E pur si muove

Se fac zece ani de când scriu pe Andreanum. Undeva prin mai 2006 am început, n-am stat să verific. Zece ani e o perioadă onorabilă de blogging, mai ales în compania unor oameni de bună calitate. A fost o aventură frumoasă, și ca toate aventurile frumoase a avut un succes (relativ). Aici am venit să mă reculeg când mi-am epuizat cuvintele prin diverse galantare. Aici am scris și bine, și prost, când mai lung, când mai scurt, când mai prețios când mai sărac cu duhul. Uneori au citit 100 de oameni. Alteori au citit 100 de mii de oameni. Eu n-am o măsură a profunzimii unui text, și-apoi trăiesc încă amuzamentul că – de departe – subiectele favorite ale cititorilor de-a lungul timpului au fost a) o formă de confesiune despre motivul meu de-a mă fi făcut medic (300+ mii cititori), b) portretul melancolic al unei femei la 40 de ani (EvZ, 200+ mii cititori), și c) o scrisoare deschisă Mihaelei Rădulescu după ce-a aruncat cu sclipici în minoritatea gay (150+ mii cititori). Măcar de-aici și poți trage, liniștit, concluzia despre unde-i râul/ramul care mișcă nervul vag al românului minim. Suntem un neam curios, profund sexist și degrabă lacrimos.

În ultimele trei luni viața mea s-a schimbat profund, și definitiv. O parte din mine a murit, și-a murit atât de în lung și în lat încât acest lucru mic pe care-l fac – scrisul – s-a trezit vidat de oxigen, de literă și cratimă, de punct sau virgulă. Ce fac acum e un exercițiu scheletic de echilibristică, nu de alta dar auto da fe pare să fie remediul universal la mahmureala lingvistică. Vorba lui Hemingway, când ai pană de scris pune mâna și așterne prima propoziție cinstită care-ți vine în cap. Și-n capul meu nu e decât decada trecută. Ea merge mult mai departe, sunt 20 de ani de când am publicat un text undeva, într-un ziar. Douăzeci de ani de virus, histrionism, anxietate narcisică (oare o să le placă? oare-i va păsa vreodată cuiva?) și, treptat, modestia je-m’en-fout-istă cum că și ce dacă da, și ce dacă nu, în cele din urmă să scrii e o formă de igienă mentală  care clivează lumea în trei categorii: fabricanți de literă, mâncători de literă și restul biomasei probabil responsabilă în bună măsură de încălzirea globală.

Am fost și rămân tentat să plec. Să dispar. Cel puțin din viața publică. N-am să lamentez excesiv decizia. Ieri vorbeam cu mama unui pacient din #colectiv acum, la aproape trei luni de la evenimente, și propunerea a fost că am trăit – vezi călărit – o psihoză en masse. Coada psihotică e obligatoriu depresiv-melancolică. Și pe mine mă caută, ca unul care-a fost mai peste tot prin povestea asta, de sus până jos, o adâncă melancolie. A nu se vedea că sunt dezamăgit. Căci dimpotrivă. Sunt cu mine în ce-am făcut. La ora adevărului, când se cern lucrurile, ai să-ți afli măsura. Iar eu mi-am aflat-o pe-a mea, și mi-e destul.

Momentan nu-mi mai vine să scriu despre ce mă anima anțărț. Dimprejur continuă să aibă loc accidente, încă mai mor oameni, încă-și mai schingiuesc, curios și tembel, semeni și copii. Da, există o mizerie care l-ar lăsa mască până și pe Balzac primprejur. Și mizeria e-n om, care mai mic, care mai mare. Speranța că-l poți scoate din mocirlă e un deziderat frumos dar vremelnic. Mai devreme sau mai târziu fandoseala idealismului dă cu tine de pământ și constați că pornirea cristică nu naște decât cruci și parastase făcute, cu același aplomb, de bunicuțele patriei pentru care împrăștierea de colaci e divertismentul hebdomadar. Niște oameni se revoltă, niște oameni nu vor să fie ca Ion, sau Maria, sau Dorel. Alți oameni n-au apă la bloc. Alți oameni n-au scaun la cap. Niște unii vor schimbare. Niște alții n-au schimburi pe ei de schimbat. Și-acest conglomerat amorf de ceară, surprinzător prin lipsa de Prim Mișcător, se mișcă.

