România, 2013. Potrivit unei analize Infografic, o dată la 3 zile se sfințește o nouă Biserică. Puterea Domnului e mare pe aceste melaguri. Suntem un popor credincios, practicăm în teorie ajutarea aproapelui, ne rugăm pentru iertarea păcatelor și recolte mănoase, pomenim morții și sfințim motoarele pe sub capotă. Avem de 4 ori mai multe biserici decât școli. Doar în Cluj sunt peste 800 de așezăminte de cult. Bacăul are cifra Bestiei, 666. Vaslui – 516. Țara lui Mazăre stă mai prost, doar 149. Asociația Secular-Umanistă din România și ubicuul Remus Cernea au tras, recent, un semnal de alarmă într-un reportaj BBC. BOR a răspuns că mai bine ca la noi, unde n-au oamenii loc în biserici decât la ei, unde se vând Biserici ”goale” să își facă Occidentul mall-uri și supermarket-uri.
Pe mine numărul turlelor mă preocupă doar indirect. Îl iau ca un indice al comunității, dintotdeauna s-au adunat enoriașii împrejurul Cuvântului predicat. Cuvântul predicat zice de bine. Zice să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți. Zice să nu furi. Să nu minți. Să nu tânjești la nevasta aproapelui sau la capra sau la măgarul lui. Să respecți, dacă se poate nu doar pe Domnul Dumnezeul tău. Ai zice că din minaretele noastre muezzin-ul sună periodic și oițele vin să primească Învățătura. Dar adevărul e altul. Adevărul e că suntem un popor nesimțit. Prin nesimțire nu mă refer la țopârlănia de-a arunca tampoane pe fereastră, sau PET-uri pe pajiști, sau scuipați pe parbriz. Prin nesimțire mă refer la nepăsarea profundă, beată, boantă, interminabilă a majorității care s-a lipsit de zeci de ani, deja, de orice responsabilitate socială. Te înșeli, mi se va spune, uite partidele politice, uite societatea civilă, uite ONG-urile, uite activiștii, uite micii întreprinzători, uite industriașii, uite eroii, uite martirii, uite figurile de ceară ale înaintașilor, uite gloria, uite patria, uite românismul de la vlădică până la opincă. Le văd, am să răspund. Le văd și mă cutremur. Popor de cerșetori și de mâini întinse, de interese private și de fiecare cu aia a mă-sii, neam de cârcotași și de oportuniști, tendință la gloată și pasiune la coadă, o foame nestăvilită de-a-ți cheltui sărăcia pe coșuri pline prin magazine unde îți cheltui bănuțul făcut la alb, mai mult la negru, și venalul dispreț pentru:
– învățători, profesori, educatori. Se oferă în alternativă educația maselor care trăiesc în România și asta le ocupă tot timpul
– poliție, procuratură, justiție în general. Se oferă în alternativă dreptatea cu barda sau cu camera de televiziune
– sănătate, medicină, personal medical. Se oferă în alternativă vracii, vrăjitoarele, leacurile băbești și pastila de Plafar
– spiritualitate. Se oferă în alternativă profesarea unei religii de Stat, descurajantă și anacronă, goală de tradiții și plină de var, pardon har.
Cineva va veni să spună că Statul nu educă. Cineva va veni să observe că Guvernul nu dă destui bani pentru ”reforme” în domeniile sus-numite. Cineva va veni să reclame furturi și hoții. Cineva va veni să denunțe inerția autorităților. A autorităților. E ca și cum ai admite că, în fața autorității, individul nu are nici o putere.
Asta în timp ce trăim într-o democrație. O crație a poporului, adică acolo unde poporul cică își numește delegați care să decidă, printr-un vot al majorității, asupra binelui și răului pentru popor. Suavă deziluzie. Suav delir.
