Lup și morală

Scriu în continuare despre situația de la spitalul de arși. Bine, între timp ne paște un război. Sau nu. Sau da. Sau nu. E irelevant. Poveștile alunecă precum untul pe pâine și atenția distributivă a cititorului român e comparabilă cu a unei veverițe astfel că, cel mai probabil, următoarele se vor prelinge precum seul pe mintea deja obosită de grindină a citadinului. Dar totuși. Dar. E inadmisibil după ce arestezi oameni, îi supui caznei umilinței publice și animi agora și-așa îmbâcsită de povești de furt să apari public și să spui că vei găsi soluții ca medicii să poată desfășura activități private în spitale publice. Ori că că, ori că că. Dacă legile există, dacă normele există pesemne că oamenii care le-au făcut au avut ceva în cap înainte de-a le scrie. Iar dacă legile sunt strâmbe, dacă normele sunt boante, atunci șterge tot, propune amnistie tuturor persoanelor implicate în așa ceva și dă-le beneficiul nevinovăției. Până la urmă lotul Stan/Antochi/ Isai se face – în opinia statului – de o sumă de infracțiuni care sunt toate reductibile la evaziune fiscală.

Solitudinea punctului meu de vedere – dincolo de faptul că e obositoare pentru că cere un efort suplimentar de-a-mi certifica mie a priori că nu sunt nici tâmpit nici alienat nici dus – e de fapt o poveste despre lup și morală. De jur împrejur halate. De jur împrejur parfumul moralei și-al indignării. Hai, nu, serios? Ce izbește de fapt? Faptul că oamenii practicau o afacere într-un spital de stat? Dar care va ridica mâna, apostol, să spună că e o rușine pentru medicină? Pentru medicină poate, pentru medicina noastră nu. Cine va ridica mâna, paulin și biciclistic, să propună că e o vampirizare a sistemului trebuie să ofere totuși un argument cum că asta era rău pentru sistem.

Procuratura a chemat la audieri niște zeci de persoane. E penibil. Doar dacă privești la sumele făcute public de procuratură vei descoperi că nu vorbim de zeci de intervenții, vorbim de sute, poate mii de intervenții. Sunt niște sute, poate mii de oameni care au cunoscut foarte bine etalonul, au fost suficient educați încât să aibă discernământ cu privire la pașii de urmat. Primul pas – bilet de trimitere. Al doilea pas – internare pe un diagnostic luat în condei (luat în condei e deja o speculație din partea mea, vorba profesorului Enescu e treaba chirurgului ce face în sală, poate cineva să-l contrazică? Să vedem și noi niște expertize medico-legale pe aceste sute/ mii de intervenții zic). Al treilea pas – plata ”la negru” a onorariului medicului care, presupunem, avea o oarecare stabilitate adică era menținut de la rinoplastie la rinoplastie. Când președintele țării vorbește de o rețea mafiotă, când un om ca profesorul Ciurea preia din zbor bombonica și-o continuă cu aceeași dare de mână ca unul care și-a înțărcat cuibul de la Bagdasar și-acum tronează august peste un spital privat pare că totul e evident, există un neam naiv plătitor de taxe și niște ”bampiri” care ce altceva să facă decât să bampirizeze. Căci în România dacă ești lup e imposibil să te ferești de morală.

Dificultatea e totuși că precedentul creat obligă statul să continue ce-a început. Or supravegherea SRI-ului se extinde la toate celălalte 77 de spitale care au fost luate în vizor și unde s-au descoperit nereguli (sau, dacă te uiți la audit-ul lui Nicolăescu, cele 60% din spitalele țării), or schimbăm normele și atunci legalizăm niște practici. Care practici, de fapt, nu sunt despre altceva decât circulația banului prin instalație. Nu vorbesc de cantitatea lor. Vorbesc de calitatea celui care ordonează plăți de-a intra într-o formă de legalitate (dacă?) sau de-a fi scos înafara legii inclusiv formal. Caz în care se va orândui un lung șirag de sclavi la galeră, toți în hălățel și botoși de spital, vinovați de crima supremă, aceea de-a fi acceptat onorarii informale pentru munca lor. În speță intră de fapt termenul legal de ”foloase necuvenite” care, dacă ar avea sens pentru un funcționar public la ghișeu, nu păstrează același sens pentru medicul în funcțiune. Medicul în funcțiune este, ce-i drept, plătit de stat să efectueze intervenții în regim decontabil. Medicul, ce-i drept, are un salariu bugetat pentru munca pe care o depune. Medicul, ce-i drept, nu are o normă de pacienți pe care să-i trateze. Medicii de la spitalul de arși pot fi culpabili de faptul că, în timpul normei la stat, desfășurau activitate remunerabilă în regim privat. Ce-i mâna pe ei în luptă? Simplu. Conștiința că e profitabil. Profitabil pentru toată lumea.

Poți observa de la distanță un astfel de sistem și să-l declari, lupanaric, mafiot. E trist, cu atât mai trist cu cât nici unul dintre oamenii citați în Viața Medicală nu e străin, la un anume grad de libertate, de cunoștința situației. De conștiența ei. De conștiința ei. De ce nu ies atunci medicii să spună: da, știm de asta, asta e strâmb, stăm alături de confrații noștri și credem în soluția lor, uite câți bani se fac de fapt, uite că e profitabil, uite că populația poate să absoarbă o astfel de soluție și o astfel de soluție poate fi încorporată în noi norme?

Păi pentru că lupta se duce în primul rând în interiorul breslei noastre. Majoritatea medicilor preferă ambiguitatea, clar-obscurul, intimitatea raportului medic-pacient în regim sacrosant, șamanic, preoțesc aproape, unul în care nu e treaba nimănui cât costă recunoștința unui pacient pentru un act medical care nu mai e empiric valid cât o formă de artă. Plățile ajung să fie pentru estetic – și nu doar la spitalul de arși unde ironia face că vorbim de intervenții cosmetice – ci pretutindeni. Mâna vindecătoare are un preț de grație și fapt este că doar pacientul pune valoare pe ea. România nu pune valoare pe ea. Statul, guvernul, autoritățile nu pun valoare pe ea. Statul, guvernul, autoritățile pun preț pe kilometru de autostradă și pe electorată, pe pomană și pe bacșiș, pe fă și pe mă și pe Doină. De jale preferabil. Dar când vine vorba să etanșeizeze un sistem medical în interiorul căruia circulă sute de milioane de Euro paralel, ei bine nu, atunci ne aducem aminte că suntem lupi și că avem morală. Cereți de la medici lucruri care provin dintr-un ideal schizofren profesional, anume să fie hermiți, pustnici, umblători cu ruptul în cur în timp ce administrează vindecarea bolilor iar dacă apar oameni ca Stan et co., oameni care nu-și vând mâna pe bobi de linte și plase cu mălai, ce urmează e prigoana legii.

Îmi repugnă statul care își biciuiește pilonii de sustenanță ai normalității morale. Îmi repugnă statul format din indivizi al căror compas de judecată e atât de ușor conturnabil, al căror etalon e la fel de schimbător ca vântul, valul. Or suntem elită a societății or nu mai suntem. Unde citatul anterior a substituit cuvântul ”golan” în original.

Nimeni nu îi apără, momentan, pe Vitalie Stan, Antochi și Ina Isai. Nimeni înafară de avocații lor care vor avea cu siguranță suficiente pârghii legale încât să reducă flama procuraturii, pe legi și proceduri, la simpla realitate – anume ne-declararea veniturilor obținute și, doi, incompatibilitatea muncilor, cea de privat în regim hospitalier de stat. Dincolo de asta e faptul că trăim sub talpa unor moravuri al căror șancru nu stă în lege, stă în comunitate, stă în breaslă și în perversitatea ei. Să fii medic în România e o chestiune de nămol și mormoloceală, omul care a ieșit din pluton, care s-a sumețit, care a urcat la aroganță înafara unui etalon evoluționar auto-impus, auto-reglementat va fi sacrificat. Nu de alta dar există și eșalonul doi, și trei, și patru, cresc pepinierele de rezidenți care acum dau în gât dar când primeau 300 de Euro pentru mâna a doua, a treia ziceau săru-mâna și plecau fericiți acasă. Ei sunt înrăiții, ei sunt destituții, ei sunt oamenii care după experiența traumatizantă a interviurilor la procuratură vor sta, o vreme, cu capul la cutie și se vor gândi foarte bine la două lucruri: 1) cât de repede se ajunge în Vest sau 2) cum poți perfecționa rețeta lui Stan et co. încât să faci totuși bani fără să te prindă statul.

Asta jucăm, domnilor. Hoții și vardiștii. E o prohibiție medicală în care vom ajunge să facem contrabandă cu servicii pentru că populația cere. Și populația are bani. Și populația va continua să dea fie că vă convine fie că nu. Și vor da cu atât mai abitir cu cât veți susține că e anatema, că e practică mafiotă, criminală, ilegală, fie cum o fi. Există o solidaritate a ilegalității în societate care începe la restaurant și se termină la poștă, cu tranzit prin orice cabinet de orice factură (inclusiv cabinet medical). Mai devreme sau mai târziu vine vremea să vă decideți dacă libertate și democrație înseamnă libertate de taxe sau libertatea de-a ponegri, de-a linșa, de-a impieta o profesie oarecare doar pentru satisfacția unor budigăi de ferentari bucuroși că s-a mai tras cineva la vale înapoi în mocirlă.

G

Porci la borcanul cu miere

Jucam avocatul diavolului cu un bun amic, jurnalist. Și până la urmă care e speța pe care o construiesc procurorii în cazul doctorilor arestați la Spitalul de Arși? Că decontau, în fals, operații cosmetice (nas, sâni, abdomen etc) cărora le spuneau de fapt plastice. N-avea fata nasul strâmb, avea fata nasul mare și voia să arate ca Charlize Theron. N-avea tanti buze ca Angelina. N-avea tanti fund ca Jennifer. N-avea tanti burtă, pardon avea tanti burtă și voia tanti fără burtă. Are sens? Are sens. Eu susțineam că e o totuși o poveste complicată, asta cu grupul infracțional. Sunt mai multe povești într-una. Una în care oamenii pun mână de la căciulă și fac un biznis din care să iasă bani la toată lumea. Alta în care oamenii fac evaziune fiscală, adică produc bani pe care îi ascund statului. Și-a treia în care oamenii falsifică documente prin care obțin foloase necuvenite nu doar de la pacient dar și de la stat care devine, fără voia lui (fără voia lui? asta e o întrebare de 100 de puncte) la o afacere bănoasă. Cât de bănoasă? De milioane de Euro de bănoasă.

Cam greu să își spele fața, îmi spune amicul jurnalist. Până la urmă așa o să rămână, ca niște porci care s-au îndulcit la borcanul cu miere.

Mirarea mea înapoi către el – de ce să se complice? De ce să nu facă asta în regim 100% privat? De ce nu la vedere? De ce nu cu cărțile pe masă? De ce nu cu chitanță, factură, plătit taxe onorabilului stat? De ce să nu-i dai Cezarului ce-i al Cezarului? E o poală, un bănet, un purcoi de venit, poți foarte bine să stai cuminte, să-ți plătești dările, să trăiești și să lași pe altul să trăiască. E până la urmă propria mea naivitate, n’est ce pas? De om care se uită stânga, dreapta înainte să treacă strada. N-am frică de Dumnezeu, am frică de Fisc. Nu de alta dar Fiscul mi-a făcut onoarea unei corespondențe intense nu acum foarte mult timp. Fiscul s-a priceput să-mi explice niște rahaturi de penalități unde nu erau doar ca să-mi facă favorul de-a-mi compensa lucruri pe care trebuia să mi le dea înapoi și-apoi să-mi spună – rămânem prieteni. Prieteni? Nu. Statul român nu e prietenul meu.

Și statul român nu era prietenul lor.

Aceste rânduri nu sunt în sprijinul infractorului, admițând că ce au făcut acești doctori este o infracțiune. Una foarte complicată. Aceste rânduri caută să analizeze motivele pentru care s-a ajuns aici.

