Homo homini pulus

Am fost avertizat, de Mihai, că în cele din urmă articolul lui despre asocierea dintre numărul de sinucideri în România și șomaj nu va conține mai mult decât un citat din conversația noastră. Și e firesc să fie așa. Am amânat momentul când voi scrie elaborat despre asta, cumva indefinit. După care, în dimineața asta, citesc că un tânăr s-a aruncat în fața metroului la stația Păcii. Vagonul i-a tăiat picioarele. N-a avut nici o șansă. E un mod oribil de-a muri. Nu că există vreo moarte romanticizabilă. Moartea, în ochii privitorului, e oribilă. Cu atât mai mult moartea prevenibilă. Acea moarte care, pe undeva, n-ar fi trebuit să aibă loc.

Am petrecut, pe Skype, cam o oră și jumătate cu Mihai discutând despre legătura, mult mai profundă în fapt decât în aparență, dintre suicid și statusul socio-economic al individului. Articolul publicat de Lancet, la care face el referire, e slab, atât în fond cât și metodă, dar a ajuns să vadă hârtia pentru că, din avion, observă un fenomen (chiar dacă  nu îl explică). Anume că secusa financiară de acum 5 ani a impactat ratele de suicid în majoritatea țărilor care au suferit-o, undeva cu 20 – 30%. Adică destul de mult.

Lucrurile sunt sensibil mai complicate.

În primul rând ai suicid și în țări bogate, și în țări sărace. Primul lucru pe care i l-am spus lui Mihai e că, la fel ca hipertensiunea sau tusa măgărească, și sinuciderea e o boală. O boală distinctă de celălalte boli psihice cu care se asociază. Să mă explic. Știm că virtual toți cei care s-au sinucis, dacă vorbești cu familia lor după aceea și faci ceea ce se cheamă o autopsie psihologică, aveau probleme diagnosticabile psihiatric. Majoritatea sufereau de depresie majoră la momentul săvârșirii faptei. Unele statistici spun 2 din 3, altele mai îndrăznețe merg până la 3 din 4. Unul din doi consumase alcool, și cam 2 din 5 aveau probleme cronice legate de consumul de substanțe, legale or ba. Pe de altă parte, dacă te uiți – epidemiologic – la cât de des se sinucid persoanele cu depresie sau consumatorii de substanțe, vezi că e totuși o minoritate aparte. În fapt, cei mai mulți care ajung să fie diagnosticați cu o boală psihică nu vor avea niciodată o tentativă de suicid. E primul indiciu că suicidul e o chestiune co-ocurentă, dar totuși distinctă, de alte boli.

Apoi vine genetica peste tine. Sinuciderea e mult mai frecventă la aceia care au un istoric familial de suicid. Multe studii, deja confirmă agregarea genetică a tulburării. Mutația anumitor gene implicate în metabolismul monoaminelor (dopamină, serotonină, noradrenalină), dar și poli-aminelor, crește vulnerabilitatea la suicid. În urmă cu niște ani de zile într-un articol care a făcut un pic de vâlvă la vremea respectivă subsemnatul, cu colegii mei de la grupul McGill de Studii în Suicid am arătat că, în familii care au în spate un membru care s-a sinucis, chiar și la aceia care nu au avut niciodată gânduri de sinucidere există un răspuns alterat la stress, adică ei au un ax de reacție rapidă la agresiune psihică afectat. Ce s-a întâmplat mai apoi, drumul pe care l-a luat cercetarea în suicidologie și rezultatele care demonstrează modificări în receptorul pentru coritzol în anumite părți din creier e istorie. Fără falsă modestie, ne-am pus și noi cărămida în cercetarea unei probleme care continuă, cumva, să fie privită miop de majoritatea psihiatrilor, și nu numai, anume cartezian, cauză-efect.

