Cine sunteți ”noi”, Moise?

Moise Guran a scris multe lucruri simpatice de-a lungul timpului. Lucruri simpatice, ergo mi-e simpatic și autorul lor. Corolarul nu se aplică, totuși. Am să explic imediat de ce. Devreme ce magma medicilor a început să se agite vulcanic Moise Guran scrie de curând un articol cum că ”noi” suntem adevărata problemă. Materialul e presărat cu câteva ștrasuri economice și-apoi conține a) câteva gogomănii, b) câteva enormități și finalmente c) un număr ce-i drept limitat de tâmpenii. Ca să mă întorc la corolar, dacă textul include ante-menționatele aberații nu înseamnă nici că autorul e aberant, nici tâmpit. E posibil, în lirismul patologic de care suferim periodic și care nici pe mine nu mă ocolește, că alunecăm în scenariul colectiv de grup și-apoi cântăm, cu jare și dor, balada popii din Rudeni.

Doar că în dimineața asta mie nu mi-e a cânta.

Astfel că, dacă tot dezbatem public o chestiune care afectează vieți, de-o parte și de alta a mesei de ping-pong sanitare, hai s-o vorbim pe șleau și cu subiect și predicat. Moise, simt nevoia s-o spun și ție ca și altora în trecut: critic articolul nu autorul. Lucru cu care sper că ești obișnuit.

Chestiunea cu numărul unu (și aici arunc o privire în unghi drept și prietenului Vlad Mixich care a acreditat termenul de ”dușmani” ai medicilor). Nu pretind că pricep mintea tuturor colegilor mei, dar din partea mea dușmănie nu prea e față de nimeni. Mi-a chinuit și-mi chinui mintea să nimeresc cuvintele potrivite când deschid gura sau tasta. Am o puzderie de sentimente față de situația Sănătății românești: silă, greață, siderare, amuzament, pe alocuri croșete de ură. Dar dușmănie n-am. Și propunerea că purtătorul de halat a) are dușmani sau b) dușmănește nu e ancorată în realitate decât dacă vrei să desenezi un pastel de aproximații. Ca și ultimul procariot, proprietatea la care fac referire și Vlad și Moise se numește, de fapt, iritabilitate. Iritabilitatea medicului e firească în narațiunea deja vast cunoscută publicului, chiar dacă intră în flagrant contrast cu formația lui profesională. Că jurnalistul, punditul, comentatorul public se uită cu un amestec de angoasă și compasiune la calvarul nostru (fără să-l priceapă foarte mult) și pune-apoi ștampila propriei priceperi nu reflectă un adevăr, decât miopia observatorului. Punctul meu de vedere este destul de drastic. Să fii medic, și să cultivi dușmănisme, e o contradicție în termeni. Ah, știu câțiva confrați capabili de astfel de silnicii. Dar nu-i voi numi medici. Fac parte dintr-o specie de coioți care oricând, oriunde, și mai ales pentru un mititel pumn de arginți vor învârti putina în ax către interesul vreunei facțiuni politice sau administrative. Dar doctori? Nu, îmi pare rău.

Doi. Privind locul nostru în societate și dacă poate fi el comparat cu acela al polițistului, educatorului, preotului, pompierului sau măturătorului de stradă. Moise e de opinie că e ca și cum ai compara mere cu pere. E o opinie, merită respect. Dar e o opinie cel mult dubioasă. Pentru că trimite la percepția vulgului despre substantiv, și nu la realitatea din spatele epitetului (medic, pompier etc). Realitatea din spatele epitetului e că poți să compari un medic cu un pompier, la fel cum poți să compari un medic cu un medic. Și nu e nimic rău într-asta. Democrație nu înseamnă egalitarianism. Democrație înseamnă respect cuvenit tuturor și recunoașterea abilităților și gradelor de libertate pentru fiecare meserie. (Că tot a folosit Moise Guran analogia cu șahul)…În șah piesele nu au valoare egală. Un pion e un pion. Nebunul e nebun. Regina e regină. Fiecare societate are voie, democratic, să mizeze în dezvoltarea ei pe o anumită piesă. Eu, ca cetățean, văd sănătatea la centru și pot prezenta argumente pentru asta. Văd și legea ca parte a aceluiași crux. Educația ibidem. Nimic special la nici una dintre meserii. Mantia de mister și superbitate aruncată pe umerii ”discipolilor lui Aesculap” nu folosește nimănui. Și sugestia voalată că suntem speciali nu face bine discuției. Nu suntem speciali. Ce ne face speciali e disciminarea. Da, argumentul ”dar și profesorii sunt discriminați” stă în picioare dar e fals când e folosit ca seceră la piciorul protestului medical. Ar fi simpatic să vezi medicii că se revoltă că grădinarii nu-și primesc drepturile. Eu nu vreau să am drepturi nici pe spinarea polițiștilor, nici pe-a educatorilor. Sofismul acesta cretin a fost folosit în trecut de Eugen Nicolăescu atunci când a scos stomatologia de pe lista compensatelor și-a spus ”îmi pare rău, ori tratăm plombe ori cancer”. Vreau să trăiesc într-o lume în care tratăm și plombe și cancer, și remunerăm corect și polițist și anestezist.

Trei. Moise Guran propune că românii nu-i simpatizează pe medici. Să-mi fie iertat, dar ce verb e acesta? Ce sunt eu, un fel de Bănel Nicoliță? Trăim cumva în industria entertainment-ului unde băbuța din gradenă suspină când iese halatierul la rampă? Medicul ca arhetip social n-are nevoie să fie nici simpatic, nici amuzant. Nevoile lui sunt robuste, dar sobre în același timp. Untura simpatiei pătează, la fel cum sugestia că de fapt din antipatie socială ne-am ales noi cu mizeria în care trăim. Nu antipatia ne-a creat troaca financiară. Suntem aici pentru că am perpetuat un model. Modelul sănătății finanțată duplicitar e comunist. Dacă acreditezi ideea patiei, fie ea sim sau anti, acreditezi și ideea unei lupte de clasă. Și dacă acreditezi ideea asta, încetezi să mai trăiești într-o societate civilă care-și folosește mintea, nu viscerul, în sortarea unor vectori sociali. Prosperitatea unei lumi nu se construiește prin plebiscit la fiecare pas. Ce-ar fi dacă eu mi-aș face meseria funcție de simpatia mea în a face anumite manevre, și-a administra anumite tratamente? Toți pacienții pe care i-am văzut vreodată, și tot ce știu din sistemul sanitar e că niciodată cuvântul ăsta nu intervine în ecuația sănătății. Motivul pentru care stagnăm ca vitele în staul în ce privește emanciparea serviciilor de sănătate se găsește în cu totul altă parte, și-anume la buricul târgului, în văgăuna puterii, în biroul birocratului și-n sertarul potentatului.

Moise, nu administratorul meu de bloc decide dacă Sănătatea e finanțată corect, dacă medicul e plătit decent, dacă medicina e relevantă pentru societate. Toate acestea sunt atribute de gândire și decizie a unei clase de ”aleși”. Atenție, ”aleșii” nu sunt totuna cu ”politicienii”. Politician poate fi oricine. Poți fi și tu, pot fi și eu. Cei care sunt relevanți în dezbatere aici sunt demnitarii. Persoane care ocupă poziții de decizie într-un mecanism decizional: miniștri, parlamentari, președinte, tehnocrați. Of-ul meu e că ocupanții multor dintre astfel de poziții sunt niște simpatici, niște histrioni, niște rupți în izmene și de multe ori semi-analfabeți, a căror unică dar prosperă calitate a obediența față de partidul ocazional la putere.

Referitor la asta, observă te rog comentariul recent al lui Codrin Ștefănescu vis-a-vis de situația unor ”aleși” psd-iști, care deși sunt sub urmărire penală rămân totuși sus în sondaje. Zice domnul Ștefănescu ”ce să fac eu dacă domnul Nichita are o problemă, cât timp tot are 75% încredere”. Domnul Ștefănescu trebuie să-și țină organizația puternică în Moldova. Ce treabă are domnul Ștefănescu cu legea, unde mai găsește el om atât de popular ca primarul Nichita? Aici, găsești, de fapt, epitomul simpatiei. Politica în românia e un concurs de popularitate, și hotărârile se iau spre adăparea, și torpilarea ulterioară, a unei mase curios crescânde de imbecili manipulabili. Oameni care mușcă din cozonacul manipulator al gazetarului, al mazetei de partid, oameni care habar n-au pe ce lume trăiesc, cam care sunt drepturile lor, care sunt legile țării, ce caracter de sacralitate au ele, și la ce ne trebuie legi și reguli până la urmă. România e presărată cu pojarul anomiei și-al anarhiei înțărcuită în diverse dominionate. Și harababura asta instituțională nu e o consecință a antipatiei față de doctor. E consecința becalismului fabulos la care s-a dedat statul român în pasiunea lui de-a cheltui bani aiurea, către buzunare și mai aiurea, în timp ce niște slabi și gângavi de-ambele părți ale poveștii și-au văzut de borboroseala lor publică fără să aibă, vreun moment, conștiință civică. Tâmpenia lor a costat, și costă vieți. Și singurii care stau și numără morții sunt doctorii, și aparținătorii.

Finalmente, în privința dreptului medicului la grevă.

Moise, să ne înțelegem. Să funcționezi într-un domeniu strategic e un act consimțit de persoană. Doctorul nu e sclavul interesului național. În țări parte ale Uniunii Europene greva generală, demisia în grup și forme de protest similare au fost practicate cu succes mai ales în dialogul surzilor, așa cum îl trăim și noi aici. Nu ne luăm pacienții ostatici, pur și simplu ne ridicăm mâinile de pe plaga asta purulentă. Nu ți se pare că e un fel de ”lupul strigă lupul” în povestea asta? Cu prețul compromisului breslei medicale au trăit oameni, la fel cum au trăit cu prețul plății informale înfipte în buzunar. Devreme ce ICCJ a clarificat o chestiune și pentru ultima curcă din cătun, anume că plata informală e ilegală, și devreme ce asta trimite doctorul în pușcărie când pretinde, acceptă sau nu refuză plată informală, rezultă că doctorul respectiv (bun, rău, nu contează pentru argumentul de față) e periclitat. Suntem doctori, nu măicuțe benedictine. Asta înseamnă profesioniști angajați într-un contract de muncă, nu jurământ social. Asta presupune, logic pe mai departe, că în condiții dezavantajoase nu vrem să ne practicăm meseria. Mi se pare just și matur să facem asta, cât timp am fost la celălalt capăt al hotărârilor tâmpe care au condamnat zeci de mii de oameni la o viață de ambiguitate fiscală, legală și personală, în timp ce continuau să opereze și să consulte bolnavi. Să nu confundăm victimă și agresor aici. Statul român s-a asigurat că medicii vor fi încartiruiți într-un ordin profesional peltic, impotent și butaforic, și mă refer aici la Colegiul Medicilor, al cărui rol de reprezentare azi e minuscul, dacă nu și vetust pe deasupra.

