Sine ira et studio

Fără furie sau părtinire. Așa zice Tacitus când scrie în Anale de domnia lui Augustus, apoi Tiberius, Gaius, Claudius și Nero. Nero infamul. Nero, care-a dat foc Romei. De război, și crime de război, a rămas de-atunci tradiția să vorbești la rece. Fără nervi. Fără patimă. Fără să fii partizan.

Lucru greu de făcut când ești medic și vorbești de medici. Poți fi acuzat, pe rând, de oricare dintre ele. Ori că scrii la nervi (m-am obișnuit de mult să fiu etichetat ”disperat” de diverși inspirați ai presei). Ori că – evident – iei partea breslei. Dar dacă îmi încep textul cu Tacitus, pesemne că vorbesc de un război. Și crimele dintr-ânsul.

De unde ideea? Florin Chirculescu, întâi-descălecătorul nostru, al ”noilor dizidenți”, a ieșit din lunga hibernare prijeluită de lansarea celui mai recent roman, într-un articol publicat de IPP (Institutul de Politici Publice) și preluat de Adevărul. Tema, deși grosier vastă în scop și vagă în constituție, atinge la un moment dat problema salariilor medicilor dar mai ales a ”plicului”. Ca unul care-a luptat, în ultimii ani, public pentru înlocuirea facilului ”șpagă” cu mai-adecvatul termen de ”plată informală” am avut o plăcută tresărire când am regăsit sintagma (care, în originar, îi aparține economistului maghiar Janos Kornai) în șapoul introductiv la articolul din Adevărul. Succint, doctorul Chirculescu (încă) îi spune ”plic”. Ce-o fi în plic, nu știm exact. Presupunem că bani. Admit că m-a mirat, mi-a oferit pauză și-apoi m-a lăsat pe gânduri concluzia dânsului că sistemul de sănătate a fost ”susținut” de plic, în toți acești ani. Și mai mult m-a mirat confesiunea, alifie la ipocrizie, că doctorul Chirculescu ”așteaptă” plicul.

Pentru că, deși dibaci plasată ca o raționalizare ex aequo a motivului prin care se oferă, și se acceptă, plăți informale, îmi pare că nu reflectă adevărul. Adevărul îl găsești în nuanța pierdută printre rânduri din ce spune doctorul Chirculescu, adică de fapt relația de condiționare informală prin plată, în relația medic-pacient. Plicul este o recompensă, nu o formă de plată nefiscalizată. Dar e, de fapt, banana pe care-o așteaptă maimuța ca să persevereze, ca să nu cumva să-și urmeze instinctul și să-și păstreze caracterul animal?

E la îndemână, psihologic, să propui că o breaslă a adoptat practica plicului ca să-și prezerveze motivația. Orice misiune, fie că a fost a iezuiților în Asia, sau a maicii Tereza în Calcutta, s-a bazat pe donațiile binevoitorilor. Ani lungi de muncă și cercetare au relevat că banii n-au avut tocmai destinația propusă, și uneori au fost folosiți să finanțeze cu totul alte lucruri. Prin analogie, și medicina românească a fost gândită, subtil și pervers de comuniști, drept o chestiune vocațională, apostolică, o cârciumă de kibbutz în care oferi sănătate pe roșii, lapte și ulei, și trăiești din mila publică aproximativ la fel cum trăiește sacerdotul. Doar că te închini la alt zeu, și profiți de alt șarpe. Și dacă e să mergi pe tangenta asta plățile informale acceptate de medic cam în același fel în care se pune banul la disc s-ar fi regăsit, cumva, în calitatea informală a sănătății. Adică din plic s-ar fi dus o parte din bani în zugrăveală, în aparatură, în binele bolnavului cu pricina.

Dar nu asta s-a întâmplat. De fapt, timp de jumătate de secol, medicii au acceptat că au două surse de venit. Una era salariul (fie el mic, mizerabil, infim, o scuamă pe buzunarul doctorului), cealaltă era prestația în regim aprozar în care prețul se stabilea funcție de alte reguli economice. Primitive, ce-i drept, dar totuși economice. În mizerie, totuși medicul n-ar fi murit de foame (doar) din salariu. Rezidentul, poate. Dar medicul nu. Și-atunci de ce a fost vreodată nevoie de plic? De plată?

Răspunsul istoric e că medicina a fost organizată așa mult înainte de apariția statului social. După prostituate și preoți, medicii/ vindecătorii/ șamanii au fost printre primii care și-au făcut traiul în regim liberal, profitând de cerere și ofertă. E posibil că un secol de bolșevism și totalitarism au netezit credința că sănătatea / ca și educația/ ar fi un bun gratuit, pentru toți. Dar la nivel de schemă primitivă ea n-a încetat niciodată să existe în relație cu costul. Că era un gest sacru către sacerdotul vindecător sau șaman, tainul tot trebuia oferit altfel actul ”magic” al vindecării nu se întâmpla. Banii sau bunurile respective nu erau date pentru bunăstarea magicianului, cât pentru îndestularea divinului care stătea în spatele acestuia, de fapt forța vitală care vindecă. Iacătă că, antropologic cel puțin, existența plicului nu e contingentă la vreun sistem sau vreo axă de supraviețuire cât cel mult indicativă pentru primitivismul social al românului. Fie el medic or pacient. Și astăzi aud, cu o frecvență supărător de mare, voci care spun că ”medicul tratează, Dumnezeu vindecă”. E pe cât de stupidă afirmația pe atât de corectă, dacă te uiți la necesitatea plicului. La Dumnezeu nu te duci cu mâna goală. Dacă doctorul canalizează cumva degetul supranatural în rană, nici la el n-ai cum să te prezinți ”nepregătit”. E o observație interesantă cum aceiași medici care, adeseori, formulează astfel de propoziții n-au dus-o niciodată rău, hermitic, n-au făcut din meserie o sărăcie, or viceversa.

O altă constatare e că, oricât de mitologic argumentat ar fi fost plicul, de la un moment dat încolo lucrurile au luat-o razna. Și au luat-o razna în momentul în care, acum 25 de ani, medicul s-a trezit antreprenor. Antreprenoriatul medical a avut nevoie de timp, și ani, să lateralizeze, și încă funcționează pe-o balanță șchioapătă. Diverse cazuri ajunse faimoase (a se vedea scandalul de la spitalul de Arși/ lotul Antochie) arată că, și când medicul ar fi putut bine-mersi să se ducă să lucreze în privat pe bani frumoși, tot a preferat alterantiva ne-fiscalizată, informală și deci ocultă. Cam greu să stea propoziția doctorului Chirculescu în picioare când te uiți la mamoplastii în serie făcute sub prețul pieții, cu sutele, miile, în timp ce sunt decontate de CNAS. Ce sistem? Ce picioare? Ce plic până la urmă? De fapt și de drept vorbim de o piață care-a câștigat, în ani, complexitate, până la punctul la care parazitismul informal a căpătat o nouă dimensiune, para-formală. De fapt, în democrație, plata informală a devenit legitimă, a ajuns să fie considerată tarif (vezi cazul de la Constanța, spre exemplu) și uite-așa am ajuns la discuția, și isteria concomitentă, despre ”condiționarea actului medical”.

Condiționarea actului medical e în sine o gogoriță pe care politicul a vândut-o mass-media, i.e. cum că doctorul care e un ”funcționar” (aici Chirculescu are profund dreptate când critică decizia ICCJ) a făcut trafic de influență când a refuzat să opereze pacientul care n-avea plic la el. Să fie bine înțeles. În majoritatea instanțelor, așa cum pacientul are voie să-și aleagă medicul, așa și medicul are voie să-și aleagă pacientul. Să refuzi e permis, să invoci sărăcia pacientului drept criteriu cel mult reprobabil moral, dar nu neapărat ilegal. Dacă te uiți de jur împrejur în țările pe care le-admirăm cu nesaț vei observa că, din criterii administrative dar mai mereu financiare, medicii refuză să trateze pacienți. Unde se vor duce oamenii respectivi? Asta e o întrebare grea. Când ești pacient, și ușile ți se închid, și încep să-ți bubuie mințile cum să faci, ce ambulanță să chemi, la cine să apelezi îți vine să înjuri de toți Dumnezeii și să dai cu barda în doctor.

Curios.

Curios cum oamenii care fac asta sunt de obicei, deși nu m-aș grăbi să generalizez, oameni care deja sunt subsidiați social într-o bună măsură. Oameni care oricum au fost umiliți prin pensii proaste, prin șomaj infect, prin încurajarea muncii la negru, oameni neasigurați, oameni care trăiesc de pe azi pe mâine. Nu medicul îi trădează pe ei. Ce-i trădează pe ei e însuși Statul care i-a împins, ca pe vite, într-un țarc al neputiinței. Medicul, vis-a-vis de serviciul de sănătate, e doar ultima verigă într-un lanț al nesimțirii. Ceea ce nu face nesimțirea lui mai mică. Doar o circumstanțiază. În interiorul unui macrocosm în care toți sunt egalmente mojici medicul blând, bun și empatic riscă să fie canibalizat de semeni. Nu-i fac apologetica. E un lucru observat de mult, acela că același medic care era spân în spitalul de stat când merge în privat unde e remunerat corect, și-și poate manevra practica antreprenorial, nu va fi tentat să ”șpăguiască”. De ce nu va fi tentat să șpăguiască? Pentru că în loc să i se arate pulanul i se explică regula jocului, i se arată facturierul și i se face legătura cu un contabil deștept. Pentru puzderia de medici zarzavagii de prin spitale există corolarul administrativ, statul are medicii pe care și i-a crescut, oamenii au medicii pe care-i merită.