Or suicidul nu e, epistemologic, ceva previzibil cauzal. E diatetic. Asta înseamnă că există o grupă de risc. Majoritatea, până la 75% din umanitate, s-a gândit cel puțin o dată, pasager, la autoliză. Adică s-au gândit să se omoare. Dintre ei, câțiva sunt mai vulnerabili la ideea asta, până la urmă expresia unui narcisism ontologic. Dintre ei, câțiva, cu structuri specifice de personalitate și cu o biografie încărcată de adeversitate, ajung în zona critică în care dezvoltă o detresă psihologică. Noi îi zicem boală. Fac depresie, fac schizofrenie, devin dependenți de alcool etc. După care gândurile de sinucidere devin cronice, dizabilitante, obsesive. Pasajul la act nu e obligatoriu. Majoritatea fac pasajul la act legat de un eveniment de viață care e suficient încât să declanșeze o cascadă finală comună e evenimente. Aceștia sunt triggeri, factori proximali pentru o tentativă de sinucidere.

Și aici mă întorc, momentan, la discuția cu Mihai despre rolul presiunii socio-economice asupra suicidului. I-am explicat că e greu să-l judeci, poate fi distal (anume omul s-a născut în sărăcie, a trăit în sărăcie, a crescut în sărăcie) sau, dimpotrivă, proximal (omul a pierdut statut social, a suferit o rană socială prin down-shift profesional etc). Factorul distal e greu modulabil. Factorul proximale, ei bine acolo poți să intervii.

Să nu intervii, când știi despre ce e vorba, mai ales la nivel de politici de Stat, e o opțiune sinonimă cu crima. Aici Sănătatea ar trebui să aibă politici nu doar re-active (sisteme de intervenție, ambulanțe, nino-nino șamd) ci, mai degrabă, o atitudine pro-activă. Pentru că toate studiile, până la urmă, arată că maladia mintală e cea mai costisitoare pentru Stat. Dă cea mai mare încărcătură morbidă, și ce economisești prin neglijență, indiferență sau tâmpenie sfârșești prin a plăti înzecit prin intervenție eroică la momentul când are loc un dezastru. De ani de zile căutăm să explicăm același lucru autorităților de la București, și deocamdată cam degeaba.

O colegă de-a mea de la UQAM, în perioada când lucram la McGill, Danielle St-Laurent, de la centrul lor de epidemiologie, a venit într-o zi și ne-a arătat rezultatele celei mai recente anchete făcute de ei (da, ei fac anchete, noi facem doar chete, mai nou), în care arăta că, la adolescent, una din două tentative letale de suicid se petrecuse în zilele succesive unui rupturi relaționale. Quebecoșii îi spun frumos, romantic, peine d’amour. Adică suferință în dragoste. Sună prozaic. Sună neinteresant. Și, totuși, una din două tentative mortale de suicid ar fi putut fi evitate dacă cineva ar fi vorbit cu puștii respectivi despre ce se întâmplă cu ei, acum că au fost părăsiți de prieten(ă). Cam le fel și cu articolul din Lancet. Ce i-am explicat lui Mihai e că, dacă eu înțeleg cifrele bine, o felie semnificativă din sinuciderile care au avut loc în România în perioada 2008 – 2012 aveau această comunalitate, anume că s-au întâmplat unor indivizi, considerabil la risc, dar care erau în șomaj sau își pierduseră locul de muncă. Pentru ei Statul român, înafară de faptul că a prilejuit o țară în care e greu să găsești de lucru, n-a făcut nici cât negru sub unghie. Dacă faci un calcul, 500 de morți pe an, timp de 5 ani, înseamnă 2500 de victime. Adică un sat de mărime respectabilă. Dar lucrurile nu se opresc aici.