Sistemul de sănătate socială, bazat pe solidaritate, contributivitate și finanțare centrală nu e nicăieri foarte viabil fără ca Statul să alimenteze mașinăria infernală. România a aruncat grăunțe în sistem și pretinde, alchimic, să clocim ouă de aur. Nu se poate. Ori primim ce se cuvine, ori ne oprim din cloacă. Șantajul sentimental e ce ni s-a administrat nouă în bolus de fiecare dată când astfel de dezbateri au atins masa critică. Așa s-a stricat droașca în urmă cu doi ani când din grevă am ajuns la pichet, de la pichet am ajuns la promisiuni transformate în 100 de lei la salariu și 5 lei în plus la masa bolnavului.

Moise, stimate cetățean plătitor de taxe ca și mine. Așa cum nu-mi doresc un polițist care aleargă după infractor într-un Logan fără girofaruri că n-au mai fost bani de beculețe așa nu-mi doresc nici un doctor care să opereze bolnavul cu bisturiu cumpărat din simbria personală. Las polițistul să militeze pentru girofarul lui și-mi văd de lama mea, că aia mă doare. Și dacă doctorii vor face pasul civil, și civilizat, la disobediență poate alții vor urma. În asta cred, pentru asta lupt. Și miza, pentru mine, e renunțarea la oniric, și la impresionismul vulgar atât al gazetarului dar și-al omului de stat pentru care ”medicina” rămâne o Fata Morgana. Avem oameni, confrați care știu ce e de făcut ca lucrurile să meargă mai bine. Nici tu, nici moromeții din Poiana lui Iocan nu vor putea drege busuiocul într-o chestiune pentru care n-aveți nici formație profesională, nici jargon suficient. Nu mă aștept ca tu să pricepi prevenție, epidemiologie, triaj, piramida nevoilor într-un sistem de sănătate. Mă aștept ca demnitarul să priceapă asta. Dacă nu pricepe, mă aștept ca o minte luminată să aducă un om priceput în poziția aia. Protestul medicilor, până la urmă, nu e o negociere în talcioc, e un strigăt la ordine și disciplină. Când omul de rând va fi invitat să participe la o operație am să-i dau omului de rând voie să-și dea cu presupusul despre ce e necesar la operația respectivă. Când gazetarul va vindeca măcar un caz de hepatită am să las gazetarul să propună soluții pentru eradicarea hepatitei. Dar până când o astfel de utopie devine posibilă, adică niciodată, am să mă întorc cu fața către omul care a mâncat niște pagini de carte și chiar știe ce vorbește.

Până când, Moise, va fi Sănătatea organizată de oricine mai puțin de medici? Și până când vor fi medicii un fel de slujbași la cantina comunală?

Nu, nu clamez nici simpatie, nu clamez nici lacrimă de babă de mila mea, nici osanale nici flegmă pentru doctorii corupți. Tot ce cer, și nu-mi pare mult, e un pic de bun simț. Mai are cineva bun simț în zilele acestea? Clamez un loc sub soare la fel ca în alte țări europene. Clamez civilizație. Clamez respect pentru doctor, respect pentru pacient, un pic de spirit gospodar în cheltuirea banului meu când sunt pacient, și pentru banul meu când sunt doctor. Singurul mod în care cineva-și permite, spre exemplu, un Audi la 3000 de Euro e dacă-și ia o droașcă reșapată. Așa gândiți voi toți, până la urmă, despre Medicină. Că v-o permiteți și la mâna a doua. Ei bine nu. Nu e chiar așa. Sănătatea românescă e un fel de Lăstun care e forjat pe autostradă. Și când se produc accidente oamenii se înfoaie și protestează. Tâmpiți am fost noi, generație după generație, că am mers cu tărăboanța asta și-am pretins că e limuzină, în timp ce parlamentarul se dădea jos din mașină germană, preotul își cumpăra țoale noi cu fir de aur și asfaltarul asfalta scara spre rai.

Altfel gânduri bune și amicale, Moise. Și nu te grăbi să anunți că medicii nu vor face grevă. S-ar putea să ai o surpriză.

G

Advertisements

Sine ira et studio

Fără furie sau părtinire. Așa zice Tacitus când scrie în Anale de domnia lui Augustus, apoi Tiberius, Gaius, Claudius și Nero. Nero infamul. Nero, care-a dat foc Romei. De război, și crime de război, a rămas de-atunci tradiția să vorbești la rece. Fără nervi. Fără patimă. Fără să fii partizan.

Lucru greu de făcut când ești medic și vorbești de medici. Poți fi acuzat, pe rând, de oricare dintre ele. Ori că scrii la nervi (m-am obișnuit de mult să fiu etichetat ”disperat” de diverși inspirați ai presei). Ori că – evident – iei partea breslei. Dar dacă îmi încep textul cu Tacitus, pesemne că vorbesc de un război. Și crimele dintr-ânsul.

De unde ideea? Florin Chirculescu, întâi-descălecătorul nostru, al ”noilor dizidenți”, a ieșit din lunga hibernare prijeluită de lansarea celui mai recent roman, într-un articol publicat de IPP (Institutul de Politici Publice) și preluat de Adevărul. Tema, deși grosier vastă în scop și vagă în constituție, atinge la un moment dat problema salariilor medicilor dar mai ales a ”plicului”. Ca unul care-a luptat, în ultimii ani, public pentru înlocuirea facilului ”șpagă” cu mai-adecvatul termen de ”plată informală” am avut o plăcută tresărire când am regăsit sintagma (care, în originar, îi aparține economistului maghiar Janos Kornai) în șapoul introductiv la articolul din Adevărul. Succint, doctorul Chirculescu (încă) îi spune ”plic”. Ce-o fi în plic, nu știm exact. Presupunem că bani. Admit că m-a mirat, mi-a oferit pauză și-apoi m-a lăsat pe gânduri concluzia dânsului că sistemul de sănătate a fost ”susținut” de plic, în toți acești ani. Și mai mult m-a mirat confesiunea, alifie la ipocrizie, că doctorul Chirculescu ”așteaptă” plicul.

Pentru că, deși dibaci plasată ca o raționalizare ex aequo a motivului prin care se oferă, și se acceptă, plăți informale, îmi pare că nu reflectă adevărul. Adevărul îl găsești în nuanța pierdută printre rânduri din ce spune doctorul Chirculescu, adică de fapt relația de condiționare informală prin plată, în relația medic-pacient. Plicul este o recompensă, nu o formă de plată nefiscalizată. Dar e, de fapt, banana pe care-o așteaptă maimuța ca să persevereze, ca să nu cumva să-și urmeze instinctul și să-și păstreze caracterul animal?

E la îndemână, psihologic, să propui că o breaslă a adoptat practica plicului ca să-și prezerveze motivația. Orice misiune, fie că a fost a iezuiților în Asia, sau a maicii Tereza în Calcutta, s-a bazat pe donațiile binevoitorilor. Ani lungi de muncă și cercetare au relevat că banii n-au avut tocmai destinația propusă, și uneori au fost folosiți să finanțeze cu totul alte lucruri. Prin analogie, și medicina românească a fost gândită, subtil și pervers de comuniști, drept o chestiune vocațională, apostolică, o cârciumă de kibbutz în care oferi sănătate pe roșii, lapte și ulei, și trăiești din mila publică aproximativ la fel cum trăiește sacerdotul. Doar că te închini la alt zeu, și profiți de alt șarpe. Și dacă e să mergi pe tangenta asta plățile informale acceptate de medic cam în același fel în care se pune banul la disc s-ar fi regăsit, cumva, în calitatea informală a sănătății. Adică din plic s-ar fi dus o parte din bani în zugrăveală, în aparatură, în binele bolnavului cu pricina.

Dar nu asta s-a întâmplat. De fapt, timp de jumătate de secol, medicii au acceptat că au două surse de venit. Una era salariul (fie el mic, mizerabil, infim, o scuamă pe buzunarul doctorului), cealaltă era prestația în regim aprozar în care prețul se stabilea funcție de alte reguli economice. Primitive, ce-i drept, dar totuși economice. În mizerie, totuși medicul n-ar fi murit de foame (doar) din salariu. Rezidentul, poate. Dar medicul nu. Și-atunci de ce a fost vreodată nevoie de plic? De plată?

Răspunsul istoric e că medicina a fost organizată așa mult înainte de apariția statului social. După prostituate și preoți, medicii/ vindecătorii/ șamanii au fost printre primii care și-au făcut traiul în regim liberal, profitând de cerere și ofertă. E posibil că un secol de bolșevism și totalitarism au netezit credința că sănătatea / ca și educația/ ar fi un bun gratuit, pentru toți. Dar la nivel de schemă primitivă ea n-a încetat niciodată să existe în relație cu costul. Că era un gest sacru către sacerdotul vindecător sau șaman, tainul tot trebuia oferit altfel actul ”magic” al vindecării nu se întâmpla. Banii sau bunurile respective nu erau date pentru bunăstarea magicianului, cât pentru îndestularea divinului care stătea în spatele acestuia, de fapt forța vitală care vindecă. Iacătă că, antropologic cel puțin, existența plicului nu e contingentă la vreun sistem sau vreo axă de supraviețuire cât cel mult indicativă pentru primitivismul social al românului. Fie el medic or pacient. Și astăzi aud, cu o frecvență supărător de mare, voci care spun că ”medicul tratează, Dumnezeu vindecă”. E pe cât de stupidă afirmația pe atât de corectă, dacă te uiți la necesitatea plicului. La Dumnezeu nu te duci cu mâna goală. Dacă doctorul canalizează cumva degetul supranatural în rană, nici la el n-ai cum să te prezinți ”nepregătit”. E o observație interesantă cum aceiași medici care, adeseori, formulează astfel de propoziții n-au dus-o niciodată rău, hermitic, n-au făcut din meserie o sărăcie, or viceversa.

O altă constatare e că, oricât de mitologic argumentat ar fi fost plicul, de la un moment dat încolo lucrurile au luat-o razna. Și au luat-o razna în momentul în care, acum 25 de ani, medicul s-a trezit antreprenor. Antreprenoriatul medical a avut nevoie de timp, și ani, să lateralizeze, și încă funcționează pe-o balanță șchioapătă. Diverse cazuri ajunse faimoase (a se vedea scandalul de la spitalul de Arși/ lotul Antochie) arată că, și când medicul ar fi putut bine-mersi să se ducă să lucreze în privat pe bani frumoși, tot a preferat alterantiva ne-fiscalizată, informală și deci ocultă. Cam greu să stea propoziția doctorului Chirculescu în picioare când te uiți la mamoplastii în serie făcute sub prețul pieții, cu sutele, miile, în timp ce sunt decontate de CNAS. Ce sistem? Ce picioare? Ce plic până la urmă? De fapt și de drept vorbim de o piață care-a câștigat, în ani, complexitate, până la punctul la care parazitismul informal a căpătat o nouă dimensiune, para-formală. De fapt, în democrație, plata informală a devenit legitimă, a ajuns să fie considerată tarif (vezi cazul de la Constanța, spre exemplu) și uite-așa am ajuns la discuția, și isteria concomitentă, despre ”condiționarea actului medical”.

Condiționarea actului medical e în sine o gogoriță pe care politicul a vândut-o mass-media, i.e. cum că doctorul care e un ”funcționar” (aici Chirculescu are profund dreptate când critică decizia ICCJ) a făcut trafic de influență când a refuzat să opereze pacientul care n-avea plic la el. Să fie bine înțeles. În majoritatea instanțelor, așa cum pacientul are voie să-și aleagă medicul, așa și medicul are voie să-și aleagă pacientul. Să refuzi e permis, să invoci sărăcia pacientului drept criteriu cel mult reprobabil moral, dar nu neapărat ilegal. Dacă te uiți de jur împrejur în țările pe care le-admirăm cu nesaț vei observa că, din criterii administrative dar mai mereu financiare, medicii refuză să trateze pacienți. Unde se vor duce oamenii respectivi? Asta e o întrebare grea. Când ești pacient, și ușile ți se închid, și încep să-ți bubuie mințile cum să faci, ce ambulanță să chemi, la cine să apelezi îți vine să înjuri de toți Dumnezeii și să dai cu barda în doctor.