Și – regret să văd asta la ani de zile de la obținerea unui deziderat pentru care am militat – descentralizarea spitalelor și transferul lor către autoritățile locale n-a făcut decât să demonstreze că, prin satrapii, prin gubernii, prin provinciile noastre autonome barbare spitalul e în mizerie pentru că primarul e mizerabil, prefectul e un jeg, și Consiliul local e o adunătură de lupi între oi care discută despre kebabul favorit. Să ceri medicului să fie un Sfânt e un banc bun. Tiranozaurii noștri de administratori de județ n-au nevoie de o populație sănătoasă. Că dacă ar fi oamenii sănătoși poate că ar gândi mai bine. Poate că ar trăi mai bine. Poate că și-ar plăti taxe. Poate că ar învăța să întrebe ce se întâmplă cu banii lor. Nu, plicul nu a susținut vreodată Sănătatea, domnule doctor. Plicul a susținut și a acreditat ideea că Administrația poate administra și așa, că oamenii sunt lăsați de izbeliște să bănănăie pe la ghișee, prin camere de așteptare, prin saloane și cabinete. Plicul – așa cum se discută de el public – nu e o invenție medicală, nu e un stetoscop al doctorului cu care ascultă pacientul la buzunar. E de fapt gheara administrativă care se bagă, din nou și din nou, în buzunarul din nădragul sărmanului care trebuie să rămână rob, supus, umil și smerit. Bani dai la polițist. La taxatoare. La ghișeu. La consilierul care-ți face lipeala. La aghiotantul care-ți face intrarea.

Iar noi, breasla medicală, am acceptat și acceptăm că suntem tot un fel de instituție administrativă incapabilă să se administreze. Cu un Colegiu impotent, în care se dezbat chestiuni mai degrabă ezoterice. Cu o mișcare sindicală uneori incredibilă, alteori lipsită formal de credibilitate. Trăim paradoxul etern al sindicalismului cadrelor medii care cât de cât se mai ocrotește pe sine, în timp ce sindicatele medicilor – inclusiv cel pus pe roate de doctorul Chirculescu – se dovedesc relativ nevolnice pentru că, prin Statut, nu pot sparge convenția neputiinței instituționale a medicilor de-a protesta, de fapt. De-a intra în grevă. De-a se putea pune la masa negocierilor cu autoritățile.

Îmi rămâne în minte o snoavă spusă la un moment dat de doctorul Arafat, acum câțiva ani, despre experimentul SMURD de la Târgu Mureș. Oamenii au renovat UPU de la Județean după care i-au rugat pe oameni, dacă vor să dea ceva, să o facă ”centralizat”, într-o cutie de donații. Ei bine, în loc să intre plicul în urnă ”veniturile” informale s-au redus dramatic. De ce dramatic? De ce n-a vrut omul să dea aceeași sumă, nu știu, 100 de Euro spre exemplu, pentru binele comun? N-am o explicație definitivă. Una care-mi vine în minte e că niciodată, dar niciodată n-a existat în mintea românului o entitate formată care să fie ”comunitatea”. A existat comuna, mai primitivă sau mai puțin primitivă. A existat interesul ocult, al micro-cosmului reprezentat de familie, prieteni, gașcă. Dar comunitate n-a existat. Omul vrea să dea doctorului și ca o funcție a propriului lui arivism, a potenței lui, a capacității lui de-a se diferenția de semeni. Când dă nu vrea să se facă de râs nu doar în fața doctorului, dar și-a celor din jur care, altfel, îl vor batjocori, o să râdă de el că s-a dus rupt în cur la Halat. E o stranie formă de generozitate care își are bucla de feedback în zona culturală de unde se scoboară pacientul. Poate să fie pe moarte. Poate să fie în agonie. Dar nu se va da jos din pat neîmbrăcat cumsecade, ”de spital”, și cu siguranță nu se va duce ”nepregătit” la doctor. Ai putea să trăiești o strângere în piept, un gol în stomac, mai ales dacă te-ai dezinfectat de specia asta socială de gândire. Dar ea există, și co-există în lunga, și întortocheata, conspirație a plicului.

Finalmente, plata informală ține mai mult doctorul aproape de țarină decât orice altă formă de contract socială. Acolo unde generalissimul Oprea propunea ca doctorii să fie obligați să stea – 5 , 10 ani nu contează – popriți pe plantație după rezidențiat, natura umană românească a inventat deja ”vadul” în care își face albie doctorul informalist. Doar așa rămân doctori în provincie, pentru că prin volum își rotunjesc veniturile. Doar așa aduc comunitățile doctori, prin speranța că-i vor gratula, a se citi omeni, cât timp oameni sunt și suntem. Plățile informale au explodat, paradoxal, în aceeași perioadă în care a început Marele Exod al medicilor. Și n-au explodat că s-au împuținat medicii. Nu. Medicii, inițial, s-au împuținat între ei. S-au mâncat. S-au ros pe la articulații. S-au dat în gât. S-au dat în fapt. Și-au organizat veritabile rețele, și rețete, para-antreprenoriale. Care cu rețete fictive. Care cu clinicuțe și farmacii satelite. Care cu firme de salubrizare, sau de oferit servicii conexe sanitare, materiale, consumabile, botoși, mănuși, siringi, perfuzoare. Astfel că de la un punct încolo plicul, plata informală a devenit un avant-propos la saltul în privat al pacientului care a fost, ulterior, invitat să se trateze la două capete. Regim hotelier de pensiune în privat. Regim exclusivist, în fața altor melteni, la spitalul de Stat.

Oamenii sunt răi. Și medicii sunt oameni. Să închei, fără furie și părtinire, războiul plicurilor presupune mai mult decât emanciparea salariilor medicilor. Presupune să notezi, în minuție și cu verb, ramificațiile practicii. Eu am propus fiscalizarea ei sau decriminalizarea plicului, plecând de la situația de la Mureș, anume că va fi mult mai puțin atractiv pentru medic, respectiv pacient, să ”pluseze” la poker-ul plicului dacă vor trebui să taie chitanță. Nu mizez că medicii își vor crește veniturile. Nu. Veniturile lor vor scădea. Dar vor scădea într-o zonă relativă, confortabilă, în care tentația de fraudă și de lăcomie să fie preîntâmpinate de alt gen de contract. Un contract cu hîrtie sub el. Un contract cu semnătură și declarație la ANAF.

Vine ziua când am să zic ”adio plic” prietenilor mei doctori. N-am să le zic vreodată ”adio Sănătate”. N-am tânjit, nu tânjesc și n-am să tânjesc vreodată după o plată informală. Din 10 ani de practică medicală independentă, doar 2 i-am petrecut prin spitalele de Stat ale României. Deci sunt prea puțin contaminat de ”conspirația gentililor”. Cei doi ani, în schimb, sunt suficienți încât să am luciditatea de-a fi scris despre toate astea onest, și în deplinătatea cuvintelor folosite.

G

Zurgălăi

Avant la lettre…

La discuție participă și soțul doamnei învățătoare. Soțul doamnei învățătoare e angajat la stat. Are grijă să nu ia foc o Regie. Loc călduț, bătrânețe liniștită. În timpul liber, vor afla în câteva minute părinții prezenți, domnul soț al doamnei învățătoare se va metamorfoza, zurgălăi, zurgălăi, veseli zurgălăi! În nimeni altul decât moș Crăciun! 

Am aflat următoarele de la oameni a căror identitate prefer să rămână necunoscută. Au copii. Copiii lor merg la școală. Sunt în grupa Zero. La început. Și ce început! Dacă li s-ar ști numele, îmi spun cu teamă, cine știe cum se vor purta ”ei”, împricinații, cu micuții. E o spaimă irațională, le vei spune. Ba chiar le-am zis și eu, unuia cel puțin, cu reasigurarea că dacă măcar un fir se mișcă aiurea pentru copiii ăștia va ieși foarte urât. Dar mă grăbesc cu concluziile și uit să spun povestea…

A fost odată ca niciodată o zi de școală. E ca în compunerile din gimnaziu pe care majoritatea copiilor urăsc să le scrie/ la venirea din vacanță/ și care începe așa ”E toamnă.” Și adevărul faptic este că așa și era. Toamnă. Urlete, țipete, rechizite băgate anapoda în rucsac, codițe și breton, unghii tăiate și flori cumpărate pentru doamna (sau tova prin anumite cotloane). Oare ai nimerit bine? Oare va fi bine cu învățătoarea? Peste tot unde întorci capul pare a fi dezastru, un dezastru proorocit, hărăzit și acceptat în același timp tîmp și indiferent de majoritatea. Lasă că nu o să ni se întâmple nouă. Ne-am asigurat, care cu întrebări, care cu informații, care cu o punguță aici, un pliculeț acolo, toate ca toate dar să ajungă copilul pe mâini bune. Să facă școală. Să facă treabă. Să devină om. Și apoi tic-tac și începe. A fost odată ca niciodată o zi de școală. Prima zi de școală. Care cu mic, care cu mare. Mămicile cu stomacul ghem, tăticii cu ghemul ață dar apoi vine ea. Ea – te uiți acum cu atenție – pare desprinsă din propria ta copilărie de elev chilug (sau școlăriță cu codițe, după caz). Inspiră încredre. Nu e una dintre fătuțele ălea care pare că au făcut pedagogicul la seral. Se impune. Are timbrul acela ușor rugos al omului care a vorbit mult, multor, și pentru mult mult timp. Unghii cu ojă dată scrupulos până la cuticulă. Bijuterii pe degete cârnăcior, trăite bine. Coafură drei wetter taft. Parfum damf, seine kampf. Mieroasă. Mâță blândă. Dragostea de copii n-a mirosit vreodată mai onctuos. Ți-e frică, nu? Normal că ți-e frică. Ți-aduci aminte de cum era și pentru tine, ți-aduci aminte că de jur împrejur erau doar alți copii, străini ca și tine, în ziua când te-ai dus tu prima oară. Și-acum e el. Sau ea. Și doamna pare că știe ce vorbește.