Să începem cu sfârșitul. Să începem cu propunerea că oamenii falsificau diagnostice pentru decontări. Nu e o invenție de factură recentă. Toate spitalele o practică. Toate spitalele o practică în buna știință a Caselor de Asigurări. Toate spitalele o fac pentru că așa curge banul în România. Scremut. Constipat. Cu uz cronic de ”laxative” instituționale. Majoritatea managerilor iscusiți trebuie să găsească, pentru supraviețuire, chichițe, bucle în legislație, majoritatea managerilor folosesc bandă izolir pentru legături fir-la-fir administrative. Ar fi un fals grosolan de logică să pretindem că e mai puțin infracțiune aici pentru că e infracțiune pretutindeni. Dar ar fi egalmente o infracțiune să nu vezi peisajul moral în care începe povestea grupului de piromani din Sănătate. Pe Calea Griviței se practica așa. Se va uita cineva cum se întâmplă pe la alte adrese? Cum se fac achiziții, cum se scriu foi, cum se decontează servicii? Propunerea privind pachetul de bază s-a făcut pe genunchi, în echipă restrânsă, peste vară. S-au scos diagnostice eligibile spitalizării, s-au băgat diagnostice eligibile spitalizării. Cine va avea curiozitatea să cerceteze anexa cu norme privind implementarea pachetului de bază în servicii de sănătate (acronim SS, fără nici o legătură cu infamul SS) va găsi, dacă apasă CTRL-F și cuvântul cheie ”chirurgie”, următoarele lucruri:

– servicii acordate în ambulatorul de specialitate/ decontate prin CNAS:

C2 – la punctul 7 – chirurgie plastică, estetică și microchirurgie reconstructivă = contract de furnizare de servicii medicale îm ambulatoriul de specialitate clinic, tarif pe serviciu medical exprimat în puncte

– pachet de serviciii medicale în asistență medicală spitalicească, internare continuă pe 24 de ore, grupe diagnostice

1. C1070 – proceduri ale pleoapei

2. D1100 – alte proceduri la nivelul ochiului

3. D1120 – proceduri asupra gurii și glandei salivare

4. D3060 – traumatism și diformitate nazale

5. J1032 – proceduri minore pentru afecțiuni nemaligne ale sânului

6. J1060 – proceduri în sala de operații ale pielii, țesutului subcutanat și chirurgie plastică la nivelul sânului

7. J1070 – alte proceduri ale pielii, țesutului subcutanat și sânului

8. J3030 – tulburări nemaligne ale sânului

9. J3052 – traumă a pielii, țesutului subcutanat și sânului vârsta sub 70 de ani

În lista de spitale acreditate să facă asta, pe lista CNAS, la poziția B_03 se află spitalul clinic de urgență de chirurgie plastică, reparatorie și arsuri București, unde DMS (durata medie de spitalizare este de 5.8 zile, sub DMS național (6.65). Tariful maxim pe zi de spitalizare pe chirurgie plastică și reparatorie e de 456.57 RON pe zi de spitalizare. Tariful mediu pe caz/ maximal pentru spitalele de acuți în regim non-DRG este, pe chirurgie plastică, 1369.70 de RON. Cineva ar putea să observe, spre exemplu, că în regim non-DRG dacă înmulțești decontarea per zi maximală cu DMS-ul nu-ți dă la socoteală, pentru că CNAS decontează, real, doar 3 zile de spitalizare. Până la 5.8 mai mănânci o pâine, pâinea lui Nicolăescu, domn care știa foarte bine, cu instrumentele contabile ale dânsului, cum e cu înmulțitul de pâine și pești, adică de la 3 până la 5.8 trebuie să însăilezi ceva, să-ți iasă la socoteală. E un exemplu evocativ pentru discuția și de mai sus, și de mai jos.

Cumva – mă depășește în competență criteriul complet de calcul de decont al unui caz – acești chirurgi foloseau interfața logistică a spitalului și colaborarea cu CNAS să efectueze operații care figurează pe lista de servicii decontabile, până la urmă, dacă se face încadrarea diagnostică pe normele prezentate tocmai de MS. Nu le poți imputa asta. Vedeam, într-un reportaj matinal, o doamnă care preciza că unele foi erau incomplete, că unele foi nu erau codate la momentul când au fost ridicate. Nu e o crimă decât cel mult crimă prin neglijență. În majoritatea spitalelor din România capul de diagnostic e lăsat liber pentru că una e ce faci tu, doctor, pentru pacient alta e ce raportezi. Când raportezi ai început deja să te gândești la bani, când lucrezi pe pacient te gândești la pacient. Ar fi o măgărie să presupunem că oamenii în spitale ofertează cele mai scumpe tratemente. Nimic mai fals. Oamenii ofertează ce e disponibil și de cele mai multe ori ce e disponibil e penibil de puțin. Semnalele din teritoriu au fost foarte evocative, vezi dezvăluirile doctorului Oprea de la Ploiești care povestea cum e cu reutilizarea cauterelor și furtunele de endoscop cârpite cum se poate. Statul român a construit un sistem monstruos, o Casă Națională de Asigurări de Sănătate cu 3000 de angajați și un buget frumușel de funcționare de 90 de milioane de Euro pe an și o veritabilă junglă amazoniană de devalizat, de fapt, bani. Batoza funcționează pentru că pretutindeni manageri, șefi de secție, chirurgi sau din alte specialități, au ajuns să-și construiască fiecare caz, fiecare foaie de observație astfel încât să stea pe buget, nu să trateze oameni. În partea cealaltă sunt contribuabilii care habar nu au unde se duc banii lor din contribuții la asigurările de sănătate sau ce drepturi derivă din aceste contribuții. Ce știm în povestea de la spitalul de arși? Că doctorii le cereau pacientelor prospective să aibă trimitere de la medicul de familie. Ce înseamnă asta? Că medicii le propuneau pacientelor să beneficieze de drepturi de asigurat pentru care femeile respective plătiseră. Plătiseră statului român bani să fie tratate. Până la urmă, decontat pentru un nas mai frumos sau pentru o burtă mai plată, nu contează, erau bani vărsați de niște oameni într-un buget. Mie mi se pare că statul român se bagă oricum, deja, prea mult în buzunarul meu și-mi spune cum să-mi cheltuiesc sănătatea, în ce privește decontarea de servicii e oricum hapsîn și de 10 lei îmi dă o sănătate de 2 lei. Chestiunea decontului pentru aceste operații, cel puțin mie, mi se pare fals exprimată și imposibil de probat. Ar fi fost o falsitate să le interneze pentru colică biliară și să le facă rinoplastie, da. Dar dacă le-au făcut rinoplastie pentru un nas strâmb, admițând că nasul strâmb e o diformitate înseamnă că e serviciu legal și nu e treaba statului să-mi spună mie altfel. E treaba chirurgului să aprecieze.

Mergând mai departe pe firul apei ajungem la ”folosirea logisticii de spital în scopuri private”. Aici lucrurile sunt un pic mai mocirloase. Fiecare spital are contracte pentru facilități ca orice altă instituție. Și blocul e o instituție. Lucrurile sunt într-o veselă comunalkă. Plătești apa la comun, plătești curățenia la comun șamd. În conjuncție cu paragrafele anterioare rezultă că parte din decontarea de servicii conține într-ânsa uzitarea logisticii, că doar pacienții n-ar trebui să-și plătească și feștila de la capul patului când devin pacienți. Bine, știm din precedent că se plătesc tot felul de lucruri, de la botoșei la medicamente indisponibile pe secție – cum a fost în cazul tatălui meu care, când s-a operat a treia oară a ieșit anestezista pe hol să ne dea o rețetă de medicamente care nu se găseau în sală în momentul respectiv. Om adormit, craniotomie făcută, creierul carevasăzică la vedere, familie alergând besmetică peste drum la farmacia cârdășindă cu spitalul care, surpriza surprizelor, avea pe stoc tocmai medicamentele respective. Slabă satisfacție când Dana Buliman a fost trimisă pe sanie, slabă satisfacție când  te uiți cât costă marmelada la spitalul Obregia. Chestiunea cheltuielilor de regie în sistemul de stat e a doua mare suveică prin care statul se fură pe sine însuși cu un index variabil, care index – de când cu descentralizarea administrativă și politizarea pozițiilor de management – de când cu vin-ai-noștri-pleacă-ai-noștri-noi-rămânem-tot-ca-proștii a devenit o formă de artă barocă în nuanțe rococo. Unde coco e jargon pentru bănuț, pentru lovele, pentru cașcaval. ROcoco e parola spre tot ce e românesc.

Și ajungem de fapt la marea supărare. Ce i-a supărat pe procurori? Că oamenii percepeau tarife de privat la spitale de stat. Că ziceau cât costă o rinoplastie, o mamoplastie, o mamoplexie etc. Că-și puneau preț pe mâna lor că doar până la urmă ei munceau, nu? Munceau la negru. Toată speța de la spitalul de arși e despre muncă la negru și onorarii medicale nefiscalizate. Ia uite ce zice profesorul Astărăstoae într-un recent interviu despre plățile informale în medicină:

”Noi am spus să se scoată la suprafaţă plăţile informale, se poate găsi o metodă. Cum scrie în Legea privind drepturile pacienţilor că pacientul, după ce s-a terminat actul medical, poate să dea unităţii medicale sau medicului curant, bunuri materiale. De ce nu se aplică şi care este raţionamentul organelor noastre? Se spune că pacientul poate să dea, dar medicul nu are dreptul să primească. Aceasta este raţiunea. Îl plăteşti prost, ceri de la el mult, după care ţii deasupra capului lui aceste plăţi informale, care este un onorariu care s-a plătit oricând sau oriunde în lume, dar care la noi este şpagă” (sursa)

Vasile Astărăstoae e președintele Colegiului Medicilor din România. Colegiul meu, și-al tău dragă confrate, dar și-al doctorului Stan și-al doctoriței Isac. Bine, doctorul Astărăstoae comite o mică aroganță, legea e destul de clară în privința datului și primitului de foloase necuvenite – intră în scenă faimosul articol 289 CPP

”Fapta funcţionarului public care, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.”

Bine, e de tot râsul pentru că, în privința relației medic pacient există o lege foarte rar invocată, legea 48 / 2003 care zice așa, la articolul 34. E spectaculos:

”Art. 34
(1) Personalul medical sau nemedical din unitatile sanitare nu are dreptul sa supuna pacientul nici unei forme de presiune pentru a-l determina pe acesta sa il recompenseze altfel decat prevad reglementarile de plata legale din cadrul unitatii respective. 
(2) Pacientul poate oferi angajatilor sau unitatii unde a fost ingrijit plati suplimentare sau donatii, cu respectarea legii. ”

Negru pe alb, nu? Dacă omul vrea să dea dă, doctorul nu are voie să ceară, să condiționeze, să presioneze pacientul să dea bani necuveniți că intră sub incidența art. 289. Cât timp e liber consimțit actul e legal potrivit acestei legi. Grupul de la spitalul de arși, deci, ce făcu de fapt? Ce zic procurorii sau ce zice legea?

