Catraniada, faza pe sănătate

”De la 1 iunie, vom afişa în cabinete obligativitatea scrisorii medicale după externarea din spital sau după finalizarea investigaţiilor din ambulatoriu. De asemenea, vom face precizarea că scrisoarea medicală eliberată de medicul din privat care nu este în relaţie contractuală cu o casă de asigurări de sănătate nu este valabilă” – spune Constantin Cârstea, vice-președinte al Colegiului Medicilor din România.

Care domn Cârstea până acum a trăit la poalele tâmpei. A tâmpei, blajinei, paralelograficei sănătăți. Care sănătate e un drept fundamental garantat constituțional. Spre aducere aminte:

ARTICOLUL 34

Dreptul la ocrotirea sănătăţii

(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.

Acest articol din Constituția României nu se referă doar la pacienții asigurați prin asigurarea obligatorie de sănătate. El nu face referire doar la medicii prinși cu arcanul în bumbeneala de legi, legișoare și normuțe. Fiind vorba de Constituție, acest articol face referire la toți cetățenii deja-numitei țări. În care trăim, muncim, trudim și – mai mult decât orice altceva – ne bucurăm de drepturi egale. În care drepturi egale intră și dreptul de-a fi pacient și de-a te bucura, potrivit legii – de atare drepturi. În care un drept, în mod particular, e stipulat prin lege:

Art. 2 (legea 46/2003): ”Pacientii au dreptul la ingrijiri medicale de cea mai inalta calitate de care societatea dispune, in conformitate cu resursele umane, financiare si materiale. ”

Ce spune domnul Cârstea, vice la CMR? Domnul Cârstea, vice la CMR, spune că în România există două tabere. Două categorii de pacienți – asigurați și neasigurați. Două categorii de medici – contractual legați de Casa Națională de Asigurări de Sănătate și medici care optează să nu contracteze cu CNAS. Și din combinatorica celor două tipuri rezultă că doar o categorie de oameni vor fi tratați potrivit legii: cei care a) sunt asigurați prin CNAS și b) merg la medici care au contractat cu CNAS.

Ceilalți rămân cu ochii în ploaie. Pentru că așa vrea Colegiul Medicilor din România care e singura instituție care eliberează dreptul de liberă practică prin care un medic poate a) trata pacienți și b) prescrie tratamente.

Colegiul Medicilor nu poate să îi spună omului unde să se ducă. Dacă vrea să meargă să fie tratat în privat pentru că nu are asigurare medicală poate să facă asta. Dacă însă e asigurat (și asigurarea e OBLIGATORIE pentru toți cei care muncesc și primesc remunerație pentru asta, vă aduc aminte), persoana respectivă prin această nouă reglementare e blocată în opțiuni, anume că nu mai poate accesa decât acei medici reuniți contractual sub aceeași umbrelă. E o încălcare a drepturilor constituționale ale unui pacient. E o încălcare a drepturilor lui de-a primi cele mai bune îngrijiri de sănătate.

Toți medicii posesori de drept de liberă practică în oricare dintre specialitățile din nomenclator au – prin pachetul de bază în servicii medicale – căderea de-a iniția tratamente. Legea nu spune nicăieri, în oferta de PSB, că prescriptorul e medic contractant cu CNAS. Legea nu obligă inițierea tratamentului de către medicul arondat, supus, umil caracatiței socialiste. Atâta că, prin această nouă prevedere, acel medic – așa cum sunt și eu spre exemplu (nu că îmi va afecta foarte mult practica, e o dispută pe principiu nu pe adevărul financiar) nu mai poate fi prescriptor a cărui inițiativă să poată fi continuată de către medicul de familie. Obligatoriu statul își interpune un al doilea specialist care, obligatoriu, trebuie să contra-facă analiza mea de caz și opțiunea mea terapeutică pentru ca pacientul să se poată bucura de toate drepturile lui garantate prin mecanismele enunțate mai sus.

Nu era suficient că Statul își ține turma de mioare cu gard electric. În încercarea isterică de-a separa pe cât posibil domeniul stat – privat în oferta de servicii de sănătate, și pentru că serviciile private au devenit un competitor serios pe piața medicală românească, mai transparente, mai performante de multe ori, mai puțin otrăvite de scursul banilor prin buzunare, Ministerul și Colegiul concură că noi, toți cei care am ales să ieșim din suveica serviciilor ”social-medicale” suntem untermenschen. Suntem sub-doctori. Iar pacienții noștri sunt sub-pacienți. Și chiar dacă plătesc asigurare obligatorie de sănătate nu vor putea să fie puși pe un tratament medicamentos de către un medic specialist ”independent” de CNAS care să fie continuat, în regim compensat, prin rețetă de la medicul de familie.

Dacă e pe așa, domnilor, de ce e obligatorie cotizația la asigurări de sănătate? Dacă tot vreți să închideți cercul de ce nu lăsați opțiunea asiguratorului privat pe piață? Astfel încât banii pe care fiecare îi virează să nu mai intre obligatoriu în bugetul ministerului. Și să fiți voi, cu ale voastre, și ceilalți cu ale lor. Și să vedem care pe care. Să vedem până la urmă cine gestionează mai bine banii contributorilor. Cine asigură costuri reale, prețuri reale, standarde corecte pentru intervenție medicală. Și eu am să fiu primul care am să-mi retrag plățile către Stat. Că e scump și prost. Și am să mă încred în colegii mei din mediu privat care funcționează cum ar trebui să funcționeze un serviciu, nu cum se întâmplă în România voastră. Eu nu cred că oamenii sunt mari admiratori ai felului în care e organizată sănătatea. Nu cred că admiră cozile, mizeria, relația medic-pacient, umilința unora și-a altora. Cred că oamenii, aceiași oameni care pompează în jur de jumătate de miliard de Euro în plăți informale către sistemul de stat de sănătate prin plic medicului vor fi fericiți să-și redistribuie acei bani în formule performante de îngrijire, pe măsură ce astfel de servicii vor lua naștere și se vor dezvolta.

Sau poate vreți să intră și noi în contract cu CNAS? Sunteți atât de buni plătitori? De ce-am face afaceri cu voi?

Formularea domnului Cârstea nu lovește în noi, medicii liberi de contract cu Casa. Lovește în pacient și în drepturile lui. Deja am o bună proporție de pacienți care optează să-și plătească tratamentul din buzunar pentru că preferă asta în locul viermuielii din fața cabinetului de medicină de familie. Ei vor continua să facă la fel, cu diferența că în tot acest răstimp continuă să plătească o taxă socială din care nu se vor bucura mai deloc sau doar în situații de severitate. Sau se vor bucura alții, necăjiții patriei și – culmea – neasigurații sau cei care produc prea puțin (sau deloc) și pe care îi finanțați prin mijloace discriminative. Unde discriminare, în aceeași lege a drepturilor pacientului înseamnă:

Art. 1
b) […] distinctia care se face intre persoane aflate in situatii similare pe baza rasei, sexului, varstei, apartenentei etnice, originii nationale sau sociale, religiei, optiunilor politice sau antipatiei personale;

La care ar trebui să fie adăugat statutul de asigurat de sănătate, mai nou, prin declarațiile Colegiului Medicilor din România. Eu nu-mi aduc aminte să fi scris vreodată pe vreo fițuică recomandările mele privind tratamentul unui pacient. Sunt rețete, formulare de scrisoare medicală, scheme de tratament tipizate care cuprind câmpuri compatibile. Vrea Statul să folosim coduri ICD? Mulțumesc, le foloseam deja. Avem și noi parafe, avem și ștampile rotunde și pătrate, dacă Statul vrea ne facem și triunghiulare. Ne facem meseria folosind aceleași ghiduri de bună practică ba, chiar, fiind expuși, ne-o facem mai precaut decât cei din sistemul de sănătate subordonat Casei. Cheltuielile noastre sunt la suprafață, auditabile, presiunea de-a face un business din asta înseamnă optimizare de costuri și de adaos comercial încât să ne prezentăm performant în fața clientelei potențiale. Suntem în liberă concurență. Ce să spunem însă de medicii care practică medicină privată în regim dual stat/ privat și care au contract cu Casa? Ei au de câștigat din asta, de fapt către ei se adresează o astfel de reglementare care, cuplată cu specificarea din contractul cadru vis-a-vis de opțiunea clară stat-privat vor fi obligați să aleagă dacă desfășoară activități private prin cota stabilită de stat (i.e. servicii private pe logistică de stat) de 60 – 40 sau, probabil 50 – 50. Din nou, Statul își ia partea leului și se asigură că și-a băgat coada într-o piață concurențială transparentă și și-a impus propriile reguli.

Pentru că prin Casă Statul poate spune ce medicamente să dau, cui să dau, cât să dau și care e de fapt ”buna sănătate” pe care statul o oferă. Pentru că avem pachet de servicii dar n-avem norme pentru el. Pentru că avem ghiduri de tratament făcute mai mult sau mai puțin făcute pe genunchi (în psihiatrie cel puțin e un dezastru). Și nimeni, dar absolut nimeni din interiorul ministerului nu face vreo mișcare care să promoveze o sănătate mai bună cât o sănătate mai ermetică. În care să știi și mai puțin decât știai până acum și să beneficiezi de și mai puțin decât beneficiai până acum. Sau dacă se poate deloc. Vrei să fii sănătos? Bine ai venit în citadela noastră. Statul tocmai a inclus o clauză de monopol.

G

Acei drogați și mașinile lor minunate

Hai că au găsit soluția la problemă managerii! Cum care manageri? Managerii de spitale! În răspuns la propunerea ministerului sănătății privind pachetul de servicii de baze incluse în asigurarea de sănătate a fiecărui cetățean, managerii de spital susțin că două lucruri sunt incorecte: 1) să fie tratați la fel și cei care au contribuit, și cei care n-au contribuit și 2) dar de ce să tratăm gratuit drogați(i)? Adică de mai multe ori, nu e suficient o dată și a doua oară să-și plătească ei?

În privința comentariului #1 am să las discuția pentru altă dată. Dar pentru că veni din nou voorba despre acest veșnic fetiș al românilor cu ”drogații” pesemne că trebuie să le clarificăm onorabililor colegi, unii dintre ei chiar doctori, cum e cu ”drogurile” pe plaiurile noastre.

Alcoolul e un drog legal. Se consumă recreațional și profesionist în România în cantități copioase, pe anumite sortimente și specialități suntem pe primul loc în Europa, ca și la morbiditate/ mortalitate asociată consumului cronic de etanol. Sunt sate de prin țară unde, intuiția îmi spune, peste 75% din morțile premature dacă nu mai bine sunt date de intoxicația cronică a defunctului cu etilice. Oamenii care consumă sunt de obicei mai săraci, mai necăjiți, trăiesc în zone cu rată mare de șomaj și adeseori se întâlnesc, vezi suprapun, cu cetățenii din categoria (1) (neplătitori de taxe). Dacă ne-am lua după propunerea managerilor am condamna undeva la 2 – 2.5 milioane de oameni la o sănătate contra-cost, acolo unde mai mult ca oricând e nevoie de o strategie națională inclusivă care să îi ia în grijă pe acești oameni. Este mistificant pentru mine că în fetișul grețos, fetid al vechii pregătiri medicale ”drogatul” (aici persoana dependentă de alcool) poate fi ajutat doar prin umilirea lui suplimentară și retragerea anumitor drepturi cetățenești.

Dar hai să zicem că nu ne rezumăm doar la alcool. Hai să vorbim despre alte droguri legale cum ar fi fumatul, cafeaua, zahărul. Când vine vorba de ele suntem mai reținuți deși mi-aduc aminte de un comentariu al profesorului Chiricuță despre paradoxul ”tratamentului gratuit al fumătorilor”. De ce să le dăm bani, să-i ardă? Cum că – vezi Doamne – în sistemul de asigurări german spre exemplu dacă dezvolți o boală de plămâni și doctorul îți zice să fumezi și tu continui să fumezi înseamnă că ești avec la tete și atunci nu-ți mai dau bani de tratament. Politica respectivă, oricât de trandafirie, pune probleme severe pe fond, o să facem același lucru cu un diabetic care dă iama în prăjiturele sau hipertensivul care aleargă vinovat cu covrigul cu sare și mac în traistă?

Și unii, și ceilalți, când vorbesc despre alcool și tutun vorbesc despre principalele două flageluri sociale, insist, sociale din România și pe care domniile lor caută să le transforme într-o paradoxală sursă de venit. Păi aici v-ați poticnit, fraților? Nu mai bine îi dăm mai mulți bani prietenului meu Eugen Hriscu la ALIAT să le explice oamenilor cum e cu lăsatul de băutură pe căi pașnice, nu cu arma la tâmplă? Nu mai bine îi dăm mai mulți bani prietenei mele Magda Ciobanu să își completeze echipa și să meargă în mai multe fabrici și întreprinderi să dea gratuit medicamente pentru asistarea sevrajului la nicotină celor dornici? Și nu mai bine facem asta din ALTE fonduri decât cele destinate pachetului de bază în servicii de sănătate?

Dar hai să zicem că am rezolvat-o cu alcoolicii și fumătorii poporului.