Se împart repede responsabilitățile. Se pune de-un comitet. Al părinților. Alt front al salvării naționale. Cineva se propune, sau e propus, să fie șef. Altul să strângă banii. Altul să facă grupul de mail-uri (mai nou nelipsit). Așa fac oamenii în 2013. În 1985, acum o mie de ani, nu exista facebook. Sau mail. Unii dintre noi mai sărmani nici telefon nu aveau. Dar asta e trecut, deja, libertatea vine cu tot felul de zurgălăi numai bun de atârnat la gât de diverse feline.

Copiii încep cu dreptul. Vin mulțumiți acasă. Dă-i cu bețișorul. Dă-i cu bastonașul. Te uiți și ți-e drag. Te uiți și ți-e dor. Ți-e dor de ani care nu se întorc, de când îl legănai să doarmă că avea colici, de când îl ștergeai la gură mai știi cât de simpatic era când se mânjea până la urechi cu sos de spaghete? Dar acum uită-te la el. E școlar. S-a făcut mare. Vremea ta, pe undeva, a trecut. E rândul ei. Lor. Celorlalți. Și ea e prima, de fapt nu ea e doamna. Cumva educatoarele de la grădi nu primesc aceeași recunoștință deși ar trebui. Învățătoarea e prima. Începe urcușul greu al celor 12 trepte, mai nou 13 cu tot cu zero. Să fie cu noroc, nu?

Și vine prima ședință cu părinții. Abia aștepți să afli, să vezi, e ca o cursă la sprint de melci, râd părinții de boacănele copiilor, râd de prieteniile legate, râd și se veselesc că doar răsuflă ușurați, nu a picat cerul, nu s-a înecat cu iarbă din prima, n-a venit acasă cu capul spart, n-a făcut dizenterie, bube, febră, negi, nu l-au mușcat câinii, nu a învățat înjurături, afli vești bune, unde mai pui că doamna le zice la toți vai, ce copil frumos, ce fire specială, ce personalitate sensibilă, ce ureche muzicală, ce memorie, ce atenție, ce cumințenie, ce fire jucăușă și zglobie, ce viitor, ce performanță…ce să mai, câte un pic pentru orgoliul fiecăruia și apoi cărui părinte nu-i place să audă că și-a crescut copilul bine în primii 7 ani (de) acasă.

Pe acest val de optimism vin primele solicitări. Că știți cum e sistemul, că statul nu dă bani, că uite eu am metodă, uite aici niște chestionare trebuie să le completați fiecare, uite și o temă pentru acasă pentru părinți pentru Halloween. Halloween, ce prostie mai e și asta dar în fine, dacă așa face toată lumea fie. Și te uiți acasă pe chestionar, nu e mare brânză, tot felul de întrebări despre copil, ce-i drept unele și despre tine, dacă stai la casă, dacă stai la bloc, unde lucrezi ce studii ai – chestii de genul ăsta. E nominal și se dă în plic. Te întrebi o secundă dar oare de ce vrea doamna informațiile ăstea? Dar îți trece repede, devreme ce toți părinții au primit pesemne că așa e politica, și apoi cine-a ști, cine-a afla? Numai doamna și doamna ne vrea binele copiilor noștri. După care mai sunt și alte cerințe. Uite generațiile anterioare au luat de toate. Au luat proiector video. Au luat parchet. Un tătic generos a făcut asta. Un alt tătic generos a făcut cealaltă. Sărmana școală bogată, noroc cu enoriași, pardon părinți cu dare de mână. Că așa vrei să îi înveți și pe copii să fie în viață. Darnici. Și cu spirit comunitar. Bine unele lucruri îți par deja cam gogonate, cum ar fi de exemplu că educația merge mână în mână cu bunăstarea, ca și cum ciorba nu se poate mânca decât cu lingură de argint că altfel îi spurcă gustul. Dar taci, ții în tine, e totuși o clasă de oameni, nu ești singur, nu vrei să te dai în petec să se uite alții urît la tine și să te vorbească. Lasă pe tine. Pe copilul tău.

Doar că următoarea ședință e un duș rece. Doamna vine și vreme de 2 ore tună și fulgeră. Toți copiii sunt tâmpiți, retardați, rupți în cur, se alege praful de ei, trebuie intervenit, trebuie lucrat suplimentar. E o treabă foarte iscusită, îți spui acum la distanță – după ce s-a ridicat pâcla șocului inițial. Marketing agresiv. După ce ți l-a lăudat îl face albie de porci și crează o ipostază iminentă cu o singură cale de scăpare. Intră pumnul dragonului. After.

Surprize! Surprize! Doamna are After. Pe care într-un parti prix cu o doamnă îl încurajează ”prin negare” adică ea nu le zice la oameni veniți la mine la bijniț pe 1500 pe lună ori 20 egal 30 de mii pe lună bani peșin învățământ privat. Nu. Ea le zice că sunt liberi să își distrugă copilul și să îl lase să rămână un tâmpit idiot cretin brânză bună în burduf de câine. Tu ți-ai distruge copilul pentru câteva sute de euro pe lună? Nici eu. Nici ei.

Doar că ceva s-a întâmplat anul ăsta. Nu se aliniaseră planetele. Chiar dacă majoritatea au constatat că ai lor copii sunt puși în clasă cu alți copii din același cartier în care – curios nu? – era și After-ul doamnei, oamenii n-au fost dispuși să dea bani pe after. Iaca nu! Că are cine să aibă grijă de ei. Care c-o bunică, o mătușă, o bonă, o vecină mai vredincă, cert e că nu s-au înghesuit oamenii la bijniț-ul tovei. Ei și-atunci să te ții!

A început războiul cu părinții. O formă de abuz psihologic al copilului by proxy. Nu-i faci rău copilului, ai văzut ce s-a întâmplat cu Veronica Bereandă anul trecut, plus că ei sunt copii nevinovați. Nu, începi și-i lucrezi pe părinți. Îi iei pe fiecare la tete-a-tete-uri și îi umpli cu jegul tău de manipulare, că doamnă nu se descurcă, pierde trenul, nu se adaptează, nu lucrează bine, nu prinde nimic la clasă, nu o să iasă nimic. Doar doar. Doar doar iese. Doar doar se răzgândește prostul. O mai dai și pe intimitățuri, te destăinui, povestești de ce cadouri luxoase ți-au făcut alte generații, bați apropouri, mai stimulezi un pic fraternismul xenofob că nici țiganii nu fac așa, că ce noroc aveți voi cu mine că mi-am făcut after că dragă, eu le-am zis și la colege încă de acum 10 ani dar dacă nu s-au orientat în fine, eu fac treabă nu ca alții da nu e cel mai ieftin dar la sfârșit o să-mi mulțumiți.

Mizezi că nu sunt martori la discuții. Mizezi că, luați om cu om, vor capota. E oricum o societate balcanică, ăstea sunt obiceiurile, așa face toți, dragă, trebuie să te descurci. Cum necum, cine vrea să facă bani în țara asta poate numai proștii rămân pe drumuri, și mai se și plâng după aia.

Vin sărbătorile. Recolta la after e slabă. Slabă. Slabă de tot. Băi și te întrebi ce dracu e în capul oamenilor ăstora? Nu li s-a explicat? Nu le-a zis doamna din nou și din nou că e nevoie de muncă suplimentară? Cu chiu cu vai s-au adunat, până acum, 600 de lei de cap de părinte. Clasa s-a împuținat, fondul e cam de 10 mii de lei în total. Dă-i cu cadourile. Trebuie luate cadouri, zise doamna impacientă. La cine? Păi la doamna directoare. Fie! Și directoarei adjuncte! Hai, fie. Și secretarei!!! E în regulă. Și bibliotecarei! Și portarilor! Păi de ce? Păi că așa facem parte din comunitate.

La discuție participă și soțul doamnei învățătoare. Soțul doamnei învățătoare e angajat la stat. Are grijă să nu ia foc o Regie. Loc călduț, bătrânețe liniștită. În timpul liber, vor afla în câteva minute părinții prezenți, domnul soț al doamnei învățătoare se va metamorfoza, zurgălăi, zurgălăi, veseli zurgălăi! În nimeni altul decât moș Crăciun! Contra cost, evident. Cică taie și chitanță, preț modest, 200 de lei reducere de la 250 să ho ho ho dea cadouri de la copiii cuminți și să-i certe pe părinții obraznici și zgârciți! Hapsâni! Nesimțiți, plozii voștri vor ajunge niște săraci cu sufletul, pe lumea asta trebuie să dați! (Iar noi, oamenii deștepți, șoptea o voce mieros, să profităm cât putem din asta).

Luni începe școala. Scandalul, îl știți deja, a transpirat în presă. Puteți citi mai multe în articolul lui Cătălin Striblea AICI. Cât despre bijnițurile doamne învățătoare, tare mi-e teamă că vremea lor a trecut.

N’est ce pas, blândă doamnă?

G

De moravuri medicale

Mi-e foarte greu sa scriu randurile urmatoare. Am stat sa ma gandesc pe parcursul zilei de azi de ce mi-e greu. E o vina partajata, pana la urma? Sunt eu primul sa ridice piatra? Si daca e o piatra de ridicat asupra cui ar trebui sa o indrept. Si ce mi-as dori sa obtin odata aruncata piatra? Sa sparg un cap? Sa omor o femeie adultera? Sa imi revendic dreptul de a fi (si) eu cel care gandeste normal doar pentru ca am starpit deviantul dintre noi? Mi-e greu pentru ca pentru un moment am nevoie sa revin la mintea mea din urma cu sapte ani cand am plecat din Romania.

