pe subiectul invidiei la om, van de Ven et al fac o deosebire intre a) invidia benigna si b) invidia insotita de malitie. Cain face parte din categoria a doua. Autorii arata ca ce le separa sunt doua mari domenii dimensionale: 1) sentimentul slabiciunii si a neputiintei sa remontezi inegalitatea si 2) gandul ca nu meriti asa ceva (un-deservigness, in original). Cain e slab, si crede ca nu merita. Invidia lui e plina de malitie si Abel e la indemana. Dintr-o data toata furia homicidara fata de Dumnezeu se intoarce catre cel mai apropiat, si Abel cade.

De aici povestea capata o tenta realativ confuza, sinoptic Dumnezeu ii spune lui Cain, prin Vocea lui, ca sangele lui Abel urla din pamant, in vreme ce Cain refuza sa raspunda la intrebarea ” unde e fratele tau” (Ce sunt eu, zice Cain, paznicul fratelui meu?) si Dumnezeu il pedepseste pe Cain. Paradoxal, insa, cand Cain se plange ca pedeapsa e prea grea si “ceilalti” o sa il omoare daca afla (greu de zis cine erau “ceilalti” caci la vremea respectiva oameni erau in numar de 4, tocmai scazuse populatia cu 25%) Dumnezeu ii pune un “semn” (marca lui Cain) si ii promite ca oricine se va atinge de el va plati de 7 ori, inseptit deci.

Simbologia iudeo-crestina odata stabilita, arhetipul prezentat, ne-am putea opri si duce la culcare cu gandul ca nu e bine sa-ti invidiezi aproapele ca uite, ajungi sa faci pacat; nu e bine nici sa fii invidiat, si sa-ti arzi berbecutii in apropiere de un vegetarian caci s-ar putea sa platesti cu viata.

Aceiasi van den Ven, Zeelenberg si Pieters citeaza, in introducerea lucrarii lor despre mijloace de evaluare emotionala in procesarea invidiei, teoria lui Rosman (1996) in care dimensiunile de observat, in judecarea fenomenului (si pe care am sa le comentez si eu aici) sunt: elementul surpriza, starea motivationala, control potential, legitimitate, problema sursa, si agentie (element agentic).

Dar hai sa o luam cu inceputul. Nevoia de invidie, motivul aparitiei ei in spectrologia emotionala sta in insasi teoria lui Darwin. Natura evolueaza pe ramuri ale arborelui vietii. Virusuri si bacterii procariote, protozoare si helminti, crustacee si arahnide, reptile si pesti, pasari si mamifere lupta, orbeste, pentru supravietuire; lupta genereaza nevoia de evolutie; evolutia se face prin selectia celui mai “bine” pregatit sa faca fata provocarilor de mediu. Aceasta adaptare are in spate incercari, peste incercari, in care membrii aceleiasi specii mor in numele speciatiei. Cain si Abel e o poveste darwiniana din Levitic. In cursa oarba pentru perpetuarea genei toate organismele vii, de la bacterie la pasare la mamifer la primata escaladeaza muntele inegalitatii. Nu exista reguli. Nu exista cavalerie. Nu exista fairplay. Oricare dintre aceste concepte sunt asociate inevitabil umanitatii, a carei culturi vine sa modereze darwinismul inerent al fiecaruia. Nu ne omorim copiii sotiilor din prima casatorie, de exemplu, ca leii, pentru a ne favoriza supravietuirea propriilor nostri copii. Nu ne batem pana la moarte ca elefantii de mare. Pe de alta parte, si ma intorc la Cain, arbitrajul moral, asteptarea unei judecati “drepte” face sa nasca germenele invidiei.

Pe cand stateam sa documentez termeni asociati cu conceptul pe care il discut aici am dat peste cativa termeni notabili, pentru ca ajuta la creionarea fenotipului de invidie mult dincolo de “benigna vs. malitioasa” pe axa control / merit. Aristotel, in Etica Nicomahica vorbeste de nemesis – raspunsul dureros pe care omul il are la contemplarea succesului nemeritat al altcuiva; phtonos – reactia generica de durere psihica la contemplarea oricarui fel de succes; si epikhairekakos/ epikhairekakia – placerea pe care omul o poate simti la contemplarea ghinionului, nefericirii seamanului lui. Acesteia din urma Schopenhauer ii spune mult mai adecvat Schadenfreude, adica bucuria pe care ti-o da raul altuia. In etnografia romaneasca a ramas capitalizat, a devenit fetisizat si e un arhetip mioritic in “muritul caprei vecinului” (o rescriere barbara a mitului primordial Cain/Abel)

Krizan si Zohar, de la U of Iowa, publica in ianuarie 2012 o lucrare mititica al care titlu mi-a atras atentia: “Invidia separa cele doua fete ale narcisismului”. Ce demonstraza autorii printr-o serie de experimente ingenioase e ca varianta dispozitionala a emotiei (invidie punctuala), dar si varianta schadenfreude particularizeaza o forma de narcisism despre care mie imi place foarte mult sa vorbesc, anume acela pasiv sau “vulnerabil”. Narcisismul in psihologie e un domeniu placut, si in acelasi timp hulit de cercetator. Dogma il incadreaza ca tulburare de personalitate al carei element central e grandiozitatea, sentimentul de superioritate, nevoia de asociere cu persoane speciale, si de a primi tratament special, dispretul pentru oamenii inferiori ierarhici samd. Si totusi in ultimii 20 de ani schift-ul de paradigma a insemnat ca dincolo de narcisismul “evident” (overt, in engleza) am inceput sa discutam de acela “mascat” (“covert”) sub masca vulnerabilitatii, de unde si caracterul oximoronic de “narcisism vulnerabil” sau pasiv (o lucrare decenta este cea recenta a lui Besser si Priel din Journal of Social and Clinical Psychology). Cei care sufera de un astfel de narcisism au o reactie neobisnuita de nemultumire la esec care merge pana la agresivitate, la respingere interpersonala, se simt defavorizati ba chiar au o forma frusta de referentialitate, de fapt Cutarica nu a facut nimic deosebit sa fie promovat de fapt Eu sunt umilit prin faptul ca dintre toti imbecilii tocmai Cutarica a fost ales. La nivel micro, mai ales in spatiul relational direct acestui calcai al lui Achille reactia la rana narcisista, asa cum o defineste Freud e de revolta si furie (Kohut). Daca individul are insa un obstacol injonctional, daca are in amonte structuri parentale tirane, asupritoare, cu tenta demiurgica (trivial spus “dumnezei”, fara vreo referire la Acel Dumnezeu) e posibil ca rezultatul nu va fi expansiunea grandioasa a Self-ului, cat restructurarea dubitativa, fobica, plecata, psihopatoida, al carei travaliu psihic intern  e intens mascat de obedienta, de servilitudine, de supra-adaptare.

Inapoi la Cain. Cain nu are de ales, el traieste rana narcisista a parintilor, “ce-am avut si ce-am pierdut”, el e prima generatie care chiar respecta mancatul din truda campului. Asupra lui e gluma sinistra a umanitatii, te-ai fi asteptat ca daca respecti “regulile manualului de inmultire in exil” sa primesti macar o bataie pe umar, nu un stranut celest care-ti stinge musacaua. Stupoarea mea de copil, mi-aduc si acum aminte, e ca prada furiei lui Cain nu cade vinovatul moral, cat competitorul nepotrivit la locul nepotrivit, adica Abel.