Totul se va reduce, deci, la faptul că acești doctori nu și-au declarat veniturile la fisc deci Statul nu și-a luat zeciuala care-i a lui, acel 16%. Prejudiciul TOTAL ar fi de 240 de mii de euro în taxe neplătite (grosso modo). Zice legea 241/ 2005 așa:

”Art. 9
(1) Constituie infractiuni de evaziune fiscala si se pedepsesc cu inchisoare de la 2 ani la 8 ani si interzicerea unor drepturi urmatoarele fapte savarsite in scopul sustragerii de la indeplinirea obligatiilor fiscale: 
a) ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile; 
b) omisiunea, in tot sau in parte, a evidentierii, in actele contabile ori in alte documente legale, a operatiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate; 
c) evidentierea, in actele contabile sau in alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la baza operatiuni reale ori evidentierea altor operatiuni fictive; 
d) alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor; 
e) executarea de evidente contabile duble, folosindu-se inscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor; 
f) sustragerea de la efectuarea verificarilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictiva ori declararea inexacta cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate; 
g) substituirea, degradarea sau instrainarea de catre debitor ori de catre terte persoane a bunurilor sechestrate in conformitate cu prevederile Codului de procedura fiscala si ale Codului de procedura penala. 
(2) Daca prin faptele prevazute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, in echivalentul monedei nationale, limita minima a pedepsei prevazute de lege si limita maxima a acesteia se majoreaza cu 2 ani. 
(3) Daca prin faptele prevazute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, in echivalentul monedei nationale, limita minima a pedepsei prevazute de lege si limita maxima a acesteia se majoreaza cu 3 ani. ”

Felul în care statul român a ajuns să-i vâneze ca pe prepelițe pe doctorii care lucrează la negru nu are în spate decât hulpăvia României de-a controla tot, național și comunistoid, sistemele puse în slujba cetățeanului. Aici impresionează scorurile, e ușor să prostești o nație și să pici în caricatura poveștii în care bampirii sug sângele boborului. Pe de altă parte, respectând disproporțiile, grupul de la Spitalul de Arși nu face decât să iasă din plutonul micii evaziuni cultural ubicue în România către plutonul marilor furăcioși care – ca să citez un clasic în viață – ”nu se dau dimineața jos din pat pentru mai puțin de 100 de mii de Euro”. Lor da, trebuie să li se aplice legea dar nu din unghiul vehiculat momentan în presă și nu pe calapodul deja explicitat teribil, inclusiv dinspre președinția României, ca un fel de mafie a sănătății. Nu e nimic mafiot aici, e doar o economie paralelă cifrată la vreo jumătate de miliard de Euro, bani pe care românul preferă să îi dea direct doctorului fără să treacă prin Stat. Pentru că statul e hoț. Pentru că statul dă norma hoției și e lupul care strigă lupul. Iar azi, legea fie ea corectă sau onest aplicată rămâne strâmbă. Folosind principiul aplicat la spitalul de Arși, dacă SRI și DIPI ar merge la fiecare cătun spitalicesc în România am avea pușcăriile pline de evazioniști și sănătatea s-ar opri, în asistolă. Pentru totdeauna. Nu e nimic de câștigat din asta, legea are nevoie să se schimbe. Grupul Stan, Isac și compania sunt evazioniști, nu sunt căpușe. Ca ei sunt majoritatea doctorilor din România. Să-i arestăm pe toți, zic. Nu e ca și cum n-ar pleca deja pe capete. Să îi luăm, cu cătușe, și să ne luăm de ei că spre deosebire de prostime nu merg cu tramvaiul și nu se uită toată ziua la televizor. Că muncesc pe bani. Pe bani grei. Bani grei? Oamenii au făcut muncă la cota pieței și, dacă e să joci până la capăt avocatul diavolului, tot ce-au făcut în plus față de privat a fost să le ofere pacienților un drept pe care statul nu li-l dă, anume să beneficieze de asigurarea lor de sănătate în plenitudinea ei. Asta în timp ce în alte spitale se fac matrapazlîcuri infame, ce-i drept, cu internări fictive și rețete inexistente. Nu e cazul aici. N-am auzit să fie vreo operație fictivă. Am auzit că banii au intrat în bugetul spitalului din bugetul CNAS, totul a rămas în sistem mai puțin onorariile medicilor.

Sper că am fost suficient de clar. Nu e o pledoarie pentru medici. E o pledoarie contra unei mizerii, unei abjecții în care ei sunt produsul final al unei filosofii, al unei ideologii promovată de statul român. Statul român naște, crește și cultivă infractori pe care apoi, ubicuu și capricios, îi ia la zdup și-i pedepsește doar pentru a-și afilia un grup oarecare profesional. E o metodă rudimentară, desolută, anacronică dar totuși remarcabil de performantă. De ce să le dai salarii mai mari la medici? Ia arată-i cu degetul pe milionarii de la spitalul de arși și închide-le gura la toți. De ce să legalizezi plățiile informale când poți să împingi procedura și mai în adânc? Sperie-i pe toți ceilalți. Dă un semnal că tu, STAT omnipotent, ești veșnic prezent, ochiul tău mare e la pândă, poți să interceptezi conversații private medic-pacient, poți interveni în secretul profesional, poți să asculți ce vrei tu, când vrei tu, cum vrei tu. Tu, stat, poți asista la ședințele mele de terapie. Poți să auzi cine cu cine s-a culcat și cine pe cine-a violat, și cine-a promis cui cât pentru o pereche de sâni de import. Dar eu vin și întreb, cum rămâne cu libertățile individuale? Cum rămâne cu ingerința statului în intimitatea mea? Voi ați făcut toate ăstea pentru că cineva a turnat, cineva a atenționat, cineva a vrut să oprească o mașinărie care funcționa în paralel. Și e bine atâta cât e, mai puțin de unde încetează să mai fie bine. Ce să înțeleg, că s-a dus pe copcă ideea ofertei de servicii private în paralel în spitalele de stat? (care, dacă s-ar fi întâmplat, azi doctorii Stan și Isac nu erau la mititica). Să înțeleg că noua strategie a Ministerului Sănătății e să creeze o falie între medicina socială, la stat, și cea privată? Să înțeleg că se va tăia totul în două și oamenii vor fi lăsați să aleagă dar de fapt li se va spune clar care e alegerea? Atâtă foame e de bani, domnilor? Din câte înțeleg eu, marele beneficiar e Casa Națională de Asigurări și bugetul MS care nu doar că nu va fi suplimentat ba chiar și micșorat un pic. Ca să ne fie bine. Și la vară cald.

G

 

 

 

 

 

 

Titan(ic) Vals

O cunosc pe Ramona deja de mulți ani. Ne-am cunoscut la scurt timp după ce m-am întors în România. Eram colegi pe secție la pedo-psihiatrie, ea rezident în NPI, eu de psihiatrie adulți. Are un zâmbet imens. Ocupă o încăpere. Ramona făcea de toate. Era medic. Era terapeut. Ținea grupuri săptămânale de terapie cu copii diagnosticați cu ADHD. De câteva ori m-a invitat și am lucrat împreună. Acum eu cred despre mine că am ceva rezistență la tăvăleală profesională. După o oră în compania a 6 – 7 puști hiperkinetici simțeam că-mi zdrăngăne timpanele minții. Ramona nu. Era la fel de impasibilă, ca și cum ar fi canalizat o energie misterioasă, nevăzută, din podea. Precum Anteu. Am rezonat mereu cu ea. E profesionistul la care mi-aș duce copilul dacă s-ar pune problema. Ramona nu e o momâie. Nu se uită la tine cu ochi galeși și n-o să te întrebe vreodată ”ce-ai pățit puișor?”. Inspiră putere, stăpânire de sine și – pot depune mărturie pentru asta – e un profesionist desăvârșit. Nu o dată am întrebat-o lucruri care țin de o ciudățenie a profesiei noastre (nu singura din păcate), anume scheme terapeutice pentru ADD (tulburare de atenție) și ADHD (idem, plus hiperactivitate) la adult. Nu o dată am rugat-o să se îmbarce cu mine în tot felul de aventuri publice care ar fi putut să-i compromită imaginea, la o adică. Și n-a zis niciodată nu. O suni, îi spui ce vrei, zice okay, o facem. Și o face. Desfid pe oricine să spună ceva rău despre ea, colegi sau aiurea. E parte a unei elite de medici din noua generație care oriunde în Europa sau aiurea ar face cinste oricărei secții de pedo-psihiatrie.

Ramona n-a avut loc la spitalul Obregia în grădina doamnei profesor Dobrescu. Bine, nimeni n-a avut loc în grădina doamnei profesor Dobrescu. Trăiesc cu impresia uneori că nici măcar domnia sa n-are loc în propria grădină. Dar aceasta e cu totul altă poveste. Ramona și-a văzut de drum, de practica privată, n-am auzit-o să se plângă, numai ea știe cât a alergat și cât s-a zbătut. N-o compătimesc, dimpotrivă. Munca noastră e frumoasă și știu că-și iubește meșteșugul cel puțin la fel ca mine. Deci n-a fost vreodată corvoadă. Corvoada a fost să iasă din propriul cubicul de interes. Ca și mine, și câțiva alții, Ramona nu s-a mulțumit să stea în pacientură. Nu. Ramona a vrut mai mult. A vrut să construiască. Să schimbe ghiduri de practică medicală în meseria ei, în acord cu standardele internaționale. Să ofere soluții mai bune pentru copii cu boli psihice. Să schimbe. Să inoveze acolo unde alții, înaintea ei, au obosit, n-au mai putut sau n-au mai vrut. Printre altele, Ramona a ajuns să construiască un compartiment de sănătate mintală a copilului la spitalul Titan (”dr. Constantin Gorgos”), ambulator de zi, 50 de paturi (potrivit website-ului oficial al spitalului). Statul nu le-a oferit posturi, posturile cică sunt înghețate. Bine ele nu sunt înghețate, am să vă povestesc altă dată de cât de tâmpiți și naivi suntem noi și cât de isteți și descurcăreți sunt alții. Managementul spitalului le-a oferit medicilor și psihologilor de la CSM copii să presteze în regim de contract de colaborare pe perioadă limitată (PFA). Totul fain frumos, atâta că între timp s-a rupt ombilicul între – actualmente – fostul manager al spitalului Titan, d-na dr. Manasie și evergreen-ul șef al ASSMB, dl. Bogdan Gangură. Gurile rele zic că d-na Manasie n-a vrut să lase centrul de autism făcut pe bani norvegieni (și care stă cu lacăt la ușă deși era inaugurat cu mare pompă în 2011) sub umbrela altei berze, la fel de bine cum n-a vrut nici să semneze niște hârtii pentru lucrări cică făcute dar niciodată petrecute. Și-uite așa s-au certat. Și-uite așa pică aroganța. Și-uite așa își pierde un manager scaunul pentru că n-a fost cuminte.

Cu toată compasiunea posibilă pentru onorabila doamnă valsul nu-i al ei, ci al Ramonei. Contractele lor expirau la sfarșitul acesti luni. Bine ele ar fi putut fi reînnoite din timp, zic. Ar fi putut fi disjuncte la schimbarea de manager, e o idioțenie să lași așa ceva la îndemâna sorții. Doar că ASSMB-ul se ocupă cu tot felul de legume oleaginoase, aparent, n-are timp de soarta medicilor sau asistentelor. Asta mai puțin când semnează posturi în stânga dreapta pentru diverși nepoți de potentați sau primari relevanți pentru patrie.

Ramona m-a sunat săptămâna trecută să-mi spună de toată tărășenia asta. Ironia face că vorbiserăm oricum, zile înainte, despre povestea cu psihotropele la copil și cum i-a lăsat doctorul Arafat și compania (pentru că e semnătura lui pe ordin, Eugene era în concediu) pe copiii bolnavi psihic fără tratamente compensate. E scuzabil, nu poți să îi ceri unui urgentist să facă diferența între psihiatru de adulți sau de copii. SMURD-istul tratează de toate. Dar, enfin, și asta e altă poveste pentru altă dată. Mirarea mirărilor să pățească așa ceva dr. Gheorghe, zic, la scurt timp după ce și-a ars la candelă câteva nopți bune să refacă ghidurile, să extindă propunerile, să upgradeze nivelul de cunoștințe în domeniu după cele mai noi referințe NICE și FDA încât să fie și România o țară cât de cât civilizată, medical vorbind cel puțin. Că instituțional e clar golănism, n-are nici măcar sens să pretindem aiurea și anapoda.

Era o chestiune de câteva zile. Dă-i, sună-i, întreabă, apucă-te și scrie. Știi când se întâmplă așa ceva că ai de mutat un munte și nimeni din stabiliment nu va admite vreun fault, vreun joc murdar. Cunosc jocul, vine o vreme când am să-l povestesc și pe el, până una alta se face 31 martie și nimic. Dna manager Manasie îi anunță pe medici că leka noci deța  și koneț filma cu CSM-ul de copii. Dânsa nu mai are putere de semnătură, nu există manager interimar, deci la revedere drum bun 50 de paturi, sute de familii deservite de echipa Ramonei, vă – mă scuzați pentru limbaj – f*tem în gură cu nevoile voastre pentru o chichiță administrativă. Ah, zice doamna manager, acum dacă preferați puteți să semnați contracte de voluntariat.