Mai avem de gestionat problema drogaților adevărați, dependenți de heroină, cocaină, stimulante, hidrocarburi aromatice, marijuana, etnobotanice. Aici trăim pe planeta noastră, statisticile arată că unul din 6 adolescenți vor fi încercat, în 2012, cel puțin o dată în viață un drog ilegal în scop recreațional.  Ce e și mai simpatic e că, potrivit raportului ANA există consumatori care încearcă prima oară înaintea vârstei de 13 ani (chiar dacă în proporție rară). Adică elevi de clasa a V-a, stimabililor! În vreme ce agențiile de la centru își fac rapoartele de activitate anuală în care apar termeni pompoși gen ”urmărire comunitară” și ”programe de reintegrare”, destinul autentic al unui consumator de droguri e cu totul altfel decât creionul pastel folosit în documente oficiale. Și lor, dintre toți, managerii de spital vor să le ia accesul rapid și gratuit la servicii!

Scriam că nu cred în medicina socială în România. Aidoma nu cred în persecuția și discriminarea diverselor categorii sociale pentru că, pe fond, avem o formă cronică de homofobie moștenită dinainte de ’89. Povara globală pe care o aduc acești oameni societății e net disproporționată. Ei intră mai des în sistem, petrec mai mult timp în sistem și sunt tratați cu substanțe care sunt scumpe comparativ la alte boli. Iată de ce e nevoie să fie tratați performant iar banii cheltuiți în quanta sănătății lor să fie folosiți mai redutabil decât până acum în centre specializate, nicidecum camere de gardă ale marilor spitale port-stindard ale capitalei sau vechilor capitale de provincie. Eu înțeleg pasiuna doctorilor Ciuhodaru, Cârstoiu și Pop să vorbească despre pitorescul acestor situații cu care se confruntă spitalele pe care dânșii le ocrotesc, dar dincolo de asta marea masă a ”drogaților” în grădina noastră ajunge să fie readusă la linia de plutire, or în fabulosul pachet de servicii de bază eu n-am văzut nimic care să duhnească a vești bune pentru psihiatrie în România. Suntem suzerani ai acelorași termeni paleolitici, nedemni de o pregătire medicală.

Consumul de substanțe există, și va continua să existe în ciuda entuziasmului ANA care anunța, în 2012, că România e ”mult sub media europeană” la consumul de stupefiante. Stupefiant nu e altceva decât concluzia liniștitoare a unor oameni care observă totuși că față de acum 10 ani traficul și folosirea unor substanțe a crescut de aproape 10 ori, la anumite categorii de vârstă! (Dar, hei, mai avem până la Amsterdam!).

O medicină integrată are și alte mecanisme prin care să țină individul în sistem nu doar negarea accesului la servicii de specialitate. Poți să ameliorezi partea de medicină a muncii unde (vezi propunerea doctorului Ene la cei cu permisul suspendat) să oferi pachete de servicii recidiviștilor care să condiționeze accesul la muncă/ beneficii/ prosperitate de îndeplinirea acelor ore de terapie comunitară sau urmărire comunitare. Poți să mergi mai mult în zonele fierbinți și să faci ce a făcut Alcohelp dar nu doar de pe poziția de ONG solitar, cât mai degrabă la nivel de strategie națională. Până una alta statul român își ia niște venituri foarte frumoase din accizele pe alcool și tutun, cât din ele se întorc în programe comunitare? Și cât dintre ele ajung înapoi în sănătate? Aud?

G

Sacer

Puțini oameni înafara universului lingvistic anglo-saxon pricep ce înseamnă numele de familie al Doamnei de Fier – Margaret Thatcher. Unde mai pui că e și un exercițiu logopedic de echilibristică a mușchilor limbii demn de Ion Cristoiu să îi spui corect și nu Sacer. Ironia face că în latină sacer/ sacerdotis înseamnă sfânt/ preot iar, pentru albioni, domnia sa a reprezentat un veritabil Moise prin vremuri teribile pentru sociale și artizana unei reforme profunde în sănătate. Dar dacă ai crede că Thatcher și Sacer au o rădăcină comună te-ai înșela. E un exemplu clasic de spandrel lingvistic, cel mult o alunecare freudiana pentru un candidat pe canapea. Thatcher vine de la thatch, un acoperiș de stuf folosit în Regat în zonele rurale încă din Evul Mediu, și ale cărui rădăcini sunt în saxona veche (thekkan – a acoperi cu stuff, decchen în germanica veche). Un thatcher e o persoană care confecționează astfel de acoperișuri la fel cum un Miller e cineva care lucrează la o moară (mill). E curios, și sigur o simplă coincidență, că semnificația numelui premierului căruia Margaret i-a urmat ca șef de cabinet (Edward Heath) e viroagă, deșert, bărăgan (heath în engleză în original). Curios și hazliu pentru cei care se ocupă de psihodinamica grupurilor sunt sigur.

De Margaret Thatcher mă leagă o simpatică anecdotă care servește drept pildă pentru situația în care se găsește sănătatea în România la acest moment. Autorul anecdotei este Frank. Frank e un chirurg reputat în UK și un aprig militant pentru drepturile omului, o personalitate în comunitatea medicală britanică în dreptul lui. E atât de reputat că la un moment dat BBC-ul local l-a invitat, de un April’s Fool (1 Aprilie) la un spoof, un show radio care să caricaturizeze o discuție serioasă despre, dintre toate, sistemul de sănătate britanic. Frank are o voce de bas, cam ca Iosif Sava, și poate să fie foarte brit, chiar dacă la suflet e un hackney autentic. Ei bine și vine vorba de noutățile în domeniu, cum mai merge treaba prin spitalele patriei la care Frank anunță, sobru și vag entuziast, că în linie cu cele mai clare delineații ale politicii thatcherite de sănătate Colegiul de Medicină a hotărât introducerea, în spitale, a defibriliatoarelor cu monezi. Modul acestora de a funcționa e foarte simplu, introduci o monedă de 50 p (aproximativ 3 lei) și poți defibrila pacientul. Gazda programului, la fel de sobră, elogiază inițiativa care sigur va aduce mai mulți bani la bugetul NHS (agenția lor națională de sănătate) dar se întreabă, pe bună dreptate, ce se întâmplă dacă pacientul nu are mărunți la el. Frank continuă prin a spune că o vastă campanie de informare este aproape de finalizare și va consta în sfătuirea tuturor pacienților la risc de infarct sau stop cardiac să poarte mărunt la ei în caz că e nevoie să li se administreze șocuri electrice. Comentatorul radio continuă jocul și pune tot felul de probleme, cum ar fi de exemplu dacă defibriliatoarele cu monezi vor avea succes dacă tehnologia ar putea avea și alte ramificații în domeniul practicii medicale, injectomate cu monezi de exemplu sau aparate de oxigen portabile, tot pe bază de monezi. Indubitabil inovația ar putea rezolva o cronică problemă, aceea a subfinanțării de sistem. Și așa mai departe.

La finalul orei, epuizați de eforturile reciproce de-a fi rămas serioși pe tot parcursul conversației, gazdă și invitat își urează cele bune și insistă, amândoi, că toată conversația a fost un spoof, o păcăleală de 1 Aprilie.

A doua zi dimineață, însă, un reprezentant al BBC-ului îl sună la prima oră. Frank răspunde în aceeași octavă joasă. La capătul celălalt o voce alarmată îi spune ”Sir, știți discuția pe care ați avut-o ieri cu colegul nostru?” ”Da”, spune tentativ Frank. ”Ei bine, ne-a sunat un domn care are un cămin de bătrâni, ne-a întrebat când intră defibriliatoarele cu monezi în producție că e interesat să își procure câteva”….

Cititorul informat va observa, printre rânduri, adevărul dureros spus printre rânduri: nu poți compara sănătatea cu un automat de cafea și cu atât mai puțin nu îi poți suplimenta finanțarea prin plăți informale – nicles & dimes – făcute de populație. Chiar și așa, însă, se vor găsi mereu doritori.

Anecdota lui Frank are o stranie relevanță când te uiți la exemple recente publicizate în România: Doctorul Iancu Mocanu de la spitalul Militar, sau doctorul Botez, de la spitalul Judetean din Iași, ambii reținuți de Parchet pentru acuzații pe cât de răspândit asociate cu profesia medicală pe atât de infame: luare de mită, condiționarea actului medical, rele practici. Sumele vehiculate sunt intens variabile dar fac deliciul tabloidelor. Acolo unde românul de rând se zbate să trăiască din 1000 de lei pe lună doctorul X sau Y pretind (!) exact suma asta, dublul sau uneori cvadruplul, pentru o intervenție medicală. Acești profesioniști câștigă sume care pe alocuri i-ar face invidioși pe colegii lor de breaslă din Occident, 20 – 30 de mii de Euro pe lună sau chiar mai mult. Conduc limuzine de lux, au terenuri care sunt incompatibile cu venitul lor profesional obținute, în stilul mătușii Tamara, prin moștenire sau ”donație”, și în general căpușează, copios, sărmana lor pacientură obligată (cum scrie un cotidian central în cazul lui Mocanu) să adune luni la rând bani pentru o operație făcută la Stat, unde îngrijirile medicale sunt cică gratuite pentru asigurații Casei Naționale de Sănătate.

Veți spune că sunt cazuri izolate ca secretarul de stat Raed Arafat. Veți spune ca dânsul că sunt mulți medici care nu iau șpagă. Veți propune poate, în continuare cu anterioarele, ca tinerii medici să se dedice mai mult voluntariatului ca să capete experiență. Veți sugera că poate soluția e ca rezidenții să aibă mai multe responsabilități și să poată face consultații cu plată astfel ca povara cererii să nu mai împingă oamenii la ”disperarea” de-a ”mitui” un doctor doar-doar îi bagă și pe ei cineva în seamă.

Și veți sfârși poate, spre înserat, într-un sumbru pesimism al axiomelor generissime despre România, țara în care toți fură, toți sunt corupți, toți sunt de vai-mama-lor, vai-mama-ei de țară frumoasă păcat că e populată.

Nihilismul e luxul omului deprivat de speranță sau înfometat de Nietzche. Nihilismul nu produce reformă ci doar defenestrare în grup, un fel romatic de masacru al sicariților la Masada al cărei efect nu poate fi decât, pari passu, păstrarea vechilor obiceiuri. De fapt asta căutăm să reafirmăm și unii dintre noi, dizidenții sistemului și ei, pseudo-reformatorii sistemului, că devreme ce nu putem face nimic tot ce putem face e să facem nimic. Sau, cum pretinde Colegiul Medicilor, să cerem mai mulți bani. Acei mai-mulți bani se vor duce unde s-au dus și cei dinaintea lor, în achiziții fantasmagorice, în programe care l-ar umple de invidie pe Lewis Carroll că nu s-a gândit și el la asta când a scris Alice în Țara Minunilor deși la un moment dat, profetic, cineva-anume din carte strigă, august, ”Off with their heads!” (Să li se taie capetele!). În formarea perpetuă de noi vlăstare academice pe care le exportăm Vestului care mai strigă, ocazional și peltic, în aceeași vână nietzcheeană, ”Occidentul a murit!” (vreau să mă întorc acasă…). În sponsorizarea acestei boli maligne de sistem care e demagogia, dublul limbaj, și sprâncene încruntate în timp ce mâinile se dedau una alteia pe la spate.

Economia sănătății are nevoie de o schimbare formală de paradigmă în genul, dacă e să fim puriști, reformei thatcherite: upgrade la un management hospitalier profesionist (bifat de România dar deocamdată cu rezultate dezastruoase prin interferența camarilei politice), descentralizarea financiară a instituțiilor de sănătate și responsabilizarea zonelor/ regiunilor/ comunităților locale în a ”cumpăra” sănătate la un preț competitiv pentru populația arondată lor, și, atenție, împuternicirea medicilor în a-și manageria singuri fondurile de sănătate și felul în care ele sunt obținute.

Adică, mai simplu spus, ce-am obține în România prin decriminalizarea plăților informale (eronat numite șpagă, mită, condiționarea actului medical) ar fi internalizarea unei realități sine-qua-non, cum că medicul are dreptul să pună un preț pe serviciile lui medicale. Medicul nu este un angajat al statului și nu este un funcționar. Singurele care au un preț standard sunt serviciile și manevrele medicale incluse într-un pachet unitar de sănătate, energia gri din sistem, vezi mâna de lucru, nu e o comoditate pe care Statul să o plătească generos la paritate cu șoferii și spălătoresele din minister ci are autonomie și reputație de păstrat pe care le poate negocia în comunitatea locală și, la finele zilei, medicii devin mai buni contributori la sistem prin rolul pe care îl capătă în administrarea propriilor finanțe.

E o distanță astronomică de la cele de mai sus și proiectul propus în dezbatere publică de Ministerul Sănătății în care singurul moment când doctorul ar putea să facă asta e ”la sfârșitul orelor de program”. Orbul găinilor de care suferă angajații acestei instituții e depășit doar de tendința lor la a calcula banii contribuabilului în sănătate pe principiul abacului (elegantă invenție medievală dar care nu permitea decât cu mari eforturi calcule care dădeau cu minus, motiv pentru care arabii au avut supremația comerțului vreme de câteva secole). Unde mai pui că exercițiul lapidar de arestare preventivă a diverșilor corifei ai medicinei românești prinși, rușinos, cu bani la borsetă nu face decât, temporar, ca piața plăților informale să frisoneze în direcția potrivită, până la urmă banii mulți cumpără avocați buni și singura daună pe care o suferă distinșii luați cu mâța-în-sac e de ordinul imaginii publice. În breaslă vor fi bârfiți, cineva se va bucura de proverbul invidia medicorum pessima est dar mai apoi ei, corcodușii morali, se vor întoarce la colectarea de bunuri și foloase care le țin pruncii în școală și mașina în garaj folosind aceleași mijloace.