Suicidul e un fenomen cu dublă cocoașă. Ai un vârf în prima parte a vieții, și al doilea după 50 de ani. Strict din perspectiva asocierii epidemiologice între șomaj – suicid poți ridica problema poverii suplimentare pe care-o aduce statusul socio-economic alterat la persoane trecute de 40 de ani, pentru care re-conversia profesională e dificilă, hai să nu zic imposibilă. În majoritatea cazurilor re-conversie va însemna de fapt regresie profesională, acceptarea cu umilință a unui loc de muncă doar pentru că ai facturi de plătit, ai credite de rambursat, ai copii de ținut în școală. Statul român nu are, nu a avut de fapt niciodată, o politică de reconversie profesională pe orizontală, care să beneficieze de o gândire analitică și sistematică. Și-atunci ai fenomenul în domino în care șomajul devine un factor de risc proximal pentru boală psihică, oamenii de care vorbim ajung pacienți de psihiatrie, consumă timp, resurse, bani, mulți dintre ei ajung să primească pensie pentru boala lor psihică, o pensie mizeră care-i imobilizează și mai mult social, și când cortina cade, când avansează în vârstă și apar dizabilități suplimentare, prin boală somatică adăugată (fac tensiune, fac diabet, fac reumatism), perspectiva lor devine cu adevărat gri. Pentru ei sinuciderea devine o formă ciudată de altruism social. În discuțiile mele cu mulți supraviețuitori ai unei tentative de suicid, trecuți de 50 de ani, leitmotivul este că n-au mai vrut să fie o povară pentru familie. E un destin îngrozitor, și guvernanții noștri sunt nesimțiți la asta, să fi lucrat, să fi contribuit cu taxe și impozite la Stat, și apoi să fii uitat, aruncat ca o corcodușă stricată, la periferia societății.

Ca și în alte studii, România n-a fost, aparent, atât de atacată de criza financiară. Politicienii vor jubila, uite că planurile noastre de austeritate au funcționat, stăm mai bine decât, să zicem, irlandezii sau belgienii. E o concluzie falsă, bazată pe false premise. Nu ai mult loc să miști când cuțitul e deja la os. Fiecare viață pierdută, pe de altă parte, contează. Prietenul meu Frank Campbell, de la centrul de postvenție din Baton Rouge, Louisiana, a fost printre primii care a arătat, acum mai bine de 10 ani, că sinuciderea unei persoane afectează, radioactiv, un număr estimat în medie la 6 – 8 persoane din cercul imediat de egali, care în perioada adiacentă unei astfel de traume vor avea un crisc cvadruplu de morbiditate, prin boală sau, din motive deja explicitate mai sus, tot suicid. Partea nevăzută a aisbergului este că, dincolo de 3500 de victime de la începutul crizei ai un halou de aproape 30 de mii de oameni care au experimentat, la primă mână, cum e să pierzi prin sinucidere un prieten bun, un soț, un frate, o soție, o colegă de servici cu care lucrai în același birou. Durerea este cu atât mai mare cu cât, pentru astfel de oameni, nu există servicii. În astigmatismul nostru moral ne uităm cu un ochi la făină, altul la slănină, în timp ce problema comportamentului suicidar este lăsată la voia sorții.

România are psihologi. România are psihiatri. România nu are o strategie națională pe suicid. Și asta pentru că, dincolo de aparențe, România nu are specialiști în suicidologie. O spun ca unul care, deși am lăsat perioada aia a vieții în urmă, la origini sunt format ca suicidolog într-o țară care chiar a înțeles natura problemei. Guvernul canadian, la vremea respectivă, a dat câteva milioane bune de dolari pentru formarea de personal supra-specializat, prin intermediul CIHR/ ICRS (Institutul Canadian pentru Cercetare în Sănătate), autoritatea supremă reglatoare. Banii s-au dus în programe, în studii, în finanțarea unor NGO-uri ca Suicide Action Montreal, în schimbarea legislației astfel încât să poți interveni mai repede, să poți merge în școli, în centrele de reabilitare socială, la forțele de muncă șamd, adică acolo unde sunt șanse mari că ai populații la risc.

Cuvintele sunt sărace să explice cât de mare e satisfacția în momentul în care salvezi măcar o viață, și-l vezi apoi pe individ cum revine la linia de plutire și lasă abisul psihozei suicidar în urmă. Suntem tentați să ne uităm, fatalist și neputiincios, la momentul când un om decide să-și ia viața. O vedem ca pe-o fatalitate, și nu e. O vedem ca pe-un semn de alienare mintală, și nu mai e de mult. E pur și simplu o boală psihică, separată de alte boli psihice, care cere servicii și tratament specific. Pe care România nu-l dă. Pașii care s-au făcut în direcția prevenției suicidului sunt astenici, deocamdată. La Cluj Doina Cosman se luptă din răsputeri ca suicidologia română să nu moară. Asociația Română pentru Prevenția Suicidului face lobby pentru acel nenorocit de 2% care să fie redirecționat în programe. La Iași dr. Ciuhodaru a făcut și el niște pași pentru asistența de urgență a persoanelor la risc, după ce acum câțiva ani, în plină criză, au avut o teribilă epidemie de tentative de sinucidere la spitalul Sf. Spiridon. Între timp spitalul Socola a devenit Institut Regional de Psihiatrie. Vreau să cred că suicidul nu va rămâne de căruță, ca de obicei, pe lista lor de interes.