Mai știți cum e cu contractele de voluntariat? Nu știa nici dracu de ele până n-a ieșit subsemnatul public, după accidentul din Apuseni, să întrebe dacă Aura Ion, de care ANT-ul susținea că era voluntară la bord în expediția de prelevare de organe, avea contract de voluntariat or ba. Legislația e clară. Nu că s-ar împiedica românii noștri verzi de legi. Legile sunt pentru pulime nu pentru nobilime. A venit domnul Mihai Sturzu, al cărui Hai-Chiu e mai mare decât pare, și-a propus schimbări la susnumita lege. Ei bine, doamna Manasie le-a cerut Ramonei și colegilor, dacă vor să nu zboare (asta se cheamă șantaj, onorată doamnă) să semneze convenții de voluntariat. Bine, o mică, mititică problemă ar fi că în atare caz Casa de Asigurări nu mai poate deconta rețete compensate pentru că procesul de decontare se face prin instituție. Cui îi pasă, hilaritatea e că oricum rețetele ălea intrau în vortexul ilegalității (domnul ministru Bănicioiu încă e așteptat la mantinelă să rectifice ordinul 536/ 8.08.2013).

Drept urmare a venit 1 aprilie. A crescut prețul la carburanți. Au expirat contractele medicilor de la spitalul Titan. Nu s-a mai scris condică de mâncare sau medicamente pentru cei 50 de pacienți internați pe secție. Nu s-au mai eliberat medicamente.

În urma eforturilor noastre, celor câțiva suficient de nebuni încât să scoatem capul dintre urechi și să protestăm față de asta, ASSMB a trimis niște oameni în  – cică – prospecțiuni. De parcă ASSMB-ul nu știa de asta. De parcă ASSMB-ul nu a contat pe asta. De parcă ASSMB-ul nu miza pe faptul că dacă dispare doamna Manasie e posibil să preia centrul ăla frumușel de autism, investiție de niște milioane bune de Euro și-n care n-a fost tratat nici măcar UN copil autist în timp ce HelpAutism plătește chirie niște mii de Euro pe lună la primărie și coordonează niște zeci de pshihologi ABA.

Acum.

Eu știu că majorității dintre voi nu-i pasă. Aveți facturi de plătit, vase de spălat, rufe de dus la Nufărul. Viață grea. Majoritatea sunteți intoxicați până la refuz de dioxidul de carbon elimitat în atmosferă de astfel de bovine administrative (mă refer la fapte, nu la oameni, să nu fim prost înțeleși). Cui îi trebuie pedo-psihiatrie? La naiba cu ea. Cui îi trebuie psihiatri de copii? Păi probabil celor câtorva zeci de mii de copii în România, dacă nu mai mulți, care au nevoie de asta. Celor aproape 50 de mii de copii aflați în plasament. Poate mâine copilului vostru dacă e să mănânce bătaie de la un coleg și să facă o reacție emoțională de șoc. Poate copilului vostru dacă nu vorbește bine. Sau copilului vostru dacă are enurezis. Sau copilului vostru dacă e bâlbâit. Sau copilului vostru dacă nu doarme noaptea. Sau copilului vostru dacă nu învață bine la școală sau are abandon școlar. Copilului vostru dacă își face răni sau are ticuri, compulsii, rictusuri, grimase. Sau dacă se apucă de droguri. Dacă își începe viața sexuală prematur. Dacă. Dacă. Dacă.

Pedo-psihiatria e o specialitate minusculă în România. La o conferință națională dacă e să îi aduni pe toți poți să-i înghesui într-un amfiteatru. Asta la o țară cu 20 de milioane de oameni, da? În care de-un kilometru de autostradă ai putea să-i plătești pe oamenii ăștia o carieră întreagă, și pe ei și pe tratamentele pacienților lor.

De-aia e important. Pentru că fiecare om căzut la datorie și căruia îi dai o astfel de – mă iertați pentru limbajul vulgar – m*ie profesională e un pas mai aproape să întoarcă spatele tuturor, și tuturora. Și nu rămâne nimic în urmă, după Ramona nu vine o altă Ramona pentru că nu mai găsești așa prost ca ea. Prost de bun. Prost de entuziast. Prost de dornic. Prost de sănătos moral. Nu. O să vină alții mai cocoșați, mai buboși, mai idioți. O să vină oameni care înainte n-au făcut nimic. Care au făcut bijniț. Care sunt ”aleși” în țara oamenilor care habar n-au ce aleg. O să vină oameni care o să scrie destinele copiilor voștri. Și o să urlați de neputiință atunci, și-o să alergați cu copiii prin camere de gardă. Și-o să stați la cozi. Și-o să vedeți cum vi se rupe copilul în două în mâinile nebuniei și cine vă va ajuta atunci? Și nu-i așa că o să vă pară rău că într-o zi ați citit poate textul meu și n-ați făcut nimic? Sper măcar atât. Eu atâta pot face. Eu pot să scriu. Alegerea mea a fost făcută de mult. Știu că nu sunt popular în rândul colegilor mei. E și firesc să fie așa, nu e un concurs de popularitate. Prefer să nu fiu prietenul nimănui și nimeni să nu fie prietenul meu. Deci tot ce-am scris despre Ramona și CSM infantilă Titan nu e din prietenie. Aș scrie același lucru și despre un necunoscut. Nu sunt oamenii. Sunt faptele. Și nu e prezența lor. E absența lor care mă sperie în viitor.

Acesta nu e un manifest. Dar ar putea să fie. Nu depinde de mine. Depinde de tine. Ce-ai să faci tu cu el?

G

Secretul lui Polichinelle

Purtătorul de cuvânt al spitalului Marie Curie, de unde Silvia Costinean s-a hotărât in extremis să dezvăluie unele practici medicale să le zicem neortodoxe, a transmis în această dimineață pe adresa redacției EVZ un drept la replică savuros. Merită citat în totalitate:

”Secţia de Terapie Intensivă Nou-Născuţi – recent inaugurată, în 28.03.2013, este cea mai mare şi mai performantă din ţară. În această secţie lucrează medici neonatologi şi pediatri cu mare expertiză în domeniul reanimării neonatale.

Opiniile doamnei dr. Costinean fac parte dintr-o postare personală, pe Facebook, nu de pe un site sau blog oficial şi nu au făcut obiectul unui interviu. Între cei doi doctori menţionaţi în articol există divergenţe vechi de peste 10 ani de zile, care nu au afectat desfăşurarea actului medical, din contra au dus la creşterea performanţei pe secţie. Comisia de Disciplină a Spitalului s-a autosesizat şi analizează dacă au fost respectate protocoalele de lucru pe secţie şi veridicitatea celor afirmate de doamna doctor Costinean” (Sursa)”

Aflăm lucruri uimitoare. Cum ar fi de exemplu că într-o secție de Neonato ATI ca cea de la Budimex lucrează neonatologi și pediatri ”cu mare expertiză” în reanimare. M-am liniștit, eu până ieri trăiam cu impresia că acolo e o pepinieră de tinere talente. Aflăm cu afirmațiile doctoriței Costinean fac parte dintr-o postare ”personală” pe Facebook. Și-aici mi-a trebuit o gură de apă să-mi revin. Eu trăiam cu impresia că doctorița Costinean a făcut o postare impersonală pe-un avizier la bloc, sau și-a notat totul în carnețelul personal, ediție limitată, intrări de tip ”dragă jurnal”. M-am întors la text să văd cine e este ”al doilea” doctor nominalizat de doamna doctor Costinean și, mirarea mirărilor, n-am putut găsi pe careva. Dar domnia sa se știe și ne mărtuisește, într-un maxim of, că divergențe sunt de 10 ani. Dar niciodată pacienții n-au suferit. Dimpotrivă. Productivitatea a crescut. Performanța a urcat prin tavan. Între timp s-a deschis și cea mai mare, tare, șmecheră secție de ATI din România unde toți sunt aleși pe sprânceană și pedigree.

E deosebit. Duios, Anastasia trecea. Și spitalul s-a decis să exploreze ”veridicitatea” spuselor dr. Costinean. Adică, după mintea mea, dânșii zic că până la proba contrarie Silvia Costinean minte. Ea, ceilalți pacienți, oameni care au rezonat la spusele ei în ultimele 24 de ore, mint. Asta e cam cum se întâmplă la Constanța unde, deși colcăie gândacii, managerul susține că probabil cineva răuvoitor a venit cu ei de-acasă, în conservă, să le strice imaginea. Sau ca la Ploiești unde când a ieșit doctorul Oprea să spună, cu subiect și predicat, ce măgării se petreceau în SJU s-a trezit un ”colectiv” de tovarăși bine intenționați care se semnează ”un grup de cadre medicale, medici și asistenți de la SJUP” și l-au somat (!!!!) să înceteze cu dezvăluirile.  La fel și aici. Totul merge pe roze, medicul care rupe rândurile e delirant. Aici aflăm că de fapt o stare conflictuală care merge în urmă până în paleolitic e ”profitabilă” pentru bunul mers al unei secții. Aici aflăm că cel mai bine, în România, mai ales pe o secție de neonatologie e bine ca oamenii să se aibe la cuțite. Să funcționeze în stress. Să aibe parte de-o mână de fier care-și impune punctul de vedere. Să ridicăm stindardul deci, să diseminăm practica!

Practicile medicale în privința medicinei per se, că vrem că nu vrem, au trebuit să se adune în zona prezentului. Cum spun de obicei, avem nino-nino și beculețe. Dar comunitar am rămas, în Sănătate, la nivel de management, o clică imbecilă de politruci mai mici sau mai mari în care piramida șefiei comportă un ultrafiltrat de nesimțiți/ scuze pentru generalizare acelor excepții de la regulă/ vă știți cine sunteți/ a căror unică menire e să-și gâdile propriul ego prin funcție acolo unde funcția nu i-a ajutat. Să fac trimitere la aventurile doamnei doctor Boer la spitalul de psihiatrie sau la istoria dânsei de glorie și fală la spitalul Pantelimon? Să fac referire la ultimul de exercițiu de sinceritate în mandatul lui Nicolăescu în care aflăm că 3 din 5 spitale în România (adică mai bine de jumătate!) au probleme serioase de management? Domnia sa i-a amenințat că le va sta capul unde sunt picioarele și-apoi, cu o piruetă și-un triplu axel/ triplu tulup a ieșit cu restul tărăboanței liberale de la guvernare. Gargara trece, pietrele rămân.

Cred că e deja o mare problemă pentru spitalul Budimex că unul dintre medicii lor stindard a ajuns la punctul de rupere. Precedentul românesc e că cei de-aici care ajung să nu mai ”poată” (vezi Chirculescu, Constantinescu, subsemnatul, Oprea și acum Costinean) ajung de obicei să aibă o masă critică pentru că, simplu spus domnilor, noi nu prea avem de ce minți. Există un principiu în drept numit cui prodest, adică pe românește ”cui folosește” și mai exact la ce. Chirculescu n-avea vreo ambiție de-a deveni manager la Municipal. El săracul nu-și mai putea acoperi liniile de gardă în timp ce oastea patriei acredita spitale pe nivele de competență/ vezi linii de gardă/ fantasmagorice. Constantinescu s-a trezit că statul îi închide Institutul de Gastro & Hepatologie, la Iași, și nici un protest cât e el de rezonabil argumentat nu i l-a dat înapoi. Comasați au fost, comasați au rămas în timp ce la Caracal și prin județele domnului Dragnea creștea pălămida până la cer. Subsemnatul a răbufnit după ce doctorul Rusu a fost luat legat pentru că primise plăți informale și dus, legat de zapciii domnului Iacob, la poliție ca un infractor de drept comun. La distanță Oprea a clacat la un punct la care i se poate imputa doar un trecut de pasivitate. Dar cui nu i s-ar putea imputa? Până la urmă nouă tuturor. Și Silviei, și lui Chirculescu, și mie, nouă tuturora. Ce ne mai place să ne ținem gura. Să ne supunem. Să fim obedienți. Știți de ce?