Doliul distruge pânza de coerență a lumii. Timpul se împrăștie. Prioritățile se refac cu greu, fântâna bunăvoinței seacă. Zâmbetul canin al intactului și-al imunului la pieirea lumii doare până la nesimțire, la fel și entuziasmul isteric al proaspătului venit la masa durerii. Ce-mi mai pasă mie azi de ce crezi tu, sau tu, despre mine ori despre noi? Curiozitatea mea prezentă e că mi-a păsat vreodată de. Că mi-ai trezit vreodată un semn de întrebare. Că, precum un naturalist de papier mache, am colecționat vreodată fluturi. Tu, sărmane semidoct, te-ai născut condamnat să consumi o realitate în care privești în suprafețe și unghiuri drepte. Poți să te feliciți că ai supraviețuit propriei mediocrități, progenii îți vor fi veșnic recunoscători că ai perpetuat gena idioțeniei. Inteligența ucide. Înțelepciunea anihilează. Pentru ambele ai nevoie de-o formă de altruism care nu se naște decât din percepția de Sine minim cristalizată, preferabil despre ce se află deasupra de buric. Și tu n-o ai. Sau dacă o intuiești e o dâră pe obraz.

Astfel că, pentru moment, prestez un mic adieux. Printre cărțile facile omului de rând se află și Eric Berne – Ce mai spui după ce spui salut? (traducere aproximativă). Mi-a plăcut până la chicot implicația evidentă, căci evident ”la revedere”. Oameni pe care i-ai băgat în suflet musai să fie și scoși de-acolo ulterior, căci nu poți duce la nesfârșit ocaua lumii în spinare. În vreme ce trăiești cu realitatea că n-ai cum, și n-ai să uiți ce ai trăit, dacă îți mai simți vertebra cât de cât vine o zi când ai să vrei să fii uitat. Alternativa e să plonjezi în penibil, iar spaima mea de concept e suficientă încât să nu mă apropii decât cel mult tangențial de concept.

Vine o zi în curând când voi renaște. Am planuri. Visez. Continui să construiesc castele de nisip. Continui să-mi plăsmuiesc cuvinte doar de mine știute. Cenușa oricărei apocalipse e teren fertil pentru feriga minții. Prefer să dărâm eu soclul înainte de-a ajunge pus sub formă de bust pe vreunul. Tu crezi că mă cunoști. Ironia din colțul gurii spune că habar n-ai. Din habarnism te-ai născut, habarnic trăiești, în hebernicie te duci. Continui să contemplezi poza cu maimuța numită om și să-ți digeri recenta masticată gustare.

Așteaptă-mă înapoi când n-ai să gândești. Pentru mine azi, 27 ianuarie 2016, Andreanum se termină. Odată cu el un fel de-a fi făcut, de-a fi gândit, de-a fi opintit o formă de gând sau de cogitare. Searbăda realitate e că nici nu mai știu de când n-am citit, pe undeva prin alternosfera presei, ceva care să mă miște cu adevărat. Searbăda certitudine e că ne-am împuținat atât de mult, păstorii de cuvinte, încât probabil că ne apropiem de extincție în timp ce artizanii desuetudinii continuă să nască platitudini. Care despre nutriție. Care despre cum să-ți crești mai bine copilul. Care despre proprietățile subtile ale lăptișorului de matcă. Unul e înveninat de diverse scenarii paranoice. Altul luptă la redută pentru o formă aparte de rasism ori xenofobie. Cineva lamentează o artă. Altcineva o spurcă, altcineva o plimbă cu roaba prin târg în timp ce, așa, la caterincă, mai proptește-un banc de timpanul sclerotic al audienței.

Sincer să fiu nu mi-ați fost niciodată simpatici, voi majoritatea, dar de vreo lună mi-e greu să vă mai suport așa cum v-ați rânduit. Iar dacă altădat’ mi-aș fi mai muls o uncie de grijă sau de pornire nutritiv-părintească de-a vă păstra în conversație, azi mi-e nimic despre voi. Prietenii mei au murit. Trăiască prietenii mei! Tristă e ziua când au devenit prietenii tuturor și-ai nimănui în același timp, însușiți de-o nație aptă doar să se anime de-o iluzie a măreției în timp ce se scaldă în aceeași humă.

Vă las, și mă las. Strada cheamă. Ne-om întâlni cândva, din nou, pe-un cuvânt.

G

 

 

 

2015 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2015 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

The Louvre Museum has 8.5 million visitors per year. This blog was viewed about 240,000 times in 2015. If it were an exhibit at the Louvre Museum, it would take about 10 days for that many people to see it.

Click here to see the complete report.