In viata de zi cu zi, asemenea, invidia ca emotie mascheaza furia irationala, complexul de inferioritate fata de “frate” un alter-ego care e pe placul Parintelui, care sta mai aproape de acesta, e apreciat, validat, iubit, pretuit, dar mai mult decat atat gratulat.

E nevoie de un pic de psihologie a dezvoltarii si atasamentului (developmentala). Copilul nu se naste cu planul reprezentarii semantice format. Bebelusul proaspat iesit din uter nu stie ce e aia apreciere, validare, iubire, pretuire, gratulare. Intamplator despre ultimul termen afla relativ repede caci tipetelor lui de alarma primordiale i se iveste sursa de hrana, liniste, anxioliza si rezolvarea fricii fundamentale de moarte, de extinctie. Un ciclu se formeaza, un univers care circumgraviteaza gurii bebelusului prin care acesta “vede” lumea. Hrana devine nu doar o sursa de perpetuare a vietii, dar si de rezolvare a anxietatii. Sanul matern, atingerea parentala rezolva proto-emotiile bebelusului, vocea mamei (inca neinteleasa semantic de copil) contine intr-ansa zgomote si tonuri armonice menite sa-i transmita acestuia ca totul e in regula, ca nu sunt pradatori prin preajma, ca bebelusul isi poate dezamorsa “alarma” de atasament. Ce nu stie inca bebelusul decat indirect e ca el “competitioneaza” – si invinge pana la proba contrarie – cu alte obiecte din mediu. Primele luni sunt de fuziune completa mama-copil, urmeaza apoi grade de separare vis-a-vis de care proaspata, furibunda, extraordinara constiinta a “hranitului” (nourrisson) reactioneaza activ, nu e doar o plastilina pasiva in mana parintelui. Ea, constiinta, intervine, conditioneaza, recompenseaza, participa direct la esafodarea relatiei in diada mama copil.

Elementul comun care forjeaza relatia e o peptida mica, insignifianta care se numeste oxitocina.

Oxitocina e un hormon care intervine, dimpreuna cu prolactina, in secretia lactata. Dar nu doar acolo. Recent s-au descoperit roluri pe care oxitocina le detine in empatie, “teoria mintii” (abilitatea de a intelege ce gandeste o alta persoana doar uitandu-te la ea), dar si – surpriza – schadenfreude. Intr-un studiu din 2009 psihologi de la Universitatea din Haifa au documentat, pentru prima oara, in Biological Psychiatry, ca administrarea intranazala de oxitocina la subiecti normali creste reactia de “mandrie” la succes pe seama esecului celuilalt intr-o sarcina de pariu de joc competitional (la masa), dar si sentimentul de esec si invidie al celui care pierde banii!

Oxitocina. Lapte. Atasament. Invidie. Toate sunt legate. In alt studiu de acum 1 an Hill, delPriore si Vaughan arata ca invidia e un mecanism de priming / amorsa a cognitiei, atentiei si memoriei in experimente in care subiectii erau rugati sa “tina minte” informatii despre subiecti fictivi. Pe de alta parte, invidia – desi pare ca ofera un astfel de avantaj evolutionar – vine cu depletie de resurse emotionale auto-regulatoare, arata aceiasi autori.

In mitul lui Cain si Abel, imi mai puneam problema, pana la urma e o chestiune de hazard ca a murit Abel; la fel de bine ar fi putut muri si Cain daca Dumnezeu era vegetarian; sau poate nu? De ce n-a facut si Cain gratar, snitzele, ce relevanta are mancarea? In Cain al lui Byron de care vorbeam mai devreme Abel il vede pe Cain suparat, ii propune sa faca focul din nou, se ofera sa il ajute, si Cain ridica secera si, la nervi, il loveste de fapt pe fratele lui.

Metafora arderii  seului de berbec si-a “inaltarii focului catre cer” vorbeste despre felul in care Abel internalizase dorinta culinara a Tatalui sau. Cain avea un defect empatic; dorinta de satisfacere a Supremului Bunic avea la randu-i, ba poate de unde venea cu o intelegere obscura despre Emotiile celeste am putea spune ca prima mana merge catre el, caci lui Abel ii venea usor, era si fratele mai mic…

Ce face Cain, de fapt, e sa repete gestul impulsiv, intempestiv, pe care il facuse Dumnezeu la randul lui cand Adam si Eva se lasasera sedusi; poate ca Dumnezeu ar fi putut sa ierte? Poate ca Dumnezeu ar fi putut sa le interzica anumite privilegii in Gradina Edenului? Cain, psihologic, nu face decat sa repete la maturitate ce intelesese de copil; frustrarea lui e o mostenire a Frustrarii initiale asupra creatiei; si cel mare, in fata Autoritatii, se razbuna pe cel mic. Nu, e putin probabil ca Abel l-ar fi omorit pe Cain daca Dumnezeu era vegetarian desi tocmai optiunea culinara triaza sacrificiul de succes; de fapt Abel moare pentru ca e fratele mai mic, pentru ca Adam nu avusese frati si tot fusese izgonit din Rai; Cain, deindata ce-l omoara pe fratele lui si-si satisface furia narcisista devine Adam, si este izgonit (la fel cum Oedipus, odata ce-l omoara pe Laius, devine acesta si se casatoreste cu mama lui).

Iacata, deci, ca sa reunesc temele dezvelite in cele de mai sus ca invidia, ca emotie cardinala umana are un rol catalist de-a focaliza constiinta individului in plan cognitiv, prosexic si mnemic in ce priveste inegalitatea cu alti indivizi (si poate duce la epuizarea resurselor auto-regulatorii). E o forma de supravietuire fundamentala in prima copilarie si deci e inevitabila in ontogenia ei; se rezolva psihologic prin individuatie-separatie in complex Oedipus; lipsa rezolvarii ei in faza de dezvoltare timpurie a copilului genereaza cel mai adesea structuri de personalitate narcisista, indeosebi subtipul vulnerabil (mai degraba decat grandios) si subtipul schadenfreude; motorul biologic subiacent e cel mai probabil oxitocin-ergic, atavic legat de actul alaptarii la san; valva emergenta comportamentala e de agresivitate hetero-orientata, cu tenta homicidara in mitul lui Cain/Abel pentru ca “Tatal” e indestructibil; spre deosebire de Laius din Oedipus al lui Sofocle, Dumnezeul veterotestamentar, Creatorul, nu poate muri si atunci Cain isi omoara Fratele, alter-ego-ul. De invidie.

G

*Théodore Géricault (1791-1824) – Femeie alienata de monomania invidiei (hiena de la Salpêtrière)

Bai ortodoxule!

Cu permisiunea sper amicala a lui Arhi, carele pe vremuri cand era mai mic tu fa-ma mare poposea si pe la noi, si pe carele il citesc cu amuzament mai des decat s-ar cuveni, sau de cat ar fi intentionat el, vreau sa isc un punct de vedere privind notiunea de “bai ortodoxule” sau – de la caz la caz – ” bah ortodoxule” or chiar “ba ortodoxule”. Nu e un secret, sper, ca am scris de-a lungul ultimilor 5 ani despre Dumnezeu, religie, Biblie, ce gandesc despre fiecare dintre ele si in ce fel ma raportez la originea omului. Sunt un darwinian, si aici se afla suma tuturor opiniiilor mele. Catre asta converge. Cred in caracterul original, si universal al teoriei lui Darwin si cand spun “cred” in universalitatea admit ca a) exista lucruri unde se aplica si pe care omul nu le stie si ca b) are un caracter limitat, ca orice alta teorie, de propriul ei criteriu Popperian, adica exista ceva care o invalideaza in cele din urma.