Pentru că am fost învățați să ne fie frică. Oamenii taie și spânzură. Oamenii amenință. Oamenii bagă mâna în gât. Da, oameni cu halat alb prietene, ca mine și ca tine. Oamenii care de multe ori au cotizat puternic pentru un post de țârcovnic al stăpânirii n-au nimic de pierdut, banii au plimbat deja mâinile. Nu te pune cu ei că te calcă în picioare. Sau așa îți spun. În România se faultează zilnic medici între ei, se dau în gât, se sapă, se mânjesc reciproc pentru că nimeni nu e nevinovat și murdăriți sunt toții. E mai mult decât își poate vreodată cineva imagina și doar ocazional iese la suprafață, cum s-a întâmplat în cazul UMF Oradea unde clanul Maghiar, tată și fiu, au făcut praștie – potrivit dosarelor – vreo 900 de miliarde de lei în diplome false de medicină. Delator? Onorabilul Mircea Ifrim. Dar ce frumos dansau stripteuzele la hotelul Lido din Oradea în anul când am fost cu Cezar, prietenul bun al profesorul Ifrim, la congres la Oradea. Și ce fericiți coborau doctorii din mașinile lor cu numere de Germania. Și cum se învârteau berbecuții la proțap în toamna lui 1999 când încă eram prieteni și eu copil de trupă la oameni mai mari.

Oameni din sistem, periodic loviți de fierul beton al realității de le pică gravitațional în tiflă vor susține, peltic, că sunt ”cazuri izolate”. Izolate? Izolat e psihicul omului care neagă evidențe precum elefantul din încăpere. Și izolat e și omul care găsește de cuviință mai întâi să se pună la adăpost și-abia apoi, tardiv, securizat, să dea aramă pe fața medicinei pe care-a părăsit-o.

Silvia Costinean nu pleacă. Eu cu atât mai puțin. Doctorul Chirculescu încă mai rezistă pe baricade la Municipal și chiar dacă nu ne întâlnim mereu în priviri rămânem în aceeași tabără reformistă. La fel și cu Răzvan Constantinescu. Eu dorm liniștit noaptea. Lucrurile pe care le scriu, lucrurile pe care le spun colegii mei nu ating oameni anesteziați care altă treabă n-au decât să digere minciuni. Vin pacienți, domnilor doctori. Vin părinți cu copii a căror sănătate s-a deteriorat pentru că unul, sau altul, nu s-au purtat cumsecade. Ies oamenii să spună, domnilor, cine cât cum cui a dat și pentru ce. Se rupe vălul tăcerii, domnilor, și ce bucurie mai mare să fie pentru noi, cei care-am vorbit și vom continua să vorbim despre asta, decât să prindem vremea iluminării cârtițelor?

Da, în proces se vor prăbuși mituri. Da, în proces vor aluneca în deriziu statui aparente ale ”medicinei performante” de la noi. Unii ca Beuran au rămas doctori dar li s-a luat funcția academică în urma verificării acuzațiilor de plagiat. Alți eroi momentari ai aterizării forțate și supraviețuirii miraculoase își vor săvârși momentul sub soare când e romantic să plimbi organe cu motocileta și vor trebui să răspundă totuși, etic, pentru emploaiarea studenților în activități ale unei Agenții Naționale, autonome, în efortul României de-a face cât mai multe transplanturi. Îmi rămâne pe retină imaginea lui Irinel Popescu înconjurat, o Cloșcă cu puii de aur, la Rareș Bogdan în platou în timp ce-și depăna, duios, amintirile. Uite-așa se călește oțelul, pe spinarea unei adunări de naivi și mai-puțin-naivi.

Spune Abraham Lincoln, părintele statului modern american: ”poți să-i păcălești pe toți uneori sau poți să-i păcălești pe unii mai mereu. Dar nu poți, mereu, să-i păcălești pe toți”. Iar dumneavoastră, domnilor, sunteți niște păcălici. Nimic mai multe. Statui plușate ale imposturii și mizeriei pe care indiferent cine, ce, cum îmi spune am să o judec pentru că, domnilor, noi nu facem parte din aceeași meserie, vezi profesie. Și meseria mea suferă din cauza practicilor dumneavoastră. E ca o infecție. E ca un parazit. Ca un sepsis al minții. Și cu fiecare om care vorbește despre sepsis imunitatea noastră la el crește. Fiecare bubă pusă în soare se va usca și odată cu ea veți decădea, domnilor. Și câte regrete aș avea n-am să le pierd pe voi. Regrete sunt pentru mine și pentru oameni cărora le-ați făcut rău și le-ați furat viitor.

G

Tovarășa

Doamna îi spune mămicii care nu vrea să ia și ea o cană de cafea: ”hai dragă bea de aici că n-am făcut sex oral aseară”. Mi-a zis direct, să nu aveți așteptări de la mine. Joia merg la piscină că am probleme cu spatele. Cu ce sunteț dispuși să ajutați școala? Cine are timp bine, cine nu are timp are bani. Uite lista cu rechizite specifice. Trebuie să le luați de aici, de aici și de aici. Uite fișele de cunoaștere, să știm și noi în ce comunitate suntem, care pe unde stați, care pe unde munciți, care cât câștigați, care cât vă interesează. Eu mă ocup. Eu fac. Eu sunt. 2013.

Dar atunci, atunci totul era greșit. Începând cu uniforma care-mi venea prea largă pe șolduri, prea lungă, prea strâmtă. Plastic și pepit. Ghiozdan portocaliu cu cataramă de nichel, cadru de plastic alb, numele meu pe etichetă. Se găseau la magazin doar vreo trei modele, îl aleseseră pe cel mai urât. Număr matricol bleumarin închis cu galben. Școală ominoasă, număr 166. Eu nu trăiam un 1984, trăiam un 1986. Tunsoare trei zile mai devreme pe Calea Victoriei la septimul Nenea Nae care, bine afumat cu parfumurile verii mă tunsese răcan și-mi ciobise bretonul ca la Canal. Era mult înainte să-mi fac frezura mea de Zorro cu care am rămas până în ziua de azi (mică mărturisire aici). Bronz de Ardeal, accent de Făgăraș, unghii tăiate la cuticulă, buchet carnat de garoafe roșii și albe. Plâns, de ce m-ați adus aici? De jur împrejur betoane și maidan, câini și autobază. Străinătate. Gol în stomac și vomă în gât domesticite cu foame autoimpusă. Mers de mână, poză rămasă pe veci în fața blocului la care de fiecare dată când mă uit mi-aduc aminte de prima zi de școală, ciudat nefericită față de tot ce a urmat. Mințile tinere nu pricep vorbele bătrâne. Cartea nu te va trăda niciodată. Și cartea n-a trădat. Uneori au trădat oamenii care scriau cărți, niciodată cărțile care scriau oameni.

Careu. Clasa I-a B. De ce nu m-ați dat la A? Și B-ul e bun. Te uitai de la E încolo și-ți imaginai că acolo sunt din ce în ce mai săraci cu duhul. Până la F se termina. De la G încolo erau cei rămași fără. De jur împrejur piloni și buchete, uniforme și vânzoleală amarnică. Prima mulțime, ultima despărțire. Eu nu rămân aici. Ai să rămâi și ai să fii cuminte. Eu plec să știi. Nu pleci nicăieri, stai aici, nu ne face de râs. Am să aștept să plecați și plec singur după aia, nu vreau să stau aici. Stai în rând, treci în față. Vine tovarășa.

Și a venit.

Maiestuoasă.

Trupeșă.

Rujată la comisură.

Statuia fertilității trecute și matriarh supremă, frizură înțepenită în vârf de coc. A primit cu grație mormanul mortuar de flori și m-am trezit de mână cu o fetiță, Andreea. Ani mai târziu ne întâlneam haphazardic în stația de metrou de la Romană, era ultima oară când am văzut-o. Și ea, ca și mine, trăiește sper vremuri mai bune.

Ne-am încolonat și-am luat-o pe scări la deal spre ultimul etaj, fiecare în banca lui. De pretutindeni ochi speriați, prin pretutindeni o singură ușă de scăpare care părea atât de departe. Și mațul ghem, și gura pungă, și ochii arșiță. Și s-a deschis catalogul și prin vocea Sfinxului a vorbit. Fiecare copil strigat s-a ridicat și a spus ”prezent”. La mine s-a stricat mecanismul. Diaconu Grigore! Diaconu! DiACOnu! M-am ridicat și sumețit de toată sușa mea mândră de acasă am spus că pe mine nu mă cheamă Grigore, mă cheamă Gabriel. Saurianul s-a uitat la mine blând și mi-a prezis că nu mă va chema niciodată Gabriel pentru că mai e un Gabriel înaintea mea. Orwell. O să-ți spun George să te țin minte. Opt ani mi-au spus așa. Începutul dublei mele personalități și-a dihotomiei care mă urmărește și până în ziua de azi. Cine sunt eu? Medic sau jurnalist? Terapeut sau scrib? Și unde e școala mea, aici sau peste ocean? Cum sunt eu, indiferentul apatic sau activistul fervent? Pragmaticul sau obscurul idealist? Nu-mi mai aduc aminte numele colegilor mei, nu-mi aduc aminte numele profesorilor în majoritate (câteva excepții rămân). Îmi aduc aminte de stiloul verde chinezesc care mi-a pătat caiete, cămăși, pantaloni, ghiozdan, caiet de caligrafie. Li se spunea porci, la fiecare porc se rupea pagina. Îmi aduc aminte de prima profesoară de română care mi-a dat un 10 pentru o compunere nescrisă, citită în fața clasei. Îmi aduc aminte de olimpiade și de stinghereala la întoarcere când eram ieșit din pluton, când directorul îmi știa numele și băieții îmi ținteau fundul pantalonilor. Mi-a plăcut școala în comunism? Corect e să spun astăzi nu. Mi-a plăcut biblioteca, mi-au plăcut cărțile și poveștile lui Jules Verne, m-am visat Cesar Cascabel și m-am plimbat pe Insule plutitoare. Și m-am luptat cu școala la sânge, am fost primul prin tot și-n toate. Acolo, sus, să învingi cerberul, să treci Styx-ul, să ți-o iei înapoi pe Euridice și precum Orfeu să revii spre lumină. Primul dascăl pe care l-am iubit a fost târziu, în liceu, și pe el viața mi l-a luat prea devreme să mă mai vadă vreodată ajuns. Am văzut, în 1990, școala căzând și din cenușă ridicată. Am rupt poza dictatorului și i-am făcut mustață de Hitler și coarne de drag, am găurit cu pixul tricolorul, mi-am lăsat părul lung și mi-am tăiat blugii, mi-am pus ținte la bocanci și lanț cu Judas Priest, mi-am imprimat mascota Iron Maiden pe geaca mea de blugi și mi-am desenat bostanul Helloween pe genunchi, mi-am decorat banca cu logo-ul Metallica și i-am cerut într-a VI-a prietenia Ioanei pe-un bilețel care nu s-a întors niciodată cu dragoste. Mi-am rupt mâna la fotbal și-am dat teza la matematică trei zile după ce mi-am scos mâna din ghips, abia puteam să țin raportorul. Mi-am luat la revedere de la singurul meu prieten adevărat de-atunci când a plecat cu parinții în America. Amrika lui MG Vassanji pe care-am ajuns, eoni mai târziu, să o văd și să o bat cu roata prin Massachusets până în Plymouth unde-a aruncat ancora Mayflower, până în Salem unde-au fost arse ultimele vrăjitoare, până în Cape Cod și prin tunelul subteran care taie Boston-ul. Clivajul lumilor e complet, copilăria gri a comunismului ruptă de revoluție și gloanțe, libertate și poza Regelui întoarsă cu fast în camerele de Sus ale creșterii mele. Regele nu s-a întors până să moară Tata care l-a străjit în tinerețe la Bran, și i-a ocrotit imaginea prin 50 de ani de restriște.

Îmi dau seama acum de toată furia lăsată în mine a anilor de atunci. Furie indistinctă, nediscriminată. Furie pe neputiința urmată de carnagiu, urmată de isterie, urmată de mineri prin Piața Universității, zâmbetul de pisică Cheshire a lui Ion Iliescu și papionul lui Ion Rațiu, profețiile lui Brucan și sărăcirea sărmană a lumii mele din care am plecat acum 10 ani, prima oară, și-n care m-am întors acum 5 ani, în care trăiesc și cu care mă lupt. Vremea mea a venit și nu e prea devreme să mă întorc cu fața spre ea, spre lucrurile rele pe care le-am suferit noi, optzeciștii, la mâna Republicii Socialiste România, de sus până jos, de la primul până la ultimul activist, securist, lingător de cadre și rotator de funcții. Furie pe ce-ar fi putut să fie dacă lucrurile rămâneau așa, dacă mergeam înainte spre Mărețe Cincinale, spaimă abisală față de spălarea creierelor care începuse de-atunci în cuptorul infernal al Omului Nou și ale cărei gheare lungi persistă în prezent. Ura mea sistemică față de monstruozitatea stalinistă e fără leac, e aceeași ură față de orice boală pe care-am ales să o subjug, să o tratez, să o vindec acolo unde mi-e la îndemână leacul, și verbul.

