St. Paul de Vence et Grasse

Ramasesem datoare cu continuarea jurnalului. Foarte aproape de Cannes se afla micuta, dar cocheta localitate Grasse, supranumita si Capitala Europeana a Parfumurilor.

Cei care au citit “Parfumul” de Suskind stiu cu siguranta despre ce vorbesc. Cei care nu au citit, sa profite de ocazie s-o faca, fiindca merita.

Aici puteti vizita trei celebre uzine de extragere a parfumului din flori si fructe, Fragonard (cel mai mare), Galimard si Molinard. De aici esentele de parfum au doua directii: spre marile case de parfumuri, alea de moare duduile dupe dinsele, si spre magazinele lor de desfacere, de unde cumpara cunoscatorii (eu nu am vazut inca la noi in tara vreo duduie sa zica ca isi da cu Fragonard, dar cu Hermes da :D)

In afara de fabricile de parfumuri, aici se poate vizita si muzeul international al parfumurilor, cu o colectie impresionanta de retorte, sticlute, povesti si instalatii prin care, apasind un singur buton, puteai simti aroma din imagine. Tare, nu?

Si in afara de miresme puteti minca foarte bine la orice cafenea din centru, unde poate aveti noroc sa va cinte si niste muzicanti ambulanti (rusi, in cazul meu, foarte buni).

Ca sa nu mai vorbim de strazi si alei, pe care e o placere sa te plimbi, chiar si fara sa cumperi nimic.

Partea buna in aceste muzee este nu doar ca poti atinge orice exponat vrei, inclusiv vitrine, dar poti face si fotografii, cite vrei tu.

La doar 20 si ceva de km de Cannes, spre interiorul tarii, se afla localitatea St. Paul de Vence, unde St. Paul este numele localitatii, iar Vence este regiunea, probabil un fel de judet mai mic.

Este de fapt o cetate, cu ziduri inalte, situata pe virful unui deal. Aleile din interiorul cetatii sunt inguste (cam la vreo 2,5 metri maxim), iar magazinele situate pe o parte si pe alta sunt in marea lor majoritate buticuri de arta, magazine de suveniruri si cafenele. Nu se intra cu masina decit pina la poarta, unde se afla o parcare destul de incapatoare, dar cel mai bine e sa folosesti parcarile cu fise de la baza dealului, in afara cetatii.

Plimbarea prin cetatea locuita, habar nu am daca e medievala ca Sighisoara noastra au ba, este senzationala, desi solicitanta fizic. Preturile sunt mari la orice, ca e sapun, un bibelou sau o inghetata, dar garantat nu veti plinge dupa nici un cent. Totul este pitoresc si de bun gust. Daca aveti drum pe acolo, chiar daca ocoliti citeva zeci de km, mergeti s-o vedeti: dureaza 2 ore si amintiri veti avea pentru o viata.

Din pacate mie exact acolo mi s-a terminat bateria la aparatul foto, asa ca nu am decit citeva imagini, pina data viitoare cind voi ajunge acolo.

Ar trebui sa urmeze articolul despre Bolzano/Bozen, Italia. Alt oras care merita vazut.

yes we cannes

Daca dorim sa avem termen de comparatie cind deschidem gura sa pronuntam  “autostrada”, atunci cred ca Autostrada dei Fiori este cel mai indicat traseu. Cred ca italienii au inventat linia dreapta, chit ca linia aia insemna sa sape tunele si sa construiasca viaducte, unele la inaltimi considerabile. Aceasta autostrada incepe de la Genova (de fapt nu incepe, continua) si se termina odata cu tara, la Ventimiglia, oras de granita. Cred ca mai bine de trei sferturi din drumul de la Genova la Ventimiglia este fie prin tunel, fie pe viaducte care unesc virfuri sau poale de munti. Nu prea vezi marea, e drept, desi esti destul de aproape de ea, dar vezi, in schimb, multe flori pe margine si pe rigola din mijloc. Se mergea bara la bara cu 140-150 km/h, dar se mergea pe 2 (sau 3) benzi. Ai dracu, nici macar la aglomeratia aia nu mergeau pe banda de siguranta, cum am vazut ca face “firma de securitate autostrada Zip escort” de pe A2 la noi! Deci da. Chiar daca costa (vreo 35 de euro de la Genova la Ventimiglia) macar stii ca ai mers si ai solicitat destul de putin amortizoarele.