Teoria lui Darwin – pentru necunoscatori sau relativ – cunoscatori – explica evolutia speciilor indeosebi animale si mai putin cele vegetale  desi nevoia de adaptare pentru a supravietui e postulata si pentru unele, si pentru altele. Aceasta presiune a mediului, si pana la urma dorinta oarba de perpetuare a genelor cu orice pret, si daca se poate in pofida altor membri ai speciei, deci caracterul concurential, se afla in viziunea lui Darwin la originea evolutiei. Prin evolutie stabilim ca organismele mai simple sunt pari passu si inferioare din punct de vedere genetic. Organizarea lor, de multe ori mai complexa imaginativ, gandim ca pe o scala oarecare e mai jos decat, sa zicem, omul. Deci daca intr-o incapere se afla un pui, o pisica, un porc, o maimuta si un om ordinea crescatoare e exact, asta, si nu alta.

Ce Darwin nu a reusit sa clarifice este “cum” a aparut prima forma de viata si daca exista forme de viata vii, si totusi ne-vii. Evident el nu stia de cod genetic, de acizi nucleici, de ADN, ARN, de codoni, de nucleotide. El nu stia ca exista forme de transmitere informatiei si altfel decat prin nucleoni, vezi prionii de exemplu. El stia insa ca dupa “geneza” exista si “epi”geneza, un lucru despre care incerc sa scriu in curand.

In pofida afirmatiei lui clare, raspicate, cristaline chiar ca evolutia speciilor se produce prin selectie naturala, mesajul lui Charles Darwina fost denaturat, si vulgarizat in odiosul “omul se trage din maimuta”. Evident nu ne tragem din maimuta. Omul si maimutele antropoide au in schimb un stramos comun la care s-a produs mirabila intamplare – speciatia. Speciatie a fost si pentru noi, si pentru cimpanzeu. Ei au luat-o stanga, noi dreapta.

Este dificil pentru un non-darwinian sa explice limbajul la om, caci nu doar omul vorbeste. Si-atunci majoritatea se refugiaza in meta-limbaj. Omul are o lume abstracta in care poate re-crea Universul, si inclusiv un Dumnezeu. Si pentru Darwinian – pe de alta parte – este dificil sa asimileze posibilitatea ca Dumnezeu exista. Dar nu este supra-natural.

In anii de cand l-am descoperit pe Dennett si-a sa “Darwin’s Dangerous Idea” felul meu de-a gandi s-a schimbat in mod fundamental. Evident e o carte imperfecta, dar vizionara in acelasi timp. Ce il face pe Dennett atat de accesibil e ca in nici un moment, fie el si crucial pentru argumentul facut, nu devine strident impotriva argumentului pentru religie; ramane, pana la urma, o optiune strict personala. Dennett militeaza pentru sacru pentru ca, la fel ca o intreaga generatie de filosofi, Dennett a fost impresionat de Mircea Eliade, un patriarh al istoriei comparate a religiilor. Dennett, practic, spune ca evul genei s-a stins, evul memei incepe, carevasazica din momentul aparitiei meta-limbajului este quasi imposibil sa anticipezi urmatoarea criza de speciatie, mai ales ca tehnologia, un simbiont teribil informational, are o rata de multiplicare fabulos de rapida.

Ar fi o discutie un pic pe langa drum pe langa sant daca nu m-as intoarce la citatul din Arhi. Dansul da replica unui comentator zelos privind legatura actuala intre viteza neutrinului si existenta lui Dumnezeu. In traducere libera e un fel de “lasa-ne! lasa-ne!”. E un antiteism de tip militantist pe care il are si Hitchens cand spune “religia otraveste totul in calea ei” sau “cum poti sa ai liber arbitru sa crezi daca alternativa presupune o eternitate in iad?”.

Stephen Hawking, unul dintre aceia care aduna milioane de prozeliti la poarta, un fel de “guru” al apocalipsei stiintei, anunta ceva vreme in urma ca “Dumnezeu nu e necesar pentru Univers”. Stau de ceva vreme si ma gandesc in schimb daca, simbolic, Dumnezeu e necesar pentru constiinta si nu ca prezenta faptica. Hitch insusi spune la un moment dat ca de-ar prinde ziua in care sa mai ramana un singur om de credinta, sau o ultima biserica, stie ca n-ar milita pentru distrugerea ei. De ce? Pentru ca homo religiosus e o specie, una care merita tot atata atentie in diversitatea ei, ca si  – sa zicem – homo applensis sau homo linuxianus. Indiferent ce pozitie ai fata de Dumnezeu nu poti da la o parte faptul ca, pusi cap la cap, cateva miliarde de oameni traiesc, muncesc, prospera cu o aplecare catre religie ca fenomen natural. La ceva o fi bun Dumnezeu, in oricare dintre 4000 si mai mult de forme, si nu conteaza daca exista. In ziua cand am avut aceasta concluzie, in sinea mea, am ramas un pic inmarmurit de ramificatii, si sper sa le clarific aici.

Doug Hofstadter, de care amintesc in ultima vreme de cand i-am citit I am a Strange Loop, poziteaza ca Sinele e iluzoriu, ca lumea nu exista fara Eu si fara obiecte mintale continute intr-ansul. Omul e singura specie care contine Nume, si nominal, si numinos; suntem singurii preocupati de “adevar” in masura in care – ciudat cat ar parea – nu suntem singurii care putem minti. In numele adevarului, insa, am dus lupte si am murit miriade de oameni. Atunci cand cineva, oricine, fie el Tertullian sau Augustin sau Loyola sau Shaw sau Russell sau Dawkins sau Dennett sau Hitchens sau Harris sau Wolpe  cauta Adevarul, cu A mare, despre Dumnezeu, il cauta intr-un spatiu referential comun in care functioneaza niste reguli. Evident, in interiorul acelor reguli tertium non datur, adica Dumnezeu ori e, ori nu e. Prin asta discutia este interminabila caci, godelian, Dumnezeu ar putea aparea intr-o zi in gradina urland “Eu nu exist” si-atunci sa vezi surpriza.

De ce apare religia, ca un cult cargo, unde se creaza premise sa apara? Pai pentru ca, si asta e meritul lui Dennett, religia e o macara evolutionara. Fara ea e posibil ca omul ar fi ramas intr-un spatiu al reprezentarilor sarac, desertic, gutural. Daca mergi la Lascaux, daca mergi la Altamira, daca vezi mainile omului magdalenian pictate in ocru pe pereti, daca faci pasul la intalnire in mintea acelui CroMagnon care isi contempla degetele, incepi sa intelegi ca Dumnezeu e un Eu, care se intampla doar in prezenta unui Eu. Sau nu.

In Raspuns la Iov Carl Gustav Jung face, probabil, cel mai profund si elocvent demers pentru aceasta simetrie. Angoasa practicantului de religie in fata non-practicantului trebuie ca, pana la urma, se rezuma la “mai esti Tu un Eu” daca dispare Creatorul? Mai putem fabrica “Eu” din copiii nostri fara artificiul simbolic al Primului Miscator? Evident, da. Pe de alta parte o lume din care I-ness-ul a disparut, si acesta e paradoxul lansat de Dave Chambers, e o lume deposedata de umanitate si-atunci trebuie ca cineva face o greseala monumentala.