Uite ce suntem de fapt. Înapoiați, analfabeți, disfuncționali social și muribunzi pe scala valorilor, drogați cu mass-media și veșnicul pomelnic al morților stupide pe drumuri, prin câmpuri și prin sate unde un copil de 5 ani e omorît în bătaie. Anesteziați, ignoranți, trecători pământii prin praf de basculantă în timp ce un alt copil obez moare de obezitate. Suspicioși, vulnerabili, ușor de dus cu zăhărelul, mai degrabă creduli decât credincioși de fapt, fataliști, obedienți, lași, meschini, o adunătură în zile bune și o împrășteală în rest, verzi când se cântă imnul și grabnici să scuipăm sămânța în timp ce se dă lumină (sau ouă, carne, bilete gratis la Vanghelioane). Diseminăm grosolan panseuri vecinice despre un trecut mai degrabă falsificat al gloriei României și ne umflăm vena gâtului admițând că am avut, și avem, torționari pentru ca o săptămână mai târziu să uităm, că doar din uitare ne-am născut, în uitare ne ducem, unde toți uitucii se duc aleluia aleluia aleluia. Prăsim pui vii și îi hrănim cu lapte la cutie, masă de manevră pentru ziua când, triumfal, vor umfla rândurile la coada unui alt fast-food sau pe vreo plajă în timp ce băieții taie shaorma cu lama. Homofobi, antisemiți, suntem propria noastră anti-materie. Agitați, nespălați, primul lucru la care facem economie e igiena, apa noastră la butelie e cu bacterii farmaco-rezistente în timp ce pasta de dinți moare prin dulăpioarele de baie de o eternă plictiseală iar guvernul a ridicat gratuitatea la plombe. Absurzi, isterici, plini de suprafețe și fără volum, verzeala zidurilor pe o istorie căreia îi dărâmăm periodic zidurile pentru un nou cubicul în care să plasăm două costume și trei cuiere, lacrimoși la mesajele periodice naționaliste, posesorii Marii Cruci și a Marelui Închin și-apoi dă-i cu sula în gură, cu sula în coaste, cu capra moartă și capra vecinului, cu micii și marii corupți, cu tot înainte era mai bine dar tot, înainte, s-a furat.
Surpriza subsemnatului, la finele unei confruntări cu realități conjuncte, e că din mijlocul unui astfel de gunoi, a turbăriei care e țara mea, răsare prielnic, periodic, uluitor speranța. Excepțiile de la regulă. Insulele de oxigen. O revoltă unanimă la majoritate, o presiune a imbecilității forțează structura cristalină de carbon. Cred că avem printre cele mai frumoase povești. Cred că româna e printre cele mai frumoase limbi. Cred că uterul diform al patriei mele a născut copii frumoși pe care i-a renegat ca mai apoi să le plângă plecarea și, ca părinți de bastarzi, ne-am asumat progresul abia după ce ne-a părăsit. Profeți avem în supra-medie la mila de locuitori dar nici unul în țara lui. Iar forfota patriotardă, ce ironie, vine mereu de la cei plecați. Cei care își regăsesc vocea și luciditate abia după ce exhală, la o perioadă, toxina românului trăit printre români și de la o distanță confortabilă oferă soluții, trimit bani, ignoră permanența acestui morb dintre noi, care umblă prin și printre noi. Suntem o cultură asasină speranței cu același tumult de-a o vedea renăscând, dar nimeni nu va spune Speranța a Înviat, Adevărat a Înviat. E doar un Ou roșu spart în capul altui Ou, și-apoi mâncăm bănuțul.
Asta e țara în care trăiesc. Țara mea, a părinților mei, a bunicilor mei și bunicilor bunicilor mei. Nu e mai bună decât țara ta, sau țara lor. Și uneori nu e nici mai rea. Nu e mai uitată de Domnul decât cele dimprejur pentru că Dumnezeu nu e român decât pentru români în timp ce românii îi evocă acneea prin pustule cu crucea în vârf, bube ca ale lui Iov în timp ce vin câinii și le ling și Dracul stă și se minunează și Domnul ne dă, și Domnul ne ia, și noi rămânem tot cu Domnul. Săraci cu Duhul, săraci în Duh, așteptăm să ne pice moștenirea vieții care va să vie. Și, ca americanii, se tot dă ne-venită. Și ne pasă până încetează să ne mai pese. Și-apoi ieșim din nou pe străzi. Umblăm. Spurcăm. Uităm și-apoi iertăm din lipsă de aducere aminte.
G
andreanum & co 