De pe la San Remo incep sa apara masinile cu numar de Monaco. Nu sunt toate Ferrari si Maserati, dupa cum nu sunt nici Loganuri. Masini cinstite, Renault, Opel, BMW, nu ultimele modele, nici alea cele mai 4×4.

Si ajungem in Franta. Daca in Italia cind te urci pe autostrada “tragi un loz” si il pui in torpedou, urmind sa-l achiti cind te dai jos, in Franta e plata “la galeata”: pentru directia Nise 2 euro, ca ai trecut de Nise inca 3 euro, pe la Antibes inca 3 euro, pentru Cannes inca vreo 3. Norocul meu ca m-am oprit la Cannes, ca altfel dadeam o sacosa de monede la galetile alea.

Si ajunge romanul nostru la Cannes. Riviera, Coastra de Azur, Raiul pe pamint. Vai de cei care nu sunt tari in ambreiaje si nu-i tine frina. Apropo de frine: autostrada din Franta are pe sectiunile de drum cu panta lunga, linga banda de siguranta, o portiune cu nisip, pentru cei care ramin fara frine. Aka cea mai simpla metoda de oprire, practicata si de jmecherii nostri de Vama Veche: innisiparea de buna voie. Dar macar nu omori coparticipantii la trafic si nici nu distrugi natura! Foarte tare.

Deci Cannes. Am ajuns pe seara. Si, impreuna cu niste prieteni, am zis sa vedem vedem vestita Croazeta, Palaies du Festival si marina. Bai oameni buni! Stiti Mamaia, nu? Cartierul acela limitrof al Constantei, oras de frontiera? Ei bine, in Mamaia se circula lejer la 10 dimineata in plin sezon! Sa mor eu. Desigur, astia de aci, adica arabii care au adus atita faima Frantei (sic!) au alte tipuri de masini decit populatia mamaiasca, dar e acelasi drac: tot blocaj de trafic se cheama. Desigur, aci asta avea loc intentionat, ca iesisera miliardarii la plimbat caroseria pe strasse, sa ia ochii muritorilor. Ce rost are sa va mint: enumar pe sarite, intru sublinierea farmecului local actual, una bucata Ferrari aurit (dada, cum se aude), multe bucate Ferrari cu vopsea mata (ultimul raget in materie de finisaje lux), ceva Cadillacuri, multe Maserati, vreo doua Bugatti Veyron (uritele, alea cred ca sunt facute sa le vezi infuga, cu 400 km/h, nu cu 0,15 cu cit mergeau la defilare), Morganuri spectaculoase, iar printre ele toate marcile posibile si imposibile, de la Skoda la Mercedes si niste cascarabete care aduceau cu Smartul decapotabil si fara contra-aripi (am aflat ce e si cu astea). Deci bara la bara cit tine drumul prin fata hotelurilor de enshpe stele. Doua ore si-ai scapat, topirlanii si-au facut poze cu masina ta in timp ce tu savurezi un ice tea de 100 euro paharelul la Martinez. In sunet de muzica de cobra.

Sa nu va imaginati ca pe trotuare situatia e mai putin inghesuita: neah. Cocoane trecute de a patra tinerete cu catelusul Yorkshire la poseta, dame rusesti cu sandale cu tocuri cum ii plac lu’ tracto si blana alba impecabila pe umeri (era frig seara, doar 20 de grade), barbati cu mantii albe tragind din trabuce cit tevile de esapament in fata si tot haremul de doamne bine imbracate si puradei galagiosi in spate, pasaret venit la discotecile in aer liber, oameni veniti la “odihna”, nelipsitii cersetori care vorbeau o franceza aproximativa (nici nu vreau sa ma gindesc ce neam erau: oricum erau bronzati bine), artisti ambulanti care faceau bratari, portrete, dansau break-dance (unii excelent), gura casca si soferi care pazeau masinile cu numere din care intelegeai doar cifrele.

Toata aceasta multime platea minim 20 de euro in momentul in care deschidea ochii dimineata, doar fiindca ii deschidea acolo. Parcarea, cafeaua, locul pe plaja si o apa plata mai smulgeau intre 50 si 150 de euro, depinde unde stateai. In fata Palatului festivalurilor sa faci plaja te costa 100 de euro sezlongul si 90 de euro ciorba de peste, denumita foarte pompos bouillabaise., un preparat traditional din zona. Deci, cum ar veni, mai scump chiar decit la Mamaia! Exista, desigur, si plaje publice, unde nu te costa nimic, dar nici nu prea ai unde sa pui prosopul daca nu ajungi primul.