Pentru că răul nostru e calitativ nu cantitativ.

Pentru că niște procente din PIB nu vor scoate medicul din eroarea lui fundamentală, de ordin moral, scrisă în vers egoist și comunității nimica.

Pentru că nimic nu bucură mai mult doctorul decât pacientura care n-are unde se duce în altă parte, și deci e legată ca sclavul de glie să subscrie la acest sistem care, fanariot, arată că se poate să crești taxe pe sănătate, omul bolnav scoate bani și din piatră seacă și-atunci de ce să nu iei contribuții și din alte surse ca să le dai apoi oastei domnului Astărăstoae să arate, glorios, că nici la 6% din PIB n-o să facă brânză mai bună decât astăzi doar ca să ceară, undeva cândva, 7% din PIB.

Pentru că toată piramida medicinei românești stă clădită pe impostura leadership-ului a cărui unică performanță, și trebuie observat, e că poate cânta după ureche cântecul profesiei suficient de aprig încât să lase impresie că știe, într-adevăr, de ce vorbește.

G

Detergent

Azi nu mai stiu sa scriu. Mi s-au terminat gandurile si ideile si entuziasmul. M-am golit de scop. Creativitatea e plecată pe papadii. Azi se asterne praful. Azi nu mai stiu sa pot, sa vreau, sa sper. Azi discutiile despre prostie ma lasa rece. Azi nu-mi mai e foame sa inteleg.  Nu-mi mai e sete sa aflu. Respir, usurat, ca exista legi care sa ma conduca spre un gard. Azi nu mai visez culmi. Azi nu mai sunt munte. Azi nu mai am maini murdare si negru sub unghie. Azi nu-mi mai pasa de nimic si de tot. Azi nu mai poftesc. Azi nu mai gandesc. Azi nu mai prestez in spectacol.

Națiunea română e dornică de analiză pe text, să-i dăm text spre analiză.

În ultima lună din motive relativ oculte, dar prilejuite de recenta popularizare a condiției medicului în România, Colegiul Medicilor din România s-a unit, a numărat polul de acțiune și momentul prielnic și a declarat prin persoana lui Vasile Astarastoaie că sunt șanse că luna viitoare medicii intră în grevă generală. Tresar, periodic, când citesc astfel de știri. În sinele meu e o nevoie adâncă de comuniune profesională, invidiez atavic camaraderia ortacilor pe care noi ne-o risipim prin bârfe intestine în timp ce mai împărțim, confortabil, o pâine care e bună și dulce. Doctorul Astarastoaie susține că medicilor le-a ajuns cuțitul la os. Să le fie de bine, zic, și să pună sus-numitul os la treabă. Că lipsa de bani ne macină, aparent. Că interesele medicilor sunt conjuncte, oriunde și oricum, la nevoile sistemului de sănătate (oricât de pervers sună asta de fapt). Că dacă ne dați bani vă foarte mulțumim, de fapt nimic în rest nu contează înafară de ridicarea salariului medicului rezident și-al tânărului specialist. Și când Astărăstoaie vorbește ministrul răspunde. Că se dezbat legi. Că medicul nu va mai fi bugetar. Că spitalele vor deveni un fel de struțo-cămile în care dacă ești buni faci banul, și banul te va ține să fii bun. Că pilotăm. Că aranjăm. Că să avem/ aveți răbdare.

Că să punem grija pacientului înainte.

Am ajuns deci – îmi spun picnit – să trăiesc o vreme înainte când, tătos, Ministrul Sănătății aduce aminte breslei care îi sunt prioritățile. Nu știu ce e mai hazliu, că Eugen Nicolaescu susține că indiferent de condiții medicul musai să pună nevoia pacientului înainte sau că președintele țării insistă că prăsitul e o misiune patriotică de interes național. Logic, ambele propoziții se încadrează cam în aceeași gamă La minor. Nu contează că n-ai din ce să-i crești, muiere naște-i! Nu contează că n-ai grijă de tine, ai grijă de celălalt. Partidul e-n tine și în toate ce sunt. Și visez un fel de detergent. Un fel de detergent pentru creier cu care să mă spăl temeinic de două ori pe zi și să-mi aduc aminte de lucrurile în care cred în timp ce histrionic, din dragoste de neam, onorabilii piloni de răspundere mai bâlbâie o hotărâre.

Uite ce cred eu.

Cred că medicul e un profesionist liber.

Cred că medicul are un preț care nu se negociază pe o grilă de salarizare unitară.

Cred că în cele din urmă când medicii vor deveni cu adevărat o comoditate nu va fi nevoie de grevă pentru că ne vom ralia la blândele țări europene care momentan ne importă și vom ajunge să importăm și noi.  Credeți că pleacă din România doar doctorii buni? E foarte posibil că-i vom importa pe doctorii buni din Comunitatea Statelor Independente sau Asia. O să avem pakistanezi sau indieni pe post de generaliști și îi vom plăti regește.

Cred că medicii sunt pe undeva responsabili că pleacă și-și pun palma-n-pelvis în timp ce lasă soarta familiilor lor, a prietenilor lor și-a copiilor lor în sarcina confraților în timp ce glorifică sănătatea acolo unde-o găsesc, și speră că la primul cancer sau apendicită o să-și ia neamul cu elicopterul să-l ducă să-l opereze la Bercy-sur-Mer sau unde s-o nimeri. E prerogativul fiecăruia dintre cei care pleacă să-și decidă soarta. Aidoma individualismul medicului de pretutindeni, dar originar în România este ingrațiată de lipsa lui de patriotism. Nu că medicul ar trebui să fie un patriot. Dar comunitar medicul ar trebui să își cerceteze culoarea halatului data viitoare cînd cumpără un bilet de avion.

Eu, care nu posed patriotism, am totuși o preocupare legitimă pentru oamenii care pleacă. Dorindu-le bine nu pot să nu observ ce lasă în urmă. Și în timp ce acești buratini de politicieni numără șontîc zero-urile de pe diverse contracte și achiziții privesc uluit cum doctorul Perețianu molfăie dificultățile administrative prin care o astfel de decizie (vezi reforma sistemului sanitar) o presupune, cam ca în Caragiale steagurile aparent sunt la Parlament, la Finanțe, la Muncă, la Fisc și pe la Popa Pripici. Sau dă domnul premier o Ordonanță de Urgență și i-a ploconit pe toți. Epic.

Nu vă e rușine tuturor ca, la sfârșitul zilei, să o tot troncăniți cu subfinanțarea? Și nu e simptomatic, cumva, că gura de corb a protestului sanitar e tot a celor care, cu bune cu rele, se apropie vizibil de pensie? Unde sunt oamenii tineri? La oficiul de forțe de muncă? Tot comuniștii săraci au rămas cu o brumă de spirit ideologic. Căci capitalistul nu are vreun stress, vreo greață tepidă, să înveți o limbă străină cu accent băștinos durează mult mai puțin decât să-ți convingi colegii, comunitatea, egalii că împreună cineva face ceva.

Nu, azi nu mai știu să scriu. Sunt exasperat de lemnul din limba română. Dar mâine, mâine e o nouă zi.

Și mâine am să trag aer în piept.

Și am să scriu din nou.

Și am să îmi ridic ideile din praf. Și entuziasmul.

Și am să am scop.

Și-am să-mi culeg creativitatea de prin păpădii.

Și am să știu să pot, să vreau, să sper.

Iar discuțiile despre prostie n-au să mă lase rece.

Are să-mi fie foame să înțeleg.

Sete să aflu.

N-am să mai fiu ușurat că există legi care să mă ducă în gard.

Am să visez culmi.

Am să fiu munte.

Am să am mâini murdare și negru sub unghie.

Are să-mi pese de tot și de nimic.

Am să gândesc.

Am să poftesc.

Am să prestez în spectacol.

În asta cred.

G

Verbul “a fi”. Verbul “a face”.

Există un entuziasm, zilele acestea, despre medici și medicina românească. Nu ar fi prima oară. M-am dus zilele trecute în urmă la 2007 când scriam înfiorător de asemănător, pe undeva, despre sănătatea și starea sistemului. Ironic, ministru era tot domnul Nicolăescu. România avea cam cu 15 mii de medici mai mult, contribuția la bugetul de stat era sensibil mai mică, la fel și alocarea de fonduri pentru clinici, spitale etc. Ce inseamnă șase ani? Enorm. Nu foarte mult în devenirea unui popor, o viață de om pentru mine. Că în 2013 încă mai avem o dezbatere despre rolul sănătății în viața individului, și-a ofertantului de servicii, mi se pare relevant pentru discuția care urmează.

Și atunci, ca și acum, blocajul e la nivel de bani. Percepția publică e că nu sunt bani. Cred că percepția publicului e eronată, indusă ce-i drept de diatribele interminabile ale unor oameni obișnuiți să țipe la televizor, cam ca în povestea cu băiețelul și lupul, ”guvernarea anterioară v-a furat banii”. Grețosul ”băieții deștepți”. O categorie iluzorie. Lauda laudelor, am mai prins un băiat deștept.

De ce-o fi băieți deștepți doar cînd vine vorba de furat? Și de ce e asta o formă de deșteptăciune?

Cine va avea curiozitatea să îi citească cele două cărți autobiografice va descoperi că Ayaan Hirsi Ali are de fapt răspunsul la întrebările de mai sus. Ayaan Hirsi Ali e o militantă pentru drepturile omului și ale femeii în societatea musulmană. E născută în Somalia, a emigrat în Olanda unde a fost și membră a Parlamentului, e urmărită ca și Salman Rushdie de radicaliști islamici și există un preț pe capul ei. Motivul? A criticat Coranul și pe Profet. A vorbit despre mutilarea genitală a femeilor în țara ei de origine în numele purității. A făcut un documentar cu Theo van Gogh numit, succint, ”Submission”. Theo van Gogh a fost omorît cu lovituri de cuțit și pe corpul lui sângerând a fost lăsat un bilet pentru Ayaan. Urmezi. Rândurile următoare nu sunt despre războaie religioase însă.

În Nomad Ayaan vorbește pe larg de eforturile pe care a trebuit să le facă atunci când a aflat de existența banilor. În Somalia majoritatea oamenilor se descurcau folosind sistemul imemorial de troc. Prețurile erau estimate în alimente, animale și bunuri în general. O anecdota simpatică povestită în cărțile ei e cum, la scurt timp după ce a dobândit statutul de refugiat, a aflat că are posibilitatea să facă un împrumut la bancă pentru mobilarea casei. Era prima ei casă, goală dar curată. Avea pereți și ferestre. Avea apă curentă la robinet. Ayaan s-a dus și, dintr-o semnătură, a primit 5000 de shilingi. O sumă colosală pentru cineva care începuse de la câteva sute pe lună sub forma unei alocații sociale. A plecat de acolo cu sentimentul că e cel mai bogat om de pe planetă, s-a dus cu colega ei de apartament la primul magazin și au început să se uite la canapele, dulapuri, covoare, draperii. În particular un covor deosebit i-a atras atenția. Era superb. L-a vrut. I-a zis vânzătorului ”vreau covorul ăsta”. Vânzătorul s-a uitat, amuzat, și a întrebat-o – ce-i drept – sunteți sigură doamnă? Ayaan avea o bucățică de plastic în buzunar care îi dădea siguranță. ”Da”. Zis și făcut, cartonașul magic a trecut prin POS și Ayaan a plecat cu covorul dorit din magazin.

Costase 4800 de shilingi.

Seara au venit în vizită prietenii ei olandezi să vadă cum și-a mobilat casa. Au rămas obnubilați când au văzut ditamai covorul de lux în sufragerie iar în rest aceeași sărăcie lucie.

S-au scandalizat.

Ayaan cum ai putut să faci așa ceva? Nemernicul a profitat de tine! Și au dus covorul înapoi dar era prea târziu. Comunitatea a organizat o chetă și fiecare i-a făcut cadou lui Ayaan cuțite, furculițe, scaune, perne și așa mai departe. Necesarul unei case. Ayaan era zdrobită.

E posibil că și noi, ca și Somalia, venim dintr-o civilizație tribală în care banul nu are valoarea lui standardizată. România e o țară săracă unde trei sferturi din populație supraviețuiesc cu aproximativ 150 de Euro pe lună. Cam cât dau eu pe motorină dacă am grijă să nu conduc foarte repede și numai în oraș. Asta înseamnă că majoritatea populației nu poate cuprinde cu privirea cam cât înseamnă un milion de Euro sau, și mai rău, un miliard. E prea mult pentru creierul lor. Cine zice, în schimb, că între ei, și cei care guvernează azi, e o diferență fundamentală se înșeală. Anecdote precum cea povestită de Ayaan Hirsi Ali abundă în România, ajunge să deschizi televizorul și vei vedea miriade de astfel de întâmplări, oameni care în spitale au cheltuit resurse prețioase pe roboți care n-au operator, pe RMN-uri care n-au consumabile, pe CT-uri care stau prăfuite în garaj, pe tot felul de trăsnăi inutile. Stai și te întrebi de ce au făcut asta? Reavoință? Câtuși de puțin. Oamenii au primit ca și Ayaan un cartonaș de siguranță și li s-a spus cheltuie banii. Cheltuie-i repede că altfel ți-i iau. Nu spun aici că un agent motivațional suplimentar era și ”cheltuie-i că îți iese și ție un comision”. Comisioanele nu sunt obiectul articolului meu de azi. Azi vorbesc de naivitatea malignă din România. Un cancer social. Și unii, și ceilalți, populație și conducători, sunt blocați în paradigma somaleză. Suntem niște ridicoli consumatori de bani dar nu suntem buni cheltuitori de bani. Timpul scurt mă reține să pun aici toate poveștile pe care le știu, de la situația de la Severin unde s-au cumpărat vaze și parfumuri, la comuna unde s-a făcut școală de nu-știu-câte mii de sute de Euro și au rămas fără termopane încât copiii continuă să meargă 12 kilometri sau ceva până în satul vecin. Ah, și între timp ne inflamăm tiroidele pentru că Biserica Ortodoxă, Patriarhia manevrează cu succes bani în construcția de biserici și catedrale. Ca și cum banii ăia – văd scris adeseori pe facebook sau website-uri media – ar ”putea” fi folosiți pentru construcția de spitale sau cabinete. Da, ar putea, dacă spitalele sau cabinetele ar avea oameni învățați să cheltuie bani.

