Blaze Bayley – The Man Who Would Not Die (2008) Review


01. (00:04:35) The Man Who Would Not Die
02. (00:04:43) Blackmailer
03. (00:07:38 ) Smile Back At Death
04. (00:05:27) While You Were Gone
05. (00:05:39) Samurai
06. (00:05:53) A Crack In The System
07. (00:03:11) Robot
08. (00:03:39) At The End Of The Day
09. (00:05:10) Waiting For My Life To Begin
10. (00:05:55) Voices From The Past
11. (00:04:23) The Truth Is One
12. (00:06:15) Serpent Hearted Man

Ma simt un pic cu musca pe caciula pentru ca in perioada asta scriu mai mult review-uri decat altele (mai) originale si poate mai pe interesul tuturor. Se intampla insa ca au fost doua saptamani foarte incarcate, nu doar Therion dar si Iced Earth (un avant-promo la saga lor de care sper sa am timp sa vorbesc saptamana viitoare), Edenbridge, Dragonforce si – iata acum – Blaze Bayley. De ultimul am auzit intr-un context nefericit, sotia lui Debbie a facut un accident cerebral hemoragic puternic si-asta a transparut in media. Cine e Blaze Bayley?

Acum multi multi ani, intr-o tara nu foarte indepartata, Bayley canta cu o formatie numita Wolfsbane. In perioada turneului care s-a dovedit a fi ultimul cu Dickinson, Maiden au avut Wolfsbane in deschidere la un numar de concerte. Astfel Rod Smallwood a avut ocazia sa-l masoare pe Blaze in postura live, Bruce deja anuntase ca el doreste sa se retraga si band-ul cauta un inlocuitor. La jumatatea anilor ’90, Iron Maiden era o formatie muribunda muzical, ultimele doua albume fusesera semi-esecuri, din ce in ce mai multi oameni se re-orientau catre alte zone metal mai grunge, alternative, industrial, dark. Iar Dickinson nu mai vroia dark; Bayley a parut, in virtutea vremurilor, inlocuitorul perfect pentru frontman-ul Maiden, desi au trecut aproape doi ani de “tacere radio” pana cand Maiden sa puna cap la cap un nou album cu acesta din urma.

“X Factor” este albumul negru IM, fara doar si poate. Este negru de la coperta la anumite tonuri idiosincratice pe bass, un salt mortal pentru rockarollarii din East End. Bayley a fost taxat urgent ca “motivul” pentru schimbarea Maiden, pe nedrept. In turneul care a urmat, Bayley a fost incurajat dar nu mai mult ca o versiune caricaturala a ce-ar trebui sa fie imaginea, si vocea, Iron Maiden. Cu Blaze, the Irons invariabil sunau un semiton mai jos, sau mai sus; melodiile erau grabite pentru ca sacrilegiul sa nu dureze mai mult decat minimul posibil. Blaze nu alerga scena pana la epuizare. Blaze nu avea decat o octava si jumatate, si-aia sparta pe alocuri. Dar Maiden a continuat sa mearga, schiopatand, spre noul mileniu; s-au apropiat vertiginos cu Virtual XI unde – mie mi s-a parut atunci – ceva din spiritul ancestral NWBHM se intorsese, desi Angel & the Gambler a reusit sa ingroape albumul complet prin lipsa de imaginatie, si repetitivitatea excesiva. Si eu, ca multi altii, am spus un mare hallelujah! cand a venit vestea ca Dickinson revine, iar Blaze Bayley iese, discret, de pe scena care-i venise mereu prea mare, prea stramta, prea grea.

Si Bayley a trecut in uitare, in timp ce The Wicker Man era aclamat ca marele “comeback” Iron Maiden al sfarsitului de mileniu. Pana cand, intr-o zi, am dat (literalmente) peste un album numit Blood and Belief al unui tip numit, scurt, Blaze. Era nimeni altul decat buldogul ex-Maiden, care cica intre timp mai scosese 2 albume (Doua?). Silicon Messiah si Tenth dimension, pentru ca de ele e vorba, au trecut neobservate desi (le ascult de azi dimineata) sunt eforturi considerabile si ar merita o discutie intreaga, ca si B&B de altfel. Nu are sens o astfel de discutie decat ca o amorsa pentru prea-lungul intro la prezentul album Blaze Bayley, venit iata la 3 ani de la precedentul si cu o radicala schimbare de line-up (de cateva ori). Din fericire (pentru el), proasta prestatie din perioada Maiden e o circumstanta atenuanta pe care oricine i-o va da, astfel ca la un album Blaze nu ai de obicei asteptari marete. Iar daca n-ai…esti foarte, foarte departe de adevar.