Curios.

Curios cum oamenii care fac asta sunt de obicei, deși nu m-aș grăbi să generalizez, oameni care deja sunt subsidiați social într-o bună măsură. Oameni care oricum au fost umiliți prin pensii proaste, prin șomaj infect, prin încurajarea muncii la negru, oameni neasigurați, oameni care trăiesc de pe azi pe mâine. Nu medicul îi trădează pe ei. Ce-i trădează pe ei e însuși Statul care i-a împins, ca pe vite, într-un țarc al neputiinței. Medicul, vis-a-vis de serviciul de sănătate, e doar ultima verigă într-un lanț al nesimțirii. Ceea ce nu face nesimțirea lui mai mică. Doar o circumstanțiază. În interiorul unui macrocosm în care toți sunt egalmente mojici medicul blând, bun și empatic riscă să fie canibalizat de semeni. Nu-i fac apologetica. E un lucru observat de mult, acela că același medic care era spân în spitalul de stat când merge în privat unde e remunerat corect, și-și poate manevra practica antreprenorial, nu va fi tentat să ”șpăguiască”. De ce nu va fi tentat să șpăguiască? Pentru că în loc să i se arate pulanul i se explică regula jocului, i se arată facturierul și i se face legătura cu un contabil deștept. Pentru puzderia de medici zarzavagii de prin spitale există corolarul administrativ, statul are medicii pe care și i-a crescut, oamenii au medicii pe care-i merită.

Și – regret să văd asta la ani de zile de la obținerea unui deziderat pentru care am militat – descentralizarea spitalelor și transferul lor către autoritățile locale n-a făcut decât să demonstreze că, prin satrapii, prin gubernii, prin provinciile noastre autonome barbare spitalul e în mizerie pentru că primarul e mizerabil, prefectul e un jeg, și Consiliul local e o adunătură de lupi între oi care discută despre kebabul favorit. Să ceri medicului să fie un Sfânt e un banc bun. Tiranozaurii noștri de administratori de județ n-au nevoie de o populație sănătoasă. Că dacă ar fi oamenii sănătoși poate că ar gândi mai bine. Poate că ar trăi mai bine. Poate că și-ar plăti taxe. Poate că ar învăța să întrebe ce se întâmplă cu banii lor. Nu, plicul nu a susținut vreodată Sănătatea, domnule doctor. Plicul a susținut și a acreditat ideea că Administrația poate administra și așa, că oamenii sunt lăsați de izbeliște să bănănăie pe la ghișee, prin camere de așteptare, prin saloane și cabinete. Plicul – așa cum se discută de el public – nu e o invenție medicală, nu e un stetoscop al doctorului cu care ascultă pacientul la buzunar. E de fapt gheara administrativă care se bagă, din nou și din nou, în buzunarul din nădragul sărmanului care trebuie să rămână rob, supus, umil și smerit. Bani dai la polițist. La taxatoare. La ghișeu. La consilierul care-ți face lipeala. La aghiotantul care-ți face intrarea.

Iar noi, breasla medicală, am acceptat și acceptăm că suntem tot un fel de instituție administrativă incapabilă să se administreze. Cu un Colegiu impotent, în care se dezbat chestiuni mai degrabă ezoterice. Cu o mișcare sindicală uneori incredibilă, alteori lipsită formal de credibilitate. Trăim paradoxul etern al sindicalismului cadrelor medii care cât de cât se mai ocrotește pe sine, în timp ce sindicatele medicilor – inclusiv cel pus pe roate de doctorul Chirculescu – se dovedesc relativ nevolnice pentru că, prin Statut, nu pot sparge convenția neputiinței instituționale a medicilor de-a protesta, de fapt. De-a intra în grevă. De-a se putea pune la masa negocierilor cu autoritățile.

Îmi rămâne în minte o snoavă spusă la un moment dat de doctorul Arafat, acum câțiva ani, despre experimentul SMURD de la Târgu Mureș. Oamenii au renovat UPU de la Județean după care i-au rugat pe oameni, dacă vor să dea ceva, să o facă ”centralizat”, într-o cutie de donații. Ei bine, în loc să intre plicul în urnă ”veniturile” informale s-au redus dramatic. De ce dramatic? De ce n-a vrut omul să dea aceeași sumă, nu știu, 100 de Euro spre exemplu, pentru binele comun? N-am o explicație definitivă. Una care-mi vine în minte e că niciodată, dar niciodată n-a existat în mintea românului o entitate formată care să fie ”comunitatea”. A existat comuna, mai primitivă sau mai puțin primitivă. A existat interesul ocult, al micro-cosmului reprezentat de familie, prieteni, gașcă. Dar comunitate n-a existat. Omul vrea să dea doctorului și ca o funcție a propriului lui arivism, a potenței lui, a capacității lui de-a se diferenția de semeni. Când dă nu vrea să se facă de râs nu doar în fața doctorului, dar și-a celor din jur care, altfel, îl vor batjocori, o să râdă de el că s-a dus rupt în cur la Halat. E o stranie formă de generozitate care își are bucla de feedback în zona culturală de unde se scoboară pacientul. Poate să fie pe moarte. Poate să fie în agonie. Dar nu se va da jos din pat neîmbrăcat cumsecade, ”de spital”, și cu siguranță nu se va duce ”nepregătit” la doctor. Ai putea să trăiești o strângere în piept, un gol în stomac, mai ales dacă te-ai dezinfectat de specia asta socială de gândire. Dar ea există, și co-există în lunga, și întortocheata, conspirație a plicului.

Finalmente, plata informală ține mai mult doctorul aproape de țarină decât orice altă formă de contract socială. Acolo unde generalissimul Oprea propunea ca doctorii să fie obligați să stea – 5 , 10 ani nu contează – popriți pe plantație după rezidențiat, natura umană românească a inventat deja ”vadul” în care își face albie doctorul informalist. Doar așa rămân doctori în provincie, pentru că prin volum își rotunjesc veniturile. Doar așa aduc comunitățile doctori, prin speranța că-i vor gratula, a se citi omeni, cât timp oameni sunt și suntem. Plățile informale au explodat, paradoxal, în aceeași perioadă în care a început Marele Exod al medicilor. Și n-au explodat că s-au împuținat medicii. Nu. Medicii, inițial, s-au împuținat între ei. S-au mâncat. S-au ros pe la articulații. S-au dat în gât. S-au dat în fapt. Și-au organizat veritabile rețele, și rețete, para-antreprenoriale. Care cu rețete fictive. Care cu clinicuțe și farmacii satelite. Care cu firme de salubrizare, sau de oferit servicii conexe sanitare, materiale, consumabile, botoși, mănuși, siringi, perfuzoare. Astfel că de la un punct încolo plicul, plata informală a devenit un avant-propos la saltul în privat al pacientului care a fost, ulterior, invitat să se trateze la două capete. Regim hotelier de pensiune în privat. Regim exclusivist, în fața altor melteni, la spitalul de Stat.

Oamenii sunt răi. Și medicii sunt oameni. Să închei, fără furie și părtinire, războiul plicurilor presupune mai mult decât emanciparea salariilor medicilor. Presupune să notezi, în minuție și cu verb, ramificațiile practicii. Eu am propus fiscalizarea ei sau decriminalizarea plicului, plecând de la situația de la Mureș, anume că va fi mult mai puțin atractiv pentru medic, respectiv pacient, să ”pluseze” la poker-ul plicului dacă vor trebui să taie chitanță. Nu mizez că medicii își vor crește veniturile. Nu. Veniturile lor vor scădea. Dar vor scădea într-o zonă relativă, confortabilă, în care tentația de fraudă și de lăcomie să fie preîntâmpinate de alt gen de contract. Un contract cu hîrtie sub el. Un contract cu semnătură și declarație la ANAF.

Vine ziua când am să zic ”adio plic” prietenilor mei doctori. N-am să le zic vreodată ”adio Sănătate”. N-am tânjit, nu tânjesc și n-am să tânjesc vreodată după o plată informală. Din 10 ani de practică medicală independentă, doar 2 i-am petrecut prin spitalele de Stat ale României. Deci sunt prea puțin contaminat de ”conspirația gentililor”. Cei doi ani, în schimb, sunt suficienți încât să am luciditatea de-a fi scris despre toate astea onest, și în deplinătatea cuvintelor folosite.

G

Noi să fim sănătoși!

Ante scriptum: În acest text sunt folosite copios formulări gen: ”1: 1500”  care reprezintă șansa, dintr-o anumită cifră, că se întâmplă un eveniment oarecare. Aici moartea lovește un om din 1500.

Cea mai grea întrebare, când am fost la Alba Iulia cu grupul de vaccinologie, a venit de la un părinte din sală. Admitem că vaccinurile își fac treaba. Admitem că toxicitatea lor e foarte mică, dar nu diferită de zero. Admitem și că vaccinurile nu cauzează autism. Admitem, în același timp, că o dată la un milion de cazuri, un copil dezvoltă totuși complicații grave după ce primește un vaccin. Poate că moare. Poate că rămâne cu probleme grave de sănătate. Până unde merge medicina, de fapt? Și, urma întrebarea, merită să ”sacrifici” măcar un copil în scopul de-a imuniza o comunitate?

Când am început să răspund, admit că nu știam încotro am s-o iau. Și eu am un copil. Și primul reflex este că n-am să-l sacrific. De ce s-o fac? Și cine-ar îndrăzni să-mi ceară asta? Răspunsul emoțional e ”nu”, nu merită nici măcar un copil sacrificiul.

Dar am stat să mă gândesc mai atent, astfel că răspunsul meu a fost următorul:

În anul în care tatăl meu a fost operat pe creier, doctorii mi-au pus în față un formular de consimțământ informat înainte de procedură pe care tata a fost obligat să-l semneze, împreună cu un membru al familiei. Acel membru al familiei am fost eu. Erau discutate acolo potențialele complicații, atât înainte, în timpul, dar și după intervenție. Printre ele – moartea. De unde moartea obișnuia să fie un obiect abstract, pe foaia de hârtie mă uitam și era ceva foarte concret. Și avea și o cifră lângă ea. Tatăl meu avea 10% șanse să moară în urma, sau din pricina, operației. Straniu nu era că mă uitam la procentul respectiv. Straniu e că m-a lovit realitatea, că în ziua respectivă urmau să fie cel puțin 10 operații. Și poate că un om va muri. Un om care, ca și tatăl meu, va fi semnat că e de acord cu intervenția. Am avut un moment de panică. Cine stă să numere că, în același timp, șansele de reușită erau de 90%? Și-apoi mai era și al doilea adevăr care-mi pălise mintea. Ca să ajungă la cifra asta, medicii operasă inumeri înainte de aceeași problemă. Din care 10% muriseră. Nu era un număr oarecare. Era un număr construit pe rezoluția altora care, voluntar, au acceptat o intervenție în timpul căruia s-au petrecut. S-au dus. S-au sfârșit. Au expirat. Exitus. Adio. Pe veci.