Dar vreau, de asemenea, să cred că între meciuri de baschet și plimbări cu barca actualul premier al României va întoarce privirea și către ce s-a întâmplat azi, la stația de metrou Păcii. La tânărul care s-a aruncat în fața vagoanelor și și-a sfârșit, dureros viața, din motive intuibile, dar deocamdată necunoscute. I-aș spune domnului premier, ba nu, l-aș invita pe primul-ministru să stea lângă mine la o discuție cu mama  unui tânăr mort prin suicid cu 3 zile înainte. Să se uite în ochii ei. Să îi observe cu atenție mâinile în timp ce se caută una pe alta. Să îndure privirea goală, cimentată, a părintelui care a pierdut un copil și încă nu înțelege, în vina lui de-a-i fi supraviețuit, că nu și l-a omorât, și că nici măcar el, pe undeva, n-a murit ”de propria-i mână”, așa cum încă pretind anacronicii social, anume dintr-o oarecare voință de-a muri pe care-a avut-o. Știm, de la Edwun Schneidmann încoace, că suicidul înseamnă durere psihică insuportabilă, dar știm de la Mary Asperg încoace că e și o boală genetică, și știm de la J J Mann, de vreo 17 ani, că e o diateză, ceva care poate fi surprins și prevenit. Prevenit, domnule premier, domnule angajat de poporul român să veghezi, prin politici și programe, la sănătatea populației. Nici un politician nu va înțelege vreodată cum e pentru un medic să se uite la mama, sau soția, sau fratele unui suicidar care a sucombat bolii și să admită, în sinea lui, că parte din pricina morții e și neglijența socială și lipsa de resurse. E ca și cum te uiți la un copil care-a murit din pricina unei amigdalite pentru că nu se găseau antibiotice la farmacie. În ecuația intervenției îți trebuie mijlocul, detecția, și-apoi programe eficiente.

Eu nu pot schimba faptul că există șomaj în România. Nu pot schimba faptul că găsești alcool pe toate drumurile. Nu pot schimba faptul că avem o rată mare a depresiei, că nu avem suficiente centre de tratament al bolilor psihice, că în spitalele de psihiatrie există încă mizerie și nesimțire, că fac o meserie pe buza disperării și de multe ori a eșecului. Dar tu, care citești asta, tu poți schimba asta. Tu te poți informa. Tu poți să devii. Poți să înveți. Poți să rupi vălul de tăcere din jurul fenomenului. Și dacă cineva îți spune, mai în glumă mai în serios, că s-a gândit să se sinucidă, să deschizi mai bine urechile. Și dacă îți spune cumva că are și-un plan, nu sta pasiv. Tu, anonimule, poți face o diferență. Uneori e nevoie doar de o discuție cu un psiholog. Uneori e nevoie doar de o discuție cu un confident. Aceiași prieteni de-ai mei de la CRISE (Centre du Recherche et Intervention sur le Suicide et Euthanasie), unde mi-am făcut parte din formația profesională de suicidolog, au arătat că, dintre toți factorii de protecție la tentativă letală de suicid, de departe cel mai puternic e să ai un prieten bun, un confident, cuiva căruia să-i vorbești de problemele tale. Astfel că și tu poți face o diferență. Nu te gândi, fatalist, că trăznetul nu va lovi aproape de tine. Uneori regula se aplică, dar nu gândesc că merită să ne asumăm fatalitatea în ziua în care trăim excepția de la regulă.

G

Câinele negru

Moartea prematură a lui Robin Williams (actorul, domnișoară Paris Hilton, nu cântărețul) a urcat în stratosfera, oricum îmbâcsită, a discuțiilor de salon probema eticii, vezi morala, din spatele sinuciderii. Un cuvânt care s-a auzit cu o frecvență neobișnuită în asociere cu suicidul lui RW –  eponimul ”egoist”. A fost un gest ”egoist” din partea regelui pescar. De fapt nu doar a lui. De fapt – funcție de ce parohie vizitezi sau din ce congregație faci parte – s-ar putea să auzi lucruri mult mai urâte despre sinucidere. Nu doar urâte. Stigmatizante.

