Taxa pe botosei

Mă uit, crucit, la o știre pe Hotnews. Cică acolo unde se atârnă harta-n-cui, la Satu Mare, Consiliul Județean a luat o hotărâre istorică pe bază de gaze de șest. Fiecare cetățean care intră în Spital, în vizită or cu treburi, are de dat doi lei la poartă. Un leu, și-un leu. Doi lei/ pe botoșei. Căci rimează. Nu sunt botoșei reutilizabili, sunt botoșei de plastic, albaștri probabil ca toți botoșeii, de purtat de opincuți și opincuțe pe culoare și-n saloane astfel încât să crească, măre proporțional, igiena în ante-numitul Stabiliment.

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a suspendat taxa pe motiv că puncte puncte (mai puțin relevant) și a amendat CJSM cu suma epică de 1000 de lei. Adică în contravaloarea a 500 de perechi de botoșei. CJSM, prin persoana onorabilului Adrian Ștef, s-a reunit și s-a sumețit și vrea să aibe o luare de poziție căci, știe tot rumînul, prin spitalele României umblă infecții intra-spitalicești de ”s-au speriat toți străinii”!

Acum să începem cu vestea bună. Mă gândesc că dacă s-a pus taxă la poartă toate soboarele de rude vor înceta să mai preumble, cucernic, pe la badea de-a venit de cu seară cufurit, care să-i aducă o ciorbă, care să-i aducă un prosop, o banană o portocală, în fine ce se aduce la bolnav când se internează. Și-apoi, devreme ce botoșeii sunt de unică folosință mă gândesc că și cei care vin vor veni mai rar. Dacă cumva, ptiu drace, ai uitat acasă cuțitul de pe lângă furculiță și ai de ieșit, sau ai de luat vreun albocalmin ceva, vreo aspirina săracului și vei trece strada la farmacie zduf! și mai dai doi lei, mai încalți odată botoșeii albaștri, nu mai bine te gândești de două ori câți bani ai de dat? Ia să calculăm, dacă stă badea cufurit 2 săptămâni internat și tu, iubind pe badea, te duci de două ori pe zi la el, iese 56 de lei. E de colo? Mare minune mare, mare biznis pentru firma de botoșei albaștri. Căci mă gândesc că domnul Ștef, de la CJ Satu-Mare, când a comandat baloții cu botoși (sau în fine, managerul spitalului CJ divizia achiziții subdivizia șmenuri, șopârlițe și tunulețe) a avut doar gânduri bune în cap. Dacă badea e cu fason, și vrea singur în salon că se rușinează să tragă vânturi în companie, la Spitalul Județean Satu-mare pentru 50 de lei pe zi, extra, poți sta boboc sacîz în regim hotelier. Iar la final, din dragoste confrățească, mai dai 5 lei la poartă. Un gen de coplată, gen.

Veți spune păi bine domnule doctor dar nu de asta vorbeați? Nu de liberalizarea prețurilor, nu de sus plicul jos șpaga, nu de medicină cu chitanță, cu ștat de plată cu tot?

Da, da, da și da.

Căci de aici încep problemele. Eu nu pricep ceva. În primul rând când dai doi lei pentru botoșei îți dau bon fiscal? E o taxă care se întoarce înapoi în comerțul cu botoșeii? E cumva rost de vreun ghișeft, vreo pleașcă, vreo mitzva la achiziții când vin trenulețele cu vagonașe pline cu baloței de botoșei? Sunt cumva, cum sunt branulele de la Spitalul Județean Prahova, botoșei luați pă banii de la bugetul de Stat pentru Sănătate în Prahova de îi vindeți dumneavoastră țăranilor la poartă? Și, finalmente, din fondul de botoșei adunat leu cu leu, spitalul meu, se întoarce ceva înapoi la Centru sub formă de taxe, impozite, tva-uri și altele?

Ia să vă zică badea o vorbă, domnule Ștef de la CJSM și Compania zisă și ”dați doi lei pe botoșei„. Am avut curiozitatea să caut și eu prețurile pentru botoșii voștri la liber, pe internet. Iacă ia. Un balot cu 2000 de bucăți de botoși = 138.4 RON. Adică aproape un milion jumate în lei vechi. Două mii de botoși nu sunt sigur dacă sunt 2000 de perechi sau brut 2000. Hai să zicem că sunt două mii de bucăți. Păi le iei matale, domnule Ștef, de la o companie gen serelul ăsta de l-am găsit eu la 138.4 RON și le vinzi la proști cu 4000 de lei. Ha, merge nu? Bișniț de bișniț! Să mănâncă și gura matale o pâine.

Vorba mamii,

Arde-v-ar focul să vă ardă de hoți!