Or medicii sunt penibili la capitolul acesta. E una dintre consecințele inedite, nefaste și inaparente a anilor de plată informală în Sănătate. Fiecare are o autonomie discretă a venitului lui, noțiunea de ”comunitate” de medici e putredă, coruptă, că unii dintre ei au ajuns ridicol de bogați e iarăși inutil pentru dezbatere. În România medicii nu știu să cheltuie bani încât medicii, și pacienții, să o ducă mai bine.

În discuția cu doctorul Arafat domnia sa a spus la rându-i o anecdotă cum că pacienții la Tg. Mureș i-ar fi dat 100 de lei medicului, dar 10 lei Clinicii pentru dezvoltare. Raportul mi se pare relevant. Intuitiv și unul, și celălalt, medic și pacient înțeleg că statul și aparatul înșiși sunt execrabili cheltuitori de bani, și că diletantismul face că mai degrabă te bazezi pe vrabia din mână, decât cioara de pe gard.

Îmi aduc aminte și de predecesorii mei patriotarzi, voci puternice dar știrea zilei de ieri în privința ”erorilor” din sistemul de sănătate. Cînd spun că problema e la end-user, la consumator confrații îmi sar în cap. Când vine vorba însă de scris proiecte de sănătate aceiași oameni se uită sfioși, până la urmă și ei sunt niște ochi dalbi cu mâna întinsă, condiționați, umili, supuși și neputiincioși. Pentru că asta a fost strategia ultimilor 60 de ani, ține indiviul neputiincios, zdrobește-i aripile ca să-l poți controla. Lasă-i impresia că singura lui carte de jucat e să devină un număr, o furnică, un scripet în mecanismul magnific al Partidului Părinte.

Uite ce mă doare pe mine. Am o categorie specială de pacienți. Sunt oameni care sunt buni cheltuitori de bani și pe care statul îi jugănește, îi fugărește, pentru că ei sunt cei care fac bani statul îi căpușează îngrozitor, vine Fiscul peste ei, se dau amenzi lunar, se fac acuzații, procese se practică o poteră statală din interiorul căreia libera inițiativă e practic anihilată. Centralismul deșănțat înseamnă că da, pe de o parte ai să reușești pe termen scurt să încasezi niște bani cam în același fel în care Ceaușescu făcea asta, nimeni nu reinvetează roata. Dar ai să distrugi ziua de mâine. Discuția pe fond nu e de bani. Banii înșiși nu înseamnă nimic. Discuția e de cheltuitori și ceea ce înseamnă management inteligent.

Ministrul Nicolăescu practică o agendă de socoteli de clasa a IV-a. Cireșica are mere, Cireșel vine și cere. Bine, nu e chiar așa dar aceasta e imaginea publică vehiculată de domnia sa. Face asta nu pentru că n-ar ști mai bine, e totuși un economist rezonabil. Face asta pentru că e limba înțeleasă de alegătorii dânsului, din Ardeal până în Dobrogea înțelege tot votantul că unde ai patru lei nu poți să dai cinci. Hai să luăm de la carii și să dăm la cancer. Nu contează în mintea domnului ministru că avem cea mai proastă sănătate dentară din Europa, că 90% dintre români au dinți stricați, că poți să mori din cauza bolii dentare pentru că e favorizat infarctul miocardic și alte bolii ale inimii. Evident că dacă pui o măsea cariată în tarabă cu bolnavii de cancer dilema e rezolvată. Dintele așteaptă, ia o pastilă, hai mai bine să salvăm populația oncologică. E o isterie provocată special în scopul de-a menține tema de dezbatere în aritmetica cifrelor mici. Asta nu e sănătate. E bătaie de joc.

Majoritatea românilor nu au un plan financiar. Nu au bani puși deoparte. Trăiesc din împrumuturi – cei care reușesc să se împrumute – rostogolind venituri de la o lună la alta. Vlad Petreanu are recent un comentariu la el pe blog unde observă – corect – că mirajul sărăciei vine și prin aceea că majoritatea bugetarilor habar n-au câți bani dau ei, de fapt, lunar pentru sănătatea lor sau pentru drepturile lor civile. Bine, că întreabă retoric după aia dacă cetățeanul ”ar mai da șpagă” dacă ar ști câți bani bagă lunar e un bemol în toată argmentația. Contribuabili sunt doar vreo 4 milioane de români. Bugetari doar vreo 3 milioane. Restul până la 20 de milioane sunt subvenționați sociali și persoane fără venit pentru care e irelevant deoarece și pentru că ei sunt doar utilizatori de sistem. Pe românește îi doare în cur și bine fac că îi doare în cur. Nu e ca și cum dacă cineva îți dă o gogoașă caldă ai să te gândești cât o fi costat.

Vina nu e a prostimii. Vina e a improstitilor. Vina e a celor care admit că lucrurile de care vorbesc aici există și sunt permise. Nu sunt permise de prost. Nu sunt permise de analfabet. Nu sunt permise de politician, acest măscărici superb al modernității. Nu. Sunt permise de mine și de tine, de oamenii cu facultate, sunt permise de intelighentzia dezolată și pasiv-agresivă. Sunt permise de toți firoscoșii cu diplomă care, divizați și patetici, s-au retras în vizuina lor de studiu aprofundat al anonimității. Nu poți să spui ”sunt intelectual” sau ”sunt deștept” și să admiți că la sfârșitul zilei n-ai făcut nimic pentru asta. Tu pentru tine, mâncător de pâine. Singurătatea mea – dacă e să fie una – nu e dată de histrionismul meu, sau de plăcerea mea de-a mă curvi pe sticlă sau în presă. E dată de disponibilitatea mea de-a cheltui timp pentru mine și în alt mod decât acumularea de substanță personală. Nu pot să evit gângavul social, nu pot să ignor axila care pute în cabinetul meu personal. Ah, și am un defect de personalitate.

Eu nu știu să mă plâng. Geaba plângi, geaba bocești. Nimeni nu-ți aduce apă.

Remember?

Mulțumesc, mamă.

G

Mirage

Am lasat sa treaca furtuna. Desi furtuna n-a trecut inca am sa ma mai prefac pentru cateva minute. Imi iau un mic ragaz. Si vorba marelui Shakespeare, am sa va rog sa-mi imprumutati urechile voastre. Urechile mintii.

Nu mi-am dorit nimic din toate acestea. Si totusi lucrurile au venit natural. Ce poti sa vrei mai mult cand vei spune lucruri despre viata ta? Sute de mii de oameni care citesc, mii care comenteaza, cateva sute care vor sti despre ce vorbesc si poate cateva zeci care inteleg ce-ai vrut de fapt. Asta vor oamenii. Un Gavroche, o mascota a revolutiei, cineva care ca Moise sa-si conduca poporul afara din Egipt.

Nu practic o falsa modestie. Nu o posed. E un defect constitutional. Capul meu refuza obstinat pozitia ghiocelului.

Am intrat in bucluc din nou si din nou din cauza coloanei mele vertebrale.

Eu n-am calitatea de-a decide despre sanatate in Romania. Cel mult pot decide pentru a mea si a familiei mele. Cand ma imbrac in doctor imi asum dreptul de-a hotari impreuna cu pacientul meu despre interesul lui de-a-si recastiga bunul pierdut. Sa-i spunem sanatate e prea putin. E prea mult in acelasi timp de multe ori. Humpty Dumpty statea pe un zid. Humpty Dumpty a luat o tranta puternica. Si toti cavalerii regelui, si toti oamenii din regat nu l-au mai putut pune pe Humpty Dumpty inapoi pe zid.

Presedintele Romaniei in exercitiu a spus despre textul meu ca e un strigat de disperare, un fel de-a spune “nu ne mai batjocoriti”. E perspectiva domniei sale si o respect. Dar nu pot fi de acord cu asta. Refuz filosofia disperarii care apasa deciziile luate din nou si din nou imprejurul meu. Sunt obisnuit sa sper. Nu sa disper.

Dezastrul e un miraj. Povestea pe care am spus-o e cea in care personajul bun, adica eu, triumfa in fata raului. E inspirational, nu? Vrem astfel de povesti in vietile noastre, vrem sa stim ca cineva s-a ridicat din nou din praf si dupa ce s-a scuturat a zambit audientei. Maine la spectacol va executa din nou un salt mortal.

Vreau sa va spun lucrurile mai complicate care intregesc tabloul.

Pentru ca sunt cladit din esecuri, nu din succes. Esecul m-a condus pe mine inainte si curiozitatea celui care va sa vina, devreme ce i-am supravietuit celui care a trecut.

Am fost neobisnuit de bun la compuneri. Mama ne spunea povesti cand eram copii si sunt nenumarate nopti cand am adormit in versificatia ei – da, obisnuia de multe ori sa le spuna in versuri. Profesoara mea de limba romana ne-a dat odata o tema si nu mi-am facut-o. Luam des 10 la ea, nu mi-am pus problema ca ma va scoate la tabla cu tema. Mi-a fost frica sa recunosc in fata celorlalti ca nu mi-am facut-o si atunci am iesit in fata lor, ceilalti, si am inceput sa citesc de pe o pagina alba. Imi tremura usor mana in timp ce compuneam, din minte, fraze dupa fraze. Imi aduc aminte si acum cum tovarasa s-a plimbat linistita printre randuri, prin spatele clasei, apoi a venit la catedra, s-a asezat, eu continuam sa “citesc” cu convingere iar ea statea, impasibila, Cerber la spatele meu, si se uita la pagina mea alba. Am terminat, mi-a cerut caietul, a scos stiloul rosu. Ma asteptam ca voi lua 4 cu siguranta. A trecut in capatul paginii 10(zece) cu felicitari si o observatie pentru mine. Conditia e sa o scrii din nou cand ai sa ajungi acasa exact cum ai spus-o aici. Am crezut ca ma va inghiti podeaua.

E cel mai amar 10 pe care l-am luat vreodata.

Uneori minciunile in viata te pot duce atat de departe.

Mergeam la olimpiade cand eram copil. Foamea de competitie a familiei mele facea ca periodic, cand mergeam la concurs, sa fiu cuprins de crampe abdominale teribile si trebuia sa tin post negru cu o zi inainte de concurs pentru ca altfel intestinele imi faceau o mare figura. Cand am intrat la liceu am predat lucrarea la matematica dupa doar 30 de minute. Am luat 9.70. Am intrat al 21-lea. Nu i-am spus maica-mii ca motivul pentru care am iesit atat de repede a fost ca trebuia sa merg urgent la toaleta. Pana tarziu in viata am simtit visceral ca lucrurile bune trebuie facute pe fuga inainte ca organismul sa te tradeze.

Nu mai stiu cate note bune am luat. Stiu despre cele cateva note proaste pe care le-am luat. Am luat un singur 4 in viata. La desen. Si un singur 2. La economie. Doi-ul la economie l-am luat pentru ca doamna profesoara ne-a declarat, furibund, ca suntem imbecili si facuti la betie si ca n-o sa stim niciodata economie. M-am ridicat si i-am zis ca nu stiu de baiatul dansei dar eu cu siguranta n-am fost facut la betie. Oricat de buna a fost replica n-a contat mult in economia clasei.

Bacalaureatul meu ar fi putut fi un succes extraordinar. Ma simt si acum un fel de Al Bundy pentru faptul ca am picat cu “patru de 10 si un 4”. La matematica. Adevarul, peste ani, e ca probabil era un patru meritat. M-am agatat cativa ani buni de recorectarea facuta de profesorul Marino, intr-o duminica fatidica, a tezei mele si care sustinea ca as fi meritat 8, nu 4. Profesorul Marino era coordonatorul echipei olimpice de matematica a Romaniei. Nu mai conteaza. Tezele au plecat sigiliate cu 4.12, s-au intors sigilate cu 4.12. Zarurile erau aruncate. Viata mea era distrusa.

Tatal meu m-a sfatuit sa imi iau un an de pauza. Matusa mea spunea amuzata ca mai bine un magar sanatos decat un filosof ofticos. M-am dus in sambata aia la meditatii la fizica la doamna Marinescu, unul dintre ingerii carnivori din viata mea. Femeia aia ma tortura la fizica, nu faceam niciodata ceva bine, ma simteam un cretin de fiecare data cand mergeam la ea. Era ultimul om de la care ma asteptam sa imi dea o vorba buna. S-a uitat la mine si mi-a zis Gabi tu poti sa faci asta. Ia profesorul asta si invata-ti analiza matematica. O sa facem “Curentul alternativ” (o parte din materie) dupa ce dai bac-ul, ne raman doua saptamani, tu poti sa intri la Medicina. M-a lovit increderea ei in moalele capului. N-am sa o uit niciodata.