Plaja la Cannes are maxim 10 metri latime in portiunile cele mai late. Din fericire e nisip placut la atins. Desi nu toate sufletele vazute si atinse cu o seara inainte faceau plaja, malul era plin de turisti precum cateaua de paduchi. Multa lume, totul functiona cu rezervare: la masade seara, la aia de prinz, la sezlong, la orice. Apa, nu are rost sa comentam, limpede si curata, plina de milioane de pesti de la “hamsii” la peste spada.

alta chestie care a ramas la fel in ciuda schimbarilor climatice: mincarea. Excelenta. Orice ai fi mincat, de la stridii la midii, homari sau tartar, totul era foarte bun. Ce mi-a ramas in cap si o sa-mi ramina pina ma mai duc data viitoare: restaurantul Chez Philippe din Theoule sur Mer, o localitate de dupa Cannes, pe directia Mandelieu-Marseille-La Napoule. Aici am mincat o fiertura de fructe de mare servita intr-o cochilie imensa de stridie (cred), denumita Le Bénitier de Homard, Queues d’Écrevisses Moules en Belle Aurore légèrement Gratiné, a carei imagine o gasiti aici. Ceva absolut senzational de bun la gust. Imi ploua in gura numai cind imi amintesc.

Sa le ia dracu de poze, ca nu reusesc sa le urc aici. Desigur, baietii de la it ma saboteaza. Deci revin cu poze si cu continuarea povestii. Urmeaza St. Paul de Vence, unde se afla si cimitirul in care odihnesc 3 celebritati (or so I heard): Yves Montand, Simone Signoret si Marc Chagall.

Milano, pamint romanesc

Mi-ar fi placut sa spun cu mindrie ca am intilnit multi romani in Milano. O spun, in schimb, cu tristete si scirba, pentru ca multi din cei intilniti acolo erau indivizi pe care i-as fi privit cu aceleasi sentimente si in Bucuresti sau la Polul Nord. Foarte putini turisti, foarte multe scursuri. Multi care stateau pe trotuare injurind trecatorii, multi care scuipau pe strada, multi care pur si simplu zaceau jegosi pe ghizduri de fintini. Putini turisti, veniti sa vada Domul si sa admire monumente. Cu siguranta multi dintre romanii de acolo au procedat ca noi: au incercat sa vorbeasca mai putin romaneste si sa ocoleasca aglomeratiile.

Sa nu ma intelegeti gresit: romanii nu sunt majoritari in Milano, dar reusesc sa-si puna amprenta cumva pe locurile ocupate. Erau, de asemenea, foarte multi asiatici, si se vedea ca nu dintre bogatanii acelui continent. Iar italienii, din cite am vazut, nu sunt natia cea mai ordonata si mai curata din Europa. Au, din pacate sau din fericire, o mostenire artistica extraordinara. Dar inclin sa cred, ca si in cazul egiptenilor si al grecilor, ca alta natie a creat toate acelea, si din asta n-a mai ramas tipenie. Dar poate exagerez.

Nu vreau nici sa ma lansez in discutii de genul: tiganii ne fac tara de ris. Cred ca suntem destul de priceputi noi insine, romanii neaosi, albi ca brinza, la asta, nu e musai sa dam vina doar pe tigani. Tot asa cum, desi urasc sa ascult muzica arabeasca de sculat cobra din cos de la Martinez, pe croazeta de la Cannes, nu inseamna ca sunt pentru interzicerea petrecerii timpului liber si al cheltuirii de milioane de euro a acestora in zona respectiva. Daca aia au banii si astialalti au pusculitele goale, ce sa facem? Traditiile se schimba, curatenia nu mai e obligatorie peste tot, graffitti e considerata mai mult arta decit mizgalire de pereti si tot asa, depinde de tusa. Productia de fake-uri e sponsorizata chiar de brandurile fake-uite. Unde era mai inainte ceva, acum s-a altoit cu altceva. Daca e bine sau rau nu pot sa judec eu, poate revenim la traditia conform careia apa dauneaza organismului. Cu atitia cercetatori, avem sanse sa constatam ca jegul chiar ne protejeaza ca un scut 🙂