Ne obliviscaris

1 Noiembrie, 2015

Azi e ziua păsării Phoenix. Și afară plouă din plumb. Împrăștiate prin casă, mi-adun firele vechii existențe. Ce eram eu înainte? Mâinile și-aduc, ușor ușor, aminte. Omul, așa cum îl știu eu. Medicul, așa cum îl știu cei care mi-au ajuns în grijă. Drumul. Sunt un pas în continuarea lui. Muzica. Îmi scriu gândurile pe ea.

Viața nu va mai fi niciodată la fel.

Trecutul nu se va schimba niciodată.

Am mai trăit asta odată. Când m-am întors aici, în 2008. Fără certitudini. Atunci am învățat că pot să trăiesc și fără ele. Am adus cu mine, din Canada, o minte și-o propoziție. Je me souviens. Mi-aduc aminte. E motto-ul provinciei Quebec, fragment dintr-o superbă poezie:

Je me souviens/ Que né sous le lys/ Je croîs sous la rose.

Mi-aduc aminte/ Că născut sub crin/ Cresc sub un trandafir.

În engleză sună cu totul altfel: Lest we forget. Să nu uiți niciodată.

Port, pe umăr, trei frunze de arțar arcuite în simbolul Quebec-ului. Una e verde, în primăvară. Una e galbenă, sfârșit de vară. Și una e roșie, la asfințit. Am vrut să iau Montrealul cu mine, oriunde m-aș duce. Portul vechi. Oratoriul Saint Joseph. Și cafeneaua de pe Rue St. Denis unde-mi petreceam diminețile înspre, și dinspre, UQAM. Je me souviens.

Când totul s-a spart, și viața e în cioburi, du-te înapoi la primul loc de unde începe o poveste. Colectiv, viața s-a spart. Spune asta părinților care și-au pierdut copiii. Spune asta fraților care și-au îngropat surorile. Spune asta iubiților care și-au dus iubirea la șase picioare sub pământ. Durerea e un crater, mintea e un meteorit. Dumnezeu a aruncat cu bolovani în oameni. Doar că acesta nu a fost sfârșitul. E doar începutul. Sfârșitul e acolo, departe, în întuneric și lumină. Mintea nu poate decât să-l deseneze cu cretă pe tablă.

În cele din urmă, cu apatie și necesitate, România a tras fila peste 30 octombrie. Deja, de săptămâna trecută, prieteni de-ai mei au început să scrie, să deplângă, să vadă că alunecăm, previzibil, pe sania uitării. Cortina cade, ușor. Falduri peste falduri. Carmin. E firea lucrurilor. Actul final peste-o criză, plecăciunea dirijorului și liniștea pașilor. Mintea vrea să uite. Mintea vrea să se ducă înapoi în rutină. Aici e semaforul, aici o faci prima la stânga. Mâncarea are gust, gustul are semnificație. Mănânci, trăiești. Trăiești, mănânci. Trăiești, uiți. Uiți, trăiești. Obișnuitele binoame ale anonimității. Aștepți, în tăcere, momentul în care se așterne praful. Vremea eroilor a trecut. E vremea corbilor și-a oaselor care albesc.

Doar că, de data asta, nu. De data asta demența socială în care stă scăldată România, atât de afazică, apraxică și agnostică în ultimul sfert de secol merită confruntată.

Je me souviens.

Mi-aduc aminte de fata care plângea, luni, în cabinetul meu. Și-a pierdut cei mai buni prieteni. Au rămas proiecte în urma lor. Ce se va alege de ele acum, mă întreba? Cine le va duce treaba mai departe? Cineva trebuie să facă asta.

Mi-aduc aminte de tremorul fin al părinților cu 10 minute înainte, și-un minut după ce-au aflat că băiatul lor s-a prăpădit. Împietrirea sufletului, ca Sara lui Lot. Mormanul de sare din lacrimi uscate.

Mi-aduc aminte de falangele făcute pumn ale femeii care stătea, în poziție circumflexă, și m-a rugat să tac. Fratele ei era resuscitat, undeva pe o secție. Sufletul lui s-a dus pe Styx. Ruga pe ducă.

Mi-aduc aminte de zecile de mii de candele, munții de flori și bătrânul care a venit la Colectiv, pe 1 Noiembrie. Aproape că era zdrobit de mulțime. Avea o lumânare strâmbă în mână și valuri prin ochi. Am 89 de ani, mi-a zis. Pentru asta am luptat?

Mi-aduc aminte de mâinile mele încărcate cu ceară. Ceara s-a dus, mâinile au rămas. Și gândul straniu pe care-l aveam în duminica aceea, de ce să aduci foc la cutie înapoi în Iad, de foc mai au ei nevoie? Le-aș fi zis tuturor să-și plângă plânsul într-un pahar, și-n loc de flamă să pună acolo răceală, și ud, și liniște. E un gând straniu, îl am până în prezent.