Ma frisoneaza formula “bai ortodoxule” pentru ca trimite la “bai intelectualule” pe care l-am auzit in piata Victoriei in anii ’90. Sunt(em) clase de oameni care de multe ori isi construiesc o identitate pe persecutarea alteia. Nu stim ce suntem, dar noi nu suntem normalis.a.m.d.

Sam Harris propune ca daca in genere Cartile Sfinte n-ar mai fi ce sunt, adica Vorbe cu caracter supranatural, dezbaterea dintre tabere n-ar fi obligatorie. Ma gandesc de ce sunt importante Cartile. Pentru ce scrie in ele? Nu. Pentru ca au proprietatea de a teraforma un Adevar care ramane, persista in timp, devine nemuritor? Nu. Cartile sunt Sfinte pentru ca reprezinta ferestre in constiinta prin care constiinta se replica in constiintele altora. Prin asta Eu-ul nu e singular, prin asta Platon traieste, Socrate Traieste, Hamurabbi traieste. Fara “Dumnezeu”, in sensul sugerat de mine in acest text, nu exista neutrin. Or pentru asta cel putin nu doar ortodoxia, ci si catolicismul, protestantismul, hinduismul s.a.m.d. merita consideratie, merita respect si un pic de acceptare asa cum accepti un bunic simpatic, dar un pic rupt de realitatea unui smartphone, la aceeasi masa cu tine.

G.

 

Ateism sau anti-religie

Aceasta este o discutie care ar fi trebuit probabil sa aiba loc mai demult. Din varii motive, s-ar putea sa fie nevoie sa mai aiba loc de un numar de ori pentru ca subiectul cu care avem de-a face este unul care (din fericire poate pentru noi?) pe cat de mult ii va antrena pe majoritatea, pe atat de putini ii va face sa ramana in discutie si sa n-o ia la fuga prin lucerna propriilor credinte. Iar cand spun credinte, fac diferenta intre credinte, credinta si crez. Ca sa nu existe dubii, n-am sa tin un discurs (foarte) academic pe tema asta. Si pentru ca in zilele noastre argumentul de autoritate se joaca atat de des, am sa vorbesc ca un simplu cititor in filosofie, religie, logica, si uneori de-a dreptul amator in bun simt. E posibil ca acesta din urma sa ne ofere un numar de raspunsuri la tema principala de discutie.

Sa incepem cu cateva considerente elementare. Exista o distanta lunga intre “credinta” si “adevar’, desi de cele mai multe ori cele doua sunt unul si acelasi lucru. Eu cred ca pamantul se invarte in jurul soarelui. Ba mai mult decat atat, cred ca pamantul e un geoid de rotatie, o planeta aflata intr-un “sistem” de planete in care se mai afla si altele (Mercur, Venus, Marte, Saturn etc.). Cred ca ziua are 24 de ore, iar o ora are 60 de minute. Cred ca opresiunea liberei gandiri la individ este un act de abuz.

Nu stiu daca ai observat trecerea de la realitati imediate (organizarea sistemului solar) pe care le putem cuantifica intr-un anume fel (intr-un singur fel daca asculti la unii) la un alt tip de considerente, asa zis “mediate”. De exemplu “ziua are 24 de ore” nu este un adevar, ci o credinta, pentru ca “ora” e un trick inventat de oameni ca sa masoare timpul. E, ce-i drept, sinantropic pentru noi sa consideram ca doar pentru faptul ca noi masuram timpul in ore ar trebui sa se aplice la tot universul. Exista, ce-i drept, un orologiu al universului, dar e sensibil diferit de al nostru. Privind insa ultima dintre afirmatii, unde spunem ca opresiunea e abuz, nu este doar departe de a fi un adevar dar este, in cele din urma, o chestiune de retorica. Nu doar o credinta, o opinie. Opresiunea liberei gandiri la individ este de multe ori un abuz; alteori, daca individul se gandeste (liber) sa arunce in aer o ambasada, sau sa intre intr-o scoala si sa inceapa sa traga (vezi Virginia Tech, Bowling for Columbine, vezi Kimveer Gill si drama de la Dawson College din Montreal de acum doi ani) opresiunea acelui gand (cenzura) e poate cel mai bun lucru care s-ar putea “crede” despre unii, sau ceilalti. Opresiunea liberei gandiri e ce tine un numar de membri ai acestei societati dupa gratii. Si-asa ajung la atributul principal al credintelor, spre deosebire de adevaruri. Sunt mai multe deosebiri, aceasta ne intereseaza insa indeosebi. Credintele sunt colorate moral. Nu e nici bine, nici rau ca pamantul se invarte in jurul soarelui (desi Galileo Galilei a suferit tocmai din pricina asta pentru ca e pur si muove). Nu e nici bine, nici rau ca ciclul menstrual la femela homo sapiens are 28 de zile. Abaterile de la adevarurile normative insa capata coloratie morala. “Credem” ca n-ar fi bine daca pamantul s-ar opri din miscarea lui de rotatie chiar daca nu stim toate dedesubturile. Credem ca absenta ciclului la femeie, in absenta (nota bene, un argument circumflex ca absenta unui adevar de obicei ne conduce pe o cale logica unde cautam minciuna) deci in absenta unui diagnostic de sarcina “nu e buna”. Credem ca “nu e bine” sa incurajam libertatea de gandire a unui criminal in serie.

Cine hotaraste insa ce este bine sau ce este rau? Ar fi romantic sa spunem “majoritatea”. Dar ar fi fals. Niciodata in istoria omenirii majoritatea nu a fost cea care sa coloreze moral, desi in cele din urma a oferit ceva numit “legitimitate” anumitor canoane pe care le perpetuam pana in zilele noastre intr-un veritabil ceaslov de credinte fara sa le supunem vreun moment scrutinului personal, sau public. Si ce e cu atat mai fascinant este ca acest ceaslov epigenetic (epigenetic face referire la aceea ca, oricum s-ar incerca o argumentatie ca prejudecatile si credintele sunt ereditare ele sunt, in fapt, parte a unui bazin cultural stabil, dar post-translational; daca un geaman a crescut la est de zidul Berlinului, si unul la vest de zidul Berlinului, ei vor fi epigenetic diferiti) este ca in sine, ca un veritabil obiect dotat cu intentionalitate (nu este, dar “se preface”) contine mesaje care previn alterarea lui in programul de baza. Sa ii spunem “sistemul de operare al credintelor”, un fel de Windows Vista Ultimate. Credinta este in mare masura o trasatura temperamentala impartasita de populatii vaste (mai rar limitate, de obicei “credinta” da unitate unei natii, popor) si prin asta “credinta” este un atribut evolutionar. Si uite ca am spus-o, lucru afirmat de altfel de Dan Dennett, unul dintre mentorii mei spirituali in a sa “Breaking the Spell”, credinta este un fapt biologic, natural, cu atribute evolutionare. Si ca orice alta specie culturala, credinta va suferi frictiuni si competitie pe resurse cu alte credinte (sisteme de operare Vista Ultimate sa zicem, desi pot sa fie unele mai vechi, XP sau chiar Windows ’95, si s-ar putea chiar sa piarda, nu-i asa?) iar nu rareori extinctia unei credinte este asociata, tragic, cu fenomene ablative, anomice in care declinul populatiei urmeaza. Nu e o enormitate sa afirmi (desi e curios sa insisti asta doar pe bucata ta de judecata) ca adeseori “Credinta ne mentine in viata”. Cat se poate de adevarat. Creierul nostru opereaza cu subrutine care daca sunt atat de performante este pentru ca sunt luate ca fiind copii ad literam, iar la un nivel primitiv (a se citi “incipient”) de constiinta sunt rulate alternativ cu o viteza uluitoare. Miliarde, trilioane de neuroni in creierul nostru opereaza, in fiecare secunda, cu fragmente de constiinta care sunt rulate inainte si inapoi mult inainte ca “noi” (cine suntem “noi”? pai cine vrea creierul nostru sa fim, proiectia sa cinematografica, pentru discutii fascinante poti sa citesti cartile lui Oliver Sacks) sa devenim “constienti” de ce se intampla. Iar unitatea operationala este credinta. Nu litera alfabetului; nu secunda. Credinta.

