Tovarășa

Doamna îi spune mămicii care nu vrea să ia și ea o cană de cafea: ”hai dragă bea de aici că n-am făcut sex oral aseară”. Mi-a zis direct, să nu aveți așteptări de la mine. Joia merg la piscină că am probleme cu spatele. Cu ce sunteț dispuși să ajutați școala? Cine are timp bine, cine nu are timp are bani. Uite lista cu rechizite specifice. Trebuie să le luați de aici, de aici și de aici. Uite fișele de cunoaștere, să știm și noi în ce comunitate suntem, care pe unde stați, care pe unde munciți, care cât câștigați, care cât vă interesează. Eu mă ocup. Eu fac. Eu sunt. 2013.

Dar atunci, atunci totul era greșit. Începând cu uniforma care-mi venea prea largă pe șolduri, prea lungă, prea strâmtă. Plastic și pepit. Ghiozdan portocaliu cu cataramă de nichel, cadru de plastic alb, numele meu pe etichetă. Se găseau la magazin doar vreo trei modele, îl aleseseră pe cel mai urât. Număr matricol bleumarin închis cu galben. Școală ominoasă, număr 166. Eu nu trăiam un 1984, trăiam un 1986. Tunsoare trei zile mai devreme pe Calea Victoriei la septimul Nenea Nae care, bine afumat cu parfumurile verii mă tunsese răcan și-mi ciobise bretonul ca la Canal. Era mult înainte să-mi fac frezura mea de Zorro cu care am rămas până în ziua de azi (mică mărturisire aici). Bronz de Ardeal, accent de Făgăraș, unghii tăiate la cuticulă, buchet carnat de garoafe roșii și albe. Plâns, de ce m-ați adus aici? De jur împrejur betoane și maidan, câini și autobază. Străinătate. Gol în stomac și vomă în gât domesticite cu foame autoimpusă. Mers de mână, poză rămasă pe veci în fața blocului la care de fiecare dată când mă uit mi-aduc aminte de prima zi de școală, ciudat nefericită față de tot ce a urmat. Mințile tinere nu pricep vorbele bătrâne. Cartea nu te va trăda niciodată. Și cartea n-a trădat. Uneori au trădat oamenii care scriau cărți, niciodată cărțile care scriau oameni.

Careu. Clasa I-a B. De ce nu m-ați dat la A? Și B-ul e bun. Te uitai de la E încolo și-ți imaginai că acolo sunt din ce în ce mai săraci cu duhul. Până la F se termina. De la G încolo erau cei rămași fără. De jur împrejur piloni și buchete, uniforme și vânzoleală amarnică. Prima mulțime, ultima despărțire. Eu nu rămân aici. Ai să rămâi și ai să fii cuminte. Eu plec să știi. Nu pleci nicăieri, stai aici, nu ne face de râs. Am să aștept să plecați și plec singur după aia, nu vreau să stau aici. Stai în rând, treci în față. Vine tovarășa.

Și a venit.

Maiestuoasă.

Trupeșă.

Rujată la comisură.

Statuia fertilității trecute și matriarh supremă, frizură înțepenită în vârf de coc. A primit cu grație mormanul mortuar de flori și m-am trezit de mână cu o fetiță, Andreea. Ani mai târziu ne întâlneam haphazardic în stația de metrou de la Romană, era ultima oară când am văzut-o. Și ea, ca și mine, trăiește sper vremuri mai bune.