Mi-aduc aminte de binele din om. Mi-aduc aminte de răul din om. Catastrofa e un turnesol pentru suflet, simplifică dilema morală a unui grup. Vei vedea salvatorii. Vei vedea altruiștii. Vei vedea profitorii. Vei vedea jigodiile. Mărgăritare dinaintea porcilor sunt unii oameni. Și unii sunt doar porci. În noaptea conștiinței stăm toți cu ochii larg închiși și dormim cu propriul așternut. Memento mori, ne obliviscaris.

Preocuparea mea nu e cu lumea în care ne-au adormit morții. Preocuparea mea e cu lumea în care ni se trezesc viii. Va fi tot un loc în care ne diseminăm ura? Va fi, ca și până mai ieri, un catren din Câți ca voi?

Plouă din plumb în București. Aseară am vorbit un pic cu Pasărea Phoenix. I-ar fi plăcut să rămână cu o geacă de motor de pe urma lui. Cine știe unde-o să ajungă. I-ar fi plăcut să rămână cu niște amintiri frumoase despre un păr lung și blond. Malaxorul face că azi derulăm fotografii cu fețe de oameni frumoși. Ironia face că tot la fel ar fi durut și dacă, prin absurdul absurdului, ar fi fost oameni urâți. Nimic nu e mai dureros decât moartea fotogenică. Poate doar moartea în realitate. Moartea la care s-au uitat aproape o mie de ochi, și alte milioane s-au oglindit în ea. Morții nu sunt cifre, speranța nu e o statistică. Trădarea, zâzania dintre prieteni, revolta și ambiția rămân constante într-o ecuație a schimbării în care lupta e cum să uiți mai repede, cum să ții minte mai mult. Conflictul. Creierul vrea să integreze. Mintea vrea să internalizeze. Povestea vrea să fie spusă până la capăt. Cine va oferi un loc pentru tot ce-au trăit cei de la Colectiv? Nu, nu atunci când s-au dus. Înainte. Cine le va aduna sufletele într-o floare de crin care să crească sub un trandafir? O va face politicianul? O va face tehnocratul? O va face omul din lumea din care-au venit cei ce azi nu mai sunt? Cei ce ne-au dat nume?

Viața mea, în ultima lună, a fost un câmp de margarete. Fiecare suflet de om de lângă mine un medalion galben. Fiecare petală, alt om. Și în fiecare zi aflam că o petală a căzut, s-a veștejit, s-a înnegrit. Am rezistat, și rezist, câinelii din om care propune că ce-am făcut n-a fost pentru ei. Am rezistat, și rezist, câinelii din om care propune că și alții au făcut. Am rezistat, și rezist, câinelii din om care propune că binele făcut n-are proprietar și deci nici agent al binelui, că binele e o proprietate publică și oricine va face-un bine e binefăcător. Am văzut oameni zdrobiți de-atâta bine înfipt pe gâtul păcătosului. Am văzut oameni care, cu lancea dreptății în mână, au deturnat binele către-un coteț în formă de interes. Oameni care și-au pus sigla pe steagul dreptății care le aparține, prin forța lucrurilor, doar lor. Oameni care n-au văzut arderea, cât oportunitatea. Pentru care momentul de abis nu e loc de liman, cât port de plecare. Și mi-am ponderat furia, furia mea către ei n-avea valoare la capătul celălalt, dintre viață și moarte, unde omul din pat, unde omul de pe sală, unde omul de pe culoar atârna de-un fir de speranță. La ce i-ar fi folosit lui furia mea? Sau a ta? Sau a lor?

Je me souviens.

Sunt român. Foarte puțin român în același timp. Omenia mea n-are nație. Sunt român. Prietenii mei n-au etnie, n-au buletin, mulți nu aveau asigurare medicală. Sunt român. Pe mine nu România m-a învățat să practic binele. Nu-mi pasă dacă acest adevăr doare. E adevărul meu. Altoiul meu e o funie din țări, limbi și culturi vizitate.

Uitați-vă atent împrejur. Axa lumii s-a deplasat un milimetru. Cu sau fără voia voastră. Cu sau fără acceptul vostru.

Credeți că noi, cei puțini, renunțăm?

Credeți că noi, cei puțini, ne vom lăsa frații pierduți prin țări străine, pe paturi de spital, în timp ce România se pregătește de Ignat și-și aprinde beculețe de sărbătoare?