Nu prea ai de ce să legi informația asta. O șansă din 10 o fi mult? O fi puțin? 

Am dat peste un tabel informativ făcut de americani (da, acei americani și ideile lor năstrușnice) despre ”șansele de moarte asociate cu activitățile zilnice”. O adevărată comoară informațională. Afli tot felul de lucruri compilate din statistici. Spre exemplu ai cam 1:100.000 șanse să mori dacă sări cu parașuta. Sau dacă dansezi la o petrecere. E mult mai periculos să te dai cu deltaplanul, prin comparație (1:560). Să faci box e mai sigur decât să te dai cu zmeul (1:2200) dar mult mai periculos decât să faci scufundări (1:34.400). Cel mai sigur, din statistici, este să o arzi la calculator. Sau să scrii pe blog. Să joci table. Sau șah. Bine, nici șahul nu mai e ce-a fost odată. Riscul să mori când joci șah există. E mititel rău, dar diferit de zero. Un om din 200 de milioane a jucat șah și-a murit.

Un vaccin e la fel de sigur, statistic, ca înotul, alergatul prin parc, datul cu placa pe pantă, sau cu schiurile pe pârtie. Tatăl meu, prin analogie, avea aceleași șanse să moară ca un alpinist care se decide să urce pe Everest. 

Dar viitorul? Americanii au făcut niște calcule foarte simpatice. Stimate cetățean, dacă mai ales trăiești pe continentul cu pricina, în anul care urmează ai 2 șanse dintr-un milion să mori accidental, împiedicat de o bordură sau bolovan (1:500.000). Ai 3 șanse la milion să cazi de pe scaun sau din pat, și să-ți rupi gâtul (1:366.000). Mare atenție la trepte sau scări, sunt mult mai periculoase decât mersul pe plan plat (1:180.000). Și nu cumva să te sui pe bloc, tabelul spune că doi la milion vor cădea de la înălțime. Și, ca să închei acest scurt delir al micilor riscuri, Zeul proporțiilor spune că ai o șansă din 22 de milioane că-ți vor lua chiloții foc. Și vei muri. Nu e deloc de colo, avem în România populație suficientă pentru un astfel de incident groaznic.

În 1930, pe când Simionescu publica o carte obscură – Țara noastră – lucrurile stăteau cam așa. La fiecare 1000 de nașteri mureau 23 de copii. În fiecare an, în România, se nășteau peste 600 de mii de copii. Asta însemna că, anual, în Regat, mureau cam 14 mii de copii. Încearcă să-ți imaginezi asta, pentru un moment.

Spune Simionescu: ” partea dureroasă e că mortalitatea copiilor până la 5 ani este excesivă, […] mai mult de 60% din numărul total al morților, iar mortalitatea copiilor până la 1 an este de 1/3 din cea totală.[…] Mortalitatea infantilă în genere atinge în unele sate peste 30% din numărul născuților vii sau peste 40% din mortalitatea generală. […] Mulți copii mor mai des în prima săptămână după naștere. Mor cam pe jumătate din cei dintr-un an, în prima lună, iar până la un an moartea cosește dintre copii aproape 1/3 din cifra morților dintr-un an. Mai mult de jumătate dintre morții unui an (52%) sunt nevârstnicii, cei care n-au împlinit încă 29 de ani. […] Cauzele, în special ale mortalității atât de mari din România, sunt de pus în primul rând asupra igienei precare și slabei culturi generale în mediul rural. Debilitatea congenitală dă procentele cele mai mari de morți (39:10.000), în legătură cu subalimentația care domnește îndeosebi la sate, cât și la populația săracă din orașe. Mortalitatea mare a copiilor se explică nu numai prin debilitatea părinților, prin neștiința mamei, ci și prin lipsa medicilor și a moașelor de la țară. Slăbirea mamei, sifilisul, alcoolismul duc la slăbirea copiilor și la expunerea la tot soiul de boli din primele zile de naștere. Marea mortalitate printre sugaci o dă diareea, fie prin alimentarea cu lapte de vacă, fie din mâncarea fructelor crude; debilitatea copiilor este o cauză principală. După diaree, pneumoniile și tusea convulsivă seceră mulți copii mici; 78% dintre copii morți înainte de un an aparțin la familiile (sic!) în care mama e analfabetă

Hai să descifrăm un pic cifrele. Asta înseamnă că, în fiecare an, vreo 4500 de copii mureau până să împlinească un an. Dintre ei, cam 3700 de tuse convulsivă sau pneumonii. Asta era realitatea, înainte de vaccinare. În 2012, adică 80 de ani mai târziu, lucrurile s-au schimbat. Mortalitatea infantilă a scăzut, în mediul urban, de aproape 4 ori (6.6: 1000). În mediul rural, adică la satele de care vorbește Simionescu, rămâne inacceptabil de mare (11.8: 1000). Totuși, moartea de cauză respiratorie nu mai reprezintă aproape 8 din 10 cazuri de morții în primul an de viață. În fapt, moartea de tuse convulsivă sau pneumonii a scăzut până pe la 4%.

Ce a făcut diferența? Două lucruri: antibioticele și vaccinoterapia. Ce-a rămas la fel? Analfabetismul, de multe ori, sărăcia, clișeele alimentare (laptele de vacă, fructele crude etc) și mai nou absența medicului și a moașei în mediul rural.

Întrebarea dacă merită un copil sacrificat ca un milion să trăiască se bazează pe un artificiu grosolan de argumentație pe care îl folosesc anti-vaxxer-ii de pretutindeni. Nu există pe lumea asta ONG-uri care să militeze împotriva datului cu placa pe pârtie, sau împotriva jogging-ului în parc, pentru că o dată la un milion cineva moare la ski sau în parc. Cam cum ar suna să spui: ”ești pregătit să-ți sacrifici soțul pentru ca alți oameni să facă mișcare prin Herăstrău”? Aude cineva de vreo organizație care să militeze împotriva bypass-ului aorto-coronarian, unde mortalitatea e de 1%., de zece mii de ori mai mare decât la vaccinare? Nu. E o propagandă isterică. Diferența e că oricând vorbești de copii se activează instinctul de părinte care uită de proporții, de relativitate. Se gândește în absolut. Se gândește personalizat. Se gândește cu copilul pe masă. Și ca în nuvelele lui Dr. Seuss, în numele ”copilului” personalizat se scandează infamii, se aruncă săgeți psihotice în corpul medicinei. Oamenii uită că sunt aici, majoritatea, azi, pentru că bunicii lor au fost vaccinați, au luat antibiotice, s-au dus la doctor, n-au crâcnit în front. Țâfna și gâlceava pe care-o propun se întâmplă într-o lume în care poliomielita aproape a fost eradicată, în care difteria nu se mai întâmplă, în care nu mai mor jumătate din copii la un an după ce s-au născut. Dar așa e istoria, suntem condamnați să uităm și apoi să repetăm tâmpenii cu consecințe catastrofale pentru credințe iraționale pe care le întreținem dintr-un ciudat analfabetism, o incultură cu spoi și cu iluzia verosimilului. Noul incult nu se bâlbâie, dar turuie pe nerăsuflate enormități pe care le-a citit pe-un blog, pe-o pagină de facebook. El nu se crede incult pentru că a citit ”cărți” și asta-l face apt să participe la ”discuție”. Să-mi fie cu iertare dar știința nu se face nici prin referendum, nici prin plebiscit, se face printr-un demers în care puțini sunt chemați, și mai puțin aleși.

Ce-i doresc eu copilului meu? Îi doresc să crească într-o lume în care copiii lui nu vor pica precum muștele din cauze prevenibile. În care o fetiță nu va face cancer de col uterin pentru că nu s-a vaccinat anti-HPV. În care un băiețel nu se va naște cu rubeolă congenitală. În care își va asuma riscurile, între care cel mai mare risc de moarte îl reprezintă viața însăși. Sunt norocos că m-am născut în epoca mea. Sunt norocos că niște oameni au avut curajul, acum 200 de ani aproape, să nu se dea bătuți în fața bolii, și-a morții, și-au gândit mijloace prin care epidemii care făceau ravagii să fie combătute, și mai apoi prevenite. Bunicul meu, născut în 1917, avea doar 1 an când epidemia de gripă spaniolă, a omorât peste 50 de milioane de oameni, mai mult decât toți cei căzuți la datorie în Marele război. Singurul lucru care l-a salvat au fost munții, bariera geografică în fața migrației umane care căra virusul. În 2015 munții nu ne mai apără, geografia trebuie regândită de epidemiologi. Pentru că omul bântuie. Și boala odată cu el. Poliomielita a reapărut în Siria, spre exemplu. Anul trecut autoritățile române au găsit, într-un container cu varză, migranți ilegali sirieni. Ce-ar fi dacă n-ar fi fost vaccinați anti-polio? Până și ISIS, între două decapitări rituale în numele religiei, și-au vaccinat militanții împotriva virusului. Teroriști, teroriști, dar nu tonți. Nu prea poți construi califatul cu mujahedini suferind de paralizie flască.

Curentul anti-vaccin trebuie preîntâmpinat, și trebuie preîntâmpinat viguros, argumentat și definitiv. Eu îmi asum posibilitatea că n-am dreptate. Îmi asum posibilitatea că am să fac rău în actul medical. Îmi asum, semnez și parafez în josul paginii. Și nu mă ascund după impunitatea libertății cuvântului. Eu nu pot scrie orice trăznaie și s-o propun unor entuziaști isterici că ”acesta” e adevărul, pentru că mă simt generos, pentru că nu-mi ajunge să-mi păstrez părerile pentru mine, pentru că-mi trebuie o masă de aplaudaci, pentru că așa mă gândesc că fac un bine umanității dacă diseminez niște enormități. Ce-am să răspund părintelui care s-a luat după niște bumbeni pe Internet și-apoi îi moare copilul? Că e în regulă? Nu e în regulă. N-a fost, nu este, și nu va fi vreodată în regulă să lași oameni să coacă în cazanul lor de delir.

(* Foto: doi copii fac fizioterapie de recuperare post-infecție cu virusul poliomielitic)

G

Scrisoare deschisă Mihaelei Rădulescu

Stimată doamnă,

Am citit, admit cu ceva dificultate, textul domniei voastre de acum două zile în care vă exprimați opinia. Nu mi-e foarte clar despre ce e vorba în ea. Aparent vă deranjează (1) felul în care bărbații gay se afișează în public, față de care (2) vă declarați totuși tolerantă deși îi considerați (3) anormali din motive mai degrabă biblice. Undeva printre rânduri înțeleg că preocuparea dumneavoastră, dincolo de a avea vreo autoritate în domeniul oricăreia dintre cele trei (afișat în public, toleranță sau normalitatea biblică) este maternală. Aveți un copil căruia va trebui să-i explicați cum e posibil ca doi bărbați să se sărute, să se țină de mână sau, în intimitatea lor, să fie intimi sexual unul cu celălalt. Există o anxietate de contiguitate, dacă eu am priceput bine spaima dumneavoastră, nu cumva să vă crească băiatul a) gay, b) terorist, c) cerșetor, d) drogat ori – și mai rău – d) depresiv. Propoziția princeps din purcoiul de cuvinte (mirabila sămânță, ca să zic așa) rămâne următoarea:

”Sunteți oameni anormali, oricât vă deranjeaza că vă numim așa”

Nu-mi doresc să vă schimb opinia. Mi-e la fel de indiferentă ca orice altă opinie cu care se întâmplă să mă intersectez în spațiul public. E un circ. PT Barnum spunea că esența circului e, citez, ”avem ceva pentru fiecare”. Cu siguranță și fundamentaliștii planetei trebuie hrăniți cu ceva, altfel ar muri, cultural, de foame. Drept urmare panseul dumneavoastră fobic despre orice pe lumea asta, în numele maternității, vă aparține și mi-e egal cum vă creșteți copilul căruia și eu îi doresc să nu ajungă vreodată terorist. Nu sunt foarte sigur de celălalte.