Este surprinzator pe de alta parte cate “upgrade-uri” de credinta suferim de-a lungul vietii. Iar factorul mediator cel mai coroziv pentru software-ul initial este educatia. Toate studiile, sondajele, review-urile de literatura constata ca “la varf”, adica printre cei cu studii superioare sau din comunitatea stiintifica,  e o atmosfera foarte rarefiata pentru credinta fundamentala asa cum o percepe de exemplu mamaia de la Gostinu. Asta nu inseamna ca e mai putin prezenta spiritualitatea (Harris), dar “credinta” s-a reasezat, a suferit o metamorofoza ireversibila intr-un materialism obligatoriu asociat nevoii de probe. Iar asta e un non sequitur, pe cata vreme insasi definitia “credintei” presupune, la un moment sau altul in simbioza cu posesorul ei, “crede si nu cerceta”. Or else…(sau o sa vezi tu…) Acest non-sequitur este crezul.

Crezul e formula magica. Crezul e versiunea de buzunar, arhetipul pe care se construieste intreaga piesa de teatru a lumii din care facem parte. Inafara crezului n-ar fi fost nevoie ca un Copernicus sa arda pe rug, Iisus istoric ar fi continuat sa inmulteasca pesti pana la varsta pensionarii iar intregul esafodaj al “Credintei” ar fi ramas cel mult la un nivel dialectic mediocru, cel mult un joc simandicos de societate care ar fi rezistat, poate, cateva evuri dar nicicum atata amar de vreme pana in zilele noastre. Crezul e secventa memetica preferentiala pe care o intalnesti, lexical, in aria lui de acoperire. Noi, de exemplu, credem in Dumnezeu Tatal. Noi romanii, din bazinul carpato-danubiano-pontic, dar si noi rusii, si noi nemtii, si noi sud-americanii. E fabulos, nu? Credem in Dumnezeu Tatal. Indiferent cum “il cheama” , noi credem in El.

Pentru multi dintre voi nu e un secret ca Dennett, Dawkins, Hitchens si Harris au devenit notorii pentru critica lor la adresa religiei (in speta cele de orientare iudeo-crestina & islam). Or asta le-a atras o faima nu intotdeauna placuta ochiului sau auzului, ca de altfel si intregii comunitati de oameni care, pe acest mic glob albastru si palpitand de evenimente, spun: “noi nu credem in Dumnezeu”. A fi ateu, nota bene si astfel ma indrept spre a treia sectiune a dizertatiei mele, nu spune nimic despre tine, credinciosul. Spune ceva despre mine, iar eu spun “nu cred”. Si-atunci de ce apare, inevitabil, sentimentul dezordonat, visceral, ca a nu fi cu “noi” e obligatoriu “impotriva” noastra? De ce a fi ateu inseamna de fapt a fi “antiteu”? Raspunsul a fost oferit de un alt sondaj in US care sugereaza ca evreii ortodocsi se inteleg mai bine cu catolici ultra-radicali (si viceversa) decat fiecare dintre comunitati cu “liber-cugetatorii”, cu “ateii”. Fiecare dintre comunitati priveste lumea prin sticla colorata a Crezului, iar elementul cardinal al fiecarui crez e ca “Eu sunt Adevarul si orice altceva e o minciuna care trebuie anihilata”. Ce e mai subversiv pentru “Crez”, sa ii provoci veridicitatea sau sa ii negi existenta de facto?

Dar uite ca aici intervine de obicei proasta intelegere a ateismului, mai ales ca atitudinea aleasa de acei putini (nu foarte putini insa, aparent in US ar fi peste 12 milioane) este fie una foarte submisiva fie una excesiv militantista. De facto si de jure se ajunge mai tot timpul la o confruntare intre doi poli, unul teist si-altul antiteist. Mai rar(i) sunt aceia care raman la ideea originala, aceea ca noi nu indraznim sa ofensam “crezul”, noi pur si simplu criticam credinta si, intr-un cadru mult mai larg credintele. Exista oameni care chiar si dupa ajustarea credintelor isi pastreaza credinta (vezi Francis Collins de exemplu, sau Alaister Mcgrath) si-si afirma crezul. Din pacate, si-aici e cu adevarat un pacat capital, nici unul dintre cei doi nu face acelasi favor tuturor imprejur. Intr-un dintre conferintele lui deja celebre, Dan Dennett sugereaza cat se poate de serios: “eu sunt pentru studierea religiei in scoli; dar sunt pentru studierea tuturor religiilor in scoli, nu doar cea in care te-ai nascut (n.n.: Dawkins este absolut furibund pe tema “copilului nascut intr-o anumita religie”, cata vreme asta pentru el este un veritabil abuz dat fiind ca nu-ti ramane decat optiunea de a “fi” un “ceva” ca si cum inainte n-ai fi fost “nimic)”. Nimeni nu spune, adaug eu, ca e rau sa ai credinte. Ar insemna sa fortez o credinta de-a mea uneia pe care tu ai inradacinat-o deja. Dar hai sa le cercetam. Pe toate. Oxigenul religiei a fost insa dintotdeauna ignoranta si vacuumul de informatie. Bineinteles Credinta nu va rezista unui scrutin cu adevarat democratic unde dintr-o data punem la aceeasi masa studiul concomitent, sa zicem, al crestinismului iudaismului si islamului (desi lista poate fi mult mai lunga). “Crede si nu cerceta”, in acest caz, presupune tocmai ca n-o sa tragi cu ochiul in gradina vecinului.

