Culorile razboiului

Luca sta cu mine pe covor. Are ochi migdalati, de un gri tulburator. Un copil cuminte, breton. In spatele lui pe canapea mamica si taticul. Au insistat sa vina sa il vad. Taticul e pacient vechi. Mamica e pacient nou. Luca e un baietel cum sunt toti baieteii, serios, poate prea serios, si care daca vei avea curiozitatea sa te uiti la mainile lui periodic isi strange foarte, foarte tare pumnii pana i se albesc incheieturile. Mi-e tare drag de el desi l-am vazut acum 5 minute. Exista astfel de copii, de fapt exista astfel de oameni care te cheama la drag, e un imperativ pentru ei, o urgenta, sa primeasca reconfortarea. Privirea lui Luca e atenta, vorbeste in propozitii scurte dar corecte. Nu exista onomatopee. Nu exista gesturi gratuite.

Luca sta cu mine pe covor. Ce faci Luca? Bine. Mergi la scoal? Da, sunt a intaia. Si iti place de doamna? Da, doamna e bine. E o papusa Barbie, exclama din spate mamica dintr-o data. Remarca trece pe deasupra noastra, stiam eu de ce nu ne-am pus pe scaune sau canapele, daca noi suntem jos, si parintii lui sus, o parte din mintea lor va trece, ca norii, pe deasupra mintilor noastre si vom putea sta de vorba. Ca o mie de alte dati mana mea se face deget si, in timp ce ma uit la Luca, ii fac semn mamei sa taca din gura. Si mana lui Luca se linisteste, si pumnul in culorile toamnei si-ale iernii se linisteste si el. Spune Luca tu stai la casa sau la bloc? La casa. Si ai o casa mare? Foarte mare. Si vecini? Si vecini. Sunt copii la tine pe strada? Da, sunt doi copii, unul e mai mare si unul mai mic decat mine. Si va jucati impreuna? Da, ne jucam. Si va mai si certati? Da, din cand in cand.

Luca vrei sa desenam?

Vreau.

Uite vreau sa ii desenezi pe mami, pe tati, si pe tine.

Luca deseneaza. Incepe cu mami. Ii face conturul parului, seamana cu acoperisul unei case. Apoi ii face fata rotunda, apoi gura cu doua buze, ochii goi, doua margele, apoi mainile cu 5 degete la o mana, apoi picioarele cu botosi. Urmeaza tata care e mai mic decat mama, incepe cu conturul barbiei dar brusc se opreste si sterge cu guma in timp ce continuam discutia.

De ce se cearta copiii, Luca? Pentru ca nu se inteleg intre ei. Si ce fac copiii cand se cearta? Tipa unii la altii, se bat, de-astea. Luca vreau si eu sa desenez, e okay cu tine Da.

Ii desenez figuri de oameni care rad, care plang, care sunt tristi, care se uita incruntat, care tipa, care nu spun nimic, sunt inexpresive, care rad agresiv, cu dinti, care rad cu pofta. Luca e un baietel foarte empatic, nu rateaza nici o emotie, pentru varsta lui le stie pe toate si incep sa inteleg de ce mi-e drag. Luca e un mic psiholog. Luca e un mic psiholog care deunazi a scos dintr-un sertar un cutit de bucatarie si i-a spus mamei ca o omoara, dupa care s-a trantit pe jos si a inceput sa urle vreme de minute in sir. Hai sa ne intoarcem la desenat, Luca.

Il deseneaza si pe tata. Figura rotunda, par scurt. Mainile sunt facute dintr-o singura linie cu 5 degete. Picioarele in aceiasi botosi. Tata e singur, nu se tine cu mama de mana. Apoi incepe sa se faca si pe el. Incepe cu un contur rotund si brusc se opreste si sterge cu guma. Luca spune-mi e bine ca oamenii sa se certe? Nu, raspunde Luca trist, descurajat. Mie imi plac oamenii care se cearta, dintr-o data incep si el se uita la mine cu ochii mari, gri, uluit. Imi plac oamenii care se cearta pentru ca imi plac oamenii care se impaca, Luca. Nu intelege. Tu cand ce-ai certat ultima oara, Luca? Se gandeste, isi musca buza, pumnul ia din nou forma anotimpurilor, acum 3 zile. Vrei sa vorbim despre ce s-a intamplat?

Liniste.