Vreau sa explic de ce am plecat din Romania.

Am intrat la facultate la UMF Carol Davila in 1998. Cu putin timp inainte picasem un bacalaureat gratie domnului Andrei Marga pe care il salut pe aceasta cale. Aveam la prima sesiune 4 de 10 si un 4. Am luat bacalaureatul din nou in August si apoi, doua saptamani mai tarziu, am intrat al 400-lea din 1500 de candidati la Facultate. N-am sa irosesc atentia cititorului cu anecdota din spatele aventurii mele de licean. In primavara respectiva Cristina Daia, diriginta mea draga si una dintre profesoarele mele de suflet a fost diagnosticata cu cancer de san. A refuzat sa faca vreo incercare de-a se trata. A stat langa mine, tu trebuie sa ajungi doctor, Gabi. Asa mi-a zis. A apucat sa ma vada admis la Medicina. A mai trait doua saptamani dupa ce am devenit student si s-a prapadit. Intr-o zi de vineri. Ultima oara cand am vazut-o era la ea in casa, cu oasele frante, chinuita de durere. Avea 38 de ani.

Ar fi ieftin sa zic ca am facut facultatea in memoria ei. Dar m-a urmarit prin ani. M-a urmarit cand doctorul Lascu, la vremea aia sef de lucrari la Catedra de Anatomie, m-a acostat intr-o joi sa ma intrebe daca stiu sa lucrez pe calculator. Obisnuit cu filosofia Cristinei Daia am raspuns, clar, da. Nu mi-a fost niciodata rusine de munca. Si am muncit. Am muncit 3 ani in Catedra de Anatomie a UMF Carol Davila ca preparator.

Am avut studenti. Am pregatit oameni de multe ori mai varstnici decat mine.

Am scris carti. Sase carti. Nu le-am scris singur, nu le-am scris eu din capul meu. Profesorul Niculescu spunea oricum ca din antichitate nu se mai scriu carti din cap, se scriu carti din carti. Dreptul intelectual se pare ca nu exista in vremea aceea si noi, cei cativa care am facut asta – pe restul nu-i nominalizez – am participat la asta. Am xerocopiat tone de material, am luat din notitele domnului profesor, din notele de curs, din schemele lui (si, trebuie spus, din schemele altora) si le-am pus in manuale. Cineva trebuia sa faca manuale noi, cele vechi, litografiate erau ale lui Viorel Ranga si cu greu mai gaseai un exemplar complex. Cezar a fost un mentor bun. Ultimul mare boier al Anatomiei Romanesti, l-am gandit. Dincolo de realitatea nemerniciei lui ca personalitate ramane talentul lui de profesor. Impartasesc cu el un mic dejun intim, la Stana de Vale, cand mi-a povestit cum si-a rupt piciorul cand era profesor de histologie in Kinshasa. Vremuri.

Am fost bursier in toti anii de facultate. In primul an am terminat cu 9.90. Ironic sunt mai multi oameni care isi aduc aminte de mine decat imi aduc eu aminte de ei. E posibil ca memoria nu ma ajuta foarte mult. Am tocit-o foarte mult in anii aia. Am invatat, calculat la sfarsitul facultatii, vreo patru metri cubi de cursuri. Pagina cu pagina. Am batut spitalele Bucurestiului. Am pierdut nopti fara numar si in anul VI de facultate aveam 68 de kilograme. Un an mai tarziu dupa absolvire aveam 86 de kilograme. In facultate fumam mult. La anatomie, cand disecam pentru studenti, tocam repede un pachet. Puneam pudra de talc intr-o masca de chirurgie ca sa ia mirosul acru, toxic de formaldehida. Mancam la cadavru. Radeam la cadavru. Intre halatele albe ne simteam complici. Stiam ca noi, medicinistii incepem primii anul si terminam ultimii. Cand ASE-ul pleca la mare noi inca mai dadeam o luna de examene. Si multe examene au mai fost.

In fiecare an la examene se strangea un fond de protocol. Pentru domnii sau doamnele profesor. Captatio benevolentiae. Majoritatea stiam ce vor de la secretare. Unul un stilou de lux. Altul un ac de cravata cu diamante. Unul o carte scumpa, veche, invelita in piele. Altul fonduri ca sa-si publice dracul stie ce carte de-a lui. Toti vroiau ceva, mai mic sau mai mare. Pe unii ii gratulam doar ca sa ne lase in pace sa ne ocupam de ce ne interesa mai tare. Pe mine pe vremea aia ma interesau si alte lucruri inafara de medicina. De la spital plecam la televiziune. Sunt oameni care asa m-au cunoscut. Pentru ei nu sunt Mutsunake, sau G. Pentru ei sunt Zhivago. Porecla ii apartine lui Cristi Zarescu. Alt univers, alti oameni.

Mi-am facut lucrarea de diploma in neurologie la clinica profesorului Bajenaru. Cand l-am rugat daca pot sa-mi fac diploma la el mi-a zis ca e o singura conditie. Care? Sa iei 10 la mine la examen. Nu prea se lua 10 la el la examen. Am luat 10 la el la examen. A insistat sa o fac “pe bune”. Nu prea faceau studentii lucrari de diploma pe bune la UMF Carol Davila. Teoria o luau de unde puteau, practica o faceau din burta. Profesorul Bajenaru m-a luat cu el la cursul de Movement Disorders al profesorului Tolosa la Poiana Brasov. Cu o saptamana inainte mi-am rupt mana la sala. La cursul profesorului Tolosa am luat notite cu stanga.

Mi-am dat examenul de licenta in vara/ toamna lui 2004. Pe 30 septembrie mi-am sustinut lucrarea de diploma in fata profesorilor Bajenaru si Ion T. Popa. Am luat 9.50 la examenul scris si 10 la licenta. A doua zi ma suiam intr-un avion si plecam spre Montreal unde am stat urmatoarele doua luni ponderand daca merita sa ma intorc in Romania sa dau rezidentiatul sau sa raman definitiv acolo.

Pentru ca dupa sase ani de facultate eram sleit moral. Pentru ca stiam ce urmeaza sa se intample, aranjamentele la rezidentiat, munca sub-valorizata prin spitale si destinul mediocru de-a continua sa fiu sustinut de parinti pana la adanci batraneti. Pentru ca aveam 24 de ani si vroiam sa traiesc. Vroiam sa cutreier. Vroiam sa invat lucruri pe care Romania nu mi le daduse niciodata dar eu le gandeam, si mi-era foame de ele. N-am plecat din Romania de rau. Am plecat din Romania de foame. Intelectuala.

M-am intors totusi, si mi-am dat rezidentiatul. Am ales psihiatria, nu neurologia. Ceva m-a indemnat. N-am sa insist pe motivele de-a alege psihiatria aici. Pe data de 13 ianuarie, cu ordinul numarul 13, am fost confirmat in rezidentiat ca viitor specialist psihiatru. Am nimerit, aiurea, la clinica directorului spitalului Obregia, doctorul Radu Mihailescu. E al doilea om care m-a impins, indirect, sa plec. Imi ramane drag, am ramas aproape departe peste ani.

Mi-am facut jumatate din doua treimi din rezidentiat in Canada, si restul in Romania. Ma amuza gandul ca din varii motive specialitatea mea am terminat-o in 5 ani si jumatate, nu doar in 5 ani cat se face training-ul in psihiatrie in Romania. Am formatie de suicidolog si psihotraumatolog, cand m-am intors in Romania un domn profesor care era indrituit de statul roman sa echivaleze studiile mi-a zis ca el nu poate sa-mi dea o recunoastere pentru competenta mea pentru ca in Romania nu exista. Pana sa ajung la dansul a trebuit sa ofer flori bautura si cafea unor doamne. M-a invatat o doamna doctor, eu venisem naiv de peste ocean cu gandul ca birocratia functioneaza doar pentru ca ai dosarul/ vezi hartiile/ complet. Dupa 8 luni de asteptare un buchet de trandafiri si o punga bine plasata mi-au rezolvat situatia de drept in trei saptamani. Noroc sa se mutase comisia de la unde era la unde a ajuns.

Rezidentiatul in Romania a fost minunat. Cu unii dintre oamenii respectivi, indeosebi cu cei de la spitalul Universitar, inca mai lucrez indeaproape. Am revenit, la ani distanta, la profesorul Bajenaru cu care imi incep o teza de doctorat. E la fel de tanar. Mi-e la fel de drag. Altora le-am ramas ca un pai in ochi, salut pe aceasta cale doamna profesor de pedo-psihiatrie Dobrescu cu care sper sa reusesc sa ma salut daca ne intersectam, candva, pe o strada. Am cinci ani de cand sunt inapoi in Romania si sunt multumit de ceea ce fac aici.

Vreau sa va spun de ce m-am intors in Romania.

In toamna lui 2007 tatal meu a avut o pierdere de memorie. Ne-am ras, cum se zice. El era foarte serios cand spunea ca nu are nici cel mai mic detaliu al unei discutii la care asistasera mai multe persoane. A urmat un RMN facut imediat dupa sarbatori, si un diagnostic de meningiom de lob frontal. O tumoare pe creier. Am asteptat sase luni sa vedem daca tumora ramane pe loc. N-a ramas. Decizia a fost luata. Pe 28 august 2008 am aterizat pe Bucuresti, doua luni mai tarziu tatal meu a fost operat de profesorul Ciubotaru la spitalul Bagdasar din Bucuresti.