In rezumat, a fi ateu nu este sinonim cu a fi anti-religios. E un non-sens. In fapt, fiecare om religios este “anti-religios” pentru o cohorta de alte sisteme organizate de Credinta, bazate pe un Crez. Observatia deja faimoasa a lui Dawkins, anume ca “fiecare suntem atei pentru 100 de Dumnezei, eu doar merg unul mai departe” merita sa cugeti asupra ei. A fi ateu nu presupune o disolutie morala, dimpotriva. Cati atei se vor sui vreodata intr-un avion ca sa-l prabuseasca in cea mai inalta cladire disponibila in numele lipsei lor de credinta? Dan Dennett a sugerat ca miscarea pro-ateism ar trebui sa imprumute din nosologia “gay pride” (o asociere sugestiva, dar neinspirata imi pare) asa ca el doreste ca ateii sa fie numiti “brights” (“luminati”) pentru ca e intr-adevar confuz cand analizezi etimologia cuvantului “ateu” (“fara Dumnezeu”…). E totusi teoretic posibil sa existe si atei prosti, sau “neluminati”. Si lor trebuie sa le spunem “intr-un fel”. In cele din urma, a fi ateu nu presupune un mars triumfal pe morminte, o Desacralizare a ceea ce este spiritual, ritualistic in viata noastra. E greu sa reconciliezi cele doua domenii separate atat de timpuriu in evolutia noastra (Harris), dar nu imposibil. Comuniunea noastra cu mediul care ne inconjoara, cata vreme am ajuns sa reprezentam aproape 99% din biomasa terestra (asta cuprinde animalele domesticite), este una in care controlam variabilele de mediu; in acest mediu, insa, adeseori tocmai Credinta si Crezul vin in calea Sacrului si-a spirituluilui. Nimic nu ne spune ca o discutie serioasa ca cea pe care eu o inchei acum nu poate conduce catre o redescoperire a sacrului din noi. Spun asta cata vreme exista indicii foarte concluzive ca a) nu putem trai fara meme si b) nu putem sa scapam de “driver”-ele noastre comportamentale (Kahler).

Observ, la final, ca in nici un moment in textul meu nu am adus vorba de Charles Darwin sau teoria evolutiei prin selectie naturala. Despre el va fi nevoie de un “dialog” separat, pe care sper sa gasesc puterea sa-l intretin cat de curand.

G.

Iarta, Doamne, pacatosul din mine…

Am crescut intr-o familie ardeleana destul de traditionala. Mama (bunica-mea) e o fiinta tare religioasa, eu saracu’ l-am mostenit pe Tata (bunica-meu) care, desi credincios, n-a avut niciodata o relatie buna cu Popa. Asa ca atunci cand, dupa slujba/ predica/ mir veneam pe ulita cantand refrenu’ la Osanaaaaaa intru cel de Sus! tata zambea, in timp ce mama ne ruga din suflet sa tacem ca ne bate Al de Sus. Si tot degeaba, in curte adunam cu varu-meu oale, si intr-o simfonie a disonantelor rupeam fundul la tingiri imitandu-l cat mai convins pe cantorul principal, a carui voce n-am s-o uit niciodata.

Dar nu se punea problema sa il contest pe Dumnezeu, sau ziua de biserica (desi gaseam tot timpul stratageme sa ajungem fix la predica sau mir, cand se dadea anafura, iar daca cumva era vreun parastas, sufeream amarnic pentru extra-jumatatea de ora de slujba in care ne dureau picioarele, si gura de-atata cascat). Prezent ubicuitar in casa, batranelul cu barba alba, Iisus cu privirea unei Gioconde androgine, fecioara Maria care-mi aducea aminte de o verisoara de-a mea, care avea parul cret, sfantul Nicolae cel cu turta dulce, si Ingerul meu Personal, Gabriel, la care ma rugam insistent “eu sunt mic, tu fa-ma mare, eu sunt slab, tu fa-ma gras”…erau parte a unui univers cald, viu, palpitand de mister si de ne-frica de moarte.

Primul soc a fost sa gasesc Biblia Hazlie cand eram pusti, cand batranelul cu barba alba, in opinia unora ca Voltaire sau Bollingbroke, era de fapt un farsor, Biblia o facatura a unor oameni care altceva n-aveau mai bun de facut, povestile mele dragi de fapt inchipuirile unor apucati primitivi si haituiti. Moise si cosuletul – bogus. Daniil si groapa cu lei – pacaleala. Adam si Eva? Nici vorba, domnule, gradina Edenului era buna cel mult sa cresti napi si corcoduse in ea, si Diavolul sa fie sarpe? Ce jignire!

Si n-a mai fost credinta oarba. Caci in acelasi timp al copilariei mele, fusesem invatat – de data asta laic si neintermediat – ca e un pacat sa minti. Si asta, pentru ca-l furi pe celalalt de dreptul de a sti adevarul. Atunci, daca Biblia era doar o insiruire destul de subtire de minciuni, daca toti Sfintii si parasfintii nu erau decat niste personaje literare a la Tandala si Pacala, cu aroma de morala, ce rost avea? Religie, credinta, Dumnezeul meu cu barba si aroma de busuioc, ce rost aveau?

Am trait o adolescenta nebuna, nebuna de tot, dar poate mai putin nebuna decat a altora. Am luat cam tot ce se putea “in desert”. Si corpul meu, templul meu, l-am pangarit (sic!) cu savoarea constientei ca nu e zi de maine, nici poimaine. Tata murise dupa doi ani de chin. DOI ANI de chin. Unde a fost Dumnezeu atunci cand eroul meu a murit? Poate in sicriu. Poate in grunjii de pamant gras care l-au acoperit. Poate in carii care au mancat tocul de la poarta casei cand n-a mai fost cine sa o ingrijeasca. N-am mai suferit biserici, popi, Tatal nostru inainte de masa, de fapt copilaria mea mirifica, cea cu tingiri si Osanale, si anafura si hainele frumoase, trecusera. Erau trecute.

Si apoi, in conditii care nu fac obiectul acestei scurte povestiri, l-am cunoscut pe Rabbi Eli. Rabbi Eli fusese pe rand betsiv, jurnalist, apoi din nou betsiv, apoi se aciuase la o Yeshiva si ajunsese rabin, iar acum facea concurenta Sohnut-ului primind goi Vinerea inainte de Shabat. Si cum imi uitasem deja de numele meu, si de alte lucruri sfinte, mi-am zis “de ce nu?” Poate Dumnezeu cel adevarat e chiar cel de care stiam, in Biblie, poate Torah, si Talmud, erau reflectia unui Divin de care inca ma simteam privat, cineva imi furase Dumnezeul meu si acum, cumva, urma sa-l recastig.

M-am gandit foarte serios sa trec la iudaism in lunile alea. Voluntar, strat cu strat, jupuiam fiinta mea de tot ce stia despre EA insasi, si cu fiecare strat deveneam mai subtire, mai gol, anesteziat. Au murit atunci Iisus, sfantul Nicolae cu turta dulce, fecioara Maria care semana izbitor cu verisoara mea cea cu parul cret. Ramasese doar ingerul meu, Gabriel, la care continuam sa ma rog de data asta “eu sunt slab, tu fa-ma tare”.

Dar pragurile vietii vin uneori in pachete cataclismice, astfel incat un taifun m-a indepartat de Yehuda, si de Eli, si m-am trezit intr-o buna zi ca stateam in sufrageria parintilor mei, si un preot alaturat de un tsarcovnic pregateau o feshtanie de alungat dracii din casa. In mod clar, ai mei credeau ca in tot timpul ala ceva sau cineva ma posedase, astfel incat era logic si necesar sa fiu de-posedat. Intr-un spectacol grotesc, si schizofren, o lumanare si-a gasit locul in castronul cu grau, apa a primit insetata busuiocul uscat, tsarcovnicul a aprins o bucatsica de tamaie, ai mei stateau pasnici in spate, iar mie mi-a venit randul sa aprind lumanarea…

…mana a luat bricheta. Bricheta a refuzat sa functioneze. Mana a fortat bricheta. Bricheta a cazut in apa sfintita. Tsarcovnicul s-a innecat cu propria lui saliva. Popa s-a inverzit si si-a facut urgent 10 cruci de-alea regatsenesti, scurte, de piei Satana. Cumva, dracul isi adusese aminte de mine si venise la adunare.