Pronunț (în mintea mea), apăsat ultimul cuvânt. Îl rumeg, în ultima vreme, recursiv în gând, de când lucrez la un studiu despre discriminare în schizofrenie. Aici în particular, dar când vine vorba de boli psihice în general, cetățeanul ordinar are – ce altceva – decât gânduri ordinare. Stereotipuri sociale. Idei luate din zbor sau presărate cu belnița din amvon, inevitabil acuzatoare, lapidante, la adresa bolnavului psihic și-a scârbavnicei boli pe care o poartă. Stigma internalizată – concept lansat la apă de Jenny Boyd, la vremea respectivă afiliată VAD (Veterans Affairs Department) – cuprinde patru domenii. Alienare. Stereotip valid (inclusiv de) bolnavul psihic. Experiența subiectivă a discriminării. Retragere socială. În răspuns la ele, un al cincelea – reziliența la stigmă – e singura armă de apărare pe care o are suferindul. Când am început să lucrez cu scala lui Boyd, în acronim ISMI, pentru prima oară am resimțit aproape somatic durerea din spatele unor afirmații. Am simțit-o ca medic. Am simțit-o ca terapeut. Am simțit-o ca om care a râs, a plâns, a suferit alături de oameni care delirau, aveau halucinații, oameni care luau droguri, oameni care beau, oameni care se tăiau pe mâini, oameni care făcuseră tentative de suicid. În ISMI sunt 29 de afirmații pe care pacientul le notează de la 1 la 4, de la ”complet în dezacord” la ”complet în acord”. Printre afirmații vei găsi fraze de tipul ”Mi-e rușine cu mine că am o boală psihică”. Sau ”sunt dezamăgit de mine că m-am îmbolnăvit”. ”Eu nu pot contribui cu nimic societății pentru că sunt bolnav psihic”. ”Oamenii mă ignoră din cauza bolii mele”. ”Oamenii își bat joc de mine sau mă tratează ca pe un copil din pricina problemelor mele psihice”. ”Nimeni n-ar vrea să se apropie de mine sau să discute cu mine din cauza bolii mele”. Altele te bântuie de-a dreptul. ”Stereotipurile negative despre boală psihică mă împiedică să fac parte dintr-o lume ”normală””. ”Nu vorbesc despre mine foarte mult pentru că nu vreau să-i încarc pe ceilalți cu problemele mele”. Și așa mai departe.