Astfel că, deși vă scriu dumneavoastră, e de fapt un șiretlic. Am să vă fac o mărturisire. Mizez pe faptul că aveți o bază morbidă de fani care urmăresc, cu sufletul la gură, fiecare eructație intelectuală pe care o produceți. Și poate câțiva vor pierde din timpul lor prețios și cu următoarele rânduri. Mă recunosc, din start, înfrânt. Eu n-am puterea de-a convinge a nurilor. Dar știu câte ceva despre a) orientare sexuală, b) terorism, c) sărăcie, d) droguri și mai ales e) depresie. Astfel că dacă doamnele care au pulsat la unison cu textul dumneavoastră vor dori și-o opinie psihiatrică le-o ofer cu drag. Deși nu e duminică. Și nu suntem în familie, ca să zic așa.

Hai să clarificăm în primul rând chestiunea normalității. Să fii homosexual nu e o ”preferință”. E o chestiune cu care te naști. Să preferi sexul oral la micul dejun pentru creșterea imunității ar putea fi o preferință. Să fii atras doar de bărbați, să te îndrăgostești de un bărbat când ești bărbat, și să fie o chestiune reciprocă, nu cred că e o chestiune de gust. Și nu doar eu cred chestiunea asta. Majoritatea planetei cât de cât stăpânită de libertate crede la fel. OMS (Organizația Mondială a Sănătății) crede asta. Homosexualitatea nu mai e boală, vezi ”anormalitate” în lexiconul psihiatric din 1973, când Asociația Americană de Psihiatrie a scos-o de pe lista bolilor mintale. Și, în 2008, adică acum vreo 7 ani, Organizația Națiunilor Unite a recunoscut în Adunarea Generală, pentru prima oară, drepturile minorităților sexuale. România a fost o țară sponsor a propunerii, alături de alte 96 de țări de pe toate continentele. Așa că nu vă supărați, cine sunteți ”noi, majoritatea”?

E posibil că dumneavoastră vorbiți de majoritatea heterosexuală a planetei, cei care respectă cumva criteriul ”biblic” al ecuației. Și, înțeleg că, în numele majorității, vă declarați agresată de comportamentul – altfel complet anodin – din cuplurile homosexuale de-a-și arăta afecțiunea unul față de celălalt în public. Mi-e teamă că, pe undeva, vă aflați într-o ușoară confuzie. Majoritatea homosexualilor nu dau ”iama” în dulapul mamei. Nu se fardează. Nu sunt ”efeminați” în sensul prezentat. Pe aceștia ”îi cheamă” altfel. Dată fiind imaginea dvs. publică m-aș feri să intrăm într-o dezbatere privind gusturile vestimentare. Vorba latinului, de gustibus non disputandum.

Dreptul de-a te afișa în public cu partenerul de viață nu ține de orientarea, or preferința sexuală, stimată doamnă. Ține de parteneriatul civil dintre stat, și om. Un om liber, în țara lui, atâta timp cât nu încalcă drepturile și libertăților celuilalt, n-are opreliște în a trăi după chipul, și-asemănarea sufletului lui. Propunerea dumneavoastră despre ce-ar trebui să facă un cuplu gay în public e talibană, și-ar trebui să frisoneze orice minte cât de cât răsărită din miriștea istoriei. Același mecanism de care vorbesc v-a permis, spre exemplu, dumneavoastră să vă căsătoriți și să încheiați respectivele căsătorii administrativ și discret fără prea mare vâlvă. În lumea normalității ”biblice” pe care-o predicați cu titlu de etalon moral ați fi fost lapidată, sumar, cu pietre după prima…indiscreție trăită. Vi s-ar fi spus, probabil de către niște bărbați bărboși, veritabili Adami și Abrahami, că sunteți o curvă nenorocită, o femeie adulteră, o Dalila, o spaima-sulii, și apoi v-ar fi înmormântat într-un loc nemarcat, și v-ar fi negat eternitatea divinității. Șansa vremurilor a făcut să vă puteți face, și reface, viața după bunul plac, în bunul văz al lumii mai mult sau mai puțin inoportunată de standardul ”moral” pe care l-ați practicat. Lumea drepturilor omului nu e făcută din două registre. Drepturi pentru toți, sau deloc, doamnă! S-ar putea să întâmpinați, în creșterea copilului, și alte întrebări la care umanitatea a găsit răspuns, anume cupluri formate din bărbat bătrân – femeie tânără (sau invers, după cum bine știți), cupluri hibride în care fiecare vine din altă căsnicie, cu tot cu copii, cupluri în care partenerii sunt de rase diferite, sau pur și simplu cupluri în care ea e din Bârlad și el din Teleorman. Cumva va trebui să-i explicați diversitatea prin ceea ce reprezintă ea, și-așa cum nu vă puneți problema orificiilor folosite în dormitor când discutați iubirea dintre-un mulatru, și-o asiatică, ați putea să păstrați proporțiile și când vine vorba de homosexuali.

Pentru că, doamnă, homosexualitatea nu e despre sex. E despre relațiile dintre oameni. Cunosc bărbați heterosexuali care au avut cel puțin o relație homosexuală în viață. Alfred Kinsey, în studiul lui istoric despre sexualitatea adulților din Statele Unite, a găsit că o treime din total avuseseră cel puțin o astfel de experiență. Dar dacă vreți să forțați relațiile la sex, doar sex și numai sex (lucru care, cumva, vă vine mănușă), ați putea să îi vorbiți copilului dumneavoastră despre modul ”biblic” de-a face dragoste. De ce să vă opriți la homosexuali? Ați putea să mergeți până în pântecele bibliei și să-i explicați cum e femeia supusă bărbatului, cum e responsabilă de păcatul primordial, cum e condamnată să-și trăiască viața în țărână și să se cace pe ea, la propriu, în durerile facerii. Și-apoi să-l instruiți să-și țină femeia de ochiul hulpav al lumii, eventual iliterată, eventual într-un bordei de lut, la cratiță, material genetic de replicat gena homofobiei. Cumva mă îndoiesc că veți face asta. Ați militat public pentru emanciparea femeii. E curios cum v-ați croit normalitatea încât să se potrivească propriilor opinii.

Doamnă, ca și dumneavoastră sunt mai multe lucruri. Sunt doctor, sunt psihiatru, dar sunt și soț, sunt părinte. Ca și dumneavoastră am un băiat căruia îi doresc lucruri în viață. M-ar durea să ajungă terorist. M-ar durea să aibă probleme, vreodată, cu adicția de substanțe. Să se îmbolnăvească de depresie. Să trăiască sărăcia. Toate sunt probleme de viață unde un părinte poate interveni, și-am să-l ajut cât pot cu oricare dintre ele cât mă va lăsa, cât am să pot. Dar dacă băiatul meu va fi gay are să fie în regulă. Mie mi-e indiferent, om să fie, tot copilul meu rămâne și-am să-l iubesc cât trăiesc așa cum e el, și-am să-mi fac partea mea să fie fericit, împlinit și integrat în lumea din care face parte. În casa mea, doamnă, dacă băiatul meu e gay, și va veni cu partenerul lui, am să-i pun pe amândoi la masă, și dacă vor vrea să rămână peste noapte am să le ofer o cameră și n-are să mă intereseze ce se întâmplă în ea, la fel cum nu m-ar interesa dacă ar fi ”straight”. Nu e treaba părinților ce e în chiloții copiilor. Și dacă va fi gay și va avea parte de talibani care îi spun că e ”anormal”, care îi cer să se ”abțină”, să se ascundă, să trăiască rușinea discriminării, știți, doamnă, ce-am să fac? Am să-l iau în brațe, am să-l sărut și-am să-l învăț cum să-i bage în pizda mă-sii, doamnă. Și-apoi am să fac același lucru și cu partenerul lui. Pentru că lumea MEA, în care vreau să trăiesc cu ai mei, doamnă, n-are loc de fundamentalism. De ură. De bigotism. De discriminare. De stăpâni și sclavi. De homofobie. E lumea în care sper să vă crească băiatul, și reciproca nu e valabilă. Nu vreau, fie ce-o fi, să-mi crească fiul preocupat de analogia gay – anormal, gay – terorist, gay – drogat, gay – cerșetor, gay – depresiv. Vreau să-și destupe mintea, nu s-o astupe cu jegul intoleranței. Și dacă va crește și va fi, cumva, în pofida a tot ce i-am zis un încuiat la minte, un rasist, un om rău, am să plâng, doamnă, și-am să-mi smulg părul din cap. Pentru că înseamnă că mi-am pierdut timpul, și zilele, și-am tăcut când ar fi trebuit să vorbesc, și alții, din speța dumneavoastră, și-au impus punctul de vedere. Nu vă faceți griji, umanitatea nu va pieri pentru că există homosexuali. Umanitatea va pieri pentru că aparent mama imbecililor e mereu gravidă. Până atunci, cu bune, cu rele, ne dăm cu părerea. Și dumneavoastră, și eu. Creșteți-vă copilul în pace. Și educați-vă normalitatea. Eu, unul, o repugn, dacă e exclusivă, nu incluzivă.

G

Homo homini pulus

Am fost avertizat, de Mihai, că în cele din urmă articolul lui despre asocierea dintre numărul de sinucideri în România și șomaj nu va conține mai mult decât un citat din conversația noastră. Și e firesc să fie așa. Am amânat momentul când voi scrie elaborat despre asta, cumva indefinit. După care, în dimineața asta, citesc că un tânăr s-a aruncat în fața metroului la stația Păcii. Vagonul i-a tăiat picioarele. N-a avut nici o șansă. E un mod oribil de-a muri. Nu că există vreo moarte romanticizabilă. Moartea, în ochii privitorului, e oribilă. Cu atât mai mult moartea prevenibilă. Acea moarte care, pe undeva, n-ar fi trebuit să aibă loc.

Am petrecut, pe Skype, cam o oră și jumătate cu Mihai discutând despre legătura, mult mai profundă în fapt decât în aparență, dintre suicid și statusul socio-economic al individului. Articolul publicat de Lancet, la care face el referire, e slab, atât în fond cât și metodă, dar a ajuns să vadă hârtia pentru că, din avion, observă un fenomen (chiar dacă  nu îl explică). Anume că secusa financiară de acum 5 ani a impactat ratele de suicid în majoritatea țărilor care au suferit-o, undeva cu 20 – 30%. Adică destul de mult.

Lucrurile sunt sensibil mai complicate.