Prinși în lumină fluturii de noapte ai educației ortodoxe predecembriste și-au schimbat năravul, au eclozat ca în Kafka în paragoni ai capitalismului. Pe ruinele ordinii vechi și-au construit baronete nemernice ale propriilor idei demente de reformă și parvenitism, și-acolo unde ordinea amarnică din anțărț îi împingea să spele minți pentru Conducător azi îi conjură să-și slujească sieși. Ceaușescu se reinventează în fiecare mic satrap care, beat de îndrituire proprie, azi conchide că e timpul să-și joace propria carte și propriul pont pentru-a devaliza ce-a mai rămas de(valizat). Sunt două nume pe care am să le scriu. Sunt două nume pe care am să le spun.

Veronica Bereandă

Dana Blându.

Tovarășe.

Prima urla în nerușinare la copiii încredinați ei și-i persecuta cu lux și voluptate.

A doua urla în neurșinare la părinți care-i încredințaseră copiii și-i persecuta cu lux și voluptate.

Doamne cavaler al pixului. Doamne ocrotite de Inspectorat și colegi care-au mâncat salam cu soia și s-au dat cu șprei chiar de-o sută de lei, și-au făcut unii Turcia și Ungaria prin anii 90 să-și facă un rost într-o țară fără rost.

Bereandă și Blându sunt exponate ale vechilor vremuri și-ale vechii religii. Nu le urăsc ca oameni, le urăsc felul de-a fi, felul de-a face, le urăsc felul de gândi și-l abhor, îl resping, îl demasc, îl acuz, e cancerul și pâcla care mi-a cutreierat mintea în anii 80 pe când singura si cu soare era 23 August și care și-a păstrat metastaze în mintea lumii mele până azi, și poate și mâine or poimâine.

Doamna Blându a înțeles următoarele din libertate:

Că e libertatea dânsei să își reformeze după bunul plac felul de-a preda, felul de-a educa copii, felul de-a susține educația prin conjurarea șpăgii, pilelor relațiilor cunoștințelor (PCR) încă din fașă familiilor din spatele fiecăruia adus la ea spre formare literală. Trăim în Balcania doamnei Blându, domnilor? Trăim încă în Republica Socialistă România în care normalitatea se procură în șop, pe sub mână? Trăim încă în 1986-le vieții mele unde binele se întrevedea doar pentru cei buni, încartiruiți Partidului și subiecți ai Marelui Om?

Eu am plecat din țara aia. Eu nu mai trăiesc în ea mintal. Și ce-am scris astăzi, ce scriu mâine, ce-am să scriu cât am vlagă în mâini și tot ce am să vorbesc cât am vlagă în voce vine să respingă, să demonteze, să anihileze umbre unor vremuri care n-au voie vreodată să se întoarcă, să renască sau să sufere mutații oncogene în conștiința celor ce vin. Un sfert de secol e deja prea mult și uneori pare că e atât de puțin.

Doamna Blându le-a urat tuturor Sărbători Fericite când a fost întrebată de presă de ce-a făcut ce a făcut. Doamna Blându, vor fi Sărbători Fericite. Vor fi Sărbători fericite când dumneavoastră și cei ca dumneavoastră se vor duce în neantul de unde-au venit. Vor fi Sărbători fericite când mâna perfidă a politrucului va fi tăiată din rădăcini și când mintea boantă a activistului de comună se va retrage în ungherul patologic de unde s-a iscat. Vor fi Sărbători fericite când sămânța neagră a învățământului stahanovist se va stinge și tot ce-ați reprezentat, tot ce-ați uzurpat în România se va reduce la un singur bob de praf în istorie. Praf vă doresc să ajungeți în viitor, țărână din țărână. Copilul meu nu va trăi în țara în care m-am născut eu și nu va suferi de educația pe care oameni ca voi mi-o hărăziseră.

E o promisiune, doamnă blândă.

G

Zurgălăi

Avant la lettre…

La discuție participă și soțul doamnei învățătoare. Soțul doamnei învățătoare e angajat la stat. Are grijă să nu ia foc o Regie. Loc călduț, bătrânețe liniștită. În timpul liber, vor afla în câteva minute părinții prezenți, domnul soț al doamnei învățătoare se va metamorfoza, zurgălăi, zurgălăi, veseli zurgălăi! În nimeni altul decât moș Crăciun! 

Am aflat următoarele de la oameni a căror identitate prefer să rămână necunoscută. Au copii. Copiii lor merg la școală. Sunt în grupa Zero. La început. Și ce început! Dacă li s-ar ști numele, îmi spun cu teamă, cine știe cum se vor purta ”ei”, împricinații, cu micuții. E o spaimă irațională, le vei spune. Ba chiar le-am zis și eu, unuia cel puțin, cu reasigurarea că dacă măcar un fir se mișcă aiurea pentru copiii ăștia va ieși foarte urât. Dar mă grăbesc cu concluziile și uit să spun povestea…

A fost odată ca niciodată o zi de școală. E ca în compunerile din gimnaziu pe care majoritatea copiilor urăsc să le scrie/ la venirea din vacanță/ și care începe așa ”E toamnă.” Și adevărul faptic este că așa și era. Toamnă. Urlete, țipete, rechizite băgate anapoda în rucsac, codițe și breton, unghii tăiate și flori cumpărate pentru doamna (sau tova prin anumite cotloane). Oare ai nimerit bine? Oare va fi bine cu învățătoarea? Peste tot unde întorci capul pare a fi dezastru, un dezastru proorocit, hărăzit și acceptat în același timp tîmp și indiferent de majoritatea. Lasă că nu o să ni se întâmple nouă. Ne-am asigurat, care cu întrebări, care cu informații, care cu o punguță aici, un pliculeț acolo, toate ca toate dar să ajungă copilul pe mâini bune. Să facă școală. Să facă treabă. Să devină om. Și apoi tic-tac și începe. A fost odată ca niciodată o zi de școală. Prima zi de școală. Care cu mic, care cu mare. Mămicile cu stomacul ghem, tăticii cu ghemul ață dar apoi vine ea. Ea – te uiți acum cu atenție – pare desprinsă din propria ta copilărie de elev chilug (sau școlăriță cu codițe, după caz). Inspiră încredre. Nu e una dintre fătuțele ălea care pare că au făcut pedagogicul la seral. Se impune. Are timbrul acela ușor rugos al omului care a vorbit mult, multor, și pentru mult mult timp. Unghii cu ojă dată scrupulos până la cuticulă. Bijuterii pe degete cârnăcior, trăite bine. Coafură drei wetter taft. Parfum damf, seine kampf. Mieroasă. Mâță blândă. Dragostea de copii n-a mirosit vreodată mai onctuos. Ți-e frică, nu? Normal că ți-e frică. Ți-aduci aminte de cum era și pentru tine, ți-aduci aminte că de jur împrejur erau doar alți copii, străini ca și tine, în ziua când te-ai dus tu prima oară. Și-acum e el. Sau ea. Și doamna pare că știe ce vorbește.

Se împart repede responsabilitățile. Se pune de-un comitet. Al părinților. Alt front al salvării naționale. Cineva se propune, sau e propus, să fie șef. Altul să strângă banii. Altul să facă grupul de mail-uri (mai nou nelipsit). Așa fac oamenii în 2013. În 1985, acum o mie de ani, nu exista facebook. Sau mail. Unii dintre noi mai sărmani nici telefon nu aveau. Dar asta e trecut, deja, libertatea vine cu tot felul de zurgălăi numai bun de atârnat la gât de diverse feline.

Copiii încep cu dreptul. Vin mulțumiți acasă. Dă-i cu bețișorul. Dă-i cu bastonașul. Te uiți și ți-e drag. Te uiți și ți-e dor. Ți-e dor de ani care nu se întorc, de când îl legănai să doarmă că avea colici, de când îl ștergeai la gură mai știi cât de simpatic era când se mânjea până la urechi cu sos de spaghete? Dar acum uită-te la el. E școlar. S-a făcut mare. Vremea ta, pe undeva, a trecut. E rândul ei. Lor. Celorlalți. Și ea e prima, de fapt nu ea e doamna. Cumva educatoarele de la grădi nu primesc aceeași recunoștință deși ar trebui. Învățătoarea e prima. Începe urcușul greu al celor 12 trepte, mai nou 13 cu tot cu zero. Să fie cu noroc, nu?

Și vine prima ședință cu părinții. Abia aștepți să afli, să vezi, e ca o cursă la sprint de melci, râd părinții de boacănele copiilor, râd de prieteniile legate, râd și se veselesc că doar răsuflă ușurați, nu a picat cerul, nu s-a înecat cu iarbă din prima, n-a venit acasă cu capul spart, n-a făcut dizenterie, bube, febră, negi, nu l-au mușcat câinii, nu a învățat înjurături, afli vești bune, unde mai pui că doamna le zice la toți vai, ce copil frumos, ce fire specială, ce personalitate sensibilă, ce ureche muzicală, ce memorie, ce atenție, ce cumințenie, ce fire jucăușă și zglobie, ce viitor, ce performanță…ce să mai, câte un pic pentru orgoliul fiecăruia și apoi cărui părinte nu-i place să audă că și-a crescut copilul bine în primii 7 ani (de) acasă.

Pe acest val de optimism vin primele solicitări. Că știți cum e sistemul, că statul nu dă bani, că uite eu am metodă, uite aici niște chestionare trebuie să le completați fiecare, uite și o temă pentru acasă pentru părinți pentru Halloween. Halloween, ce prostie mai e și asta dar în fine, dacă așa face toată lumea fie. Și te uiți acasă pe chestionar, nu e mare brânză, tot felul de întrebări despre copil, ce-i drept unele și despre tine, dacă stai la casă, dacă stai la bloc, unde lucrezi ce studii ai – chestii de genul ăsta. E nominal și se dă în plic. Te întrebi o secundă dar oare de ce vrea doamna informațiile ăstea? Dar îți trece repede, devreme ce toți părinții au primit pesemne că așa e politica, și apoi cine-a ști, cine-a afla? Numai doamna și doamna ne vrea binele copiilor noștri. După care mai sunt și alte cerințe. Uite generațiile anterioare au luat de toate. Au luat proiector video. Au luat parchet. Un tătic generos a făcut asta. Un alt tătic generos a făcut cealaltă. Sărmana școală bogată, noroc cu enoriași, pardon părinți cu dare de mână. Că așa vrei să îi înveți și pe copii să fie în viață. Darnici. Și cu spirit comunitar. Bine unele lucruri îți par deja cam gogonate, cum ar fi de exemplu că educația merge mână în mână cu bunăstarea, ca și cum ciorba nu se poate mânca decât cu lingură de argint că altfel îi spurcă gustul. Dar taci, ții în tine, e totuși o clasă de oameni, nu ești singur, nu vrei să te dai în petec să se uite alții urît la tine și să te vorbească. Lasă pe tine. Pe copilul tău.

Doar că următoarea ședință e un duș rece. Doamna vine și vreme de 2 ore tună și fulgeră. Toți copiii sunt tâmpiți, retardați, rupți în cur, se alege praful de ei, trebuie intervenit, trebuie lucrat suplimentar. E o treabă foarte iscusită, îți spui acum la distanță – după ce s-a ridicat pâcla șocului inițial. Marketing agresiv. După ce ți l-a lăudat îl face albie de porci și crează o ipostază iminentă cu o singură cale de scăpare. Intră pumnul dragonului. After.