Cateva amintiri raman pe retina si am sa le mentionez ca om, nu ca medic.

Imaginea tatalui meu iesind bandajat din operatie iara eu tinandu-i mana, e okay tata s-a terminat cu bine. Mai tarziu urma sa aflu ca nu a fost tocmai bine, profesorul Ciubotaru mi-a explicat ca a trebuit sa disece “la rasul durei” ca sa-i scoata toata tumora, adica foarte aproape de sinusul sagital. Apoi tata la lift. Era frig in ziua aia, ca sa ajunga la salon trebuia sa stam in fata liftului in timp ce pe scari, de jur imprejur, oameni urcau cu papornite si cu pungi de iuta, murdari, cenusii, intunecati, unii stranutau, altii puteau a transpiratie. Pe tata era halatul lui de molton sa nu-i fie frig. Seara in care am urlat la niste apartinatori care intrasera in salonul postoperator in haine de strada si urmau sa desfaca parizerul pe ziar. Toaleta de pe culoar care refulase si o pelicula galben-maronie colorase podeaua. Criza de grand-mal a tatalui meu 24 de ore mai tarziu cand maica-mea m-a sunat si mi-a spus urland in telefon sa vin ca tata moare. Asistentele de acolo, gratia lor, in special una – Elena – blonda si buna, care i-a ciuruit tatalui meu venele in saptamana care a urmat pentru ca a trebuit sa primeasca un anticonvulsivant in perfuzie ca sa nu se repete incidentul. Venele tatalui meu n-au mai fost niciodata la fel. Dar ea, cu gratia unui consumator de droguri, i-a gasit cele mai ciudate cai incat medicamentul sa ajunga la destinatie.

Ii dadeam, stangaci si ciudat, cate 10 lei cand venea. Profesorul Ciubotaru a refuzat. Tata i-a facut cadou o carte cu Cave Minerals of the World cu autograf. Tatal meu e mineralog. Unul dintre cei mai buni mineralogi din lume. Profesorul Ciubotaru a fost foarte miscat. Am ramas in relatii bune pana in prezent. In fiecare dimineata in fata cabinetului lui erau cel putin 50 de persoane pe care le vedea incepand cu ora 8. Uneori opera pana la orele 12 – 1 ale diminetii. In fiecare zi era la fel.

Am stat un an la spitalul Universitar. Am facut garzi cu cei de acolo. Eram sus pe sectie, garda avea patru linii, etajul are 4 sectii fiecare cu aproximativ 60 de bolnavi. Uneori erai singur pe toata sectia, toti medicii erau prinsi jos, in garda cu diverse cazuri. La spitalul Universitar sectia de Neurologie vedea in medie, in fiecare garda, peste 120 de bolnavi. Asta inseamna ca la o garda de 24 de ore vedeau cam 5 bolnavi pe ora, ora de ora, neintrerupt. Bancurile abundau. Am resuscitat oameni. Unii au trait. Altii au murit. Am vazut drame. Am vazut durere. Am vazut oameni urland si am vazut oameni razand. Au fost oameni care mi-au sarutat mana. N-a fost om care sa ma injure. Am tratat tigani. Am tratat somalezi si ugandezi. Am tratat VIP-uri. Lucruri pe care le-am vazut n-ar fi corect sa le dezvalui. Nu ma consider un delator. Da se primeau cadouri. Da se primeau bani. Da oamenii scoteau plicuri si medicii intorceau obrazul. N-am vazut un medic sa ceara ceva. Dar da, era implicit.

Au fost oameni care cand am refuzat s-au simtit jigniti si au venit dupa aia suparati ca domnule doctor banii nostri ce au, nu sunt buni? Le era frica de faptul ca daca nu primesc bani n-am sa le tratez ruda. Le explicam la toti ca tot aia e, ca nu de-aia imi fac eu meseria. Inainte sa plec din tara aveam un coleg care facea dimineata tura de tensiuni, o tensiune 10 lei. Cand am facut tura de tensiuni pe perioada concediului lui eu n-am luat 10 lei. A venit la mine mai in gluma mai in serios sa spuna ca ii stric piata. Facea naveta in fiecare zi din provincie, avea aproape 40 de ani si era un tip tare hitru. Acum e asezat la casa lui, l-am vazut anul trecut, a pus un pic de burtica.

In Romania in orice spital, pe orice sectie, oricarui medic i se ofera bani sau bunuri si medicul va primi. Sunt gesturi care sunt atat de incetatenite in constiinta individului incat au un caracter aproape spontan. Noi, medicii, vorbim intre noi (desi e secret sacerdotal) despre “cat ia fiecare”. Unii – spunem noi – sunt de-a dreptul nesimtiti. Ca ia 400 de euro pentru o operatie, sau 100 de euro pentru o consultatie, suntem cumva neobisnuiti inca – in 2013 – ca medicul ar trebui sa aibe un tarif. Caci medicul inclusiv in copilaria mea ca medic nu avea tarif, iar daca avea tarif era ceva atat de confidential incat nimeni nu stia; iti dadeai seama dupa costumele poate un pic mai scumpe sau masinile poate un pic mai bune. Dupa aia s-a ajuns la vile si limuzine de lux, doar un oligofren nu si-ar da seama ca doctorul ala nu si-a luat ML din salariul de la stat.

Stiu sa fac diferenta dintre bine si rau. Teoria e simpla si la indemana. Stiu sa fac diferenta si ca medic, si ca pacient.

Mi-a fost rusine de asistenta aia cand tata era internat in spital, de ochii ei incercanati si de tenul ei pergamentos, de mainile ei bune si de calmul ei incredibil in timp ce tata gemeea sub acul ei cand nu-i mai ramasesera cai venoase patente, mi-a fost rusine sa zic stii ce, eu sunt doctor deci nu cumva sa ceri. Si i-am dat. Si nu-mi pare rau. Si nu-mi pare rau pentru nimeni care a dat vreodata ceva unui medic.

Mi-as fi dorit sa fie un medic pentru Cristina Daia. Mi-as fi dorit ca diriginta mea iubita sa fi trait. Mi-as fi dorit contra oricarei sume de bani cineva sa-i fi bagat mintile in cap si sa-si fi facut mastectomia aia. Si sa-si fi luat citostaticele. Cineva sa-i fi zis uite ai un copil mic de 3 ani si o viata inainte. Nu ti-o irosi. Acolo e medicina. Acolo sunt medicii. Oamenii aia pot sa te ajute. Pentru ea, adevarurile astea au venit prea tarziu.

Am 33 de ani. Si eu sunt medic azi. Am vazut mii de oameni. Am salvat cateva vieti. In fiecare zi in drum spre munca imi spun, cand ma sui la volan, hai Gabi, jocurile sunt facute, azi dai ce poti tu mai bine.

In urma cu trei saptamani a murit bunica mea. Intr-o noapte de duminica spre luni. M-am trezit la 7 dimineata cu un mesaj de la mama mea. Am vorbit cu sora mea. Ne-am suit in masina si i-am dus la Fagaras, acolo unde am crescut eu. A trebuit sa-mi anulez primele 3 consultatii. La ora patru eram inapoi. Am plans tot drumul inapoi. E femeia care m-a crescut. Am plans in parcare. Dupa care mi-am zis hai Gabi, jocurile sunt facute, azi dai ce poti tu mai bine. Mi-am terminat consultatiile la ora 9.

In Romania sunt undeva la 30 de mii de medici. Numarul lor scade in fiecare zi. Traiesc intr-o lume a moravului universal ca, la fel ca la orice administrator de vraji si magie, trebuie sa dai un ban. Ca lui Chairon vaslasul. Ca banul pe care il pui pe ochii mortului in anumite parti ale Romaniei. Ca banul pe care il primesti in portofel pentru ca, superstitios, sa traga banul la ban.

Inafara de gesturile lor ocazional reprobabile, inafara de scandalurile si can-can-urile si tabloidele care mustesc, din cand in cand, de savoarea mizeriei risipita de vreun deject al profesiei noastre, umbletul nostru prin vietile voastre e tacut. Noi v-am plans mortii cand nu ne-ati vazut. Noi, cand ati primit o veste oribila, ai cancer sau tata nu mai are nici o sansa sau copilul tau va ramane cu un handicap am fost acolo, aparati doar de halat. Noi n-am avut pe cineva care dupa ce tiganul ala a urlat si-a scuipat si-a scos cutitul la noi sa ne mangaie. Asistentele de la Grigore Alexandrescu cu care am lucrat grupuri de terapie se mangaiau una pe alta cand se mai decompensau. Mie cand o pacienta a venit cu un cutit sa ma omoare la mine la cabinet nu m-a intrebat nimeni cati bani fac, daca or fi multi, daca or fi putini, daca mi-am dorit neaparat sa fac meseria aia si daca nu-mi convine de ce nu plec ca e o tara libera. Nu cer compasiunea nimanui, n-am nevoie de ea. Uneori cand ma intalnesc cu colegi si trecem de penibilitatile afabile ale salut-urile si ce-mai-faci-urile stiti despre ce vorbim?

Despre voi.
Despre cazuri.
Despre bolnavii pe care i-am mai avut. Despre ciudateniile pe care le-am intalnit. Despre cum am facut unii sau altii sau ce-ar fi mai bine sa faci cand te intalnesti cu o problema noua pe care nu stii sa o rezolvi. Da vorbim si de masini. Da vorbim si de bani. Da vorbim si de spaga luata de cutarica si de can-can-uri si barfet-uri. Okay, nu suntem sfinti. Halatele noastre nu sunt albe. Sunt patate. Atunci cand nu sunt patate cu sangele vostru sau cu solutii dezinfectante, atunci cand nu sunt patate cu pranzul mancat pe fuga in timp ce alergi pe scari la vreo urgenta, atunci cand nu sunt patate cu cerneala de la stilou sau de la parafa care a curs pentru ca ai incarcat-o cu tus ieftin, atunci cand nu sar manusile cumparate din salariu de la farmacie pentru ca spitalul nu mai are, atunci cand nu ne caram noi vata hidrofila si spirt-ul de la noi de acasa, abia atunci halatele noastre sunt patate cu plicurile slinoase in care oamenii isi pun banutii pentru doctor.