G

Fals tratat de brancardiologie

Pseudokinegeticos. De Odobescu. Poate cea mai plictisitoare lectura a adolescentei mele? Poate cel mai bun titlu. Ti se prelinge pe limba precum mierea de pin brun pe care-am cumparat-o acum 3 luni de la Bran (prima belvedere) si care inca (mai) asteapta sa fie consumata. Hulpav? Multumesc. Fals tratat de vanatoare. Ce neromantic suna in limba romana, cat de bine se potrivea, probabil totusi, asta in saloanele subtiri ale damelor cu axile bine vacsuite si rochii infoiate intr-o vreme cand mustata subtire cu cheltuiala se tinea.

Nimic nu s-a schimbat, nimic nu se schimba. Si nu pentru ca noi nu facem eforturi sa se schimbe, ci pentru ca in mod deliberat, avar, obsesiv, exotic pe alocuri, ne chinuim cu toate nervurile fiintei noastre sa contrazicem timpul si timpurile, ne opunem devenirii si tanjim, melancolic, la revenire. De s-ar mai intoarce roata, de s-ar mai transforma vreodata copacul in samanta ce l-a plantat.

Lasand filosofia la o parte, doresc a-mi exprima in mod direct si lipsit de echivoc dragostea frateasca pentru colegii mei brancardiologi. Denumirea nu-mi apartine, o imprumut cu nerusinare din vocabularul colegior ginecologi (specialitate mereu pe…buza prapastiei) care, la fel ca si noi, la fel ca si altii, au remarcat probabil in ultimii ani ce treaba minunata de informare fac brancardierii catre rudele pacientilor nostri. Sunt pretutindeni si’n tot, si’n toate, si’n cele care sunt. O expresie ciudata a pseudo-inteligentei, a pseudo-vocabulei medicale, a pseudo-responsabilitatii care se plimba pe culoare in halate de medici (pentru ca, nu-i asa, si ei trebuie sa aiba uniforma de spital) in vreme ce manipuleaza cu gratie si nesfarsita fluiditate carute, targi, targutse, brancarde, paturi cu roti sau fara roti, canapele, mereu ocupati, mereu consumptivi la propria lor existenta, sutuiti si nerecunoscuti a fi valorille care este. La intrarea in sala, brancardiologul da asigurari familiei ca totul va fi bine, doar se ocupa el. Pe perioada operatiei, conspirativ si bine motivat de ofrandele arse in altaru’i de parinti, copii, soti sotii amante concubine, brancardiologul isi pune la dispozitia vulgului drepturile, prerogativele, dar mai ales experienta empirica anterioara. Nu-i primul bolnav pe care-l duc la sala, nu-i primul ce-l voi scoate. Puteti sa fiti linistiti, eu recomand doctorul. Si mana a doua. Si anestezistul. X-ulica? E doar rezident, eh, lasati, nu-i nevoie, bine, multumesc. Chapeau!

Cine, si cum, ii promoveaza pe acesti impostori care, in opinia mea, ar trebui amendati si supusi, daca tot i musai sa se ocupe de PR medical in urgenta, si-n situatii de viata si moarte, contra cost ca taximetrul si la randul lor unei asigurari de malpraxis? Daca exista, in paranteza fie spus, un praxis de brancardiolog, daca brancardiologul a urmat cursuri avansate de plimbat carutul si ridicat spatarul patului, si daca nu-i iese, sau daca vorbeste tampenii unei familii care nu face diferenta de taior intre vladica si opinca, intre simplu personal auxiliar si medic, ar trebui atunci sa fie la randul lor trasi la raspundere. Sa existe un standard de mojicie si comensalism pe spinarea suferintei oamenilor. Caci fara brancard, si brancardier, nimic nicaieri nu misca.

Vrei analize? Se face. Se programeaza, sa vorbeste la telefon, se cheama – la acest neutru formalism bolsevic, “sa se vina la” camera unde se procedeaza acele analize. De exemplu la angiograf de unde “se primesc” mai mereu telefoane pentru ca bolnavii mai asteapta cate o ora, doua, dupa ce efectueaza investigatia pentru ca brancardiologul sa-si aplece cu duiosie mana vindecatoare asupra-le, si sa-i aduca inapoi la dansii in patul de suferinta. Sau in oricare alt loc unde, cu capul plecat, medicul intinde-o mana de ajutor acestor Castori, si Polucsi, semizei mai mereu in sarcina gemelara, cate doi, mai un pas inainte, mai trei inapoi.

…

Brancardiologul prospera, si-o spun fara umbra de tagada, pentru ca medicul roman este un execrabil comunicator cu familia bolnavului. E penibil, jenant, atavic si in multe cazuri simplu cassus belli intrucat rareori, vreundeva, in aceasta tara, posesorul responsabilitatii medicale a primit indreptare, in formarea lui, pentru cat, cum, cand, si de ce maniera trebuie dusa o conversatie cu bolnavul, cu familia bolnavului, privind boala acestuia, cursul investigatiilor, tratament, riscuri asociate tratamentului, optiuni adjuvante, management pe parcursul spitalizarii si mai ales dupa aceea si-asa mai departe. Medicul se refugiaza in spatele halatului, in spatele usii, in spatele inabordabilitatii care-i lasa confort (ca, vezi Doamne, daca tratezi din varful plopului cumva esti mai la fereala de mania divina in caz ca vei fi ratat), si obligatoriu, durandu-l pe acesta la basca de cum traverseaza informatia distorsionat mediile eterice lasate intre el si bolnav, senso largo, se va fi raliat, in tacere, la nasterea si procreerea brancardiologului.