În primul rând ai suicid și în țări bogate, și în țări sărace. Primul lucru pe care i l-am spus lui Mihai e că, la fel ca hipertensiunea sau tusa măgărească, și sinuciderea e o boală. O boală distinctă de celălalte boli psihice cu care se asociază. Să mă explic. Știm că virtual toți cei care s-au sinucis, dacă vorbești cu familia lor după aceea și faci ceea ce se cheamă o autopsie psihologică, aveau probleme diagnosticabile psihiatric. Majoritatea sufereau de depresie majoră la momentul săvârșirii faptei. Unele statistici spun 2 din 3, altele mai îndrăznețe merg până la 3 din 4. Unul din doi consumase alcool, și cam 2 din 5 aveau probleme cronice legate de consumul de substanțe, legale or ba. Pe de altă parte, dacă te uiți – epidemiologic – la cât de des se sinucid persoanele cu depresie sau consumatorii de substanțe, vezi că e totuși o minoritate aparte. În fapt, cei mai mulți care ajung să fie diagnosticați cu o boală psihică nu vor avea niciodată o tentativă de suicid. E primul indiciu că suicidul e o chestiune co-ocurentă, dar totuși distinctă, de alte boli.

Apoi vine genetica peste tine. Sinuciderea e mult mai frecventă la aceia care au un istoric familial de suicid. Multe studii, deja confirmă agregarea genetică a tulburării. Mutația anumitor gene implicate în metabolismul monoaminelor (dopamină, serotonină, noradrenalină), dar și poli-aminelor, crește vulnerabilitatea la suicid. În urmă cu niște ani de zile într-un articol care a făcut un pic de vâlvă la vremea respectivă subsemnatul, cu colegii mei de la grupul McGill de Studii în Suicid am arătat că, în familii care au în spate un membru care s-a sinucis, chiar și la aceia care nu au avut niciodată gânduri de sinucidere există un răspuns alterat la stress, adică ei au un ax de reacție rapidă la agresiune psihică afectat. Ce s-a întâmplat mai apoi, drumul pe care l-a luat cercetarea în suicidologie și rezultatele care demonstrează modificări în receptorul pentru coritzol în anumite părți din creier e istorie. Fără falsă modestie, ne-am pus și noi cărămida în cercetarea unei probleme care continuă, cumva, să fie privită miop de majoritatea psihiatrilor, și nu numai, anume cartezian, cauză-efect.

Or suicidul nu e, epistemologic, ceva previzibil cauzal. E diatetic. Asta înseamnă că există o grupă de risc. Majoritatea, până la 75% din umanitate, s-a gândit cel puțin o dată, pasager, la autoliză. Adică s-au gândit să se omoare. Dintre ei, câțiva sunt mai vulnerabili la ideea asta, până la urmă expresia unui narcisism ontologic. Dintre ei, câțiva, cu structuri specifice de personalitate și cu o biografie încărcată de adeversitate, ajung în zona critică în care dezvoltă o detresă psihologică. Noi îi zicem boală. Fac depresie, fac schizofrenie, devin dependenți de alcool etc. După care gândurile de sinucidere devin cronice, dizabilitante, obsesive. Pasajul la act nu e obligatoriu. Majoritatea fac pasajul la act legat de un eveniment de viață care e suficient încât să declanșeze o cascadă finală comună e evenimente. Aceștia sunt triggeri, factori proximali pentru o tentativă de sinucidere.

Și aici mă întorc, momentan, la discuția cu Mihai despre rolul presiunii socio-economice asupra suicidului. I-am explicat că e greu să-l judeci, poate fi distal (anume omul s-a născut în sărăcie, a trăit în sărăcie, a crescut în sărăcie) sau, dimpotrivă, proximal (omul a pierdut statut social, a suferit o rană socială prin down-shift profesional etc). Factorul distal e greu modulabil. Factorul proximale, ei bine acolo poți să intervii.

Să nu intervii, când știi despre ce e vorba, mai ales la nivel de politici de Stat, e o opțiune sinonimă cu crima. Aici Sănătatea ar trebui să aibă politici nu doar re-active (sisteme de intervenție, ambulanțe, nino-nino șamd) ci, mai degrabă, o atitudine pro-activă. Pentru că toate studiile, până la urmă, arată că maladia mintală e cea mai costisitoare pentru Stat. Dă cea mai mare încărcătură morbidă, și ce economisești prin neglijență, indiferență sau tâmpenie sfârșești prin a plăti înzecit prin intervenție eroică la momentul când are loc un dezastru. De ani de zile căutăm să explicăm același lucru autorităților de la București, și deocamdată cam degeaba.

O colegă de-a mea de la UQAM, în perioada când lucram la McGill, Danielle St-Laurent, de la centrul lor de epidemiologie, a venit într-o zi și ne-a arătat rezultatele celei mai recente anchete făcute de ei (da, ei fac anchete, noi facem doar chete, mai nou), în care arăta că, la adolescent, una din două tentative letale de suicid se petrecuse în zilele succesive unui rupturi relaționale. Quebecoșii îi spun frumos, romantic, peine d’amour. Adică suferință în dragoste. Sună prozaic. Sună neinteresant. Și, totuși, una din două tentative mortale de suicid ar fi putut fi evitate dacă cineva ar fi vorbit cu puștii respectivi despre ce se întâmplă cu ei, acum că au fost părăsiți de prieten(ă). Cam le fel și cu articolul din Lancet. Ce i-am explicat lui Mihai e că, dacă eu înțeleg cifrele bine, o felie semnificativă din sinuciderile care au avut loc în România în perioada 2008 – 2012 aveau această comunalitate, anume că s-au întâmplat unor indivizi, considerabil la risc, dar care erau în șomaj sau își pierduseră locul de muncă. Pentru ei Statul român, înafară de faptul că a prilejuit o țară în care e greu să găsești de lucru, n-a făcut nici cât negru sub unghie. Dacă faci un calcul, 500 de morți pe an, timp de 5 ani, înseamnă 2500 de victime. Adică un sat de mărime respectabilă. Dar lucrurile nu se opresc aici.

Suicidul e un fenomen cu dublă cocoașă. Ai un vârf în prima parte a vieții, și al doilea după 50 de ani. Strict din perspectiva asocierii epidemiologice între șomaj – suicid poți ridica problema poverii suplimentare pe care-o aduce statusul socio-economic alterat la persoane trecute de 40 de ani, pentru care re-conversia profesională e dificilă, hai să nu zic imposibilă. În majoritatea cazurilor re-conversie va însemna de fapt regresie profesională, acceptarea cu umilință a unui loc de muncă doar pentru că ai facturi de plătit, ai credite de rambursat, ai copii de ținut în școală. Statul român nu are, nu a avut de fapt niciodată, o politică de reconversie profesională pe orizontală, care să beneficieze de o gândire analitică și sistematică. Și-atunci ai fenomenul în domino în care șomajul devine un factor de risc proximal pentru boală psihică, oamenii de care vorbim ajung pacienți de psihiatrie, consumă timp, resurse, bani, mulți dintre ei ajung să primească pensie pentru boala lor psihică, o pensie mizeră care-i imobilizează și mai mult social, și când cortina cade, când avansează în vârstă și apar dizabilități suplimentare, prin boală somatică adăugată (fac tensiune, fac diabet, fac reumatism), perspectiva lor devine cu adevărat gri. Pentru ei sinuciderea devine o formă ciudată de altruism social. În discuțiile mele cu mulți supraviețuitori ai unei tentative de suicid, trecuți de 50 de ani, leitmotivul este că n-au mai vrut să fie o povară pentru familie. E un destin îngrozitor, și guvernanții noștri sunt nesimțiți la asta, să fi lucrat, să fi contribuit cu taxe și impozite la Stat, și apoi să fii uitat, aruncat ca o corcodușă stricată, la periferia societății.

Ca și în alte studii, România n-a fost, aparent, atât de atacată de criza financiară. Politicienii vor jubila, uite că planurile noastre de austeritate au funcționat, stăm mai bine decât, să zicem, irlandezii sau belgienii. E o concluzie falsă, bazată pe false premise. Nu ai mult loc să miști când cuțitul e deja la os. Fiecare viață pierdută, pe de altă parte, contează. Prietenul meu Frank Campbell, de la centrul de postvenție din Baton Rouge, Louisiana, a fost printre primii care a arătat, acum mai bine de 10 ani, că sinuciderea unei persoane afectează, radioactiv, un număr estimat în medie la 6 – 8 persoane din cercul imediat de egali, care în perioada adiacentă unei astfel de traume vor avea un crisc cvadruplu de morbiditate, prin boală sau, din motive deja explicitate mai sus, tot suicid. Partea nevăzută a aisbergului este că, dincolo de 3500 de victime de la începutul crizei ai un halou de aproape 30 de mii de oameni care au experimentat, la primă mână, cum e să pierzi prin sinucidere un prieten bun, un soț, un frate, o soție, o colegă de servici cu care lucrai în același birou. Durerea este cu atât mai mare cu cât, pentru astfel de oameni, nu există servicii. În astigmatismul nostru moral ne uităm cu un ochi la făină, altul la slănină, în timp ce problema comportamentului suicidar este lăsată la voia sorții.

România are psihologi. România are psihiatri. România nu are o strategie națională pe suicid. Și asta pentru că, dincolo de aparențe, România nu are specialiști în suicidologie. O spun ca unul care, deși am lăsat perioada aia a vieții în urmă, la origini sunt format ca suicidolog într-o țară care chiar a înțeles natura problemei. Guvernul canadian, la vremea respectivă, a dat câteva milioane bune de dolari pentru formarea de personal supra-specializat, prin intermediul CIHR/ ICRS (Institutul Canadian pentru Cercetare în Sănătate), autoritatea supremă reglatoare. Banii s-au dus în programe, în studii, în finanțarea unor NGO-uri ca Suicide Action Montreal, în schimbarea legislației astfel încât să poți interveni mai repede, să poți merge în școli, în centrele de reabilitare socială, la forțele de muncă șamd, adică acolo unde sunt șanse mari că ai populații la risc.

Cuvintele sunt sărace să explice cât de mare e satisfacția în momentul în care salvezi măcar o viață, și-l vezi apoi pe individ cum revine la linia de plutire și lasă abisul psihozei suicidar în urmă. Suntem tentați să ne uităm, fatalist și neputiincios, la momentul când un om decide să-și ia viața. O vedem ca pe-o fatalitate, și nu e. O vedem ca pe-un semn de alienare mintală, și nu mai e de mult. E pur și simplu o boală psihică, separată de alte boli psihice, care cere servicii și tratament specific. Pe care România nu-l dă. Pașii care s-au făcut în direcția prevenției suicidului sunt astenici, deocamdată. La Cluj Doina Cosman se luptă din răsputeri ca suicidologia română să nu moară. Asociația Română pentru Prevenția Suicidului face lobby pentru acel nenorocit de 2% care să fie redirecționat în programe. La Iași dr. Ciuhodaru a făcut și el niște pași pentru asistența de urgență a persoanelor la risc, după ce acum câțiva ani, în plină criză, au avut o teribilă epidemie de tentative de sinucidere la spitalul Sf. Spiridon. Între timp spitalul Socola a devenit Institut Regional de Psihiatrie. Vreau să cred că suicidul nu va rămâne de căruță, ca de obicei, pe lista lor de interes.