Ca sa ii dea ce e al lui.

Onoarea unde altcineva i-a luat-o.

Traiesc bine din meseria mea in Romania. Am un angajator caruia i-am spus in prima zi cand m-am dus la el “asteptam un copil, uite abilitatile mele, ajuta-ma sa nu plec din nou din Romania pentru ca a doua oara nu ma mai intorc”. A inteles asta. Anul trecut i-am zis ” uite munca mea, am nevoie sa circul, am nevoie sa invat, am nevoie sa imi platesc formarea in terapia asta noua, am nevoie de mai multi bani” si a inteles din nou. Angajatorul meu nu e statul roman. E un roman la fel ca si mine, dar nu e statul.

Daca angajatorul meu a inteles lucrurile astea atat de simple statul roman unde se impiedica? Unde are mai exact dificultati? In prima zi cand am ajuns la Montreal la Universitatea McGill unde am fost fellow am dat 1000 de dolari la librarie, pe carti. Doctorul Rusu, arestat recent pentru “luare de mita”, avea 1000 de dolari in buzunar. Contravaloarea a doua tratate de medicina.

Vreau sa cititi lucrurile astea. E foarte posibil ca a doua oara n-am sa le mai scriu in formatul asta. Pe mine medicina m-a otravit. Mi-a scrintit mintile. Imi e foarte putin posibil sa mai fac altceva in viata mea decat meseria asta. Doctorul Lascu, s-a spanzurat saracul, ne spunea intr-o zi la o tigara “sunt blestemat, voi va dati seama? daca eu nu mai pot opera copii eu am sa mor de foame”. N-a mai apucat sa moara de foame. A murit de streang.

Dar ceilalti?

Asta nu poate sa ramana asa. Atata cat tine de mine, in memoria oamenilor frumosi pe care i-am intalnit, pentru numele inaintasilor mei si-a tot ce e bun si sfant in meseria asta a mea, pentru halatul ala alb pe care l-am pus acum 15 ani de zile prima oara pe mine si pentru cinstea de-a fi doctor in fata parintilor si-a copilului meu asta nu are voie sa ramana asa.

G

Refuz la sistem

Fug de paciente, si ma gandesc sa-mi cos buzunarele la halatul meu de spital. N-am nici o vina, e plin cu tot felul de hartii, hartiute, de cand m-am intors fac eforturi sa nimeresc ca boul o librarie de unde sa-mi cumpar o agenda, si nu reusesc. Ce scrie pe hartiute? Pai de toate, mai ales acele lucruri unde n-am loc in foaia de observatie sa ma desfasor. Arbori genetici; interviu familial; istoric detaliat al bolii; mici citate din spusele pacientei s.a.m.d. Din pacate, asta ma face vulnerabil la un tip de atac pe care am sa-l descriu in continuare, cu riscul de a parea relativ superficial sau – dimpotriva – oarecum iesit de pe sine deoarece sugestia evidenta va fi: “lasati pacientii sa vina la mine (baby Jesus), pentru ca eu refuz, indaratnic, sa iau orice fel de spaga”. Si nu poti sa scapi de ea. In prima zi la spital, am uschit-o urgent afara din salon dupa ce-am aruncat cele mai intraveninoase (sic!) priviri unei doamne care a ramas contrariata, dar din fericire nu m-a mai deranjat ulterior. Colega de salon a asistat la incident, deci am rasuflat usurat, am batut saua si-a priceput si asistenta tacuta.

Dar apoi am patit acelasi lucru la salonul urmator. Sub diverse forme si niveluri de impachetare, spagile – adica banii – ies de prin capoturi, posete, desuuri, sunt agoniseala mizera a unor oameni care oricat de rau as face eu vreodata ei vor fi fost deja mult mai la vale si care totusi au fost invatati, precum cainii, ca fara acest gen de ofranda divina zeul Halat Alb nu-si apleaca privirea binevoitoare catre umilele lor carcase. Nimic mai departe de adevar. Cu o floare nu se face insa primavara, a doua zi o uscheam din nou din alt salon, rosu ca patlagica, dupa ce am vazut ca nu se poate rationa, logic, cu o alta pacienta care m-ar fi si violentat un pic (a se citi calcat in picioare) cat sa-mi infiga plicul cu pomelnic in buzunarele mele pacatoase deja pline cu maculatura fiecarei povesti tragice pe care o aud. Acesti oameni imi rup inima, acei oameni printre care sunt imi alimenteaza furia care, iata, si la trei ani mai tarziu si chiar presupunand ca am acumulat dezinteres sau nesimtire intre timp, e tot acolo, ba chiar mai rece si mai calculata decat a fost inainte. Nu exista justificare pentru asta. Nu poti sa invoci familia, copiii, tineretile pierdute, lipsa sansei sau facultatea lunga atunci cand inchizi ochii sau deschizi buzunarul.

A treia zi n-am mai rabdat si-am amenintat pacienta ca daca nu baga banul la loc o dau altuia. S-a conformat. De pe patul celalat, o alta mi-a raspuns ca face foarte bine. Cine n-ar fi stiut mai bine, chiar ar fi crezut ca asta e situatia. Oamenii pe langa care ma plimb, dimineata de dimineata, sunt ca mine si ca tine. Tacuti, se pierd in multime. Poate doar privirile le sunt mai adanci, asa cum apa fara fund are culoarea mai intensa, si exista o negreala care te atrage catre abis. La o prima vedere, obiceiurile adictive ale sotilor distrug sotiile; nimic nou. Pe de alta parte, exista o ipoteza egal probabila ca un anume tip de femei isi aleg parteneri toxicomani. Dar ca si in multe altele vina este a aceluia lovit si umilit, nu a celui care da si scuipa.

Si totusi foarte putini oameni se simt vinovati, sau s-au anesteziat deja suficient de puternic incat intorc fata in alta parte cand patrunde plicul buclucas in baierile buzunarelor de doc. Poate punguta aferenta cu cafea sau tigari e chiar din dorinta de recunostinta; poate ca si in cazul meu credem in idila ca fara asta chiar nu se poate. A patra zi am gasit privirea potrivita ca mana sa nu se mai intinda spre buzunar. E suficient sa ma uit la ei la fel cum se uita ei la mine; sa le oglindesc propriul dispret amestecat cu teama aproape mistica, sau aplecare indoita cu speranta si viceversa. Si cand se vad, se opresc. Eu cred in eforturi comune, le spun, si nu sunt in breasla de facatori de minuni. Ca atare, nu accept sa mi se ofere bani, sau sa mi se dea papornite. Iata, asadar, ca de la o zi la alta imi cresc antene de extraterestru. Si totusi oamenii se trezesc din narcoza sistemului in care fac parte, si-apoi daca am zis o data NU! ramane “nu”. Nu exista ca refuzul sa fie urmat de o escaladare, de o insistenta a amaratului ala de om ca totusi, domnul doctor, dar eu va respect! (imi zise mie o doamna, careia i-am raspuns sec ca doamna, eu va respect si mai mult, deci nu); fara doar si poate, ma gandesc de fiecare data cand fac acel pas peste prag in fiecare dimineata, atunci cand imi las civilia la usa si devin omul responsabil de drumul spre vindecare al unui bolnav, oricare ar fi el, optiunea etica si morala e una personala dar in care eu nu pot sa astept ca bolnavul sa-mi fie busola. Dintoteauna a fost asa, si va ramanea intotdeauna, ca omul la nevoie si-ar da economiile, banii pusi deoparte pentru locul de veci si inca si mai si doar, doar, sa-si primeasca sanatatea inapoi. Multi afla ca sanatatea are o valoare mult timp dupa ce-au pierdut-o, si-si imagineaza ca a-mi umple mie buzunarele ii va aduce cumva mai aproape de vindecare. E, ma gandesc, cea mai mare nenorocire pe care a facut-o cadou biserica in lumea asta, ideea ca poti sa ai retributie in singura zona in care exista “NOMA”, adica intre ban si spirit. Indiferent daca tu crezi sau nu in viata de dupa moarte, sau in rai sau iad, a propune ca – sa zicem – 100 de lei de duc in rai sau “doar” 10 lei te duc in iad e o abominatie. Asta fac eu? Sunt portar Dalli la un mall de sanatate? Nu cred. Sunt doctor, or a fi doctor pentru mine nu presupune nici macar o secunda a vietii mele sa perpetuez mitul ca spaga vindeca bolnavul; sau ma face pe mine mai bogat.

Esti naiv, mi-au spus unii amici. In anumite locuri se face “cascavalul gros”. Nu pot sa sufar cuvantul asta. Imi da impresia ca fiecare om in halat alb pe care-l vad pe strada ar trebui brusc despuiat si cautat de raie. Or noi nu suntem raiosi, dar pe de alta parte a reduce medicina la un act pur mercantil e sinonim prostitutiei “cu latei”. Unde lateii sunt ce ramane in urma. Da, sunt apartamente, masini, mobila de luat. Da, exista copii de trimis la scoala. Da, “o viata am si-mi bag picioarele in el de sistem, eu vreau s-o traiesc”.