Profesorul meu de matematica era alcoolic. Mergeam in fiecare zi cu tramvaiul 41 undeva pe la Veteranilor si sunam la usa, raspundea buhait, apartamentul duhnea a scrumiere nearuncate. Pe masa mare din sufragerie era o sticla de votca de un litru nedesfacuta. Incepeam sa lucram si dupa 400 de mililitri devenea o minte sclipitoare. A facut din rahat bici. In august dadeam din nou bacalaureatul.

La examenul oral de romana o echipa de reporteri a venit sa filmeze “fenomenul”. Adica pe noi, cei doi elevi din Romania care picasera cu 4 de 10 si un un patru. (Ironia face ca eu am ajuns psihiatru,  ea a ajuns psihoterapeut, ne-am revazut dupa 12 ani la un training). Nu m-au intrebat pe mine daca sunt de acord, au intrebat-o pe doamna inspector sef. Doamna inspector sef care statea la birou era foarte gatita. A stat cu mine 40 de minute ca domnii reporteri sa isi poata face planul de material. M-a trecut prin toata materia. Si in ziua de azi cand trebuie sa merg la televizor am un mic frison, ochiul negru al camerei e moartea mea. Mai tarziu o alta persoana care mi-e draga, Ile Petre, m-a vindecat de fobia asta. Dar asta e alta poveste.

Am plecat de acasa la 19 ani pentru dragostea unei femei care, credeam la vremea respectiva, merita sa traiesc cu ea “ca oamenii mari”. M-am si casatorit cu ea – impotriva vointei declarate a familiei mele. Am renuntat la relatiile cu ei, am pus tot ce aveam pe casnicia respectiva. La 21 de ani eram intr-un dezastru si mai mare, sora mea mi-a dat bani pentru o avocata care urma sa ma ajute sa divortez. Eram batut, eram terminat emotional. La 21 de ani am ajuns in fata unui profesor de psihiatrie si apoi am ajuns pe canapeaua unui psihoterapeut. Vreme de luni de zile am discutat relatia cu tatal meu, moartea bunicului meu si frica mea de esec.

Viitorul era negru. Bogdan mi-a facut un mare cadou pe care il pastrez si astazi in meseria mea. Odata am plecat de la el si mi-am repetat pe drumul catre casa ca in viata n-ai voie sa ai doar o singura solutie la ceva. Cauta mereu minim doua. Alternativa. Pentru mine alternativa a venit in hazard. M-am intors la prima dragoste, la scris, la presa, la o meserie pe cate de neserioasa pe atat de spectaculoasa in formele ei senzuale.

Cand am terminat facultatea si am ajuns la McGill am fost acceptat la un doctorat in genetica psihiatrica. Birocratia si presiunea erau teribile. Am aplicat pentru o bursa Tomlinson, proiectul era facut, mentorul era in regula, trecusem de evaluarea si examenul catedrei de psihiatrie. Tot ce mai trebuia erau bani. Intr-o miercuri am primit raspunsul. Pentru prima oara in anul respectiv chair-ul Tomlinson decisese sa largeasca paleta de aplicanti si la alte domenii, nu doar sanatate mintala. Nu primisem banii. Si desi mentor-ul meu ar fi putut sa finanteze el doctoratul meu din motive obscure a ales sa nu faca asta.

M-am trezit aruncat intr-o formare strategica pe suicid si trauma finantata de guvernul canadian, 24 de ore mai tarziu plimbam aceleasi hartii la UQAM si il cunosteam pe Brian Mishara, chair-ul IASP (Asociatia Internationala de Preventie a Suicidului). Am petrecut doi ani cu ei.

Si esecurile ar putea sa continue, de la mare la mic, de la simplu la complex. In fiecare zi ma lovesc de esecul de-a fi rezolvat un caz cum mi-as fi dorit. Nu sunt un sot simplu si uneori nu sunt un sot bun. Nu sunt un tata prezent si nu sunt de multe ori un tata rabdator. Bunatatea pe care o practic se loveste de nerabdare, impulsivitate si temperamentul meu prolix. Am o tulburare de atentie, gandurile mele vin de-a valma si de multe ori vreau sa spun trei lucruri in acelasi timp. Nu invinge cel mai bun gand, stiu asta pe pielea mea. Sunt ca o papadie purtata de vant acolo unde ma duce vantul.

Nu sunt profet in tara mea. Lucrurile bune pe care le-am facut in cariera mea academica le-am facut pana acum cu oameni din “afara”. Cand eram rezident in anul I Asociatia Irlandeza de Suicidologie m-a invitat la congresul lor din Irlanda de Nord. M-am dus cu o prezentare pe un studiu facut de mine la fostul meu liceu. O luna mai tarziu m-au invitat inapoi, in Irlanda de data asta, sa le antrenez profesorii sa se descurce mai bine cu bullying-ul la adolescenti si cu crizele suicidare in scoala. Cand m-am intors in Europa, in 2008, partenerul meu din prezent, profesor de psihiatrie la Universitatea din Vienna m-a luat la bord sa lucram impreuna pe o cohorta de-a lui in Kosovo. Sunt 5 ani de atunci. Doi ani mai tarziu KHF si Universitatea din Pristina m-au chemat acolo sa le antrenez psihiatrii in statistica medicala. Un an mai tarziu aceeasi echipa am fost comisionati de UNICEF sa facem raportul anual pentru Comisia Europeana privind repatrierea familiilor kosovare din Austria si Germania. M-am trezit analist sef ONU intr-o tara vecina, inca surprins de faptul ca unele dintre ideile mele sunt acceptate si luate cu titlu de expertiza.

Nu am nici cea mai mica umbra de aroganta in timp ce scriu lucrurile astea. Coloana mea vertebrala are intr-adevar o problema, dar si mintea mea in acelasi timp. Mie Romania mi-a  dat tot. Ardealul mi-a dat o casa. Mama mi-a dat povestile ei. Familia mea m-a educat si m-a invatat sa ma spal pe maini si sa vorbesc frumos. Profesorii mei mi-au dat macaralele mintii. Fundamental, insa, Romania m-a privat de un lucru esential care e Nemesis-ul meu si boala mea profesionala. Ba chiar as spune ca Romania mi-a furat ceva care ar fi putut fi, de drept, al meu. Increderea ca felul in care eu imi vad valoarea poate fi recunoscut si de ceilalti. Ca nu voi fi lovit daca, si cand, sunt la pamant. Umblu prin Romania indoit ca cineva se uita, sau ca cineva vede. La fel cum disperarea e un miraj, la fel si calitatea momentului de-a fi cineva important pentru unul, sau celalalt.

Deci nu va lasati inselati. Apreciez cuvintele voastre frumoase. Varful momentului insa e doar o anticamera a vaii care vine. In timp ce guvernantii urla, plang, isi frang mainile ca nu exista bani adevarata moneda care e de monopol e respectul. Instructia valorii. Diagonala catre cel performant. Avem un fetis morbid pentru idiot, pentru clown, pentru paiata. Urechile imprumutate de voi sunt obligatorii pentru ca, de cele mai multe ori, astfel de cuvinte pica pe urechi surde. Ma uitam acum cateva zile la tipetele stridente ale lui Codrin Stefanescu la un om care a facut facultatea la Sorbona. Indiferent de optiunile politice ale domnului Papahagi sau de calitatea lui de politician e totusi un om care a facut studii in Franta, si a practicat profesorat acolo. Da-i Cezarului ce-i al Cezarului intr-o tara in care 90% se declara crestini.

Eu nu sunt unul dintre ei si totusi pot sa fac asta. N-am nevoie de Dumnezeu sa deosebesc binele de rau. Si n-am nevoie de performantele mele, sau de CV-ul meu, sa-mi preceada. In fata oamenilor ma duc si spun buna ziua, eu sunt Gabi. Atat, nimic mai mult. Nu domnul doctor. Nu domnul expert. Nu domnul-care-le-stie-pe-toate.

Oamenii inteligenti in Romania sunt insule de singuratate. Dezorientati, dezolati, refugiati intr-o forma de defetism patetic isi ignora uluitorul dar al mintii. Insight. Judecata. O forma de intelepciune care vine odata cu strapungerea prostiei. Ironia face ca in Romania prostia poate fi strapunsa, dar prostimea nu. Iara improstirea, aceasta devenire sociala in care din ce in ce mai multi fac pe prostii pentru a fi mai acceptabili in diverse grupuri, e un morb care castiga adepti. I-au sucombat multi, oameni a caror formatie profesionala n-ar fi trebuit sa permita asta dar, hey, cand esti intre lupi urli ca lupii.

Multumesc, tata, pentru ca m-ai invatat asta cand aveam 4 ani. Mi-ai spus odata la fantana tatic, nu e obligatoriu sa urli ca ei doar pentru ca esti printre lupi. Mi-a fost suficient. In momentele mele naive inca ma intreb de ce e atat de greu de priceput.

G

Eigen Rosenhan

Gata cu povestile, e timpul pentru o discutie serioasa. In cel mai recent articol al sau pe blog, Vlad Stroescu vorbeste despre regresie, indeosebi regresia pe care o manifesta pacientul hospitalizat. E un articol elegant, merita citit.

Undeva, relativ pierdut in text, exista o mentiune la experimentul Rosenhan, de fapt o trimitere la studiul facut de Dave Rosenhan acum mai bine de 30 de ani. Studiu. la vremea respectiva publicat in Science, e citibil aici. Pentru cel care are dificultati, in esenta e o initiativa de-a trimite niste oameni normali in spitale de psihiatrie. Oamenii se prefac ca au simptome psihiatrice si trec nedetectati prin camera de garda, ajung pacienti si, precum in nuvela pentru copii a lui Frank Tashlin, “The Bear that Wasn’t” sunt tratati ca atare desi, dupa toate aparentele, dincolo de “acuzele” lor initiale odata internati se poarta perfect normal. Rosenhan discuta, pe alocuri elocvent dar de multe ori in relativ disconfort, despre calitatea serviciilor intr-un spital de psihiatrie, la vremea respectiva (ca sa punem in parametri istorici) initiativa APA de-a categoriza diagnosticul psihiatric, notiunea de stigma si salienta ei (odata pacient psihiatric, vesnic pacient psihiatric) samd.

Merita amintit si raspunsul lui Rob Spitzer, “taticul” DSM-ului, la acea vreme. Spitz a retortat ca daca el s-ar fi intamplat sa bea un pahar de sange, sa i se faca rau si sa-l verse si-ar fi ajuns la o camera de garda si-ar fi omis sa zica povestea cineva i-ar fi pus, probabil, un diagnostic de ulcer. Rosenhan a contra-argumentat ca daca diagnosticul ar fi fost mentinut, saptamani mai tarziu, in absenta evidentelor, cu siguranta ar fi fost si asta o problema.

Se pune deci intrebarea. Este diagnosticul psihiatric excesiv de inclusiv? Imbolnavim oameni asa, de amorul artei? Radu Teodorescu, unul dintre putinii psihiatrii romani pe care-i admir, are un editorial acum vreo 2 ani in Rev Rom Psi unde dezvolta o tema similiara, undeva in liniile ca am ajuns sa diagnosticam “peste 350 de boli”, adica in loc sa curbam fenomenul psihopatologiei n-am facut decat sa o structuram poate artificial, poate excesiv, dincolo de granitele bunului simt. Sanatatea mintala a devenit un business cu o pastila pentru fiecare of.

Ma regasesc cu greu in spusele lui Rosenhan, Spitz sau Radu Teodorescu. Nu imi place nici finalul sec, revolutionar al articolului lui Vlad. Chix abdicatio la relatia dintre spital si regresie. In primul rand, era firesc sa NU poti falsifica statutul de pacient astfel incat sa patrunzi intr-un spital de psihiatrie? Cu siguranta nu. Ironia face ca majoritatea celorlalte specialitati sa contina “false categorii” care uneori sunt tratate ad nauseam, fara succes, pentru hipertensiune, diskinezie biliara, tulburari ale tranzitului intestinal, simptome neurologice inexplicabile gen ataxie, distonie, parestezii, sincope, lipotimii etc – in care caz eu, psihiatrul, vine sa certifice ca de fapt persoana nu are o boala extraterestra ci somatizeaza, are o forma de stress post-traumatic, o tulburare severa a personalitatii sau, mai rar, o forma de tulburare deliranta de tip somatic cu ceea ce se numesc cenestopatii. Spre ghinionul tuturor, deci, Rosenhan n-a avut interes sa clarifice pozitia pacientului pe o sectie de cardiologie, caci ar fi fost surprins sa afle ca hospitalismul e trans-specialitate si nu tine musai de nosologia psihiatrica, de lexiconul psihiatric sau de atitudinea personalului fata de pacient, cat despre un efect, tot psihologic, observat de colegii dansului cativa ani mai devreme in la fel de cunoscutul experiment Stanford. Psihologii, finantati de Veterans Affairs Dpt. au putut sa observe inca de acum 41 de ani, cativa ani inainte de articolul seminal al lui Dave R., ca indivizi grupati intr-o societate care administreaza puteri, oricare ar fi ele, vor fi tentati sa abuzeze de ele. E un fenomen universal, si doar tendentios poate fi adus doar in gradina psihiatriei.