Caci pacientul se afla la marele impas al vremurilor lui. La falia dintre doua lumi, in care realizeaza, obnubilat, ca oricat de anonima era viata-i dinainte ce urmeaza, aici, e Purgatoriu si nu Raiul celor 72 de fecioare. Lipsa de cunostinte, de orizont de asteptare, haul care se casca la Registratura oricarui spital nasc o foame insatiabila, foame dictata de creierul nostru, astfel construit incat supleaza anxietatea noului cu o curiozitate nesfarsita de informatii, fie ele si de proasta calitate. In deprivare senzoriala pacientul va intinde pseudopode de comunicare catre oricine. Catre vecinii de salon. Catre infirmiere. Catre neamurile rudelor vecinilor de etaj. Catre cine-i mai aproape, cine-i mai la indemana, cine-i primeste vorba, cine-i intinde mana, cine-i ia tainul. Nu-i doctorul? Da-l dracului pe doctor, el nu-i niciodata aici, nu-i niciodata disponibil, a stiut sa-mi ia banii dar nu stie sa-mi dea doua minute. Eu de unde sa stiu ce mi-a facut, acolo? Nu mi-a explicat, m-a pus la niste perfuzii, mi-a dat niste pastile, eu ma simt/ nu ma simt mai bine, poate mor dracu’ si n-am sa stiu ce-am avut, mi-a zis ca am ceva la inima, ceva la ficat, toate sunt varza, oricum sunt terminat, ce viata mai am eu acum?

Ar trebui sa ne fie rusine. Ar trebui sa ingenunchem in fata acelora care asteapta, cu fete albe de frica, vorba definitiva a noastra, a acelora carora le tratam apropiatii, pe cei dragi, pe cei suferinzi, si carora le-am gresit prin indiferenta sau nesimtire. Nu i-am castigat la belciuge. Nu suntem mai presus de ei. Nu ei sunt aceia asupra carora trebuie musai sa ne varsam frustrarea. Ca-s multi. Ca-s galagiosi. Ca-s nesimtiti, ei nu vad cat de ocupati suntem noi? Vine un moment cand lasand aceasta comunicare la indemana sortii, dincolo de banii care nu schimba niciodata maini, dar mereu buzunare, in mod deliberat si definitiv le facem rau pacientilor nostri. Prin aceea ca-i incurajam pasiv sa se intoxice cu informatii false, de proasta calitate, le scadem sansele de recuperare si de supravietuire pe termen mediu/ lung.

Suntem oare ciungi de limba, orbi de cuvant, surzi de sentimente incat sa nu acordam acea consultatie pe care o promitem, in virtutea meseriei noastre? Hai atunci, o ora pe saptamana, sa ii educam pe colegii plimbatori de carut. Hai sa educam asistentele, infirmierele, portarii de la usa sa spuna totusi ceva de mai buna calitate amaratilor care-i abordeaza. Hai sa ne inmultim randurile. Sa faca mai bine portarul triaj, si eventual brancardierul sa intubeze de pe culoar, infiirmiera sa devina multilateral dezvoltata in arta suturii si pansarii, asistenta sa trateze bolile “soft” iara noi, marii moguli ai medicinei, sa venim ocazional in vizita si sa recuperam birul megalei noastre prezente.

…

Asadar, ca medic, las un mesaj in sticla acelora care poate ieri, sau azi, sau maine veti fi ajuns in vreunul dintre spitalele noastre. Insistati doar asupra acelor informatii pe care vi le ofera medicul vostru, sau al parintelui vostru, iubitului sau orice o fi el care este  al vostru. Poate nu strica, dupa primul contact, sa va faceti o scurta lista de intrebari pe care sa insistati sa o puneti pana la capat. Daca medicul nu se poate ocupa, vorbiti cu rezidentul acestuia, competenta lui medico-legala asupra cazului intra sub aceeasi incidenta de malpraxis (desi o substituie pe-a specialistului/ primarului), dar nu mai departe. Nu au nici o valoare, nici un sens, informatii oferite, scoase cu clestele sau solicitate “cu plic” de la alti muncitori fortuiti pe sectie. Daca, mai mult decat atat, vi se ofera informatii, refuzati politicos si avertizati ca in chestiuni medicale exista un medic. Bun, rau, el e medicul vostru sau al parintelui vostru. Asupra lui se extinde transferul de incredere. El isi asuma actul medical si consecintele acestuia, nimeni altcineva. Daca parintele traieste, daca parintele moare, brancardierul va fi fost doar carausul, doar un Chairon peste raul Styx. Dati-i moneda, si nu-i ascultati cuvintele.

G.