Si totusi, nu in ziua aia m-am impacat cu Dumnezeu, ci mult mai incolo. Era intr-o zi de octombrie, ani buni dupa aia, cand am urcat cu taica-meu la Oratoriul Sf. Iosif, pe care voi nu-l stiti pentru simplu motiv ca e departe, atat de departe de satul copilariei mele. Mai exat, 13.000 de kilometri mai departe. Impreuna cu taica-meu, am refacut drumul crucii printre statui impietrite ale ultimei zile a lui Iisus, inconjurat de artsari inca rosii, imbratisati de un soare care se reflecta in fluviul St. Laurent. Dumnezeu s-a intors la mine in ziua aia, si nu sub forma unei rugaciuni, sau icoane, sau cruce, ci sub forma unei raze de soare, si a unei frunze, sub forma unei batai de inimi in plus cand, dintr-o data, L-am simtit.

Continui sa fiu foarte confruntativ cu Doamne Doamne. El stie ca e responsabil de tot ce nu-mi sta mie in putere, dar ne-am inteles deja ce e treaba mea, si ce e treaba lui. Si da, am plans la nunta mea, pentru ca Dumnezeu mi l-a adus pe Tata in memorie atunci cand nimeni nu s-ar fi asteptat, si Tata mi-a zambit. Iar deasupra lui era ingerul meu, arhanghelul Gabriel.

G.

Iarta, Doamne, pacatosul din mine…

Am crescut intr-o familie ardeleana destul de traditionala. Mama (bunica-mea) e o fiinta tare religioasa, eu saracu’ l-am mostenit pe Tata (bunica-meu) care, desi credincios, n-a avut niciodata o relatie buna cu Popa. Asa ca atunci cand, dupa slujba/ predica/ mir veneam pe ulita cantand refrenu’ la Osanaaaaaa intru cel de Sus! tata zambea, in timp ce mama ne ruga din suflet sa tacem ca ne bate Al de Sus. Si tot degeaba, in curte adunam cu varu-meu oale, si intr-o simfonie a disonantelor rupeam fundul la tingiri imitandu-l cat mai convins pe cantorul principal, a carui voce n-am s-o uit niciodata.

Dar nu se punea problema sa il contest pe Dumnezeu, sau ziua de biserica (desi gaseam tot timpul stratageme sa ajungem fix la predica sau mir, cand se dadea anafura, iar daca cumva era vreun parastas, sufeream amarnic pentru extra-jumatatea de ora de slujba in care ne dureau picioarele, si gura de-atata cascat). Prezent ubicuitar in casa, batranelul cu barba alba, Iisus cu privirea unei Gioconde androgine, fecioara Maria care-mi aducea aminte de o verisoara de-a mea, care avea parul cret, sfantul Nicolae cel cu turta dulce, si Ingerul meu Personal, Gabriel, la care ma rugam insistent “eu sunt mic, tu fa-ma mare, eu sunt slab, tu fa-ma gras”…erau parte a unui univers cald, viu, palpitand de mister si de ne-frica de moarte.

Primul soc a fost sa gasesc Biblia Hazlie cand eram pusti, cand batranelul cu barba alba, in opinia unora ca Voltaire sau Bollingbroke, era de fapt un farsor, Biblia o facatura a unor oameni care altceva n-aveau mai bun de facut, povestile mele dragi de fapt inchipuirile unor apucati primitivi si haituiti. Moise si cosuletul – bogus. Daniil si groapa cu lei – pacaleala. Adam si Eva? Nici vorba, domnule, gradina Edenului era buna cel mult sa cresti napi si corcoduse in ea, si Diavolul sa fie sarpe? Ce jignire!

Si n-a mai fost credinta oarba. Caci in acelasi timp al copilariei mele, fusesem invatat – de data asta laic si neintermediat – ca e un pacat sa minti. Si asta, pentru ca-l furi pe celalalt de dreptul de a sti adevarul. Atunci, daca Biblia era doar o insiruire destul de subtire de minciuni, daca toti Sfintii si parasfintii nu erau decat niste personaje literare a la Tandala si Pacala, cu aroma de morala, ce rost avea? Religie, credinta, Dumnezeul meu cu barba si aroma de busuioc, ce rost aveau?

Am trait o adolescenta nebuna, nebuna de tot, dar poate mai putin nebuna decat a altora. Am luat cam tot ce se putea “in desert”. Si corpul meu, templul meu, l-am pangarit (sic!) cu savoarea constientei ca nu e zi de maine, nici poimaine. Tata murise dupa doi ani de chin. DOI ANI de chin. Unde a fost Dumnezeu atunci cand eroul meu a murit? Poate in sicriu. Poate in grunjii de pamant gras care l-au acoperit. Poate in carii care au mancat tocul de la poarta casei cand n-a mai fost cine sa o ingrijeasca. N-am mai suferit biserici, popi, Tatal nostru inainte de masa, de fapt copilaria mea mirifica, cea cu tingiri si Osanale, si anafura si hainele frumoase, trecusera. Erau trecute.

Si apoi, in conditii care nu fac obiectul acestei scurte povestiri, l-am cunoscut pe Rabbi Eli. Rabbi Eli fusese pe rand betsiv, jurnalist, apoi din nou betsiv, apoi se aciuase la o Yeshiva si ajunsese rabin, iar acum facea concurenta Sohnut-ului primind goi Vinerea inainte de Shabat. Si cum imi uitasem deja de numele meu, si de alte lucruri sfinte, mi-am zis “de ce nu?” Poate Dumnezeu cel adevarat e chiar cel de care stiam, in Biblie, poate Torah, si Talmud, erau reflectia unui Divin de care inca ma simteam privat, cineva imi furase Dumnezeul meu si acum, cumva, urma sa-l recastig.

M-am gandit foarte serios sa trec la iudaism in lunile alea. Voluntar, strat cu strat, jupuiam fiinta mea de tot ce stia despre EA insasi, si cu fiecare strat deveneam mai subtire, mai gol, anesteziat. Au murit atunci Iisus, sfantul Nicolae cu turta dulce, fecioara Maria care semana izbitor cu verisoara mea cea cu parul cret. Ramasese doar ingerul meu, Gabriel, la care continuam sa ma rog de data asta “eu sunt slab, tu fa-ma tare”.

Dar pragurile vietii vin uneori in pachete cataclismice, astfel incat un taifun m-a indepartat de Yehuda, si de Eli, si m-am trezit intr-o buna zi ca stateam in sufrageria parintilor mei, si un preot alaturat de un tsarcovnic pregateau o feshtanie de alungat dracii din casa. In mod clar, ai mei credeau ca in tot timpul ala ceva sau cineva ma posedase, astfel incat era logic si necesar sa fiu de-posedat. Intr-un spectacol grotesc, si schizofren, o lumanare si-a gasit locul in castronul cu grau, apa a primit insetata busuiocul uscat, tsarcovnicul a aprins o bucatsica de tamaie, ai mei stateau pasnici in spate, iar mie mi-a venit randul sa aprind lumanarea…

…mana a luat bricheta. Bricheta a refuzat sa functioneze. Mana a fortat bricheta. Bricheta a cazut in apa sfintita. Tsarcovnicul s-a innecat cu propria lui saliva. Popa s-a inverzit si si-a facut urgent 10 cruci de-alea regatsenesti, scurte, de piei Satana. Cumva, dracul isi adusese aminte de mine si venise la adunare.