În momente simile mi-aduc aminte de relația dintre tatăl meu și ulcerul lui duodenal. Omul a făcut o ”nișă” după moartea tatălui lui pe care tatăl meu l-a găsit, mort, în pragul casei, după ce bunicul meu a făcut apoplexie. După spusele lui n-a dormit zile la rând după asta și, în cele din urmă, a făcut o rană pe tubul digestiv, probabil din cauza stress-ului. A rămas cu o sensibilitate ani la rând, la noi la masă se făceau mereu două feluri de salată. O salată avea oțet. O salată n-avea oțet. Tatăl meu își trata nișa cu seriozitate și nu se ferea să vorbească de ea. O  alinta chiar. Ulcerașul meu. Nișa mea nu mă lasă să mănânc picant, greu, etc. Cred că uneori o spunea doar ca scuză să nu guste, sau să bea, diverse licori sau mâncăruri cu proveniență dubioasă sau calități nutritive îndoielnice. Tatăl meu s-a ferit, toată viața, să vorbească de ce i s-a întâmplat. În fapt, când va citi (dacă va citi) rândurile de mai sus s-ar putea să se supere pe mine pentru că l-ar expune într-un mod nedorit. Dar mie cel puțin mi-e foarte clar că moartea fulgerătoare a tatălui lui l-a marcat. La fel cum, mulți ani după aceea, și pe mine m-au marcat evenimente din preajma operației lui pe creier. Când șocul crizei lui convulsive, la 24 de ore după intervenție, mi-a izbit creierul sub forma urletelor din telefon ale mamei mele pur și simplu n-am putut procesa altfel decât cu sfiala neîncrederii cum că ”e de-adevăratelea” ce mi se întâmplă. Iar ore mai târziu, cu și mai multă surprindere, mă vedeam trăind, în carne și oase, semnele precoce ale unei reacții acute de stress post-traumatic. Nu puteam să dorm. Nu puteam să închid ochii. Nu-mi găseam locul pentru că deîndată ce puneam capul pe pernă vocea ei îmi urla din nou în ureche. O auzeam ca și cum ar fi fost acolo. Halucinam. Când mă suiam în mașină să o iau spre spital inima îmi bătea nebună în piept și, timp de câteva luni, n-am putut să ascult muzică pentru că instantaneu îmi venea să vărs. La vremea respectivă o colegă de-a mea cu care am lucrat câțiva ani de zile în echipă de terapie m-a văzut și, într-o zi, a închis ușa cabinetului, s-a așezat pe un scaun față în față cu mine și mi-a spus: ”domnule doctor, trebuie să vorbim despre ce s-a întâmplat”. Și am vorbit. Am plâns. Am plâns atât de mult. Mi-am vărsat suferința și timp de câteva ore, gând după gând, am jelit. Am jelit frica pentru viața tatălui meu. Furia. Neputiința. Sentimentul de vină. Era vina mea. Eu îl încurajasem să se opereze. Eu îi găsisem chirurgul. Eu îl dusesem acolo. Și apoi aproape murise. Și mama mea. Și țipetele ei. Și țara asta nenorocită în care mă întorsesem. Și ea, o femeie mititică, blândă, stătea în fața mea și nu spunea nimic. Așa cum și eu după aceea, de mii de ori, am stat în fața unei persoane care s-a prăvălit în fața mea. Ale cărei experiențe de viață s-au dovedit prea mult pentru un simplu suflet să ducă.

Și vin și vă întreb unde e egoismul? Și cu ce drept va veni vreodată cineva să opineze, până la urmă crud, naiv și fără de seamă, că moartea unei persoane din cauza bolii lui psihice e o formă de sfidare la adresa providenței? Ca și cum, spre deosebire de diabet, de hipertensiune, de cancer, dacă ai sufletul bolnav asta nu te poate omorî. Lăsați-mă să vă zic, ca unul care a scos oameni din moarte și pe alții i-a văzut murind, că dacă gândiți asta sunteți condamnabili și aveți sânge pe mâini. Nu, sinuciderea nu e un gest glorios. Nu, sinuciderea nu e lăudabilă. Dar știe cineva vreo boală care e? Lăudabilă, glorioasă, favorizată social? Din punctul meu e una singură dar ar fi o metaforă poate nepotrivită. Singura boală idealizată social e religia. Dar asta e altă discuție. Pentru scopul prezent să zicem doar că – la fel ca și urticaria sau ca o eczemă care nu trece cu cortizon – și suicidul e o boală. Boală cum e depresia. Boală cum e schizofrenia. Boală cum e alcoolismul. Și bolile asta fac. Bolile omoară. Și tu, cititor anonim, n-ai să știi niciodată decât dacă ai avut o rudă, un prieten sau pe cineva drag care să sufere de idei suicidare, cum e să primești un telefon, sau un mesaj, sau să asculți o persoană în timp ce-ți spune despre gândurile lui de moarte. Ți se ridică părul pe spinare, timpul încetinește și dacă se întâmplă să fii ca mine, dacă se întâmplă să fii tu cel chemat să ajute o astfel de persoană vei resimți, secundă de secundă, responsabilitatea vieții unei alte persoane. Tu, și pacientul tău suicidar, luptați pentru o viață, doar că el luptă contra propriei lui voințe care, compulsiv, îl împinge spre auto-distrugere, auto-anihilare, auto-liză. Și împotriva categoricului ”egoist” propus atât de facil de diverși trolli mie îmi revin înapoi în minte vocile tuturor oamenior pe care i-am tratat de suicid în anii mei de carieră. Nu mai știu câți au fost. Sute, mii. Am încetat să-i mai număr. Dar știu cum arată un antebraț crestat în lung și în lat, știu cum sunt pereții cu faianță ai unei încăperi stropite cu sânge, știu tonul lugubru al vocii din spatele unui volan al cărei mașini accelerează pe autostradă, știu privirea din ochii celui care și-a văzut soția cum se aruncă pe fereastră, știu cum arată la câteva ore o persoană care a luat o supradoză, am clar în memorie morfologia feței explodată de un glonț, și când ies dimineața pe ușă mă mai uit pe locul din fața blocului în care locuiesc unde s-a zdrobit o vecină de-a mea care s-a defenestrat, tăcut, la orele dimineții. Și moartea e dureroasă, așa cum viața cu o boală e uneori și mai dureroasă. Iar când individul își revine din depresie, când psihoza lui trece, când simptomele de manie se așează cât de cât, când trece furtuna vei vedea irisul speranței, poate, și – ieșiți ca dintr-un vis urât – suicidarii îți vor spune că urât au mai visat, și groaznic e locul de unde vin.