* * * * *

Domul din Milano, ca toate domurile Europei, este in permanenta restaurare. Schelele au ajuns deja sa faca parte din peisaj, ca si reclamele care le acopera. De exemplu, la Milano acum pe Dom am vazut labartat un mesh imens cu Maybelline. Deh, capitala modei si a fitzelor, mi-am spus eu. Piata din jur era plina de porumbei, niste sute de oameni si gunoiul produs de toti acestia. Galeria cu magazinele de fitze era inchisa, din pacate sau din fericire. In mjlocul galeriei acoperite era un pian si citeva scaune din platic pe care stateau oameni si ascultau concertul. Sute de altii roiau in jur, vreo doi sau trei admirind galeria, restul facindu-si poze. Negri din cel mai negru soi incercau sa vinda chinezarii de bilci, cum vezi prin toate parcurile si la noi: yo-yo din cauciuc in culori tipatoare, masinute din plastic, maimutoi dintr-un soi de plastilina, avioane cu telecomanda, bete fluorescente de toate culorile etc.

Doua restaurante-pizzerii te imbiau sa iei un loc la masa si sa te linistesti pe terasa racorita cu aer conditionat. Mincare buna, vin bun, atmosfera placuta, din fericire fara muzica (sau poate ca era in surdina, acoperita total de zgomotul multimilor care se preumblau prin zona).

Seara am petrecut-o la Mercure, un hotel frumos si dragut amenajat, fix la iesirea de metrou Lima. In jurul acestei iesiri m-am simtit fix ca la metroul de la Eroilor, numai ca vinzatorii ambulanti nu au gherete din termopan si nu vad flori, ci cearceafuri pe care stau fake-uri Vuitton si D&G, ochelari de soare, umbrele si alte prostii. Spatiu rezervat minoritatii de culoare. Minoritatea romaneasca era si ea bine reprezentata, asigurind efectele olfactive de urina si jeg: siniora, siniora, prego… imi bag pula-n mata cu italiencele masii, a dat-o el repede pe straineza daca a vazut ca e ignorat. M-am intors brusc, a inteles c-am inteles, dar n-am scos o vorba. Si asta sub geamul camerei de hotel, pe un petic de iarba roasa si uscata, neudata cu lunile decit cu ingrasaminte organice.

Povestea e misto si cu locurile de parcare. Sistemul e urmatorul: te duci la tutungerie si cumperi niste hirtii verzi de 1 sau 2 ore si gauresti ora si ziua in care stationezi pe locul public. Noaptea e gratuit. Noi am ajuns fix cu 3 ore inainte de noapte, dar la vreo 5 tutungerii canci bilete de parcare. Ne-a asigurat receptionerul ca nu e problema cu ridicatul masinii, mai ales ca a doua zi era duminica, sa fim linistiti. Lasa, frate clientule, ca merge si asa, nu-ti face tu griji. Dar avind in vedere fauna care se odihnea prin preajma, aia care ridica masini erau ultima mea problema…

A doua zi dimineata, in jur de ora 9, am avut o alta surpriza. Cum spuneam, am inoptat pe unul din bulevardele principale. Care bulevard al capitalei modei (prostului gust) duminica dimineata in plin sezon turistic era flancat de-a stinga si de-a dreapta de sute de saci negri de gunoi care-si asteptau rindul la groapa. Si cred c-au mai asteptat mult si bine, ca nu parea sa se miste ceva, si sigur ar fi fost nevoie de citeva zeci de masini sa ia toate mormanele. Acuma, eu nu pot sa cred ca romanii sunt cei care coordoneaza sistemul de colectare a deseurilor menajere. As putea sa trag chiar concluzia ca romanii aia de soi rau s-au mutat la Milano tocmai fiindca acolo au gasit oamenii la fel de delasatori ca si ei.Timpul trece, turistu’ merge si asa.

Trist si suficient cit sa ma convinga ca nu mai am ce cauta acolo.

de la Portile de Fier la Venetia – var.1

Se prea poate ca virsta incepe sa-si spuie cuvintul: ma bucur ca am revenit acasa. Cred ca e primul concediu din care ma bucur ca ma returnez. De vazut am vazut multe si probabil ca as mai fi vazut daca as mai fi stat. Dar am vazut si lucruri care, sa fiu decenta, m-au obosit. La fel cum ungurii din Ungaria nu sunt fani ai ungurilor din Romania, tot asa eu nu sunt fan al romanilor din afara tarii. Dar sa vorbim despre lucruri frumoase si sa va spun pe unde am fost, poate va inspira sa mergeti.