Mamica imi spune ca v-ati certat. Da, spune Luca. Iti mai aduci aminte cum arata fata lui mami cand ati inceput sa va certati? – si ii intind desenul cu figuri umane. Imi arata cu degetul o figura trista. Si tu cum erai, Luca? Mana, mesmeric, merge catre fata incruntata, furioasa. Si ce s-a intamplat dupa aia? Mama s-a enervat foarte tare pentru ca eu am gresit. Si ce-ai facut? Am fugit si dupa aia ne-am certat si ne-am impacat. Luca, eu stiu o poveste unde mama a inceput sa dea in tine. Da, zice el, asa fac oamenii uneori.

Uneori oamenii merg la razboi, zic eu. Da, oamenii merg la razboi. La razboi cu sabii, cu armura si cu scut, Luca, nu? Da. Vrei sa desenam? Vreau, raspunde usurat si iau alta foaie de hartie. Imi aduc aminte de squiggle-ul lui Winnicott dar nu-mi foloseste ce facea Don, in momentul asta am nevoie de mine, de jazz, zic hai sa facem un desen impreuna, hai sa desenam cu culorile razboiului, vrei? Luca strange un pumn mic, rotund, eu spun uite hai sa ne alegem fiecare o culoare a razboiului tu pe care o vrei? Negru, zice el si ia un creion negru. Bine, zic eu, eu am sa fiu albastru. Hai sa desenam.

Razboiul meu incepe asa, zic, si fac o mazgalitura mica pe foaie.

Si razboiul meu incepe asa.  – zice Luca si face si el o mazgalitura mica pe foaie.

Si-apoi razboiul meu face asa – zic – si fac o mazgalitura mai mare pe partea mea de foaie.

Si-apoi razboiul meu face asa – zice Luca – si face si el o mazgalitura pe partea lui de foaie.

Dupa care razboiul meu face asa, – zic – si manjesc toata foaia cu albastru inclusiv parti din desenul lui.

Si eu fac asa, se bucura Luca si mazgaleste si el pe partea mea.

Dupa care eu fac asa, zic, si frec tare tare foaia cu creionul meu albastru.

Dupa care eu fac asa, zice, si freaca si el cu un pic de curaj foaia.

Dupa care eu frec tare tare tare de tot, zic eu, si aproape ca rup creionul pe foaie.

Dupa care Luca freaca tare tare tare si eu zic mai tare, Luca, mai tare si Luca freaca foarte tare pana cand se rupe foaia sub pix. Si se opreste.

Razboaiele distrug. Da. Dar e bine cand se termina, zic, pentru ca dupa aia oamenii pot sa isi dea mana, ii spun lui Luca si ii intind mana. Hai noroc, Luca. Dam noroc. Luca spune da, e bine pentru ca dupa aia oamenii pot sa ramana prieteni; si deseneaza o figura zambitoare, si eu fac si eu o figura zambitoare.

va continua…

Trauma si sanatatea mintala

Nu m-as fi oprit, astazi, aici si acum la subiectul traumatologiei psihiatrice, o specialitate quasi-inexistenta azi in romania (si deci o preocupare de-a mea, dupa 5 ani de suicidologie) daca n-as fi primit un telefon. Fata unei foste paciente de-ale mele a fost internata, aseara, la o sectie de Toxicologie dupa ce-a ingerat mai multe pastile de Xanax si Rudotel. Are doar 16 ani. Din fericire timpul scurs intre ingestie si spital a fost suficient de scurt. Nu era in pericol sa moara, dar din nou nu cunoastem toate variabele care ar fi putut sa rupa, la un moment dat, “spinarea camilei”.

Si-apoi, tot in aceasta dimineata, o alta clienta si buna prietena de-a mea m-a rugat sa comentez asupra unui raspuns privind articolul meu pe Pavor Nocturn din Ziarul copiilor. Un domn aproape a murit de soc anafilactic, cu ceva timp in vreme, dupa o banala injectie de penicilina. Ulterior au aparut simptome de anxietate severe, veritabila fobie de a lua medicamente, dar si consumul de anumite alimente etc. Dansului i-am oferit un comentariu potrivit cerintelor lui specifice.