Pleaca din medicina. Fa orice altceva. Fa ca una dintre asistentele mele care face dreptul la fara frecventa. Ce vrei tu, de fapt, de la medicina? Ce beneficii crezi tu ca aduci meseriei prin asta? Iar la sfarsitul zilei, cat de mult te astepti tu ca eu, coleg cu tine, voi crede despre tine cand iesi precum o libarca din spital in masina ta luxoasa, putind a parfumul tau cumparatu cu recunostinta a trei babe consecutive, catre un concediu in Spania platit de maini care se spala una pe alta, si-amandoua obrazul?

Refuz acest sistem. Regula mea e simpla. Atata timp cat lucrez intr-un spital de stat, platit de contribuabil, supus acelorasi reguli ca si oricare alta institutie publica, respect acele reguli. Imi rezerv dreptul de a refuza serviciile unui pacient care insista sa-mi ofere spaga. Imi rezerv dreptul de a trata un pacient in limitele asigurarii sale de sanatate. Imi rezerv dreptul de a educa pacientul privind drepturile sale, si responsabilitatile sale. Timpul meu valoreaza bani; nu banii pacientului. Remuneratia mea mizera i se datoreaza acestuia doar ca bacterie electorala, nicidecum prin decizie individuala, autocrata. Nu consider oportun sa ma razbun pe fiecare individ care vine catre mine nu de voie, ci de nevoie, pentru ca meseria pe care mi-am ales-o, in Romania, e considerata un serviciu la fel de comun precum sifonul de la veceu. Si daca sunt precum sifonul la veceu, rogu-va, lasati-ma sa fiu curat asa cum ma vreau eu. Maine, cand ne vedem, raman acelasi.

G.

Spaga W5: Update 1

E momentul sa impartasesc cu voi un scurt update al proiectului meu pe practica medicala. Luna trecuta am facut un anunt pe care il puteti citi AICI. Pana acum, sunt foarte multumit ca am gasit un colaborator pretios in persoana lui Dragos Novac, pe care majoritatea il cunoasteti pentru implicarea lui in RoBlogFest. Am inceput o corespondenta destul de consistenta pe tema organizarii unui website in care user-i individuali sa vina si sa raspunda la o serie de intrebari pe tema spagii. Folosesc acest termen din lipsa unuia mai “fericit”, desi conotatiile lui peiorative imi par adevarate “study killers”, tocmai pentru ca in Romania s-a incetatenit o credinta ca spaga e un fenomen insondabil, insanctionabil, si in esenta insolvabil “atata vreme cat …” (nu sunt bani, doctorii vor face sau nu vor face etc., societatea nu va face blah blah si altele).

Celor care v-au “scapat” cateva considerente preliminare, le puteti citi la:

Spaga W5: De la recunostinta la rascumparare pt. I

Spaga W5: De la recunostinta la rascumparare pt. II

Tema nu e nici pe departe epuizata, la fel cum proiectul meu de cercetare (intr-o prima faza pilot) nu va putea sa raspunda decat la o suma limitata de probleme; anticipez insa o serie de rezultate interesante care, nota bene, nu cauta sa rezolve dilema morala, ci mai degraba una de ordin fenomenologic. Avem impresia ca suntem familiarizati cu un subiect in masura in care am dat sau am luat spaga, dar pentru un martian simpla participare la aceste experimente nu e de obicei decat o sursa de eroare, si nicidecum de cunoastere. Cat primeste un medic spaga, in medie, pe luna? Nu stim. Cat de mare este quota pentru anumite interventii medicale? Spuneti-mi voi, eu nu stiu si nici n-am vazut date concluzive. Exista oare un “consens” vis-a-vis de spaga? Indraznesc sa suspectez ca nu, chiar daca la suprafata e o pata de ulei care camufleaza apa clocotinda dedesubt.

In “echipa” deocamdata functionam Dragos si cu mine, la care bineinteles se alatura echipa Andreanum cu care voi v-ati obisnuit deja in alte “proiecte” sociale. Sper ca in cateva saptamani sa gasesc timpul necesar (in conditiile in care munca la PPM e de obicei in timpul meu liber) ca sa pun laolalta un proposal bine fundamentat pe care sa-l rulez cu niste oameni de la Universite de Montreal, UQAM si McGill in a evalua fezabilitatea, si consistenta ofertei mele de cercetare.

Catre voi, insa, se indreapta speranta mea de a gasi parteneri de “propagare” si “pozitionare” al acestui proiect in nisa lui corecta. Odata ce vom finaliza design-ul de site, si vom pune la punct criteriile de siguranta si confidentialitate, va voi cere fiecaruia care ati vizitat vreodata blog-ul nostru, care sunteti la noi in blogroll, care poate ne apreciati munca (sau nu) sa fiti generosi intr-un singur domeniu: completati chestionarele, si dati vorba “mai departe”.

In masura in care un proiect are o faza alpha, o beta, si un pre-release, eu zic ca suntem inca in faza alpha. Beta sper sa fie deja un pilot functional, iar adevaratul “release candidate” va necesita o munca organizatorica un pic mai serioasa, inclusiv parteneriate. Exista si niste “asi” pe care-i am in maneca dar deocamdata ii pastrez acolo unde le sade bine.

G.

Spaga W5: De la recunostinta la rascumparare pt. II

Kornai discuta despre fenomenul economiei gri din medicina Ungara ca o forma de “recunostinta”. Este de altfel linia pozitivista care traverseaza un articol greu, si cu reverberatii foarte puternice pentru mine, pentru ca in tot ceea ce fac, si ceea ce intentionez sa argumentez aici, plec de la premisa ca ciubucul, bacsis-ul, spaga, mita, orice forma de compensatie materiala “inafara contractului”, sunt forme de conditionare comportamentala, sunt bani de “rascumparare” si nicidecum o forma de “recunoastere”. Poate sunt “recompensare”. Dar nu “recunostinta” (“gratitude”).

Plecam de la fundamentul societatii in care traim, eminamente polara. Nu exista o separare de clasa consistenta, ar fi si absurd ca in mai putin de 20 de ani sa se fi perimat deja magma mocirloasa in care traiam, si sa se fi restabilit “patura” de mijloc atat de confortabila democratiei. Romania are un surogat “de mijloc” impartit in doua: unii care muncesc si castiga okay, altii care muncesc, nu castiga okay, si-si intregesc veniturile din surse variate. Sa luam profesorii. Profesorii au salarii la limita inferioara a SME-ului, dar anul trecut au facut 200 de milioane de EURO din meditatii. Presupunand ca patura copiilor si adolescentilor de pana la 18 ani respecta o distributie normala, sa zicem (maxima maximorum), ca avem o patura sociala de 5 milioane de elevi si studenti? Asta inseamna ca fiecare elev/ student a contribuit, anul trecut, 40 Euro la meditatii indiferent daca a luat sau nu. 40 Euro nu e mult, nu? Dar sa ne aducem aminte de faimoasa campanie “dati un leu pentru Ateneu”. Profesorii au castigat frumos pentru ca au luat 40 Euro de la toata clasa, nu doar de la acei doi-trei amariti care duc “trena” si ne strica noua statisticile de inteligenta. Profesorii au dat meditatii si pentru aia prosti sa fie mai destepti, si pentru aia destepti sa fie mai destepti.

Medicii insa nu au luxul de a trata oamenii sanatosi. Si totusi, indraznesc sa speculez ca, in 2007, medicii au facut in economia “gri” mai mult de 200 de milioane de Euro. Sa presupun, precum Kornai, ca invariabil au fost bani dati intr-un plic “de multumire”? Din nou, nu cred, nu am argumente care sa sustina asta din putinele evidente care vin din surse disparate (Metromedia Transilvania, survey-uri Ana Aslan, comunicari personale Mircea Comsa, etc). Dimpotriva, in relatia inegala medic-pacient pacientul este un prizonier al practicii medicale gri; medicul este un agresor agresat la randul lui, prin aceea ca traieste intr-o Omerta, un pact al tacerii stimulat tacit de CMR, si de management-ul hospitalier.

Intr-o conversatie recenta am lansat ipoteza ca, intr-o evolutie conjugata a practicii, “spaga” a devenit sinonimul unui joc patologic pentru o subcategorie de medici, care au ajuns sa-si supra-incarce case-load-ul pana la 300% pentru un comision de – sa zicem – 100 de Euro per pacient, care le aduce approx. 3000 Euro/ luna aditionali, dar care nu intra intr-o economie a intentionalitatii lor de viata, ci sunt “poker money”. Sunt bani jucati ca sa fie jucati in continuare. Din pacate, jetoanele adictiei la spaga sunt vietile oamenilor, care se vad tratati mai mult sau mai putin decat cobai dupa ce au ajuns la “dom’ doctor” recomandat de atati, dar care invariabil e “prea ocupat” ca sa vada de ei, dar totusi “disponibil” sa ia tainul prestigiului. Pacientul cazut in aceasta plasa se trezeste de obicei prea tarziu, post-operator, cu banul dat si cicatricea pe burta. Asta, presupunand ca se mai trezeste.

Marea masa a medicilor sunt insa contextualisti. Contextualismul, in filosofie, a dat dreptate si magarului si morcovului, si a impacat si capra si varza. Regula spune asa: “functie de context, regula poate, sau nu, functiona”. Noi nu ne dam seama, dar rationam contextualist invariabil cand vorbim – de exemplu – de teroristi si “luptatorii pentru libertate”, sau cand punem la zid evreii, sau musulmanii, pentru practicile lor; sau cand ne plangem ca “la tatzi ni greu”. De fapt, in special cand ne plangem ca la “tatzi ni greu” ne folosim de argumentul contextualist unde, in fapt, contextul justifica practica, si nu invers.