Am strabatut cu piatra-n gura Serbia, Croatia si Slovenia, fara piatra dar cu oarece scirba o buna parte din Italia si cu nerabdare Franta. Am revazut cu aceeasi placere Austria si Ungaria. Am revenit acasa si am luat in piept, in nas si-n nerv traficul romanesc, drumurile noastre despre care acum citiva ani parca spunea domnul Basescu ca nu e o necesitate sa se transforme in autostrazi, mizeria noastra si saracia, turnuletele palatelor din Arad si Dolj, padurile superbe si muntii cu caciuli de nori. Nu vreau s-o dau in poezie ieftina, dar a fost, cred, pentru prima oara cind m-am trezit muta de uimire in fata frumusetii Romaniei. Dar despre asta poate cu alta ocazie. O portiune destul de lunga in Serbia se merge pe malul drept al Dunarii, si peste apa se vede Romania absolut superb.

Pentru cei care merg spre Italia, la capsuni, la cumparaturi, leisure sau la furat, cel mai scurt drum este Drobeta Turnu-Severin (judetul Mehedinti, nu Caras Severin cum zice neshte colegi mai culti) – Portile de Fier – Belgrad (S) – Zagreb (HR) – Ljubljana (SLO) – Trieste (I). Nu se plateste nici o taxa de viza sau de acces in Serbia, desi e vama si punct de control pasapoarte, dar se plateste drumul, nu foarte mult, contravaloarea a citiva euro (n-am retinut exact citi). De la Smederovo, cam cu vreo 60 de km inainte de Belgrad incepe autostrada, de pe care nu te mai dai jos pina in Franta. In granita sunt afise in sirba cu recompensa de 1.000.000 euro (daca am retinut bine) pt prinderea lui Radko Mladic. Mi-as fi dorit sa fiu norocosul cistigator, de ce sa mint :). O veste buna: se poate plati cu euro, desi cursul este stabilit de incasator, deci mult mai mare decit la orice banca sau casa de schimb (pe care, insa, nu stiu unde le poti gasi).

Drumul e bun, destul de putin aglomerat (am prins noi, cei de pe contrasens insa nu ar putea spune acelasi lucru). Noi am plecat pe 1 august, exact in ziua in care toti romanii din Spania si Italia veneau acasa in vacanta, astfel ca la toate vamile dintre Italia si Romania erau cozi de cite 4, 5 sau chiar 6 km. Daca noi am stat cam 45 de minute in fiecare vama, desi aveam in fata doar 30-40 de masini, nici nu stiu sa calculez cam cite zeci de ore stateau oamenii aia la coada. Asta ar fi cam primul dezavantaj, din fericire doar temporar.

Despre urmatoarea tara, Croatia, nu va pot spune decit ca e poate putin mai frumoasa, vazuta de pe autostrada, decit Serbia. Nu am vizitat nimic, daca nu ma insel nici macar nu ne-am oprit sa mincam. Am fi putut intra in Zagreb, dar ne grabeam sa ajungem in Italia si apoi, destinatia finala, Franta. Poate data viitoare.

Al doilea dezavantaj ar fi ca sunt foarte putine moteluri de autostrada. Daca locuri de mincat s-ar mai gasi, desi putine si destul de respingatoare, locuri de dormit canci. A trebuit sa mergem aproape 1100 de km pe 1 ca sa ajungem sa dormim in Slovenia, la Ljubljana, intr-un motel din oras, pentru ca singurul motel de autostrada era in aceeasi curte cu un casino, deci full. Dar ajungem si acolo. In parcarile destul de mari ale acestor restaurante de autostrada erau zeci, sute de masini ai caror posesori mincau pe capota ce-si adusesera de acasa sau cumparasera de la chiosc. O droaie de copii si foarte multe rulote si masini de familie asigurau coloana sonora. Am vrut sa oprim la popasul Plitvice (unde se poate si dormi), dar nu am gasit loc de parcare, asa ca nici macar n-am mai incercat sa aflam daca se poate dormi! Multi dormeau in propriile masini, cu copiii gramada (multi olandezi si sirbi, in special).

Ljubljana este un oras foarte scump. Nu l-am vizitat (inca) deci nu pot sa va spun cit e de frumos, dar de scump va garantez ca e. Am dormit la periferia orasului, cam la 1,5 km de autostrada, intr-un motel de 3 stele foarte dragut si superb aranjat (Ikea style, dar inspirat), la care ne-a costat 110 euro camera dubla, cu tot cu micul dejun. Am dormit in centrul Vienei si al Budapestei cu 90 de euro inclusiv mic dejun la 3 stele (e drept, era oferta, dar si aici era week-end). Motelul se numeste A Hotel si din pacate nu are site.