Propunerea unor astfel de oameni, fie ea si voalata, este ca boala psihica este o alegorie, o metafora, un eres. Prin asta, in numele unei fariseice miscari anti-stigma, onorabilii nu fac decat sa dea o palma tuturor acelora pentru care schizofrenia, depresia, panica, obsesia, dependenta sunt realitati dureroase, cotidiene. Putem petrece pana la epuizare timp in dezbateri sterile despre cazurile inconcludente, despre outlier-i, despre minoritatea care falsifica majoritatea sau, pur si simplu, putem discuta enorma majoritate pentru care nu exista rosenhan, sau stanford. Psihiatria nu a evoluat ca o perversitate intelectuala, si toti acesti domni vor uita poate un adevar simplu, cum ca psihiatria a evoluat din nevoia de a explica, recunoaste si in cele din urma trata probleme de sanatate. E axiomatic, si pana la urma dincolo de un diagnostic “stigmatizant” ramane pacientul suferind. Ce vei sacrifica mai intai, felul in care e el privit de societate sau felul in care va functiona in domenii si altele decat sociale?

Modelul bio-psiho-social al  etiologiei bolii psihice inca sufera de o falsa democratie. Vor fi unii care spun ca e 100%, sau 100% psiho, sau – cum reiese din diverse ditirambice antipsihiatrice – 100% social. In fapt e variabil un pic din tot, si toate, si remediu, tratament si vindecare musai sa vina din oricare astfel de domenii atata timp cat oamenii sunt dispusi sa coopereze unii cu ceilalti. Rar se intampla, totusi, asta pentru ca psihiatria e una, si psihiatrii alta, pentru ca psihologia e una si psihologii alta. Nenorocirea e ca rarissim poti pastra vana vocationala intr-o lume in care adventul farmacologiei a lasat multi terapeuti capabili pe drumuri; la fel, esecul farmacologiei a falimentat cateva laboratoare si branduri farmacologice. Financiar, psihofarmacologia a triumfat, vorbim de o piata de miliarde si miliarde de dolari dar in care – atentie – principalele faux pas-uri nu sunt facute de psi, cat de alte specialitati care prescriu, vezi medici de familie, GP’s, cardiologi, gastroenterologi, oncologi samd.

In Romania, de exemplu, Xanax a fost cea mai prescrisa pastila a tuturor timpurilor inafara poate de aspirina, dipiridamol iara din clasa psihotropelor rudotel, distonocalm or extraveral. Cine a condus asaltul la baioneta? Psihiatrii? Nu. Au fost cardiologii, au fost internistii, au fost toti cei care aveau pacienti agitati, anxiosi, si care au gasit in Xanax un mic miracol. Vad astazi pacienti care iau de 5, uneori 10 ani de zile neintrerupt medicamentul cu acordul gratios al medicilor lor de familie pentru care functioneaza paradigma “daca functioneaza, de ce sa strici”? Pentru acesti pacienti patrimoniul psihologic, psihiatric al stiintei noastre comune despre boala mintala nu are voie, nici anno 1975, nici 2012, sa fie in vreun fel periclitat de cea mai mica suspiciune, cum ca avem de-a face cu o perversie a mintii.

Boala psihica e reala. Reala ca mine si ca tine. Reala ca formula dioxidului de carbon si ca valoarea impozitului fix pe profit. E o realitate pe care o pictezi cu instrumente vesnic perfectibile, cu filtrul subiectivitati si cu gandul ca un apus de soare in Toscana nu seamana cu unul in Madagascare (desi e acelasi apus, si acelasi soare). Modele cauzale, spunea undeva de mult Mugur Ciumageanu la un workshop, au nevoie sa fie inlocuite treptat de modele contextuale, adaptate fiecarui pacient. Si noi, si psihologii am cautat sa emulam strategia bazata pe evidente a altor specialitati medicale. Dar o depresie majora nu seamana, calitativ, cu un infarct miocardic de circumflexa dreapta, sau cu o litiaza renala. Daca organele au o forma de homonimie topometrica si n-au nimic “unic” in ele, constiinta unui om are, dincolo de domeniul universal, general partajat, si insule de unicitate. O viata de om pierduta e o specie pe veci disparuta, care nu se va mai inventa – sansele sunt – niciodata. Pe de alta parte schizofrenia, depresia samd au cronoplasticitate, un depresiv in vremea lui Moise e un depresiv in vremea lui Rosenhan, o halucinatie in vremea lui Platon e o halucinatie in vremea lui Reagan samd. Cu noi, sau fara noi realitatea psihopatologiei se scrie, si se va scrie.

Le spun pacientilor mei ca pana in ziua in care au ajuns sa sufere o afectiune psi, de orice fel, traiau naivitatea unei stari de sanatate mintala in care mintea, de fapt, nu exista pentru ca ei, pacientii, nu-si pusesera niciodata problema adevarului cum ca au o minte de pierdut, sau de imbolnavit cum este cazul. E o pata oarba a creierului, nu-si poate gestiona functionarea software-ului la fel cum poate aprecia functionarea tegumentului, sau a muschilor, sau a plamanilor. “Regresia” de care vorbeste Vlad in articol e si o reactie adaptativa la confruntarea cu Bestia, si doliul la pierderea copilariei inevitabile anterioare. Un atac de panica imparte existenta in “inainte” si “dupa”. Un episod depresiv major, insomnia intractabila, mania, diateza suicidara, psihoza lasa in urma amintiri intens dureroase, suparatoare pentru individ marcat de ce-a trait net mai mult decat felul in care unul, sau altul au ales sa numeasca asta. Nu cuvintele stigmatizeaza, cat sensul pe care li-l dau oamenii.

G

Treisprezece intrebari

Lui Dickens, scrie Chesterton, nu ii displacea argumentul acesta, sau celalalt, despre opresiune. Lui ii displacea opresiunea pe de-a intregul. Ii displacea o anume privire pe figura omului atunci cand se uita de sus la seamanul lui. Si-acea privire este singurul lucru de pe lumea asta cu care trebuie sa ne luptam, intre aici si focurile iadului.”

Rabbi David Wolpe – On Faith Panel (WP)

M-am hotarat ieri, dupa ce-am constatat cu regret, la sfarsitul muncii, ca am aruncat prea putina cenusa pe rezultatele studiului STISOC, sa ma intorc asupra rezultatelor acestuia intr-un format mai larg. Cine este STISOC, ma veti intreba. STISOC e un acronim care, precum in bancul cu Terente, in forma erecta se citeste Stiinta si Societate (StiSoc), Interese privind cercetarea stiintifica si rezultate cercetarii. Proiectul face parte din agenda mai larga de dezvoltare a Ministerului de Resort Roman care, in colaborare cu Universitatea Bucuresti, Facultatea de Sociologie, Autoritata Nationala pentru Cercetare Stiintifica (da, stupoare in sala, exista si o astfel de autoritate), si Arhiva Romana de Date Sociale s-au gandit ca ne trebuie o aliniere la Eurobarometru si in domeniul cunoasterilor de stiinta. Pe site-ul proiectului exista un raport extrem de detaliat, peste 80 de pagini, care ne situeaza, mutatis mutandis, la coada plutonului. Si saraci, si condusi prost, si idioti pe deasupra. Pai sa nu plangi? Sa nu suferi? Sa nu pleci cat mai departe de tara asta e dobitoci? Ce ofensa adusa insa mamelor tuturor acelor copii care au vrut sa mearga la scoala sa invete despre uraniu, si plutoniu, astronomie si legea lui Coulomb, si-a lui Ohm, esti om cu mine daca sunt om cu tine (sau invers?), cat face pi patrat pe raza cercului sau la ce e bun un antiseptic, anume ca acum, dupa ce-am inchis scoli si-am desfiintat posturi de profesori, si ne-am batut joc 20 de ani de educatie, constatam “ingrijorati” ca prolifereaza idiocratia.

In ante scriptum la urmatoarele, si o spun aici raspicat, ce porcarie sa scrii 84 de pagini in concluzie la 13 (treisprezece) intrebari! Caci atat le-a luat acestor domni sa concluzioneze ca sunt(em) analfabeti stiintific.

Dar am sa incep cu lucrurile bune. Acest studiu, carevasazica cercetare, carevasazica ancheta sociologica, s-a concentrat pe un “esantion stratificat multistadial probabilist”. Formularea in sine iti taie respiratia odata ce realizezi ca oamenii au stratificat (dupa ce, nu stim?) in mai multe faze (multistadial, ca doar nu le-o fi iesit de prima oara) pe baza unei ecuatii de probabilitate (probabilist) cum ca asa e si la scala nationala. M-am chinuit, n-am gasit substrat pentru nici unul dintre aceste cuvinte, recte NU stiu dupa ce au stratificat, NU stiu cate faze aufost, NU stiu care e ecuatia de probabilitate. Dupa multe dificultati am gasit, la coada documentului, precizarile metodologice, anume ca “tinta” esantionului a fost de 1200 de chestionare la “orase si sate” (nu stim care, unde, cum, cand), iar metoda in sine, de esantionaj, a fost asa: (sa ne radem cu Stan si Bran)

“Sat-centru de comună – prima adresă se va alege în primul imobil aflat lângă primărie, în partea stângă a acesteia.”

“Sat-periferic (sat component al comunei în care nu există primărie) – se porneşte din marginea satului venind din direcția centrului de comună şi se alege prima gospodărie de pe partea stângă a drumului principal”

Acum sa ma bata Precista dar eu nu inteleg rationamentul, LOGICA prin care cineva a stabilit ca reprezentativ pentru Romania e omul care sta in centrul satului (unde, apropos, de obicei e biserica cu tot cu casa parohiala, cantorul, mai sta si vreun tsarcovnic) si-apoi la satucurile format catun, pe coline, se ia prima gospodarie de pe partea stanga a drumului principal. Oricum e suficient de aberant incat sa tina apa. Dar nu va fie teama, anomalia de abia acum incepe, principiul “multistadial stratificat probabilistic” (inversiunea imi apartine, caci e mai decenta) inseamna asa:

“La fiecare adresă se aplică un chestionar cu un singur membru al gospodăriei, ales din rândul persoanelor cu vârsta de peste 18 ani, care fac parte din gospodărie. Din cadrul gospodăriei va fi aleasă persoana a cărei zi de naştere urmează să fie sărbătorită la data cea mai apropiată de luna/ziua în care se desfăşoară cercetarea. Dacă persoana care îndeplineşte criteriul de selecție nu este în gospodărie la momentul vizitei operatorului, acesta va stabili o altă oră şi zi la care va reveni pentru a completa chestionarul. Daca persoana care indeplineste criteriul de selectie lipseste pentru mai mult timp din gospodarie se va alege persoana a carei zi de nastere se sarbatoreste la data imediat urmatoare.“

Mie asta imi suna a gogomanie, sa imi fie cu iertare. Era mai simplu sa imi fi spus “am dat chestionarul fiecarui adult care se intampla sa fie acasa la ora la care am sunat la usa”. Si cum in tara asta o minoritate de oameni alfabetizati stiintific inca mai trudesc pentru sudoarea fruntii lor exista o sansa ca repondentii, in buna lor masura, erau prin curte TOCMAI pentru ca erau tampiti. Dar ma grabesc cu concluziile. Hai sa mergem pe firul apei si sa intelegem ce-au facut investigatorii odata ce au esantionat esantionul, si-au stratificat stratul. Le-au dat 13 intrebari oamenilor si i-au rugat sa-si dea cu parerea daca e adevarat sau fals:

1. Antibioticele distrug atat virusii cat si bacteriile

2. Genele tatalui sunt cele care determina daca copilul va fi o fata sau un baiat (scuzati cacofonia, e din original)

3. Laserele functioneaza prin concetrarea undelor sonore (laser, frate!)

4. Toata radioactivitatea provine din activitati umane

5. Laptele radioactiv devine sigur pentru baut prin fierberea sa

6. Primele fiinte umane au trait in aceeasi perioada cu dinozaurii

7. Electronii sunt mai mici decat atomii

8. Fiintele umane, asa cum le stim noi, au evoluat din specii stravechi de animale

9. Pamantului ii trebuie o luna sa inconjoare soarele

10. Soarele se invarte in jurul Pamantului

11. Centrul Pamantului este foarte fierbinte

12. Continentele pe care traim se misca de milioane de ani si vor continua sa se miste si in viitor

13. Oxigenul pe care il respiram provine din plante

…

Onorata audienta, va rog, luati-va un moment de cumpatare. Inchideti ochii, deschideti mintea, si-apoi repede deschideti ochii sa nu se inchida mintea la loc. Sunt indignat pana peste poate de inexactitatea unora dintre intrebari (omul nu a evoluat din specii STRAVECHI, mocofanilor! iar oxigenul pe care il respiram NU provine doar din plante) care impieteaza logica elementara prin finalitatea lor, a la Radio Erevan (e adevarat ca Ivan Ivanovici a primit o Volga de ziua lui? Radio Erevan raspunde…), pana la (limita) false prin propunerea afirmativa, anume ca unele antibiotice au actiune bactericida si viricida, altele bacteriostatica s.a.m.d. Atata timp cat, spune logica, ai o exceptie de la propunerea care infereaza “intotdeauna” raspunsul nu poate fi decat fals. Or la cel putin 3 dintre intrebari (adica 23.1% din chestionar, ca sa para mai umflata cifra) situatia e flagrant aidoma.