Surprize! Surprize! Doamna are After. Pe care într-un parti prix cu o doamnă îl încurajează ”prin negare” adică ea nu le zice la oameni veniți la mine la bijniț pe 1500 pe lună ori 20 egal 30 de mii pe lună bani peșin învățământ privat. Nu. Ea le zice că sunt liberi să își distrugă copilul și să îl lase să rămână un tâmpit idiot cretin brânză bună în burduf de câine. Tu ți-ai distruge copilul pentru câteva sute de euro pe lună? Nici eu. Nici ei.

Doar că ceva s-a întâmplat anul ăsta. Nu se aliniaseră planetele. Chiar dacă majoritatea au constatat că ai lor copii sunt puși în clasă cu alți copii din același cartier în care – curios nu? – era și After-ul doamnei, oamenii n-au fost dispuși să dea bani pe after. Iaca nu! Că are cine să aibă grijă de ei. Care c-o bunică, o mătușă, o bonă, o vecină mai vredincă, cert e că nu s-au înghesuit oamenii la bijniț-ul tovei. Ei și-atunci să te ții!

A început războiul cu părinții. O formă de abuz psihologic al copilului by proxy. Nu-i faci rău copilului, ai văzut ce s-a întâmplat cu Veronica Bereandă anul trecut, plus că ei sunt copii nevinovați. Nu, începi și-i lucrezi pe părinți. Îi iei pe fiecare la tete-a-tete-uri și îi umpli cu jegul tău de manipulare, că doamnă nu se descurcă, pierde trenul, nu se adaptează, nu lucrează bine, nu prinde nimic la clasă, nu o să iasă nimic. Doar doar. Doar doar iese. Doar doar se răzgândește prostul. O mai dai și pe intimitățuri, te destăinui, povestești de ce cadouri luxoase ți-au făcut alte generații, bați apropouri, mai stimulezi un pic fraternismul xenofob că nici țiganii nu fac așa, că ce noroc aveți voi cu mine că mi-am făcut after că dragă, eu le-am zis și la colege încă de acum 10 ani dar dacă nu s-au orientat în fine, eu fac treabă nu ca alții da nu e cel mai ieftin dar la sfârșit o să-mi mulțumiți.

Mizezi că nu sunt martori la discuții. Mizezi că, luați om cu om, vor capota. E oricum o societate balcanică, ăstea sunt obiceiurile, așa face toți, dragă, trebuie să te descurci. Cum necum, cine vrea să facă bani în țara asta poate numai proștii rămân pe drumuri, și mai se și plâng după aia.

Vin sărbătorile. Recolta la after e slabă. Slabă. Slabă de tot. Băi și te întrebi ce dracu e în capul oamenilor ăstora? Nu li s-a explicat? Nu le-a zis doamna din nou și din nou că e nevoie de muncă suplimentară? Cu chiu cu vai s-au adunat, până acum, 600 de lei de cap de părinte. Clasa s-a împuținat, fondul e cam de 10 mii de lei în total. Dă-i cu cadourile. Trebuie luate cadouri, zise doamna impacientă. La cine? Păi la doamna directoare. Fie! Și directoarei adjuncte! Hai, fie. Și secretarei!!! E în regulă. Și bibliotecarei! Și portarilor! Păi de ce? Păi că așa facem parte din comunitate.

La discuție participă și soțul doamnei învățătoare. Soțul doamnei învățătoare e angajat la stat. Are grijă să nu ia foc o Regie. Loc călduț, bătrânețe liniștită. În timpul liber, vor afla în câteva minute părinții prezenți, domnul soț al doamnei învățătoare se va metamorfoza, zurgălăi, zurgălăi, veseli zurgălăi! În nimeni altul decât moș Crăciun! Contra cost, evident. Cică taie și chitanță, preț modest, 200 de lei reducere de la 250 să ho ho ho dea cadouri de la copiii cuminți și să-i certe pe părinții obraznici și zgârciți! Hapsâni! Nesimțiți, plozii voștri vor ajunge niște săraci cu sufletul, pe lumea asta trebuie să dați! (Iar noi, oamenii deștepți, șoptea o voce mieros, să profităm cât putem din asta).

Luni începe școala. Scandalul, îl știți deja, a transpirat în presă. Puteți citi mai multe în articolul lui Cătălin Striblea AICI. Cât despre bijnițurile doamne învățătoare, tare mi-e teamă că vremea lor a trecut.

N’est ce pas, blândă doamnă?

G

De nomine medicis

Am o intrebare totusi: daca tot nu doreau sa fie bagati in aceeasi oala, acesti doctori “curati” de ce nu au luat atitudine pana acum impotriva colegilor manjiti? Sa ne mai scuteasca.

Anonim

Pe vremuri (o tempora, o moris) cand se punea problema unei “chestii” in sedintele de partid, secretarul organizatiei de tineret se ridica si, cu pieptul zbatand de entuziasm proletar, punea intrebarea care devine leit-motiv discutiei pe care o demarez aici,  privind reputatia medicului, dupa care fiecare isi facea autocritica si-apoi se emiteau sanctiuni. Daca tovarasul Visarion sustine ca nu a furat vilbrochene de la statiunea de mecanizare Sascut, dar ar fi putut sa afle daca l-ar fi intrebat pe Misha, cat de “curat” este tovarasul Visarion? Tovarasul Visarion ar fi trebuit sa previna, iar daca a fost in pozitie si-a avut increderea partidului, tovarasul Visarion ar fi trebuit sa dea dovada de initiativa si spirit civic. Si sa-l dea pe acest vampir al poporului pe mana clasei muncitoare.

Aici ne aflam astazi. Asa suntem noi, medicii, judecati.

Azi noi, medicii, suntem paria de serviciu. Nu mai sunt trecerile de pietoni de pe Kisselef. Nu mai sunt E-urile. Sunt doctorii care submineaza nevoia poporului suveran. Intr-un fel, sau altul, tema agoniei sanatatii in Romania la nivel de sistem a provocat un val de “reactii”. Reactiile in imensa lor majoritate, vai noua, sunt idiosincratice si cel mult reflecta ignoranta unora care se erijeaza in noi Cato. Vreau, jur ca vreau, sa aud acele argumente care merita. Vreau sa primesc plangerile vis-a-vis de sistem care chiar reflecta o cunoastere a sistemului. Evident, in relatia dintre tine, pacient si “eu” sistem medical exista o perpetua tentatie de abuz. E ubicuitara. E pretutindeni. Oriunde practic in aceasta lume daca institui o regula si-o parte si cealalta care ii asigura validitatea cauta sa o impiedice. Si atunci mai pui o regula, ca daca se incalca prima regula apare o consecinta negativa. Economic se ofera partilor o subventie pozitiva de viitor. Nu stim nici unii, nici ceilalti, binele si raul in practica medicala dar ne luam dupa figmenti axiomatici cum ar fi “primum non nocere”. Acest principiu hipocratic nu se aplica, din pacate, decat in medicina romantica si cea orientativa cand dai de meandre decizionale. Altfel in medicina moderna majoritatea cazurilor sunt finalizate intr-un “nocere”, incepand cu campaniile de vaccinare si continuand cu toata gama de explorari invazive care relativizeaza raul. Un rau mai mic te salveaza de la un rau mai mare. Viata, in paradigma medicala moderna, e un compromis de substractie, o functie de echilibru, o homeostazie. Arunca o piatra intr-un lac linistit dimineata, si-i vei strica homeostazia. Vor aparea unde de soc. Piatra va merge la fund. In virtutea regulii sancte a gravitatiei si fortelor de forfecare la interfata aer/ apa urmele pietrei se vor sterge, si entalpia maxima recastigata. Aidoma, actul medical provoaca invariabil turbulente in viata individului. Viata capata proportii precare dupa ce vei fi intrat in relatie cu un medic. Inainte e doar hazard, si evolutie naturalista. Dupa, e un proces in care si medic, si pacient, lupta impreuna pentru un “ceva” care comporta riscuri adeseori vitale. Din aceasta lupta deriva efecte infauste colaterale. Oameni mor. Pot sa rezulte infirmitati. Noua “viata” poate sa fie cu totul altfel decat a fost ea proiectata fantastic in perioada de tendinta naturalista spre extinctie.

Comunitatea, oriunde, isi are medicii pe care si-i merita. Pe care si-i “creste”. Pe care si-i cultiva. Putine sunt acele profesii arhetipale care sa-si traga seva chiar din nevoia de colaborare sociala dincolo de tagma vindecatorilor. Pozitia noastra isi regaseste arareori corespondent in regnul animal, noi fiind mereu pe o traiectorie de coliziune cu pacientul, cautand o simbioza perfecta in care el e boala, noi solutia. Invitatia este evidenta, dorinta latenta a pacientului fiind ca doar prin prezenta in acelasi spatiu “celalalt” sa-si asume rolul de ingrijitor si fara prea mare zabava sa ia durerea omului cu mana. Am putea sa remarcam ca, inca de pe vremea lui Aesculap si-a sarpelui de arama, medicul a avut un destin aparte in istoria umanitatii. Acolo unde altii au dat cu sabia, noi am venit cu atsa si ac. Acolo unde ghioaga a zdrobit osul, medicul a inventat atela si imobilizarea prin tractiune.

Pentru toate cele de mai sus, trebuie spus ca medicul roman a devenit bestia care nu arareori este (si aici ma distantez formal de alti colegi de-ai mei care continua sa pledeze pentru omenia instilata in fiecare profesionist de sanatate) independent de voia, nevoia si anevoia societatii care-l inconjoara. O colega observa deunazi, vis-a-vis de alt text de-al meu pe aceasta tema, ca un anumit sir de argumente ar fi atacat in vreun fel “credibilitatea” mea in fata colegilor. I-am raspuns ca faptul ca sunt medic imi confera credibilitate; credibilitatea nu-mi garanteaza totusi ca am dreptate; credibilitatea, in cele din urma, nu ma transforma intr-un bun profesionist. Or aici se pune adeseori problema, in ultima vreme, ca toate scandalurile iscate ating undeva profund in nevoia medicului de-a fi “credibil”, de-a fi “saman”, de-a fi “solvabil” cumva moral in fata pacientului inainte ca acesta “sa se puna pe mana doctorului”. E posibil sa fie o particularitate a specialitatii mele, dar in psihiatrie stim ca toate aceste asteptari nu sunt realiste, si fac parte din dansul egretei la inceput de relatie cu un pacient. Din fericire, noi stim cel mai bine cum se cheama facatorii de minuni.

Dar pe de alta parte atingerea la adresa numelui nostru impieteaza onoarea acestei profesii, si este facuta de persoane care continua sa ne priveasca drept facand parte dintr-o clasa muncitoare, rude pe regn si vecini de creanga cu alte categorii socioprofesionale. Si se inseala. Drept este ca adeseori este un motiv de lauda pentru unii ca au reusit sa dea spaga la un parlit de doctor; e un fel de pomana, sa ia si el saracu’ mai ales ca uite cum isi bat joc “astia” de el. Stai, imi spun anumiti prieteni, uite tu esti doctor bun, da? Si daca eu vreau sa-ti dau tie pentru ca stiu ca esti bun si pentru ca ti-ai facut treaba si intamplator stiu si cat castigi, e pacat? Eu zic ca da. Eu zic ca asta este, in fapt, investitia in prestigiu pe care trebuie sa o faca medicina romaneasca. Cred ca noi, comunitar, trebuie sa ducem chestiunea remuneratiei, si cea a “retributiei” pe sub tejghea mana in mana spre o rezolvare complementara. Eu n-am nimic impotriva consultatiei cu plata. N-am nimic sa se stie ca iau X pe o consultatie, iar ca Y ia mai putin, sau ca la spitalul Z poti sa faci o consultatiei sau o analiza pe care n-o poti sa o faci la spitalul T. Cine sa vina sa formalizeze o astfel de schimbare? Pacientul? Tot pacientul, amaratul?

G.