Vestea buna, dar foarte buna e ca Bayley nu suna absolut deloc Maiden pe vreunul dintre albumele sale, inclusiv acesta de fata. Timbrul catifelat, cu ceva Ozzie, ceva Tate, a devenit si mai adanc, mai intunecat, si dat fiind ca omul isi scrie propriile transgresii vocale ajuta sa evidentieze calitatile, mai degraba decat defectele, din potpuriul domniei sale. Si ca veni vorba de compozitie, am ramas mai mult surprins de originalitatea muncii lui Blaze post Maiden. Daca e un cuvant care-l defineste, este “autentic”. Da, poate i-a cazut parul ( i se zice afectuos Blaze Baldy prin anumite cercuri), da e gras, alcoolic, are o personalitate infecta si nu va fi vreodata sex-simbolul Spinal Tap, dar e un veritabil cantautor metal. De la primele acorduri ale melodiei care da si titlul albumului (“the man who would not die”), Blaze te introduce in catedrala propriilor experiente de viata, vulnerabilizante, neurotice si pe alocuri cu inflexiuni de paranoia. Dar in nici un moment nu-ti lasa impresia ca te fura de un cent pentru propriul beneficiu. Man Who would not die are ceva din Morricone, e un “perfect opener”. Si continuarea e in aceeasi nota.  Blackmailer e un double-bass, power-paced, killer-beat care debordeaza de energie primordiala. Chitarile lui Walsh si Bermudez lucreaza foarte bine impreuna, iar domnul Blaze trage din toti pistonii, ca de altfel si pe Samurai sau Robot. Bineinteles, exista si obisnuitele compozitii reminiscente 2 A.M., “drama proletarului si rutina obsedanta a muncitorului in schimbul III”, si pasajele lirice in care vocea lui Blaze arata toate inflexiunile de care e capabila, ceva ce – o spun la 10 ani de la plecarea lui din IM – n-a aratat vreodata cu Irons pentru ca Harris pur si simplu nu l-a exploatat cum ar fi meritat. De sine statator, e de 100 de ori mai bun, si mai accesibil, iar pe “While you were gone“, de exemplu, e de-a dreptul stelar.

Nu pot decat sa recomand (nu-mi vine sa cred ca spun asta dupa ce l-am vazut pe Blaze Live  cu Maiden in ’96 la Bucuresti) noul sau album. Este bine inchegat, robust, matur, “in-your-face”, riff-urile sunt interesante si traverseaza mai mult de 4 genuri metal, iar “esenta” lui Blaze se regaseste perfect in elementul power-trash-grind care domina majoritatea melodiilor. Aici se afla, de exemplu, energia care lipseste uneori pe AMOLAD, cel mai recent album Maiden. Acolo unde Maiden a decis sa mearga “Thin Lizzy”, ar fi meritat poate o injectie de adrenalina si putin mai multa agresivitate nerafinata. Pentru asta, Blaze Bayley merita doua degete in aer, nu unul!

  • compozitie: 9
  • muzicalitate: 9
  • valoare replay:8
  • reprezentativa de gen: 7

G.

3 thoughts on “Blaze Bayley – The Man Who Would Not Die (2008) Review

  1. Domnule Horvath,

    Ati ales si acest articol pentru a va posta mesajele, ignorind complet faptul ca nu are nici in clin nici in mineca cu subiectul. Indiferent de faptul ca sintem de acord sau nu cu ceea ce scrieti/sustineti, va anunt ca obiceiul dumneavoastra a capatat valentze iritante. De data asta am sa ma limitez la numai a sterge mesajele; sper din inima sa nu ajungem la banari si alte masuri similare.

    Va multumesc pentru intelegere.

    (pentru ultima data, insa!)

  2. Pingback:   Blaze Bayley - Promise and Terror (2010) — andreanum.org

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.