Primul gand pe care il am in fiecare dimineata, in ultimele trei zile, e ca ajutorul pe care il dam in clarificarea povestii ei vine cu un pret teribil. Dintr-un copil anonim a ajuns vedeta fara voie, numele ei e stiut de mii de persoane, nume care la sfarsit, indiferent de adevarul pe care il voi descoperi cu echipa mea, va fi asociat cu moartea violenta a mamei ei, acuzatiile de abuz sexual la adresa tatalui si bunicului patern, lupta legala intre cei care au trait pentru posesia ei, si un viitor deocamdata incert. Astfel de lucruri in umanitate nu ar trebui sa se intample. Ma gandesc, mai mult, nu e etic ca imaginea unui copil sau numele ei, detalii legate de adresa ei de resedinta sau orice altceva care ii atinge identitatea sa fie vehiculate in mediul online, liber pe terminalul oricui. Teama mea e ca in cele din urma cei care sunt implicati in asta vor fi consumati de nevoia lor de justitie mai putin decat nevoia de adevar. Or adevarul implica si posibilitatea, oricat de nesugestiva, ca ea nu a fost abuzata, si ca fara o gandire lucida si judicioasa gesturi facute azi ar putea sa-i compromita relatia deja turbulenta cu parintele care a ramas in viata, cu familia extinsa si, prin ei, cu viitorul.
In discutia pe care o am zilele acestea cu colaboratorul meu si partener in comisia pentru protectia victimelor torturii, abuzului psihologic si persecutiei (SPCTP) din WPA (Asociatia Mondiala de Psihiatrie) – din care fac la randu-mi parte – principala grija este sa ne asiguram ca la orice moment pasii pe care ii facem nu pericliteaza binele emotional al lui Sophie. Detaliile povestii sunt complexe si departe de-a fi fost confirmate in anchetele psihologice efectuate deocamdata. Stim ca astfel de expertize nu sunt perfecte de departe, stim ca oricat de bun este protocolul de analiza a unui caz nu poate stabili dincolo de indoiala un adevar faptic. Stim, de asemenea, ca in situatia oricat de neverosimila ca Sophie a fost abuzata de tatal ei sunt amprente in timp care trebuie furnizate celor care au competenta, vezi politie si procuratura. Astfel de amprente nu pot fi doar acuzatii verbale din partea bunicii materne (implicata in propria ei lupta legala) sau un jurnal electronic al mamei, complet nesecurizat si care nu exista in varianta holografica. Ce stiu, faptic, este ca tatal lui Sophie a facut gesturi care au condus la moartea mamei lui Sophie. Si ca Sophie era acolo.
Ma apasa faptul ca un copil a asistat la o crima violenta fie direct fie prin proximitate. Ma apasa teribil posibilitatea ca a fost expusa pornografiei infantile asa cum este afirmat de unii martori. Expunerea la pornografie de orice fel este o forma de abuz sexual la copil in intelegerea noastra, a profesionistilor. Iar gandul ca e posibil ca tatal lui Sophie a facut orice gest calificabil drept nepotrivit fata de o fetita de 3 – 5 ani ma inversuneaza si imi motiveaza maratonul la care m-am inhamat.
Am sa imping agenda aceasta in efortul de securizare al fetitei. Admitand scenariul unui abuz din partea tatalui (ca ipoteza de baza) si custodia bunicilor paterni (un fapt la moment) care e efectul in viitor, cand CG va fi eliberat, asupra lui Sophie? Retraumatizarea si re-expunerea la abuzator intr-un astfel de situatie sunt de ne-acceptat.