In cazul medicilor, si lucru observat si de Kornai, exista un vacuum moral intre a) reprobabilitatea practicii de comision si b) responsabilitatea comunitatii medicale de a gestiona punctul “a)”. Medicii, in Romania, nu se considera garanti morali ai propriei lor existente pentru ca exista un “context” in care spaga devine justificabila moral. Acest context nu e gaselnita romanilor, majoritatea tarilor ex-sovietice se confrunta cu o mantra similara. Sistemul de sanatate “gratuit” a creat in populatie iluzia medicinei de apostolat. Coruptia din interior a creat o uzura avansata morala si tehnologica, salarii mici, viitor de mizerie, societate academica formata din persoane cel mult dubioase. Iata “contextul”. Din orice colt ai lua-o, si oricum ai deschide discutia despre logica spagii, vei primi o justificare care tine de una dintre adineauri amintitele categorii.

Pentru medicul contextualist, spaga este un eveniment facultativ, un exercitiu de prestidigitatie care nu face altceva decat sa ofere validare intra-comunitara. Nu schimba dramatic vieti. Poate cumpara o vacanta la munte, sau amortizoare la masina. Contextualistii viseaza permanent la o salvare mesianica, in care cineva va schimba contextul si-i va salva de la racilele lor. De obicei e vorba de salarii. Pentru spagarul contextualist, daca salariul va atinge cota X, practica va deveni inutila si vom reusi cu totii sa lasam asta in urma. E o perceptie cel putin naiva, imi pare, ca o tranzactie inegala de tip “bani de rascumparare” sa dispara intr-un astfel de scenariu. E ca si cum ai presupune ca toti hotii se vor lasa de meserie daca – printr-un miracol – castiga la Loto. Becker & Posner sugereaza ca pentru o perioada o infuzie de capital masiva ar putea sa ridice functia de discount a individului, dar la ce cost? Invariabil, daca linia de baza de negativa, lucrurile vor reveni la origine.

Dar mai mult decat orice, practica medicala gri de rascumparare este a “victimelor persecutori”, “mizerabilii”. Les miserables sunt cei din generatia mea, eu sunt la randul meu un miserable, care s-a trezit la terminarea facultatii de Medicina ca e destinat sa castige salariul minim pe economie. Nu a fost vorba doar de context, ci de o injurie la adresa asteptarii unei generatii ca meseria va deveni “bratara de aur”. Nu folosesc aleator termenul, intrucat si noi am suferit, ca si cei dinaintea noastra, de mirajul paternalismului de stat. Am crezut ca cineva ne va pune dumicatul in gura, sub forma unui salariu okay, a unei practici simple si fara dureri de cap, sau cel mult o proportionalitate intre “munca” si “recompensa”. Noi am devenit prizonierii sistemului. Pentru miserables, spaga este o rascumparare LUATA, si de multe ori e justificata din considerente de demnitate. Noi luam, si pretindem, pentru ca un medic nu face saibe si piulite, ci trateaza oameni. Mizerabilii primesc, in general, compasiune publica si de multe ori in discutii reciproce se refugiaza in “sympathy eliciting behaviours”, comportamente menite sa intoarca spre ei o umbra a paternalismului pierdut.

Este o diferenta intre ceea ce fac eu, si miserables. In ceea ce scriu, si motivul intregii mele dizertatii, este ridicarea nivelului de constiinta vis-a-vis de o practica maligna, care in opinia mea a blocat, blocheaza, si va continua sa blocheze sistemul de sanatate romanesc, in masura in care banii vor deveni din ce in ce mai putin o problema per se. Nu banii, ci gestionarea lor si circulatia lor este pervertita, atat dinspre contribuabil catre stat, cat si dinspre contribuabil catre medic. Asigurarile de sanatate joaca aici un rol crucial, dar voi vorbi despre asta in partea a III-a.

Pentru moment, se pune intrebarea evidenta: “cum rezolvam problema mizerabililor?” Kornai sustine ca doar o crestere salariala catre “medie” n-ar fi de ajuns pentru toata lumea, pentru ca tendinta statistica “spre medie” iti lasa extrema superioara nemultumita. Pentru mizerabili insa, ar fi o diferenta majora. Rezidentii, medicii specialisti tineri nu au nici un privilegiu, sunt invariabil carne de tun si ei sunt, de fapt, spagarii de maine. Ceea ce foarte putini realizeaza e ca Facultatea, si anii de rezidentiat, sunt adevarate pepiniere comportamentale care dicteaza, intr-o masura covarsitoare, cum arata Viitorul. Nu saracia. Ci oameni.

Si atunci, ajung inapoi la concluzia ca e o nevoie stringenta sa facem acest proiect. Sa exploram ramificatiile “comisionarismului” in medicina romaneasca. Pentru ca oamenii din generatia mea va vor fi medici in urmatorii 40 de ani.

G.

Spaga W5: de la recunostinta la rascumparare pt I

“An ethnographer from a faraway land who visited Hungary these days and carried a hidden camera would notice a strange tribal custom when medical doctors and patients meet. The conversation often ends with the patient bringing out a plain envelope and handing it to the doctor with a gratified smile: “Thank you so much, Doctor, for your kind attention,” the patient will say. Then the doctor makes a dismissive gesture: “No, I can’t accept that.” “Oh do, Doctor, I beg of you!” The exchange may, the ritual may take place silently: the patient slips the envelope onto the doctor’s desk surreptitiously continue for a while longer, but in the end, the physician pockets the envelope after all. Alternatively, but to a place where it will soon be seen and opened when the patient has gone.”

Janos Kornai, Professor Emeritus, Harvard U.:

“Hidden in an envelope: Gratitude payments to medical doctors in Hungary”

In medicina samanista, actul de vindecare nu functioneaza decat daca oferi ofrande zeilor. Un ied, o vitica, un castravete sunt suficiente, uneori, ca Divinul sa se induplece si sa te vindece de negi. Cu cat ofranda e mai consistenta, cu atat vindecarea e mai rapida, completa, recuperearea mai facila, si intoarcerea la rutina zilnica mai grabnica. Si totusi, ofranda nu garanteaza nimic. Daca zeii sunt ocupati cu alti “contribuabili” in ziua respectiva, samanul va arde vitica, va bea vinul, va scutura crengutsa de aloe deasupra corpului suferind, isi va amesteca saliva cu tsarana, va face semne ciudate pe fruntea, obrajii, si in palmele suferindului, apoi se va intoarce cu fata catre pamant, si-si va admite infrangerea.

Alt saman, din coliba alaturata, poate mai exersat, poate mai norocos, va prelua “cazul”, va cere o noua ofranda, si apoi va invoca zeii. O alta vitica va fi arsa, miasmele se vor ridica inspre cer, samanul va agita crengutsa, va rosti vorbe doar de el stiute, si poate, doar poate, se va intampla o minune. Un miracol. Zeii au fost buni. Bolnavul traieste sa mai vada un rasarit de soare.

Practica medicala in secolul 21 nu s-a indepartat complet de samanism. Pastram o doza de mister in felul in care “tratam” bolnavii. Noi nu mai ardem vitsei la protsap pentru ca zeii sa ne asculte. Avem insa instrumente ciudate cu membrane, ciocanim bolnavul, ii bagam lanterne in ochi, nas si urechi, il conectam la aparate cu beculetse ciudate si intermitente, ii luam sange cu ace metalice subtiri in niste recipiente cu bilutse in ele care apoi se agita si sunt transportate in alte masinarii. Cand operam, “adormim” pacientul atat de adanc, incat actul inciziei e nedureros; putem sa vedem ficatul, splina, abdomenul, putem sa scoatem organe din corp, putem sa introducem corpuri straine in corp. Totul este stiintific, recunoscut in comunitate, dar pentru pacient, e tot un act “miraculos”. Medicul, pentru pacient, ramane un saman, si va ramane un saman chiar si cand va explica in lux de amanunt CE face, CUM face, si DE CE face.

E oare anormal, in conditiile astea, sa privim spaga ca pe ceva iesit din comun? Nu e o ofranda adusa “zeilor” ca medicul isi primeste rasplata DUPA actul medical in forma unui “gratitude” payment (Kornai vorbeste si de doua-trei cuvinte de multumire). Doctorul trebuie induplecat, cumva, ca sa-si indrepte atentia distributiva si puterea vindecatoare si alta data asupra pacientului. Doctorul. Preotul. Matroana de bordel. Personaje arhetipale care sunt mai aproape de Divin pentru ca nu stim exact ce si cum fac, dar rezultatele sunt evidente. Nu aveai, Vasile, doua oase rupte, si te-o “reparat” domnu’ doctor de la Bucuresti? Ba da, ranjeste Vasile fasulea in timp ce-si admira ghipsul murdar de jur imprejurul umarului si bratului stang, in timp ce se scarpina cu o nuielusa in palma. Mare minune, mare, da i-am dat cinci lei ca tare s-o ocupat de mine. Domnu’ doctor e Profesor. Auzi, bah Gherase, domnu’ Profesor mi-o pus ghipsul asta. Zicea ca o sa fie oasele mai tari ca inainte pana ma vindec.

Am putea sa oprim discutia aici. Este o credinta. Zeii trebuie induplecati, si de la Moise incoace membrii Cultului Sarpelui de Arama se ocupa de corpurile noastre, barbosi in rochii negre de sufletele noastre, iar…

…

Teza mea este contrara. Eu vad spaga ca pe o valiza lasata la o intersectie pentru ca Rapitorul sa dea drumul Captivului. Bani de rascumparare. Cine este insa captiv, si cine este rapitor? Eu cred ca si unul si celalalt, in diferite momente ale actului medical. Am sa argumentez, in partea a II-a, de ce.

G.