Si totusi, nu in ziua aia m-am impacat cu Dumnezeu, ci mult mai incolo. Era intr-o zi de octombrie, ani buni dupa aia, cand am urcat cu taica-meu la Oratoriul Sf. Iosif, pe care voi nu-l stiti pentru simplu motiv ca e departe, atat de departe de satul copilariei mele. Mai exat, 13.000 de kilometri mai departe. Impreuna cu taica-meu, am refacut drumul crucii printre statui impietrite ale ultimei zile a lui Iisus, inconjurat de artsari inca rosii, imbratisati de un soare care se reflecta in fluviul St. Laurent. Dumnezeu s-a intors la mine in ziua aia, si nu sub forma unei rugaciuni, sau icoane, sau cruce, ci sub forma unei raze de soare, si a unei frunze, sub forma unei batai de inimi in plus cand, dintr-o data, L-am simtit.

Continui sa fiu foarte confruntativ cu Doamne Doamne. El stie ca e responsabil de tot ce nu-mi sta mie in putere, dar ne-am inteles deja ce e treaba mea, si ce e treaba lui. Si da, am plans la nunta mea, pentru ca Dumnezeu mi l-a adus pe Tata in memorie atunci cand nimeni nu s-ar fi asteptat, si Tata mi-a zambit. Iar deasupra lui era ingerul meu, arhanghelul Gabriel.

G.

o clasa, o biserica

Ceea ce veti citi mai jos este un text si niste poze primite pe mail de la doamna Gabriela Romanet (o gasiti pe http://www.imagossite.ro/ ). Nu am schimbat nici o litera din text, doar am micsorat putin pozele, ca sa intre in fereastra de wordpress. Pozele au fost prezentate si-n emisiunea “Ultima ora” de pe Realitatea TV, in ziua de vineri, 21.09.2007 iar motivul pentru care postez aici textul si pozele cred ca e clar pentru toata lumea. Mentionez ca am acordul in scris al autoarei pentru a publica aici textul si pozele. Judecati si singuri.

In prima zi de scoala a acestui an scolar, am constat cu stupefactie ca Scoala nr. 19 „Tudor Arghezi” din Bucuresti, Sector 2, are un cabinet de religie si acela este clasa in care fiica mea din clasa a III – a va invata despre stiintele exacte si socio – umaniste. Polemica dusa intre prezenta unei icoane in clasele de curs si absenta ei s-a dizolvat. Pe pereti nu erau atarnate o icoana, doua sau trei sau zece. Toti peretii erau acoperiti de fresca bizantina, asa incat clasa de curs arata ca o biserica. Lipsea doar altarul.  

Prima intrebare care mi-a venit in minte a fost de cand scoala de stat din Romania a devenit o scoala cu caracter religios. Mi-am revenit din mirare cand mi-am pus concreta intrebare daca fiica mea este la o clasa speciala de calugurite, in conditiile in care mi-am facut exprimata verbal si scris solicitarea de retragere de la cursul de „religie”si inlocuirea lui cu educatie pentru sanatate. 

Asteptarea, deloc pretentioasa, de la scoala, era sa vad atarnati pe pereti harta geografica a Romaniei, portrele oamenilor de stiinta care au revolutionat omenirea, portretele scriitorilor romani pentru a se familiariza cu ei, steagul Romaniei pentru a-si dezvolta constiinta de apartenenta la tara, planse reprezentative cunoasterii mediului. Ma asteptam la un panou pe care copii sa-si expuna desenele in care „povesteau” despre vacanta lor, despre copilaria lor. Ma asteptam sa vad o clasa in care se regaseste asteptarea invatamantului de stat de la elevi. Am vazut o clasa in care sfintii privesc omnipotent din toate colturile clasei: stanga, dreapta, fata, spate, sus, o clasa in care am vazut pretentia cultului crestin – ortodox de la scoala si de la fiica mea. A se impune omnipotent. A detine monopolulul, nu doar asupra celorlalte culte, ci si asupra scolii de stat. 

Doamna directoare a scolii a ridicat din umeri, nestiind ce sa faca si aparandu-se cu ideea ca orice clasa ar aduce-o in acel spatiu, se va intampla ca un parinte, la fel ca mine, sa-si exprime dezacordul. Pare a fi fara solutie rezolvarea acestei ilegalitati si abuz al sistemului crestin – ortodox fata de sistemul de invatamant, care in Romania are un caracater stiintific.

Profesoara de religie, cu un acord de principiu din partea conducerii scolii, si-a luat libertatea de a transforma un spatiu al statului in biserica, in propria-i biserica.  Inteleg ca, din punct de vedere religios, suntem integrati intr-un stat laic, ceea ce inseamna ca fiecare are dreptul si libertatea sa creada in idolul sau simbolul care-l reprezinta pe el si grupul din care face parte. Statul laic, deasemenea, presupune pozitia care o ia fata de cultele religioase, o distanta care sa permita fiecaruia sa aiba libertatea de a alege si sa permita stiintei sa se dezvolte.  

Statutarea laicismului dizolva extremele  create de manifestarea patimasa a acordului sau dezacordului fata de un cult sau altul si ne permite noua, membrilor societatii, sa ne exprimam si sa ne respectam, indiferent  de sistemul religios pe care il alegem a ne reprezenta ideologia intima despre evolutia omenirii sau dinamica vietii inerioare. In cadrul acestui interval confortabil dezvoltarii omului si stiintei, ne putem crede liberi si ne putem reprezenta a fi liberi sa gandim, sa cream, sa performam. 

Scoala de stat din Romania a devenit un teren care permite bisericii crestin – ortodoxe sa-si creeze noi adepti printre copii si sa-si exercite monopolul. Implementarea religiei ca materie obligatorie in scoala este unul dintre abuzurile facute de stat si de biserica asupra copilului. Intelectul copilului din clasele primare nu poate opera inca cu un intreg sistem metafilozofic, neavand acces la reprezentare si operare cu simboluri filozofice.

Copilul nu diferentiaza intre mit, reprezentare si simbol deoarece capacitatea lui de gậndire opereaza cu simboluri concrete, nu cu cele abstracte.  Astfel, copilul traduce educatia religioasa impusa (pentru ca este obligatorie) de scoala in acte concrete. Mesajul transmis copiilor de catre religie si profesorul de religie este ca omul, din nastere, este pacatos (conform „Religie – cultul ortodox. Manual pentru clasa a III – a”, Editura CD PRESS, Bucuresti, 2005, pagina 6). Astfel, aceasta materie obligatorie promoveaza nepermis de mult o constiinta a autoculpabilitatii care trebuie sa-si revendice iertarea prin rugaciune, penitenta si abstinenta. Acest copil va ajunge la adolescenta si la maturitate sa refuze alimentatia, nevoile fiziologice necesare autoconservarii vietii, sa dezvolte tulburari psihice si se va retrage social, aliniindu-se cozilor la biserici pentru a obtine iertare pentru culpabilitati imaginare, fantasmate. Inteleg ca scolii nu-i pasa de acordul meu cu privire la educatia religioasa, confesionala a fiicei mele.

Inteleg ca scolii nu-i pasa nici de faptul ca alti doi copii din clasa sunt musulmani. Inteleg ca sistemului de invatamant romanesc nu-i pasa, doar trebuie sa sutina, de dragul voturilor ortodocsilor, cultul ortodox in revendicarea pozitiei de monopol asupra tuturor cultelor si liberei cugetari. 

 1 2 3 4 5 6 7