Ne-am încolonat și-am luat-o pe scări la deal spre ultimul etaj, fiecare în banca lui. De pretutindeni ochi speriați, prin pretutindeni o singură ușă de scăpare care părea atât de departe. Și mațul ghem, și gura pungă, și ochii arșiță. Și s-a deschis catalogul și prin vocea Sfinxului a vorbit. Fiecare copil strigat s-a ridicat și a spus ”prezent”. La mine s-a stricat mecanismul. Diaconu Grigore! Diaconu! DiACOnu! M-am ridicat și sumețit de toată sușa mea mândră de acasă am spus că pe mine nu mă cheamă Grigore, mă cheamă Gabriel. Saurianul s-a uitat la mine blând și mi-a prezis că nu mă va chema niciodată Gabriel pentru că mai e un Gabriel înaintea mea. Orwell. O să-ți spun George să te țin minte. Opt ani mi-au spus așa. Începutul dublei mele personalități și-a dihotomiei care mă urmărește și până în ziua de azi. Cine sunt eu? Medic sau jurnalist? Terapeut sau scrib? Și unde e școala mea, aici sau peste ocean? Cum sunt eu, indiferentul apatic sau activistul fervent? Pragmaticul sau obscurul idealist? Nu-mi mai aduc aminte numele colegilor mei, nu-mi aduc aminte numele profesorilor în majoritate (câteva excepții rămân). Îmi aduc aminte de stiloul verde chinezesc care mi-a pătat caiete, cămăși, pantaloni, ghiozdan, caiet de caligrafie. Li se spunea porci, la fiecare porc se rupea pagina. Îmi aduc aminte de prima profesoară de română care mi-a dat un 10 pentru o compunere nescrisă, citită în fața clasei. Îmi aduc aminte de olimpiade și de stinghereala la întoarcere când eram ieșit din pluton, când directorul îmi știa numele și băieții îmi ținteau fundul pantalonilor. Mi-a plăcut școala în comunism? Corect e să spun astăzi nu. Mi-a plăcut biblioteca, mi-au plăcut cărțile și poveștile lui Jules Verne, m-am visat Cesar Cascabel și m-am plimbat pe Insule plutitoare. Și m-am luptat cu școala la sânge, am fost primul prin tot și-n toate. Acolo, sus, să învingi cerberul, să treci Styx-ul, să ți-o iei înapoi pe Euridice și precum Orfeu să revii spre lumină. Primul dascăl pe care l-am iubit a fost târziu, în liceu, și pe el viața mi l-a luat prea devreme să mă mai vadă vreodată ajuns. Am văzut, în 1990, școala căzând și din cenușă ridicată. Am rupt poza dictatorului și i-am făcut mustață de Hitler și coarne de drag, am găurit cu pixul tricolorul, mi-am lăsat părul lung și mi-am tăiat blugii, mi-am pus ținte la bocanci și lanț cu Judas Priest, mi-am imprimat mascota Iron Maiden pe geaca mea de blugi și mi-am desenat bostanul Helloween pe genunchi, mi-am decorat banca cu logo-ul Metallica și i-am cerut într-a VI-a prietenia Ioanei pe-un bilețel care nu s-a întors niciodată cu dragoste. Mi-am rupt mâna la fotbal și-am dat teza la matematică trei zile după ce mi-am scos mâna din ghips, abia puteam să țin raportorul. Mi-am luat la revedere de la singurul meu prieten adevărat de-atunci când a plecat cu parinții în America. Amrika lui MG Vassanji pe care-am ajuns, eoni mai târziu, să o văd și să o bat cu roata prin Massachusets până în Plymouth unde-a aruncat ancora Mayflower, până în Salem unde-au fost arse ultimele vrăjitoare, până în Cape Cod și prin tunelul subteran care taie Boston-ul. Clivajul lumilor e complet, copilăria gri a comunismului ruptă de revoluție și gloanțe, libertate și poza Regelui întoarsă cu fast în camerele de Sus ale creșterii mele. Regele nu s-a întors până să moară Tata care l-a străjit în tinerețe la Bran, și i-a ocrotit imaginea prin 50 de ani de restriște.

Îmi dau seama acum de toată furia lăsată în mine a anilor de atunci. Furie indistinctă, nediscriminată. Furie pe neputiința urmată de carnagiu, urmată de isterie, urmată de mineri prin Piața Universității, zâmbetul de pisică Cheshire a lui Ion Iliescu și papionul lui Ion Rațiu, profețiile lui Brucan și sărăcirea sărmană a lumii mele din care am plecat acum 10 ani, prima oară, și-n care m-am întors acum 5 ani, în care trăiesc și cu care mă lupt. Vremea mea a venit și nu e prea devreme să mă întorc cu fața spre ea, spre lucrurile rele pe care le-am suferit noi, optzeciștii, la mâna Republicii Socialiste România, de sus până jos, de la primul până la ultimul activist, securist, lingător de cadre și rotator de funcții. Furie pe ce-ar fi putut să fie dacă lucrurile rămâneau așa, dacă mergeam înainte spre Mărețe Cincinale, spaimă abisală față de spălarea creierelor care începuse de-atunci în cuptorul infernal al Omului Nou și ale cărei gheare lungi persistă în prezent. Ura mea sistemică față de monstruozitatea stalinistă e fără leac, e aceeași ură față de orice boală pe care-am ales să o subjug, să o tratez, să o vindec acolo unde mi-e la îndemână leacul, și verbul.