Aici insa voi vorbi de legatura inevitabila intre trauma, si sanatatea psihica a omului de rand. Imi aleg cu grija cuvintele pentru ca am nevoie ca cititorul sa inteleaga ca prin trauma vreau sa includ absolut tot, de la injuria fizica, accidentala sau voita, la trauma bolii fizice asupra psihicului uman (si derivata directa, folosirea unui serviciu de sanatate), si nu in ultimul rand acele traume imaginate, din domeniul aperceptiv, care semiologic sunt mai degraba obsesii sau idei prevalente, interpretari traumatice asupra unor evenimente altfel benigne, la care vasta majoritate a oamenilor n-ar suferi consecinte. O “trauma” de aici inainte o identific a fi fiind un incident disruptiv de durata si intensitate suficiente incat sa altereze psihismul uman al omului.

Si-atunci inseamna ca traim o trauma permanenta? Da. In fapt, si de drept, organismul, dar si constiinta umana, traiesc intr-un stress informational permanent. Starea de “bine” asa cum e ea descrise de fiecare dintre noi e pe o muche de cutit in care contraste teribile uneori contribuie la un echilibru fragil, instabil, si destabilizabil. Robustetea unui psihic, asa cum exista ea in folclor (“are nervii tari”) este un mit, si in sine psihopatogena. Mai degraba elasticitatea virtuoasa a psihicului, si abilitatea lui de-a imbratisa diversele momente de mare pericol, ii confera rezilienta, lucru despre care altfel am discutat si in anii trecuti in alta parte.

Organizatia Mondiala a Sanatatii plaseaza sanatatea mintala vag, si voit astfel, intr-o zona de echilibru a acestei stari de “bine”. Evident, binele trebuie sa fie sustinut, sa includa facultati de discernamant, de orientare in timp si spatiu, si de orizont de asteptare pentru viitor. Pe de alta parte, un om poate fi mizerabil, si totusi sanatos mintal sau, dimpotriva, suferi de-o patologie psihica suficient de urata incat sa-i modeleze viata (“sa i-o afecteze in cel putin doua domenii semnificative”) dar totusi trecuta sub pres prin variabile cogenere, psihosociale, in care omul traieste dupa o functie la randu-i elastica, si nu in statistica proportiilor si-a probabilitatilor.

Atunci cand un factor exogen izbeste in individ, evident este ca acesta va avea o reactie. Nu rareori reactia acestuia, pe moment, este de a nu avea de fapt vreun raspuns, lucru insuficient clarificat de societatea noastra, rareori clarificat de parinte, sau incurajat de profesionistul de sanatate. Alteori apare un raspuns paradoxal, aberant, si-aici adeptii teoriei freudiene a dezvoltarii psihicului au adus o contributie bogata, si fistichie, dar din pacate marcata de erori fenomenologice teribile. Adecvarea raspunsului la stress, trebuie de-asemenea remarcat, e utopiana. Mai degraba e regula, sau exceptia, ca raspunsul la factorul de stress e unul iesit din comun in masura in care acesta este unul, tautologic or ba, “ceva iesit din comun” la randu-i. In cazul asa-zis fiziologic, raspunsul e unul exagerat, radical, remarcabil prin simplitatea lui evolutionara, unul care transforma omul intr-o unealta cinetica, de “fight, flight” (sau …freeze). Lupta sau fugi, aceasta-i intrebarea. Indiferent de ce se intampla, daca e vrabia de pe gard sau arma de la tampla, omul nu stie, evolutionar, sa raspunda la amenintare decat astfel. Curios, sau nu, in fuga din fata ursului nu prea conteaza cu ce medie ai terminat facultatea, sau daca vorbesti limbi straine. Conteaza insa daca ai mai vazut vreodata ursul, daca stii ce-i aceea urs, ce poate sa-ti faca, daca ai o “teorie a mintii” privind ursii, recte interpretezi pozitia lui de intentionalitate (“daca isi arata dintii asa ce-o fi vrand sa zica? hm), si nici una dintre aceste procese analitice nu dureaza mai mult de 0.3 secunde – 0.5 secunde, timp in care tu deja ai luat-o la sanatoasa. Cred, in fapt, ca raspunsul la stress este primul mare argument pentru care putem conchide ca exista si altceva decat constient, sau ego, si ca nu se refera la drive, sau instinct de conservare, sau altceva. Explicatiile originale sunt fascinante, dar din pacate eternamente depasite cronologic.