Gogoasa maxima, insa, este ca in urma unei astfel de aberatii sa tragi concluzia ca “romanii” au un “deficit cognitiv” (?????) nici mai mult nici mai putin stiintific! Dat fiind ca nu stim ca antibioticele nu se dau in viroze respiratorii (inexact, apropos, viroza respiratorie schimba dinamica cililor vibratili si datorita florei bacteriene din gat, din gura, datorita cariilor dentare si-a mucilor trasi viguros caile respiratorii se supra-infecteaza, deci DAI antibiotice in viroze respiratorii) vom concluziona rapace ca “romanii nu au cunostinte medicale”. Acum, departe de mine sa nu speculez, ca medic, acelasi lucru, dar nu sistematic, in urma unei analize statistice. Dansii ce fac aici este PSEUDO-stiinta, adica mai rau decat sa iti dai cu parerea. Pun, in spatele unor opinii preconcepute, un chestionar menit sa confirme ipoteza de lucru si nu sa o cerceteze, anume “nu-i asa ca romanii sunt prosti? Wow, fii atent, chiar avem dreptate!”. E un algoritm rusinos de prost, e o metoda defectuoasa si, astazi, ma vad obligat la randu-mi sa fac pasul inapoi de la propriile mele citatii ale rezultatelor acestui proiect odata ce am avut acces la raportul final.

Ca nota de subsol, domnilor, si Europa, in general, are tembelii ei in materie de cercetare; “intrebarile” pe care oamenii le pun sunt derivate dintr-o curicula scolara, cu un anume grad de penetranta, pe un anume esafod de promovabilitate etc. Analfabetismul stiintific nu poate fi evocat decat in conditiile unei bune evidente a acoperirii educationale pe grupe de varste, si pe zona geografica. Ce relevanta are daca badea Gheo de la Capalna a auzit de lasere sau de bosonul Higgs? Ce logica va anima, mai oameni buni, sa constatati ca in Romania exista creationism? Acum eu sunt evolutionist, lucru stiut si langa care raman, dar astazi iau partea creationismului, anume ca nu e totalmente “analfabet stiintific” sa nu inghiti pe nemestecate formule magistere cum ca omul “se trage din specii stravechi”. Sa va fie rusine, sunteti oameni de la universitati si v-ati pus logo-uri in capul raportului, si-ati invocat si “autoritatea” nationala de cercetare. E une bataille de jeu, domnilor, nemaivorbind de faptul ca indiferent daca mergi, sau nu, pe tangenta pana la capat tot ramai cu intrebarea: “asa, si?”

Adica sa presupunem ca aveti dreptate, si doar 15% dintre romani sunt “alfabetizati stiintific” adica au raspuns la peste – sa zicem – 8 din cele 13 intrebari. Sa zicem. Ei si ce? Exista studii care spun ceva despre esantionale studiate, si-apoi sunt studii care spun ceva despre autorii care le-au scris. Mie, acum, in timp ce scriu aceste randuri imi rosesc obrajii, ca unul care a publicat, si publica, alaturi de alte nume in psihiatrie, anume ca de fiecare data cand a venit vremea sa emit concluzii la propriile mele rezultate ne-a luat mult, foarte mult, poate cel mai mult sa alegem cuvinte cu delicatete, sa nu sune final, sa nu sune adevar absolut, sa lasam si pe altii sa verifice ce-am scris noi, sa replice metodologia, si sa valideze inependent ce-am gasit noi. Mi-am facut de zeci, sute de ori propriul proces de metoda, anume ca am stiut ca nu e perfecta, am stiut ca nu exista esantionaj care sa nu dea rateu, iar cand vorbesti de o populatie, oricare ar fi ea, scuipi si in san sa nu stigmatizezi, domnilor, sa NU stigmatizezi! Or ce face acest imputit de raport? Aud? Se iau 1200 de oameni, care din centrul comunei, care din prima casa pe stanga, care de la parterul blocului din intrarea Mantuleasa care era acasa la ora 14 cand am ajuns noi acolo, il intrebam daca laptele radioactiv mai e radioactiv dupa fierbere, omul isi da cu parerea si gata, avem o imagine despre ALFABETISMUL stiintific al Romaniei?

Hai sa ne intelegem. Cate scoli? Cate biserici? Sunt curios care e rata analfabetismului stiintific in zone acoperite educational vs cele neacoperite educational. Oare, daca nu sunt diferente, mai avem nevoie de scoli sau lasam omul sa aprofundeze prin “scoala vietii” ca avem tectonica a placilor sau ca oxigenul vine din plante? Sa-l lasam sa reinveteze roata? Sa faca focul prin frecarea betelor? Vom lasa omul sa salbaticeasca odata ce l-am salbaticit destul?

G

Revolutia rozelor

Georgia. O melodie cantata de Ray Charles. O melodie cu dublu substrat, nume de femeie iubita si de stat segregationist din sud-estul Americii despre care scrie si Lawrence Hill in savuroasa sa “Book of Negroes“. Mai important insa, Georgia este numele primului stat post-sovietic riveran Romaniei unde, in urma cu 7 ani a fost posibila o revolutie a rozelor. Eponimul de rosaceea a fost capatat dupa ce dizidentii lui Saakashvili (actualmente presedintele Georgiei) au luat cu asalt portile Parlamentului in ziua cand urma sa fie deschise oficial lucrarile de catre – atunci – post-comunistul Shevarnadze. Pentru georgieni Shevarnadze era tot un fel de “pleaca ai nostri, vin ai nostri, noi ramanem tot ca prostii”. Dracul insa si-a bagat coada, mai exact un filantrop deloc strain si noua, cu aspiratii neo-kissinger-iene, domul George Soros in persoana. Cateva zeci de milioane mai tarziu are loc scena din noiembrie 2003, cand opozantii intrerup procesiunea oficiata de Shevarnadze, acesta fuge si decreteaza stare de necesitate, cere sprijinul armatei, i se refuza, iar de Sf. Gheorghe puterea trece in mainile reformatorilor, pro-occidentalilor, anglofililor si anglofonilor domnului Saakashvili. Si da, vorbim de acelasi domn Saakashvili care intr-un moment de megalomanie stearpa a decis acum doi ani, in virtutea studiilor domniei sale in America de Nord, ca poate sfida Mama Rusie in problema Abhaziei si-a Ossetiei de Sud. Moscova a retaliat, si-a retaliat rapid. La Tbilisi trandafirii revolutionari au fost remunerati cu sange. Ambitiile georgienilor de-a avea deschidere la mare, dar si angst-ul lor nationalist, au fost zdrobite ne-elegant de mana noului premier Putin (fostul presedinte Putin, viitorul czar Putin).

Asa incep uneori cele mai profunde miscari seismice. Ochiul tau vede in suprafata nelinistea, picioarele tale simt vibratia, dar poti sa fii sigur ca undeva, in adanc, au loc abraziuni tectonice cu intensitate de sute de kilotone, in timp ce Pamantul isi re-aranjeaza mantaua. Social, oamenii sunt mobilizati uneori de cele mai anonime gesturi atata timp cat ating un punct in profunzimea lor care le aduce aminte ca sunt oameni. Nevoia de libertate e una intens individuala, si totusi oamenii lupta pentru ea in grup, nu fiecare pentru libertatea lui, ci impreuna pentru libertatea lor. Veti fi surprinsi, poate sa aflati ca astazi Romania nu ar avea un presedinte portocaliu, cu o camarila portocalie, cu un parlament atat de portocaliu, daca n-ar fi existat revolutia rozelor. Caci modelul ei a fost apoi importat in Ucraina, in disputa din 2004 dintre Yushcenko si Yanukovitch (ironic, dupa ce Yushcenko, incumbentul, a castigat alegerile a fost otravit “prieteneste” cu agent orange, dioxina, insuficient de letal incat sa inteleaga mesajul dar suficient de letal incat sa ramana desfigurat), si-apoi in Romania, la momentul formarii Marii Strutocamile. Alianta “Dreptate si Adevar”. O stanga, si-o dreapta si-au dat mana perfid si, de fapt, de a ici a inceput “a fost odata ca niciodata ca daca n-ar fi nu s-ar povesti”. Democratii lui Roman, Stolojan si pe atunci pitorescul, inofensivul, ireverentul Traian Basescu s-au unit cu liberalii lui Tariceanu pentru un asalt asupra “rozelor” PSDR-iste, fief-ul rosu al lui Ion Iliescu. Reteta, insa, era de import si ca orice reteta de import a functionat; ingineria sociala a fost facila in Romania, ca si in Ucraina, Georgia (si, ca sa marcam istoric debutul, Serbia si venirea lui Kostunica presedinte), momentul elegant a ramas pe veci “draga Stolo” si-apoi, pe un val de simpatie si baloane portocalii care exploatau psihoza endogena a romanilor (“portocalele de Craciun si bananele de pe biblioteca”) am invins din nou comunismul. Nu ca ar fi fost nevoie. Nu ca exista o urgenta sa te lupti cu hidra din umbra. In 2004 trecusera “deja” 16 ani de alegeri parlamentare ciclice. In 2004 eram membri NATO si aveam o suma de capitole de aderare deschise pentru revenirea la Europa, acest Vaterland capricios. Dar pentru publicul elector spaima unui nou gulag a ramas constant in “cod portocaliu” (alta referinta inteligenta) astfel ca, in conflux-ul de presiune creat a fost de-ajuns sa arunci un chibrit aprins si voila. Flacara a renascut.

Astazi, sfarsit de 2010, ne uitam din abis la buza prapastiei prin care am cazut in vreme ce, pe-un mic platou de echilibru, admiram concomitent peisajul ce zace mai la vale de noi. Caderea abia a inceput. Anul trecut, la alegerile prezidentiale, simpla vizita a unui candidat la un “oligarh” (termen importat din vocabularul diurn al Yuliei Timoshenko) a aruncat diaspora (dintre toate) in aer, si brusc 200 de mii de voturi au decis, pentru prima oara, cine va gubernia Romania pentru alti 5 ani. E o boala a fiecarui om nascut in Romania, e povestea pe care el o aude, cum ne-au cotropit triburile barbare dar noi am ramas o “insula de latinitate intr-o mare de slavi”, si-apoi cand slavii ne invadeaza fugim unde altundeva decat in inima latinitatii (Italia, Spania, Franta) sau cat mai la mama dracului cu putiinta (US, Canada) de unde votam, “liber”, anticomunist. Oricine, dar anticomunist sa fie. Iar portocala mecanica, pe oriunde a trecut, a fost una anticomunista. Ce-a pus in loc, insa, s-a dovedit a fi catastrofal. In debandada ruperii structurilor sociale si-a oranduirii corupte, dar randuita, si-au facut loc viermi si lindini ai noii ordini, neveste de afaceristi si tinere aspirante la functia de magistra intr-o tara de nespalati, si degenerati. Prostia omeneasca va fi jucat si ea un rol sau – cum zic cei de la Cluj – “analfabetismul stiintific”. Da, cand o persoana nu are informatiile minime pentru a decide consimtit va decide nesimtit. In acel moment, abia, e util “codul de culori”. Nu poti sa nu admiri, pana la un punct, cat de bine au inteles acesti oameni fibra vulgului in anii ce-au trecut si cat de detasati, suntem noi, de anumite realitati care ajung in cele din urma sa ne prejudicieze.

N-am sa fiu de acord cu Daniel David, seful catedrei de psihologie si psihoterapie de la UBB Cluj, anume ca IQ-ul nu reprezinta o masura absoluta de cuantificare a “inteligentei”. Du matricea RAVEN pe care au folosit-o dansii in Guineea franceza si vei descoperi acelasi lucru. Dansii n-au facut decat sa redescopere America, intr-un sens, caci primele teste Stanford-Binet au fost folosite pentru oprirea imigratiei in Statele Unite ale Americii; non-vorbitorii de limba engleza erau automat mai tampiti decat ce se nascusera “anglofoni”. Stephen Jay Gould, in seminala sa “Mismeasure of Man“, observa cele doua erori profunde, una care ar fi “reificarea masurii cantitative de inteligenta ca reflectand un continuum coerent de adaptare evolutionara” si al doilea care tine insusi aspectul comparativ care poate pune tari pe o etajera mai sus, sau mai jos, a desteptaciunii ca si habeas corpus pentru o natie. In paranteza deci fie spus, rusine domnule Profesor “Aaron T. Beck”, dar felicitari pentru pozitionare, nimic nu te lanseaza mai repede pe orbita in ochiul public decat sa zici ca ai o tara proasta (bineinteles, ne-reflexiv la propria persoana).