Dar vreau, de asemenea, să cred că între meciuri de baschet și plimbări cu barca actualul premier al României va întoarce privirea și către ce s-a întâmplat azi, la stația de metrou Păcii. La tânărul care s-a aruncat în fața vagoanelor și și-a sfârșit, dureros viața, din motive intuibile, dar deocamdată necunoscute. I-aș spune domnului premier, ba nu, l-aș invita pe primul-ministru să stea lângă mine la o discuție cu mama  unui tânăr mort prin suicid cu 3 zile înainte. Să se uite în ochii ei. Să îi observe cu atenție mâinile în timp ce se caută una pe alta. Să îndure privirea goală, cimentată, a părintelui care a pierdut un copil și încă nu înțelege, în vina lui de-a-i fi supraviețuit, că nu și l-a omorât, și că nici măcar el, pe undeva, n-a murit ”de propria-i mână”, așa cum încă pretind anacronicii social, anume dintr-o oarecare voință de-a muri pe care-a avut-o. Știm, de la Edwun Schneidmann încoace, că suicidul înseamnă durere psihică insuportabilă, dar știm de la Mary Asperg încoace că e și o boală genetică, și știm de la J J Mann, de vreo 17 ani, că e o diateză, ceva care poate fi surprins și prevenit. Prevenit, domnule premier, domnule angajat de poporul român să veghezi, prin politici și programe, la sănătatea populației. Nici un politician nu va înțelege vreodată cum e pentru un medic să se uite la mama, sau soția, sau fratele unui suicidar care a sucombat bolii și să admită, în sinea lui, că parte din pricina morții e și neglijența socială și lipsa de resurse. E ca și cum te uiți la un copil care-a murit din pricina unei amigdalite pentru că nu se găseau antibiotice la farmacie. În ecuația intervenției îți trebuie mijlocul, detecția, și-apoi programe eficiente.

Eu nu pot schimba faptul că există șomaj în România. Nu pot schimba faptul că găsești alcool pe toate drumurile. Nu pot schimba faptul că avem o rată mare a depresiei, că nu avem suficiente centre de tratament al bolilor psihice, că în spitalele de psihiatrie există încă mizerie și nesimțire, că fac o meserie pe buza disperării și de multe ori a eșecului. Dar tu, care citești asta, tu poți schimba asta. Tu te poți informa. Tu poți să devii. Poți să înveți. Poți să rupi vălul de tăcere din jurul fenomenului. Și dacă cineva îți spune, mai în glumă mai în serios, că s-a gândit să se sinucidă, să deschizi mai bine urechile. Și dacă îți spune cumva că are și-un plan, nu sta pasiv. Tu, anonimule, poți face o diferență. Uneori e nevoie doar de o discuție cu un psiholog. Uneori e nevoie doar de o discuție cu un confident. Aceiași prieteni de-ai mei de la CRISE (Centre du Recherche et Intervention sur le Suicide et Euthanasie), unde mi-am făcut parte din formația profesională de suicidolog, au arătat că, dintre toți factorii de protecție la tentativă letală de suicid, de departe cel mai puternic e să ai un prieten bun, un confident, cuiva căruia să-i vorbești de problemele tale. Astfel că și tu poți face o diferență. Nu te gândi, fatalist, că trăznetul nu va lovi aproape de tine. Uneori regula se aplică, dar nu gândesc că merită să ne asumăm fatalitatea în ziua în care trăim excepția de la regulă.

G

De idealism pasional, cu un pic de paranoia

Se ia un pasaj deloc aleatoriu din Psihiatria lui Aurel Romila (ed. 2004): ”Orgoliul (n.n. paranoicului) dă următoarele trăsături: rigiditate, susceptibilitate, agresivitate, duritate, pedanterie, sfidare, ironie sistematică, critică fără autocritică, mistificare (n.n. a realității), impostura, atitudinea distantă, rece, oficială, dispoziția întunecată, tendința de a face totul în numele valorilor maxime (poți crede că e un tip foarte mare în funcție de ideile care le vehiculează; în timp ce populația numește pe maniacal „fudul“, adică un încrezut de tip hahaleră și nu îi acordă prea mare importanță, paranoiacul e considerat un om fără suflet, fanatic, cu diavolul în suflet deși el se vrea un D-zeu), nemilos, necruțător, răzbunător, demascator (își poate măsura puterea prin câți a băgat la pușcărie), om de sinteze fără analize, nu are răbdare să studieze, se auto-prezintă ca un om calm, dar toți știu că dacă e atins la coarda sensibilă e extrem de coleros). Citindu-l, în 2014, pe Romila, la 10 ani de la ediția lui seminală revizuită, nu poți trage decât o singură concluzie: e fresca fidelă a politicianului român, a omului de afaceri român, a potentatului de Carpați, a dregătorului de Dâmbovița.

Există o lege nescrisă în știință. Anume că abaterile în mod obligatoriu sunt minoritare. În clipa când capătă prevalență, deci majoritate, realitatea trebuie rescrisă, normalul trebuie amendat, și aberația anterioară devine normă culturală. Și totuși cum ar putea paranoia să fi devenit, în România, normă culturală? Descrierea ei stă pe un fundament profund deviant, patologic. Notabilă, prin absență, la cel care are un delir sistematizat, cronic, paranoiac e încrederea. Atașamentul e nu doar fracturat, e rupt și pus greșit la loc. Atașamentul paranoiacului e un cocoșat la catedrala Notre Dame. Într-o țară de – grosso modo – 20 de milioane de oameni, plus vreo alte 3 milioane în diaspora, eșantionul de încartiruiți politic e sub 5%. Ei sunt totuși cei auto-propuși, hetero-promovați, satrapii democrației și pe care plăieșii îi legitimează. Suntem conduși, deci, de paranoici. Dar dacă sunt legitimi nu poți decât conchide că aceștia sunt reprezentativi pentru aspirația omului de rând, un supernatant al fibrei intime populare. Paranoia votantului e rezultatul a) sărăciei și b) răutății educaționale. Răutatea educațională e temperamental-inoculată de fundamentalismul atât laic cât și religios românesc. Pe de-o parte n-am dus războaie de cucerire niciodată în istoria noastră. Pe de altă parte ne-am cotropit de unii singuri și ne-am decapitat vârfurile cu o curioasă regularitate. Și, mai niciodată, n-am avut încredere unii într-alții. Și totuși, prin vot, aparent delegăm încredere. Aparent, pentru că – în fapt – niciodată după 1989, cu excepția lui 1996, votul pentru funcția de președinte al țării nu a reprezentat un vector al încrederii, cât o proiecție fantastică, violentă, a nevoii populației de-un nou despot, prototip al celui descris de Romila. Nimic nu s-a schimbat, și iacătă că în prezent negociem, cu vlădică și opincă, remanierea în patogenie a aceleiași tulpini. Despre paranoia, tot Romila scrie că ”nu e o fugă (n.n: așa cum e schizofrenia spre exemplu), ci o băgare în realitate, o băgare așa de profundă și așa de puternică încât doar după o lungă perioadă de evoluție i se poate descifra anomalia” (p.310). Nu mai puțin delirantă, totuși, deși delirul e sistematizat, cristalin, inflexibil. Are forță de convingere, are charismă, poate induce reacție aidoma paranoică. A se vedea isteria în masă a acoperirilor și descoperirilor de agenți secreți. A se vedea cuțitele lungi și lapidările scurte din viața parlamentară, guvernamentală, prezidențială românești. Și încă ceva. Paranoicul sperie, prin intensitate patogeniei lui, prin amenințarea pe care el o prezintă, voalat, asupra structurii normale a gândirii. Un confrate psihiatru, de pe alte meleaguri, obișnuia să spună ”când un paranoic te-a pus pe lista lui neagră e timpul să-ți faci bagajul și să părăsești orașul”.

Din două una: or sistemul electoral triază, selectează, încurajează chiar paranoici în poziții publice, or dimpotrivă, prin exact același mecanism împinge în funcție oameni vulnerabili la paranoia, și pe care dregătoria, ulterior, îi transformă, îi îmbolnăvește, îi absoarbe într-un construct aberant care e Statul modern. Statul modern așa zis ”politizat” a ajuns în poziția complet aiuristică de-a se fura pe sine însuși, de-a se război cu sine într-un mod curios, descris de Dide și Guirot drept ”idealism pasional” sau (germanicii au spus-o mai bine) Kampf-paranoia. Paranoia de luptă. Lupta e endogenă, pe dinăuntru, până la auto-anihilare sau – după cum se vede – sistematizarea ei, transformarea ei delirantă într-un complex supra-unitar.

Iar noi? Noi, psihiatrii? Noi observăm de pe margine, contemplăm cu periodic frisson alunecările de discurs ale celor care conduc, celor care decid, celor care dictează. Soluția anterioară a fost coconizarea meseriei noastre, sporulația ei, reacția firească de apărare până când timpul, și anotimpurile, o vor permite. Atipia e să vorbești, în vremurile noastre, pentru că – orice paranoiac ți-o va spune – nu știi niciodată cine ascultă.

Simptomatic e că nimeni n-a confirmat după ce a promis marea, sarea, râul, ramul. Simptomatic e că nimeni n-a dus la bun sfârșit promisiuni vreodată făcute. Simptomatic e că n-am avut decât înfrânți de sistem deveniți înfrânți, dar ai sistemului. Simptomatic e că ciuma e prin înlăuntruri, în timp ce refugiul insular al scribilor e cinismul, observația că nimic nu mai surprinde, sub sole nihil novi est, suntem anesteziați, pregătiți pentru extracție sau inoculare, mulțumiți să fim anonimi, să ne subordonăm unui număr, culori sau doctrine. Duse sunt numele, irelevante persoanele din spatele lor. Duse sunt normele, irelevante diplomele, cui îi mai pasă dacă ai petrecut o vreme căutând, citind, cui îi mai pasă dacă știi or ba despre ce vorbești. Paranoia e un sistem paralogic, o piatră Rosetta în care poți decripta același mesaj pe care Romila îl pictează magistral și îl și numește:

”complexul de aviditate“, adicã pofta, aviditate de putere care este crescutã la extrem. E unul din mobilurile care animã pe oricare dintre noi, deci tot timpul vom putea face confuzia cu realul, dar când vorbim de paranoia va trebui sã înțelegem asta ca o exagerare, o caricaturã a unei trãsãturi normale. Aceastã frustrare inițialã creeazã paranoiacului (un fel de) angoasã cronicã, pe care el o supracompenseazã prin agresivitate”.

Agresivitatea e ubicuă. E palpabilă latența ei. Recunosc diada spaimă – furie care motivează alegător, și ales. Primul nu-și găsește valențele colaterale, e insularizat, prieteni puțini, amici mulți, oportuniști gârlă. Celălalt are nevoie ca de aer de afiliere, de supuși, de ciraci, de copii de trupă. A face pasul la compromis când cineva-ți va propune înregimentare, încartiruire, ”unirea forțelor” e, pentru mine, un sacrificiu pe care orice minte liberă ar trebui să-l respingă. Un sacrificiu pe care majoritatea minților libere l-au refuzat sau, dacă l-au făcut, au trăit să spună povestea cicatricilor mai apoi. Paranoia are o radioactivitate pervazivă social, perenă, trans-generațională. Iar noi suntem la a patra generație, în curând, de politicieni crescuți în spiritul congregației plutocrate.