Prinși în lumină fluturii de noapte ai educației ortodoxe predecembriste și-au schimbat năravul, au eclozat ca în Kafka în paragoni ai capitalismului. Pe ruinele ordinii vechi și-au construit baronete nemernice ale propriilor idei demente de reformă și parvenitism, și-acolo unde ordinea amarnică din anțărț îi împingea să spele minți pentru Conducător azi îi conjură să-și slujească sieși. Ceaușescu se reinventează în fiecare mic satrap care, beat de îndrituire proprie, azi conchide că e timpul să-și joace propria carte și propriul pont pentru-a devaliza ce-a mai rămas de(valizat). Sunt două nume pe care am să le scriu. Sunt două nume pe care am să le spun.

Veronica Bereandă

Dana Blându.

Tovarășe.

Prima urla în nerușinare la copiii încredinați ei și-i persecuta cu lux și voluptate.

A doua urla în neurșinare la părinți care-i încredințaseră copiii și-i persecuta cu lux și voluptate.

Doamne cavaler al pixului. Doamne ocrotite de Inspectorat și colegi care-au mâncat salam cu soia și s-au dat cu șprei chiar de-o sută de lei, și-au făcut unii Turcia și Ungaria prin anii 90 să-și facă un rost într-o țară fără rost.

Bereandă și Blându sunt exponate ale vechilor vremuri și-ale vechii religii. Nu le urăsc ca oameni, le urăsc felul de-a fi, felul de-a face, le urăsc felul de gândi și-l abhor, îl resping, îl demasc, îl acuz, e cancerul și pâcla care mi-a cutreierat mintea în anii 80 pe când singura si cu soare era 23 August și care și-a păstrat metastaze în mintea lumii mele până azi, și poate și mâine or poimâine.

Doamna Blându a înțeles următoarele din libertate:

Că e libertatea dânsei să își reformeze după bunul plac felul de-a preda, felul de-a educa copii, felul de-a susține educația prin conjurarea șpăgii, pilelor relațiilor cunoștințelor (PCR) încă din fașă familiilor din spatele fiecăruia adus la ea spre formare literală. Trăim în Balcania doamnei Blându, domnilor? Trăim încă în Republica Socialistă România în care normalitatea se procură în șop, pe sub mână? Trăim încă în 1986-le vieții mele unde binele se întrevedea doar pentru cei buni, încartiruiți Partidului și subiecți ai Marelui Om?

Eu am plecat din țara aia. Eu nu mai trăiesc în ea mintal. Și ce-am scris astăzi, ce scriu mâine, ce-am să scriu cât am vlagă în mâini și tot ce am să vorbesc cât am vlagă în voce vine să respingă, să demonteze, să anihileze umbre unor vremuri care n-au voie vreodată să se întoarcă, să renască sau să sufere mutații oncogene în conștiința celor ce vin. Un sfert de secol e deja prea mult și uneori pare că e atât de puțin.

Doamna Blându le-a urat tuturor Sărbători Fericite când a fost întrebată de presă de ce-a făcut ce a făcut. Doamna Blându, vor fi Sărbători Fericite. Vor fi Sărbători fericite când dumneavoastră și cei ca dumneavoastră se vor duce în neantul de unde-au venit. Vor fi Sărbători fericite când mâna perfidă a politrucului va fi tăiată din rădăcini și când mintea boantă a activistului de comună se va retrage în ungherul patologic de unde s-a iscat. Vor fi Sărbători fericite când sămânța neagră a învățământului stahanovist se va stinge și tot ce-ați reprezentat, tot ce-ați uzurpat în România se va reduce la un singur bob de praf în istorie. Praf vă doresc să ajungeți în viitor, țărână din țărână. Copilul meu nu va trăi în țara în care m-am născut eu și nu va suferi de educația pe care oameni ca voi mi-o hărăziseră.

E o promisiune, doamnă blândă.

G