Slovenia e in UE si se poate plati cu euro fara probleme (vezi info despre raportul cu alte valute aici http://www.bsi.si/en). In holul hotelului am gasit zeci de pliante de promovare a tarii, a orasului, a imprejurimilor. Unul dintre ele era despre o pestera aflata destul de departe, fara indoiala cu nimic mai spectaculoasa decit a muierii, a ursilor, scarisoara sau alte citeva zeci de astfel de grote romanesti. O alta era despre o rezervatie si crescatorie de cai lipitani, gasiti citeva info aici. Nu va mai zic de traseele de biciclete on si off road de zeci si sute de km, inclusiv o brosura consistenta cu nenumarate pensiuni si trasee pentru biciclistii care aleg sa-si petreaca vacanta pe cele doua roti. Excelent. Aici chiar imi doresc sa revin cit mai curind.

Daca ati ajuns in Ljubljana inseamna ca ati ales sa mergeti prin Slovenia si, in consecinta, sa platiti taxa de autostrada. Dar pentru a ajunge la Trieste mai e o varianta, care ocoleste Slovenia, si anume prin Rijeka. Eu n-am fost, dar au fost niste prieteni de-ai nostri, care ne-au comunicat ulterior doua aspecte: GPS-ul a facut ca toate visele si i-a bagat prin oras, desi exista si posibilitatea sa nu intre si ca acolo au vazut niste viaducte construite la inaltime care i-a lasat masca. Pe linga faptul ca ai fi avut ocazia sa vezi marea, prima oara dupa ce ai iesit din Romania. Poate data viitoare o iau pe acolo, desi e o portiune de vreo 50-60 de km fara autostrada, de la Rijeka la intrarea in Italia.

Peste Trieste sar, fiindca l-am ocolit, si ajungem la Venetia, primul oras italian vizitat. Am plecat cu regrete, as fi vrut sa vizitez colectiile Guggenheim si Palatul Dogilor. Dar un puhoi de oameni se imbulzea permanent in vaporase, gondole, alei, poduri, podete si punti, faleze si barci incit m-au lasat nervii. Pe linga ca ar fi trebuit sa stau la coada multe ore ca sa iau biletele. Venetia mi-a placut foarte mult, pentru ca imi plac orasele vechi si mai rup si ceva istorie. Suficient cit sa fi asteptat cu nerabdare sa ajung aici. Am aflat cu o umbra de regret sa nu exista extrasezon in Venetia, prin urmare probabil ca va mai trece ceva vreme pina sa vad acele muzee.

Nu mi-au placut gondolele. Adica nu pot spune ca erau urite, desi semanau, vorba altui prieten cu niste dricuri, dar urasc tigania gondolierilor de a sta pe un covor persan care pare adaugat ulterior. Si nici nu cinta si sunt imbracati ca orice particular, daca ii vezi la o terasa nu stii ce sunt. Foarte putini au costume traditionale.

Nu mi-a placut mirosul de igrasie inerent, dar pot sa accept ca face parte din farmecul lacustrei localitati. Ce bine ca mi-a placut Bacovia, aveam cuvinte sa descriu ce vedeam, desi ciolanul ud se coclea la 40 de grade in loc sa dirdiie la -10.

Am servit un prinz excelent la Laguna Blu, din pacate mi-e greu sa va spun unde anume este (pe linga Rialto, pe stradute). Este unul din cele doua restaurante in care chelnerii sunt romani unde va pot spune ca am mincat bine si am fost serviti excelent (celalalt este in Ungaria). Copiii astia erau chiar foarte tari (un el si o ea), aveau o masa de romani, una galagioasa de geriatrici italieni, vreo dua de nemti si una de francezi si cu toti incercau sa vorbeasca pe limba lor. De cele mai multe ori le iesea. Mincarea buna, ne-au si recomandat ce sa luam, desi ne-au garantat ca totul se face local si e foarte bun. Bacsisul e inclus in nota, dar nu s-a suparat nimeni ca am lasat doi euro peste 🙂

Am iesit din Venetia si am pornit-o spre Milano, unde voiam sa inoptam. Si rau am facut, dar despre asta poate miine.

PS: Am reusit sa adaug citeva poze. Am redenumit postul cu var.1 in coada.