Lucrurile prin care eu am trecut, acum șase ani, m-au împins să lucrez mai mult, mai profund, mai bine cu oameni care au trecut prin lucruri similare. Am început să lucrez cu oameni care suferă de epilepsie, să lucrez cu familiile lor în care mă regăseam pentru că și eu, la rându-mi, avusesem un moment când un om drag mie făcuse convulsii. Și din psihiatria de linie, de tranșeu, de nevroză am ieșit înspre versantul traumei, și-al acutului, și-al mortalului, și-al rarului și-al ineditului, și negre au fost lacurile în care m-am scufundat, și am făcut-o de fiecare dată pentru că în spatele unor fapte, fie ele cât de stigmatizabile, am văzut un om. Am văzut o ființă al cărei pas prin lume e unic și irepetabil. Da, majoritatea sunt dificili. Da, de multe ori familiile sunt neajutorate, furioase din pricina neputiinței, obosite de asaltul la redută pe care boala psihică îl face nu doar cu suferind, dar și cu anturajul lui, cu ecosistemul din care provine. E o formă de radioactivitate implicită și din interacțiunea frustă, brutală pe alocuri, dintre om și ambient se ajunge la un moment dat la o încărcătură electrostatică pe care tentativa de suicid o canalizează, ca pe un paratrăsnet, în pământ. Și știți care e realitatea? Realitatea e că oamenii de care vă vorbesc sunt preluați de ambulanțieri, paramedici, doctori, a căror religie, cultură, obiecții morale sunt atât de imbecile, atât de bont retezate încât se uită, halat la pacient, cu dispreț, cu ură și cu o formă de hainie, ca și cum omul ar fi cumva o specie aparte de păcătos care a îndrăznit să-și facă rău. Dar e un dublu standard. Vei vedea aceeași hainie către omul care a mâncat slănină și face un AVC? Vei vedea aceeași hainie la cel care și-a rupt ligamentele pentru că a jucat prea mult baschet? Vei vedea același resentiment față de cetățeanul care face ciroză pentru că a luat hepatită prin contact sexual neprotejat? Nu. E dunga strâmbă a minții care separă lumile. Nu. Egoist nu e pacientul. Egoist e profesionistul. Egoistă e societatea. Egoiști sunt oamenii care, irațional, tenebros, primitiv marginalizează bolnavul psihic și, de frica unei contaminări altfel imposibile  dar presupuse, îl doresc, acum ca și acum 200 de ani, închis într-un azil.

Închei. În aproximativ o oră am de văzut o femeie tânără care bea. Bea prea mult. Bea prea mult, și de prea mult timp. Și a cărei vieți e pusă în pericol de asta. Și din motive care converg către toate de mai sus a refuzat, până acum, să primească ajutor. Și va trebui să o conving, cumva, să mă lase să o tratez. Să o ajut să se facă bine. Sau dacă nu se va putea, măcar mai bine să fie.

Pentru că meseria mea e o luptă la baionetă cu el. Câinele negru. Și-mi spun la fiecare pereche de ochi pe care o privesc întâia oară. Nu. Nu azi. Azi n-ai să latri la mine. Și azi n-ai să mă muști. Azi e rândul meu. Și la fel ca și tine am arme. Și mie nu mi-e frică de tine.

G