In revenire la tema centrala insa, nu prostia lui Creanga e principalul predictor al apatiei romanilor in fata agresorului dinauntru ci cu totul altceva. E a doua trimitere la Viktor Frankl in tot atatea zile, dar se cuvine. Despre apatie, asa cum Frankl a descoperit-o in Auschwitz, el spune asa:

Apatia, sau amorteala emotiilor si sentimentul ca nu-ti mai pasa de nimic, erau a doua faza de simptome in lantul de reactii psihologice ale prizonierului, unele care il faceau in cele din urma insensibil la bataile frecvente zilnice. Prin aceasta insensibilitate (n.t. nesimtire) prizonierul se inconjura de o foarte necesara platosa protectoare […] un mecanism de aparare obligatoriu. Realitatea era la amurg, si toate eforturile si emotiile conjurau o singura sarcina: prezervarea vietii individului, si-a celui de langa el. Era tipic sa auzi prizonieri, in timp ce erau manati inapoi in tabara seara, sa spuna “ei bine, o noua zi s-a terminat”. […] Dar dincolul de rolul de mecanism de defensa, apatia era si rodul altor factori. Foamea, si lipsa de somn, contribuiau (asa cum se intampla si in viata normala) la iritabilitatea generala, o alta caracteristica a vietii prizonierului. […] Majoritatea prizonierilor sufereau de un fel de complex de inferioritate. Toti ne imaginaseram, candva, ca suntem “cineva”. Acum eram tratati pe de-a intregul ca non-entitati.[…] Fara o deliberare constienta, prizonierul de rand se simtea teribil de degradat. Acest lucru devenea evident cand observai contrastele intre prizonierii mai “importanti”, Kapos, bucatarii, paznicii de la magazie, si politistii din lagar nu se simteau insa, in principiu, degradati ca majoritatea celorlalti ci, dimpotriva, promovati! Unii chiar dezvoltau mici deliruri de grandoare. […] De exemplu am auzit un prizonier vorbind cu altul despre un Kapo si spunea “Imagineaza-ti! L-am stiut pe omul asta cand era un sarman director la o banca importanta. Ce noroc pe capul lui sa fi ajuns atat de departe in viata…”

Restul e doar tacere. Revolutia rozelor sta pe principii inalienabile, de dizobedienta sociala, de opunere a bunei ratiuni unei stapaniri nedrepte, care si-a pierdut reprezentarea populara, carevasazica o tiranie, in detrimentul oamenilor care au facut posibila prezenta ei in fapt real, si concurent. Ce avem, astazi, e insa pervertirea ei intr-un lagar al pauperitatii individuale, si intelectuale, in care chiorul e rege in tara orbilor (sic!) si tot ce-a fost bun, si ordonat, in ierarhia sociala a fost din nou intors cu verdele in jos, orwellian, pentru o motivatie pana la urma meschina, fara vreo finalitate alta decat satisfacerea propriului prohab: bani. Bani multi, multi bani, bani si case si masini si o viata de autoritate pe care ti-o da banul cu care poti cumpara, si vinde, bunuri dar mai ales oameni. Oameni pe care sa-i controlezi in mini-lagare unde sa observi, cu satisfactie bolnava, cum se degradeaza. In testimonialul pentru documentarul Fenomenului Pitesti al lui Sorin Iliesiu istoricul Stephane Courtois observa “cred ca exista o relatie stransa intre experimentul Pitesti si caracteristicile particulare ale marilor conducatori comunisti. […]Ei nu sunt oameni ca dvs. si ca mine, sunt oameni cu adevarat marcati psiho-patologic”.

Dupa harababura recenta din parlamentul Romaniei cred ca e nevoie de multa, extrem de multa introspectie si nu a celor care au ajuns la un asemenea hal de nebunie incat sa foloseasca o platforma publica pentru debaclul propriilor insuficiente, ci a noastra. A noastra, care i-am pus acolo. A noastra, care-i imputernicim, care-i validam prin apatia noastra. La Auschwitz fiecare paznic SS avea, la orice moment, cateva sute de oameni in grija. Da, avea o pusca. Pusca lui avea poate 30 de gloante. De-ar fi murit 30 de oameni per bodyguard si tot nu s-ar fi ajuns la cifra uluitoare de la final. Nu gazul a omorit, simbolic vorbind, milioane de oameni, ci propria lor psihologie de-a fi pasit, voluntar, intr-un abator al umanitatii, cu o anticipatie pozitiva de viitor. Si-au cazut de atat de sus, incat retorta acelor zile inca permeaza in prezent. Iar zilele noastre, acum, sunt marca unui viitor cand se va vorbi si de noi la fel cum poate ne judecam si noi inaintasii, caci a fost nevoie de multa apatie sa induri opresiune, si dictatura vreme de 50 de ani. Dar conduci un popor si cu morcovul, si cu batul, si dincolo de rezistenta unora ca Elisabeta Rizea fiecare 2 – 300 de romani a avut mica lor grupare de informatori la “securitate” (tot pe metoda Teoharie Georgescu & Ana Pauker). Astazi aceasta pozitie de torturat/ tortionar continua, prolifereaza, si s-a rafinat in raporturile sociale de putere, si cu puterea. Or odata ce ai agreat ca aceasta e normalitatea, restul devine imposibil.

Refuz aceasta normalitate. Si o refuz repetand cele scrise mai sus, anume ca aceasta este ordinea lucrurilor, fapte ce nu pot fi schimbate, fapte care ajuta mintea in fata debaclului dement, desantat al individului imbibat in doctrina tiranista, zelot al unei apocalipse revolutionare din specia lui Neciaiev. Si-am sa refuz pana la capat.

G

Refuz la sistem

Fug de paciente, si ma gandesc sa-mi cos buzunarele la halatul meu de spital. N-am nici o vina, e plin cu tot felul de hartii, hartiute, de cand m-am intors fac eforturi sa nimeresc ca boul o librarie de unde sa-mi cumpar o agenda, si nu reusesc. Ce scrie pe hartiute? Pai de toate, mai ales acele lucruri unde n-am loc in foaia de observatie sa ma desfasor. Arbori genetici; interviu familial; istoric detaliat al bolii; mici citate din spusele pacientei s.a.m.d. Din pacate, asta ma face vulnerabil la un tip de atac pe care am sa-l descriu in continuare, cu riscul de a parea relativ superficial sau – dimpotriva – oarecum iesit de pe sine deoarece sugestia evidenta va fi: “lasati pacientii sa vina la mine (baby Jesus), pentru ca eu refuz, indaratnic, sa iau orice fel de spaga”. Si nu poti sa scapi de ea. In prima zi la spital, am uschit-o urgent afara din salon dupa ce-am aruncat cele mai intraveninoase (sic!) priviri unei doamne care a ramas contrariata, dar din fericire nu m-a mai deranjat ulterior. Colega de salon a asistat la incident, deci am rasuflat usurat, am batut saua si-a priceput si asistenta tacuta.

Dar apoi am patit acelasi lucru la salonul urmator. Sub diverse forme si niveluri de impachetare, spagile – adica banii – ies de prin capoturi, posete, desuuri, sunt agoniseala mizera a unor oameni care oricat de rau as face eu vreodata ei vor fi fost deja mult mai la vale si care totusi au fost invatati, precum cainii, ca fara acest gen de ofranda divina zeul Halat Alb nu-si apleaca privirea binevoitoare catre umilele lor carcase. Nimic mai departe de adevar. Cu o floare nu se face insa primavara, a doua zi o uscheam din nou din alt salon, rosu ca patlagica, dupa ce am vazut ca nu se poate rationa, logic, cu o alta pacienta care m-ar fi si violentat un pic (a se citi calcat in picioare) cat sa-mi infiga plicul cu pomelnic in buzunarele mele pacatoase deja pline cu maculatura fiecarei povesti tragice pe care o aud. Acesti oameni imi rup inima, acei oameni printre care sunt imi alimenteaza furia care, iata, si la trei ani mai tarziu si chiar presupunand ca am acumulat dezinteres sau nesimtire intre timp, e tot acolo, ba chiar mai rece si mai calculata decat a fost inainte. Nu exista justificare pentru asta. Nu poti sa invoci familia, copiii, tineretile pierdute, lipsa sansei sau facultatea lunga atunci cand inchizi ochii sau deschizi buzunarul.

A treia zi n-am mai rabdat si-am amenintat pacienta ca daca nu baga banul la loc o dau altuia. S-a conformat. De pe patul celalat, o alta mi-a raspuns ca face foarte bine. Cine n-ar fi stiut mai bine, chiar ar fi crezut ca asta e situatia. Oamenii pe langa care ma plimb, dimineata de dimineata, sunt ca mine si ca tine. Tacuti, se pierd in multime. Poate doar privirile le sunt mai adanci, asa cum apa fara fund are culoarea mai intensa, si exista o negreala care te atrage catre abis. La o prima vedere, obiceiurile adictive ale sotilor distrug sotiile; nimic nou. Pe de alta parte, exista o ipoteza egal probabila ca un anume tip de femei isi aleg parteneri toxicomani. Dar ca si in multe altele vina este a aceluia lovit si umilit, nu a celui care da si scuipa.

Si totusi foarte putini oameni se simt vinovati, sau s-au anesteziat deja suficient de puternic incat intorc fata in alta parte cand patrunde plicul buclucas in baierile buzunarelor de doc. Poate punguta aferenta cu cafea sau tigari e chiar din dorinta de recunostinta; poate ca si in cazul meu credem in idila ca fara asta chiar nu se poate. A patra zi am gasit privirea potrivita ca mana sa nu se mai intinda spre buzunar. E suficient sa ma uit la ei la fel cum se uita ei la mine; sa le oglindesc propriul dispret amestecat cu teama aproape mistica, sau aplecare indoita cu speranta si viceversa. Si cand se vad, se opresc. Eu cred in eforturi comune, le spun, si nu sunt in breasla de facatori de minuni. Ca atare, nu accept sa mi se ofere bani, sau sa mi se dea papornite. Iata, asadar, ca de la o zi la alta imi cresc antene de extraterestru. Si totusi oamenii se trezesc din narcoza sistemului in care fac parte, si-apoi daca am zis o data NU! ramane “nu”. Nu exista ca refuzul sa fie urmat de o escaladare, de o insistenta a amaratului ala de om ca totusi, domnul doctor, dar eu va respect! (imi zise mie o doamna, careia i-am raspuns sec ca doamna, eu va respect si mai mult, deci nu); fara doar si poate, ma gandesc de fiecare data cand fac acel pas peste prag in fiecare dimineata, atunci cand imi las civilia la usa si devin omul responsabil de drumul spre vindecare al unui bolnav, oricare ar fi el, optiunea etica si morala e una personala dar in care eu nu pot sa astept ca bolnavul sa-mi fie busola. Dintoteauna a fost asa, si va ramanea intotdeauna, ca omul la nevoie si-ar da economiile, banii pusi deoparte pentru locul de veci si inca si mai si doar, doar, sa-si primeasca sanatatea inapoi. Multi afla ca sanatatea are o valoare mult timp dupa ce-au pierdut-o, si-si imagineaza ca a-mi umple mie buzunarele ii va aduce cumva mai aproape de vindecare. E, ma gandesc, cea mai mare nenorocire pe care a facut-o cadou biserica in lumea asta, ideea ca poti sa ai retributie in singura zona in care exista “NOMA”, adica intre ban si spirit. Indiferent daca tu crezi sau nu in viata de dupa moarte, sau in rai sau iad, a propune ca – sa zicem – 100 de lei de duc in rai sau “doar” 10 lei te duc in iad e o abominatie. Asta fac eu? Sunt portar Dalli la un mall de sanatate? Nu cred. Sunt doctor, or a fi doctor pentru mine nu presupune nici macar o secunda a vietii mele sa perpetuez mitul ca spaga vindeca bolnavul; sau ma face pe mine mai bogat.

Esti naiv, mi-au spus unii amici. In anumite locuri se face “cascavalul gros”. Nu pot sa sufar cuvantul asta. Imi da impresia ca fiecare om in halat alb pe care-l vad pe strada ar trebui brusc despuiat si cautat de raie. Or noi nu suntem raiosi, dar pe de alta parte a reduce medicina la un act pur mercantil e sinonim prostitutiei “cu latei”. Unde lateii sunt ce ramane in urma. Da, sunt apartamente, masini, mobila de luat. Da, exista copii de trimis la scoala. Da, “o viata am si-mi bag picioarele in el de sistem, eu vreau s-o traiesc”.

Pleaca din medicina. Fa orice altceva. Fa ca una dintre asistentele mele care face dreptul la fara frecventa. Ce vrei tu, de fapt, de la medicina? Ce beneficii crezi tu ca aduci meseriei prin asta? Iar la sfarsitul zilei, cat de mult te astepti tu ca eu, coleg cu tine, voi crede despre tine cand iesi precum o libarca din spital in masina ta luxoasa, putind a parfumul tau cumparatu cu recunostinta a trei babe consecutive, catre un concediu in Spania platit de maini care se spala una pe alta, si-amandoua obrazul?

Refuz acest sistem. Regula mea e simpla. Atata timp cat lucrez intr-un spital de stat, platit de contribuabil, supus acelorasi reguli ca si oricare alta institutie publica, respect acele reguli. Imi rezerv dreptul de a refuza serviciile unui pacient care insista sa-mi ofere spaga. Imi rezerv dreptul de a trata un pacient in limitele asigurarii sale de sanatate. Imi rezerv dreptul de a educa pacientul privind drepturile sale, si responsabilitatile sale. Timpul meu valoreaza bani; nu banii pacientului. Remuneratia mea mizera i se datoreaza acestuia doar ca bacterie electorala, nicidecum prin decizie individuala, autocrata. Nu consider oportun sa ma razbun pe fiecare individ care vine catre mine nu de voie, ci de nevoie, pentru ca meseria pe care mi-am ales-o, in Romania, e considerata un serviciu la fel de comun precum sifonul de la veceu. Si daca sunt precum sifonul la veceu, rogu-va, lasati-ma sa fiu curat asa cum ma vreau eu. Maine, cand ne vedem, raman acelasi.

G.