Ntelectoal

Imi povestea taica-meu intr-o seara, cam la zece minute dupa ce mai terminasem de devorat o carte (el era destul de nedumerit, nu devorase vreodata o carte, mai degraba o savura cu lingurita, citind scriitor dupa scriitor, opere complete, cum mai sa citesti o carte intr-o zi? E sacrilegiu) cum ca prin anii ’70 se intalneau pe furis pe la unii, pe la altii prin case si citeau carti “interzise”. Ce aura de mister – imi spuneam – cat de excitant poate fi sa mergi incognito pe stradute laturalnice, sa bati la usa intr-un anumit fel (doua lungi, una scurta), apoi o voce sa zica: “parola” si dupa ce dai parola (sa zicem “aghiotant”) sa auzi patru yale masive cum sunt invartite si o femeiusca mititica, zvarluga, sa-ti deschida si, aruncand privirea in stanga, dreapta, sa zica, hai repede ca intra frigul. Ei si inauntru sa nu te astepte o gasca de mafioti, traficanti, shishi shushanei sau cum le-o fi zicand. Nu, inauntru sa te astepte altii ca si tine, imprejurul unei mese mari, pe care se afla carti. Si fiecare dintre ei sta comod pe o anumita piesa de mobilier, canapele, fotolii, unii se sprijina de biblioteca, gazda apare periodic cu ceai si chec si eventual visinata (daca e o gazda cu adevarat exceptionala, e afinata sau ciresata de cirese amare) sau, mult mai rar, serbet de trandafir? Ohhh, divina aparitie…

Asa era in mintea mea de copil, eidetica, sinestetica, imaginea intelectualului. Haituit, alergand mereu pe drumuri nebatute, desfundate, bland cunoscator insa al secretelor suficient de “secrete” incat un dominion autarhic sa decida ca sunt subversive, sa hotarasca sa le scoata inafara normalului astfel incat doar cativa “privilegiati” curajosi vor avea energia de a deschide acele coperti, de a-si imprinta fiinta cu acele cuvinte. Care vor merge mai departe. Cuvintele merg mai departe. Ideile merg mai departe, pentru mine au fost dintotdeauna la fel de vii ca si oamenii si uneori mai pretioase, noi care am trait intr-o lume in care oameni au murit pentru idei dar si idei au murit pentru oameni. Iar taica-meu era unul dintre ei! Un intelectual modest insa, n-a avut niciodata emfaza si superioritatea pe care eu – de exemplu – le am uneori si-asta pentru ca lui nu i-a trebuit, si adeseori trebuie sa-mi aduc la randu-mi aminte ca experienta lirica, explorarea unei carti e un domeniu atat de personal, atat de intim incat pana la urma ceea ce ia fiecare de la o carte e inafara scrutinului public, si n-ar trebui sa se faca in public. Un posibil corolar la asta e ca in general critica de arta sau literatura sunt niste mici monstri. Iar eu, marturisesc aici si sa fie bine inteles, n-am putut vreodata suferi criticii de arta, si nici n-am citit vreunul. Scoala ne-a obligat, si pe mine si pe tine (si ce mai polemizam cu taica-meu uneori, Doamne) sa luam diferite pasaje, diferite romane, nuvele, schite si sa le interpretam pe un canvas al calitatii impus arbitrar. Cine stie pana la urma care e diferenta intre o metafora buna si-o metafora proasta? Exista o calitate intrinseca, o qualia a metaforelor care le face sa fie bune? Sau, ca si in cazul culorii merelor, “metaforele sunt rosii pentru ca sunt bune”? Exista un “rosu”
al metaforelor? – ma intrebam cand eram pusti. Da, stiu, e posibil ca nu toata lumea se intreba acelasi lucru, ba chiar dimpotriva si tocmai de-aici emfaza si superioritatea. Mie mi-e frica de singuratatea ideilor, si mult inainte sa stiu despre sanatate mintala am inteles ca “alienarea” e un proces, nu o destinatie. Dar divaghez. Care e figmentul ideilor bune, al artei de calitate? E la rascrucea dezbaterilor sterile intre critici? E nevoie de o critica si alta decat cea pe care o exersam in scoala, unde stabilesti structura stilului epic, introducere, cuprins, incheiere, metafora, comparatie, hiperbola, epitet, aliteratie? Iar raspunsul e fara doar si poate ca DA. Avem nevoie de critica asa cum avem nevoie de discernamant. Avem nevoie de discriminare pentru ca din conflict apare progresul, si nicidecum din acorduri perfecte si in cele din urma daca o idee primeaza asupra celeilalte, apare o selectie de idei. Si cu putin noroc “binele” din idee este doar o functie utila, evolutionara. Ideile bune supravietuiesc, mi-am zis dintotdeauna. Uite o idee pentru care merita sa lupti. Binele invinge intotdeauna raul.

Dar lumea adultilor nu e un loc de dezbatere socratica. Nu exista intotdeauna un turneu deschis, loial, sportiv al ideilor, concretiunilor si cristaloidelor de idei, al romanelor si-al manualelor de intrebuintare. Exista mema suprema, aceea ca ideile corup si e nevoie de “ordine” pentru ca lucrurile sa nu o ia complet razna. Avem nevoie de o realitate comuna, in care sa stabilim “norme” si sa stabilim “normalul”, iar asta se transpune in tot si in toate dar mai ales in arta/ literatura. Se transpune si in cercetare, unde curiozitatea celui ce cauta s-a pervertit de la necunoscut la confirmarea, din nou si din nou, a ceea ce stim deja. In literatura, avem “literatura de duzina”, care invariabil in zilele noastre prevaleaza, si se vinde, si se consuma, iar cei care o consuma sunt deja o subspecie intelectuala. Sunt “sub-intelectuali” poate? “Para-intelectuali”? “Pseudo-intelectuali”? Ar fi nedrept, cunosc o multime de oameni inteleligenti insa care, dupa ce au digerat memele esentiale s-au retras in zona gri a constiintei unde sapa, sapa mereu pentru geme unicat, pentru ca nu-i asa si la varf exista o inghesuiala a replicarii.

Dar tot ce-am scris pana acum nu conduce catre o analiza a sub-para-pseudo-intelectualului. El, in sinea-i, este un individ la fel de anonim ca mine sau ca tine, si-apoi simplul act de a citi este atat de frumos incat accentul ramane pe intelectual, nu pe sub-para-pseudo. Nu, ce-am scris pana acum creaza un context in care dezvaluim bestia. Ntelectoalul. Caci ce poate fi mai urat, mai abject, mai repugnant decat caricatura groteasca a omului de cultura, anti-eroul pus in aceasta ‘functie’ (a fost vreodata o “functie”?) in scopul de a asasina ideile, nicidecum ca pastor de idei. Or geniul malefic al comunismului a fost sa ia ce e mai rau in societate, puscariasi, infractori, scursuri ale societatii, nemernici sau pur si simplu indivizi fara directie, pe o tangenta permanenta la viata, si sa le spuna: “de azi inainte esti intelectual. Profesor. Doctor. Avocat. Preot. Inginer. Academician”. Matraguna a perfuzat intr-atat toate circuitele culturale ale unei natii, ale Romaniei in speta (dar nu numai) incat pana in zilele noastre o discutie pe marginea culturii nu poate avea loc decat in spatele yalelor, ca in anii ’70, si nicidecum in agora. Ntelectoalul traieste, este un produs al indoctrinarii si-al arivismului social, si ca orice mutant altoit a trebuit sa-si spuna adesea la oglinda ca intelectul e o meserie ca oricare alta, e un rol care poate fi jucat, poate fi falsat, pot sa existe sufleuri sub scena care sa-ti suplineasca acel ceva care nu e al tau, vesnic impostor si cel mult gaz de esapament al arderii interne de deseuri.

Ntelectoalul a facut revolutia, ca si tine. Pentru tine, libertatea a insemnat un inspir prelungit, si-apoi goana catre toate acele meme salbatice catre care nu avusesei acces. Adeseori ma incearca un suspin de compatimire pentru roman , pentru ca romanul de rand nu e nici mai sus nici mai jos decat oricine altul dar apoi are ceva special, ii este foame sa afle, suntem un popor curios pentru ca inca depindem in mare masura de traditia orala, de-aia mai intai Romania s-a acoperit pana in gat cu telefoane mobile, mititele, portabile, dosibile, apoi s-a umplut cu Internet, apoi 98% din romani se uita in week-end la televizor. Ca sa afle, ca sa asiste. Ca sa fie martori – ce-i drept pasivi. Pentru el insa, trecerea la vremurile de acum a creat ultimul element mutagen, pentru ca primul lucru pe care l-am facut dupa ’90 a fost sa insistam ca trecutul  nu exista. De o parte au fost aceia care au cerut studierea arhivelor securitatii, care au tipat besmetici ca sa ni se spuna cine a tras in noi, care au insistat ca asa ceva nu se poate, comunisti peste tot, criptocomunisti, neocomunisti, si zambetul fesenist a imbratisat apoi vladica si opinca. Ntelectoalul a devenit o fiinta mai libera decat tine. Spre deosebire de tine, ntelectoalul nu are trecut, decat un prezent permanent care se reinventeaza anual de 18 ani incoace. Sa ajungem ca, macar o secunda, sa privim un Becali la TVR1 balbaind cum vine cu diploma de bacalaureat a dansului. Sa ajungem ca, si in 2008, sa arestam elevi pentru fraudari de bacalaureat, cata vreme profesorii si cei deasupra profesorilor continua sa-si reinventeze alias-uri, masti de persoane integre dar fara vreo directie morala sau vreun principiu activ. Sa ajungem ca un presedinte sa arunce invective spre ministri, in uralele audientei. Aceasta e dictatura ntelectoalului. Acesta e motivul pentru care m-am declarat, acum cateva luni, lichea din acelasi neam de lichele denuntat de Gabriel Liiceanu, pentru ca nu e suficient sa cautam cai verzi pe pereti. Nu e suficient sa lansam, pana la moarte, atacuri ad-hominem catre care se nimereste. Azi e Patapievici, ieri a fost Paunescu, maine poate va fi un Cartarescu. Brancusi e pornografic, si Eminescu e prea popularizat. Am ajuns, in 2008, sa fim anti Eminescu?

E posibil ca fiara care e ntelectoalul sa se fi adaptat mult mai rapid la deluviul masiv de entropie care a urmat in anii ’90. Cu o constiinta moral inferioara, ntelectoalul a facut bani mai repede, mai bine, mai putin preocupat daca i se cuvin cat preocupat de ce i se cuvine in general. Ntelectoalul nu a avut probleme sa minta, si daca a fost nevoie sa fie mama ranitilor a fost, si daca a fost nevoie sa dea un cap in gura a dat. Daca a fost nevoie sa retina un pasaj din George Cosbuc, eventual cel cu voi vreti pamant, muie bah! a facut-o, dar invariabil, precum jegul si miasma pamantului, ntelectoalul a plutit la suprafata, si se afla la suprafata, revine mereu si mereu in suprafata. In suprafata mea, a voastra, polarizeaza si polueaza campul de constiinta public pentru ca ntelectoalul are voce, cata vreme a ta e in continuare in fundul gatului. Ntelectoalul are tupeul opiniei si apoi are si tupeul sa-ti spuna ca a ta nu conteaza. Ce stii tu? Pune mana pe o carte. Dar da-i peste mana, spune-i ca argumentul asta nu exista, ca mintea e un vehicul care si in stare perfect vidata de continut sau structura inca are talentul de a rationa primitiv, nu suntem inteligenti pentru ca suntem intelectuali ci dimpotriva, nu e nevoie sa fi facut un doctorat in logica pentru a o poseda una elementara. Intoarce-i armele impotriva-i. Si ce va ramane? Defetism. Auto-victimizare. Mizantropie. Meschinarie. Un morman de gunoaie. Ntelectoalul va avea grija sa-si perpetueze persoana in forma defavorizatului si-a persecutatului. Se vor gasi rapid alti trei ntelectuali sa-i planga de grija si sa-i spele moravul, ca apoi sa dispara o vreme pana cand se va fi restabilit. Retine, pentru ntelectoal nu exista trecut. Exista doar un prezent reinventat, din nou si din nou.

Iar acum stii. Uita-te din nou imprejur. Uita-te la scandalurile privind cultura. Privind arta. Uita-te cine ataca oameni si uita-te cum sunt atacate idei. Asculta cu atentie, si ignora mojicia din limbaj, ea e acolo ca sa-ti distraga atentia de la alte lucruri mai importante. Cine nu are argumente, isi creaza unul sub forma flegmei. Cine nu stie sa judece, va actiona “ca si cum”. Salve, magistra!

G.