Pe de alta parte, luand in considerare ipoteza – si nu vreau sa fiu prost inteles, nu spun ca bunica materna minte – deci luand in considerare ipoteza ca in realitate nici un abuz nu a fost comis, inseamna ca fantezia desfasurata in mintea mamei ei, partajata de bunica si publicizata in ultimele saptamani raman un episod cu care Sophie va avea contact in viitorul ei pentru ca oamenii au vorbit de asta pe facebook si in presa romaneasca. Ce va spune? Cum ii va ajuta asta relatia cu mama mamicii ei, singura legatura pe care o mai are acum cu un trecut a carui finalitate e din pacate fapt? Vreau sa cred ca toti cei care participa benevol ca si mine, si care cauta in cele din urma sa faca un bine unui copil, inteleg care sunt consecintele concluziei ca un abuz nu a avut loc. E posibil ca va fi contaminata de pletora de informatii circumstantiale, e posibil ca va ramane cu un dubiu privind propria ei experienta paterna. E de dorit ca un copil sa aibe vreodata o relatie cu criminalul mamei lui? Dar cand e tatal copilului?
Astfel de povesti nu pot avea o concluzie care sa fie multumitoare. Adevarul e ca in fata faptelor majoritatea se vor simti neputiinciosi. Nu putem sa dam lunile inapoi. Nu putem sa vaporizam arma care s-a gasit in mana unui barbat in momentul cand, indiferent de motiv, a lovit o femeie si a omorit-o. Nu putem sa luam copilul din locuinta in momentul comiterii faptei si sa o punem intr-un loc unde sa ii fie bine. Cuvintele de confort sunt putine si suna gol. Dreptatea nu vindeca rani. Cel mult ofera compensatie si adoarme demonul justitiei. Intelegerea vindeca rani. Concilierea vindeca rani. Timpul si distanta vindeca rani. Increderea in lume poate fi reconstruita. Increderea ca lumea e un loc bun si liber, un loc sigur unde poti sa iubesti si sa nu fii tradat, sa faci copii si sa le lasi parintii alaturi, sa razi, sa plangi, sa cresti.
Iar voi, cei care va implicati, cumpatati fiecare gest inainte de-a va sui in caruta zelotilor. Daca ati cautat senzatie schimbati canalul, sunt jocuri mai putin periculoase ca acesta, sunt seriale gen CSI sau Dexter mult mai benigne. Daca sunteti dornici sa ajutati si sa oferiti sprijin clarificati-va un obiectiv pragmatic fie de asistenta financiara a partilor/ bunica etc., fie de publicizare responsabila si echidistanta a povestii. Singura consecinta deocamdata a efortului spontan si onest al doamnei Roanghesi e ca s-a ales cu un proces de calomnie. Ajutor pentru dansa inseamna o echipa buna de avocati, translatori buni, o buna consiliere psihologica pentru medierea relatiei cu bunicii paterni, si finantare pentru munca titanica din lunile care vin. Lumea nu merge asa, adevarul nu se triaza in presa. Presa poate investiga, oamenii pot face propriul lor demers sa cearna evidente si, de ce nu, pot asista justitia in rectificarea propriilor slabiciuni.
Nu pot sa alimentez credinta ca toti oamenii implicati in proces sunt animati de alte dorinte decat protectia unui copil, fie ei judecatori, pedopsihiatri, psihologi clinicieni, experti agreati de curte sau bunici de toate partile, jurnalisti, comunitati online, investigatori independenti samd. Atata ca dorinta nu e insotita uneori de competenta sau – simplu spus – putiinta. Or in absenta ambelor brate, cel al competentei si putiintei, devotatul se transforma in fanatic.
Nu vreau sa supar sau sa dezamagesc prin asta oamenii minunati prin al caror efort e posibil ca vom face lucrurile sa aibe un deznodamant pozitiv (atat cat se poate in conditiile date). Anii de cand fac asta m-au invatat ca succesul e o functie nu doar de perseverenta, cat de metoda.
Celor care vor transparenta am sa le spun tot ce pot constient ca le pot spune foarte putine. Si in perioada viitoare am sa le pot spune chiar mai putin decat pana acum. Eu nu ma rog, cei care credeti rugati-va. Si ganditi ganduri bune pentru Sophie.
G
andreanum & co 