Ce vrea să zică, pe de altă parte, că în rândurile scrise, că în felul romantic al lui Romila de-a scrie, nu vei regăsi propria sușă paralogică, propriul sistem alternativ – dar aidoma delirant – de interpretare a realității? Oglinzi și umbre, manifestări ale non-conștientului și slăbiciuni date de deprivare relativă, de ”acel ce se întâmplă” când ți se întâmplă. Singura apărare e relativismul, propunerea că e doar o interpretare, una care poate oricând fi atacată prin argumente. Propun că accept o explicație mai bună oricând dacă acea explicație e fundamentată. Propun că dacă înțelegerea mea despre România anului 2014 e strâmbă va fi existat cineva suficient de educat încât să o îndrepte. Dar nu văd, deocamdată, decât artificii stilistice, oameni care se-ascund în spatele analizei în timp ce tratează jocul funcțiilor ca pe-un fel de golf, sau crichet, în care câștigă cel care duce mingea la steag din cât mai puține găuri. Văd oameni prinși în aceeași dihotomie tip hoții-și-vardiștii, ei fură noi scriem despre ei. Văd oameni prinși în ceața ”trăim în România”, oameni a căror prezență și crez în oamenii dimprejur e demotivată, sărăcită, oameni care de aici, din țara lor, trăiesc auto-exilați, fie că e lingvistic, fie că e literar. Iar eu mă număr printre ei, nemulțumit totuși de priceperea limitată pe care-o voi fi alocat propriei mele alienări. M-a dus unde sunt, sunt unde mă aflu.

Scrie Romila, e un final mai bun decât al meu:

”Psihiatrul trebuie sã pãstreze distanță și sã sfideze fãrã sã jigneascã sau
sã ironizeze. Dacã sunt personalitãți importante, devin cazuri istorice controversate la nesfârșit. Istoria oscileazã între a-i condamna și a-i aproba.”

Distanță, maestre? Distanța ne-a adus aici. În timp ce noi eram distanți, tăcuți în eruditismul nostru, paranoicii au proliferat, au profitat de iletrismul dimprejurule, au crescut pe spinarea unora cu intelect slab, insuficient sau deopotrivă absent, cu voci ușor de închis prin lătrat manifest. Intelectualul resimte vexația, jignirea, atacul la persoană și se va fi retras repede în cochilia. Degeaba am sfidat noi fără să jignim. Degeaba n-am ironizat. În cele din urmă absența unei diagnoze clare socială ei, noi, voi la grămadă, veți fi devenit convinși că ”aceasta-i realitatea”.

Ei bine nu. Nu e.

G

Frică, bășcălie, dispreț

Dinspre ambasada Chinei, începând cu pointe ronde-ul care dă în Herăstrău, stăteau dormitând autocarele. De Vâlcea. De Vaslui. De Gorj. De Rahova. Plin praful pe ele până departe, spre statuia Aviatorilor, unde era interzis s-o iei la dreapta pe motiv de s-a vărsat caru’ ca la Caracal. În Piață, cu cântec și voie bună, își mai lansa un catindat catindatura. Mi s-au strepezit dinții în timp ce-am scăpat o înjurătură. Bordurile erau proaspăt înlocuite pe giratorii, cică să permită o mai bună scurgere a apelor pluviale. E doar un exemplu, lista e covârșitor de mare, de hotărâri administrative făcute din peniță cu un macabru simț al umorului, și umorii. Vă plouă în case? Măcar panseluțele să nu mai sufere.

Acasă m-a pus dracul să văd cum fu, de fapt. Pe cine văd? Pe Louie în rolul vieții, crizantemă la butonieră, în poză de Hamlet, în timp ce încălzește audiența. Cică le-ar fi frică ălora din spatele lui, guvernanții, de puterea boborului. Lasă frica lor, îmi zic, hai mai bine să cercetăm frica noastră, acel clitoris mintal care ne gâdilă plăcut în timp ce își mai caută careva mâna stimulantă, mâna care se întinde, mâna care cere, mâna care spune o poveste ca Dinică în Filantropica. Și nu o blăniță, nu un apartamențel. Să fim profesoniști, ce dracu’!

În anticiparea alegerilor, din coșmelia fundală pe care-o ochea cu aplomb Louie, previzibil Guvernul Adevărului s-a pregătit de alegeri. Ram pam pam, cu selfie cu tot, domnișoara Ioana s-a pregătit să oblăduiască pentru El Grande Che și baronul bostănăriilor o pomană electorală de 500 de milioane de Euro. Care bani, comme d’habitude, vin de la 1) Educație, 2) Cultură și 3) Sănătate. Ca să nu sperie ciorile (notă pentru Active Watch, nici o referință la vreo minoritate etnică) Comandamentul n-a podidit să taie și de la propriile cheltuieli. Totul pentru organizarea bâlciului cincinal care e Sărbătoarea Sfântă Paraschivo, ce președinte avem! Simte cum îți urcă frica pe spinare, dacă ajung ăștia la putere o să fie pulbere și pucioasă. Nu e ca și cum și unii și ceilalți n-ar afirma de fapt același lucru, până la urmă o înșiruire ciudată de ipostaze kabuki. Ka înseamnă cîntec. Bu înseamnă dans. Ki înseamnă artă (abilitate). Greața e de la cât de previzibil e. Și dacă e previzibil e pentru că frica publicului o cere. Nu cumva să ne propuneți altceva! Nu cumva să lăsați banii acolo pentru copiii noștri din școli, pentru cărți, filme, teatru, nu cumva să ne tratați cumsecade părinți și bătrâni pe patul de boală. Nu! Pentru că dacă vom fi liniștiți, dacă ne piere paranoia față de sistem am putea face de-neconceputul. Am putea începe să ne gândim, vorba lui dr. Seuss am putea să ne folosim chiar și imaginația. Și cine știe unde s-ar putea ajunge. Libertate? Canci. Democrație? Ioc.

Călin Popescu-Tăriceanu a pufnit o sală-întreagă în râs (și poate nu pentru motivele prezentate) când s-a dansat cu sobrietatea, cică la el nu se dă nimic, sper că acum că am zis asta să nu plece nimeni din sală. Sfântă Născătoare, dar frica noastră nu e că nu se va da nimic! Frica noastră e că nu se va lua nimic!

Bășcălia e principala armă de reziliență a posesorului de gânduri cu care nu știe ce să facă devreme ce e iletric, analfabet și bolnav. Măcar o glumă, acolo, cu poantă în pointe! Monica Macovei, davidiană într-o lume de goliați, dă cu floricele și oglinzi în principalii contra-candidați. A trebuit să caut știrea cu lansarea candidaturii pe undeva pe la pagina 2 pe Hotnews, între timp o cotropiseră noutățile. Domnia sa propune să ”ne luăm înapoi” banii furați în ultimii 25 de ani. Dan Diaconescu, probabil, râde știrb de pe yacht în timp ce se uită. Măcar el se hotărâse să mai dea și prostimii câte 20 de mii de Euro din ei per cap de votant. Insurecția cu breton ar putea convinge mici insule de neuroticism, inclusiv prin breasla mea care, în timp ce-și face bagajele, poate că va fi tresărit că măcar un catindat observă. Indubitabil poți observa și invitația la transfer și pornografie cu minori pe care o propune biografia celăilalte aspirante la fotelul de președinte. Ion Udrea (tatăl Elenei cu același nume) povestește, pentru Adevărul, cam ca Liviu Rebreanu în Răscoala, cum în copilărie  ”Când veneam de la câmp, Găbiţa sărea pe mine, şi ea şi fratele ei, ca să ne jucăm.”  Oh ca ca! Precocitatea doamnei iertată, nu poți să nu observi în același biopic un fragment al cărei unică gemă cristalină subsumează istoria de veacuri a poporului român. Zice Cristina Vasile, fostă colegă de gimnaziu: ”Era o tipă practică, sportivă. Era implicată la orele de sport şi chiar şi acum când o văd că sare cu paraşuta nu mă impresionează, pentru că aşa o ştim toţi.” Aferim!

Nu mi-e clar, căutând în baierile minții, dacă ei ne disprețuiesc pe noi, deci îi votăm, sau dacă nu cumva noi îi disprețuim pe ei, deci îi votăm. E posibil că universala constatare a lui Negruzzi despre proști-dar-mulții vs. mulți-dar-proștii să fie cea mai frumoasă frescă a democrației de la Bătrân încoace. Cu o observație. Noi, pulimea mai cu școală, noi, sulimea mai cu ștaif, noi, boiernașii de Cărturești, noi, minim-educații, vom fi suferit totuși de o teribilă tară. Din considerente de silă intelectuală, în diverse cercuri constat, ne abținem de la zarva electorală. Ce mai contează, admit, că nu m-am dus să-l votez pe Becali la locale când era or el, or altul? Tot Becali a ajuns, și-acum în fața cutiuței mele de la bloc se cască un hău păzit de un excavator murdar de nămol până la testicule. Se lucrează la metrou, cică. Se racordează niște lucruri la rețeaua de apă, cică. Între timp mă cert cu un vecin de la blocul de vis-a-vis că de ce mi-am suit roțile mașinii pe spațiul verde. Gazon categoria I, bădie! Are și el dreptate. N-ar trebui să mai am timp să gândesc în timp ce caut seara loc de parcare. Iscusit acest stat, iscusită organizare, stai și prăjești barabulele minții și-apoi sare Corcodel cu promisiunea ”am să vă dau locuri de parcare!”. Și gata. Bifat.

Disprețul rezolvă ecuația drepturilor pentru că, în sfârșit și la urma urmei, și nu-i așa că e hazliu, râzi de mori, toți cei care ne vom abține (dacă ne vom abține) de fapt ne delegăm drepturile unei pături înfiorătoare, România de abator, România de CAP, România de băutură la alambic. Despre ultima, românul autentic Nawaf Salameh (care nu e rudă cu Salam, eh?) zice că băutura băută pi la noi,  în proporție de 90%, e evadată de fisc în România. Ce m-a frapat când am citit analiza domniei sale e că am consuma, anual, cam 100 de milioane de litri de băuturi ”pe bază de fructe” chaque annee. Nu e mult, probabil că restul e pe bază de odicolon, sau direct spirt medicinal din farmacie. La urne nu te-așteaptă nimeni cu o fiolă, sau un etiltest, nu te întreabă nimeni dacă ți-ai făcut vreun control la cap în ultimul an (din nou, notă pentru Active Watch, nu propun ca bolnavilor psihici să nu li se dea drept  la vot, e doar o expresie de stil). Cât de nărod să fii, cât de supărat, cât de bine pricepi tu situațiunea, cât de mult, sau cât de rău, te doare-n olecran, ștampila nu minte.

Bancul maxim, de când cu libertatea, e că n-ai de unde-alege tocmai când te vei fi urnit la cules. Nu știu voi, dar eu când mă uit la Klaus Iohannis nu-l văd decât pe Louie, când vine vorba de Victor Ponta aud melodia aia în care ne mințim ca la MTO, Călin Popescu Tăriceanu îmi rămâne un fel de Brânzovenescu (trădare, trădare, dar să știm și noi…), Monica Macovei tentează dar nu convinge (o separă câteva coronițe de domnul Dan, totuși) și Elena Udrea până nu se tatuează în direct cu versurile de la Deșteaptă-te, Române, pe flancul stâng al torso-ului bine conturat rămâne la culesul de roșii. Și gluma? Gluma e simplă. Voi alege orice numai Victor Ponta nu. Poate am să-l aleg pe George Constanza. Aduce a candidatul tipic la prezidențiale în România.

G