Uneori, si aici ajung la elementul central al expozeului meu, efortul de gestionare a factorului stressant reprezentat, (NB: nu cel real) are calitatea de a parazita functionarea individului in alte arii. Inima poate ceda. Plamanii la randu-le. Articulatiile pot sa nu mai faca fata cerintelor. Creierul nostru primitiv n-are mila de organism, si il biciue de toti banii ca sa traiasca sa mai vada o noua zi. Si daca exista o bataie in aval, in periferie, corect este sa spunem ca exista una si in amonte.

Trauma, stressul reprezentat psihic, este asadar principalul candidat deterministic al bolii mintale. Paradigma functionala, la acest moment, este ca in triada bio-psiho-sociala a individului raportul elastic intre stress, si vulnerabilitatea individului (genetica, biologica, habituala deci fenotipala) da masura aparitiei bolii.

Corolarul direct este ca, cel putin teoretic, o solutie terapeutica in fereastra de oportunitate la trauma ar putea rezolva, si vindeca, boala mintala contingenta. Dificultatea nu consta doar in descoperirea acelor solutii terapeutice. Nu, de fapt ce frustreaza medicul psihiatru, si pe pacientul sau, de o victorie in lupta cu suferinta acestuia din urma este ca in 9 din 10 cazuri efortul lor se desfasoara dincolo de fereastra de oportunitate, la distanta de debutul problemelor pacientului, si cu resurse in permanenta amenintate, si limitate.

Astazi, aici, nu caut insa sa elaborez acele 9 cazuri din 10. Am sa aduc in discutie urgenta majora data in acel 1 din 10 cazuri, cand avem ocazia sa fim acolo in proximitatea unui eveniment traumatic, cu potential psihopatogen. In lumea larga, si multumesc aici discutiilor elaborate avute de-a lungul timpului cu Frank Campbell de la Centrul de Postventie din Baton Rouge, New Orleans, Lousiana, cu Vamik Volkan, cu Michel Toussignant de la UQAM, dar si cu altii, profesionistul de sanatate mintala al secolului XXI trebuie sa iasa din zona de pasivitate, si sa devina un partener in tratamentul psihopatologiei de urgenta, de interventie. Aici suicidologul are o calitate particulara, anume ca exista instante in care o tentativa de suicid e o trauma in desfasurare, cu diversi timpi narativi. Dar nu doar suicidologul. Psihiatrul are oportunitatea sa intre, profesional, in viata acelora care au suferit trauma, si care normal ar trebui sa treaca printr-un minim screening, si apoi debriefing, personal cu privire la incidentele recent petrecute. Fie ca vorbim de abuz fizic sau sexual, sau accidente rutiere, evenimente sociale remarcabile ca divortul sau moartea unui apropiat, dar si disponibilizarea de la locul de munca, frigul sau caldura extreme, traumele survenite la locul de munca sau derivate direct ale profesiei (inclusiv medicale) sau cele care sunt contemplate in mass media si care rezulta in distress ar trebui sa fie, conceptual, vizitate sau revizitate de profesionistul de sanatate.

Din pacate ignoranta nu adasta doar de-o parte a baricadei. Pacientul nu este obligatoriu de vina pentru ca nu stie decat rarissim sa distinga cele discutate mai sus, la fel cum medicul sau profesionistul de sanatate nu sunt obligatoriu afoni pentru ca nu identifica nevoia in comunitatile lor profesionale de un psihiatru de legatura. Nu disput aici oportunitatea existentei unui spital de Psihiatrie senso stricto, dar ridic problema obligativitatii ca orice centru medical secundar, sau tertiar, sa aiba un psihiatru, sau mai multi, de resedinta, si nu oricum, ci oameni care sa isi stie traumatologia psihiatrica suficient incat sa poata sa ofere o interventie de calitate.

Nu vom putea vreodata defini natura umana inafara stress-ului; trauma e nucleul magnetic al existentei noastre, la fel cum anormalul si curiozitatea privindu-l in fata confera nu doar omului, dar intregului spectru eucariot, sansa de a se perpetua, de a transcende. Nu exista evolutie in vid informational, iar trauma e informatie. Suferinta, durerea, uneori atroce si inescapabile, sunt toate mesaje cu drept divin atunci cand convii, macar pentru un moment, ca acestea impreuna ofera un domeniu de referinta pentru dezvoltare, si-apoi integrare, a paletei mult mai largi de abilitati emotionale, si comportamentale.

G.