Credeți că soarta lor se duce în genune în timp ce atenția publică se mută pe un nou scandal, pe o nouă petrecanie?

Credeți că-i lăsăm pe cei de-aici să își continue agonia sisifică înapoi către o viață normală, singuri, uitați, abandonați printre bordurile Capitalei?

Nu. De ce? Pentru că Victor Hugo.

Et j’allais, et mon cœur chantait ; et les enfants
Embarrassaient mes pas de leurs jeux triomphants,
Où s’épanouissaient les mères de famille ;
Le frère avec la sœur, le père avec la fille,
Causaient ; je contemplais tous ces hauts monuments
Qui semblent au songeur rayonnants ou fumants,
Et qui font de Paris la deuxième des Romes ;
J’entendais près de moi rire les jeunes hommes
Et les graves vieillards dire : « Je me souviens. »

De aia.

G

Nu există scuză

Uite ce i-aș fi zis eu doamnei, îi răspund mămicii care tocmai m-a sunat să-mi spună că iar i-a fost bătut copilul la școală. M-aș fi uitat cu calm în ochii învățătoarei, mi-aș fi măsurat atent vorbele, după care i-aș fi spus, clar și apăsat, că dacă îmi mai jignește copilul, dacă îl mai lovește, dacă îl mai umilește, dacă îl mai atacă sub orice fel, dacă mai trece vreodată peste acea linie în nisip pe care tocmai am trasat-o am s-o iau pe capota mașinii și-am să-i rup picioarele, am s-o bag în spital și-am să-mi asum consecințele. Suferința ei mi-e inegală suferinței copilului meu la mâna ei. Îmi pasă de el, dacă ea dă în el nu-mi mai pasă de ea. Dacă nu se poate cu lege, n-are să se poată cu tocmeală. De la oprobiul public, la distrugerea carierei mele, la dosarul penal pentru vătămare din culpă, la tot ce derivă din asumarea unei fapte antisociale, mi-aș asuma un astfel de gest, când toate celălalte pârghii au eșuat. De ce-aș face asta, ai să mă întrebi. Simplu. Pentru că atunci când un copil e abuzat și, în România, îți cauți dreptatea, și până la Dumnezeu te mănâncă sfinții, nu-ți mai rămâne decât apelul la instinctul de conservare al individului. Astfel că-i dai o opțiune. Ori încetează să-ți bată pruncul, ori suportă consecințele. Dacă te duci la directoare și te trezești că directoarea îți pune regulamentul în față, și regulamentul nu-ți apără copilul, ci apără ”dascălul” bătăuș, deși în scriptă pedeapsa fizică a școlarului, abuzul lui fizic, emoțional, de orice altă natură e dezavuat, opțiunile tale devin progresiv limitate. Iar dacă te duci la Inspectorat, și Inspectoratul dă extemporal la impotență și-ți demonstrează că face tot ce poate, adică mai nimic, tu rămâi cu nimicul și copilul tău cu trauma. Dacă protestezi, dacă te duci în presă, și te întâlnești cu oameni blazați care s-au săturat să audă de profesori ciomăgari, dar mai ales de părinți abrutizați care nu văd vreo problemă în asta cât timp nu-i vorba de copilul lor, înseamnă că ai abdicat de la buna rațiune. Iar oamenii, semenii tăi, sunt tâmpi. O fi făcut copilul ceva. O fi înjurat, o fi scuipat, o fi jignit. Până la urmă pedeapsa e ruptă din Rai. Deci scuzabilă.

Iar dacă depui plângere penală îți dai seama ce se întâmplă, nu? Evaluarea psihologică. Probe. Martori. Procurorul care poate-i solidar, poate nu. Polițistul care se uită compătimitor la tine în timp ce opinează haideți doamnă, atâta tamtam pentru o palmă, acolo? Devii slugă tributară unei indiferențe colective și tot ce speri e că dacă începe urmărirea penală, pe perioada anchetei profesorul sau învățătorul bătăuș vor fi suspendați din funcție. După care pe chichițele din contractul de muncă fie își va lua concediu medical, fie se va retrage temporar doar ca să fie apoi reîncadrat în muncă în altă parte, la loc luminat, loc cu căldură, unde să-și continue munca de dedicație. Adică trosnitul la oase.

Nu, dragii mei, nu există scuză. Nu există circumstanță atenuantă. Nu există context în care abuzul sub aura autorității devine normal. Și cât timp societatea civilă va accepta astfel de practici, fie acasă fie în școli, suntem damnați să creștem generații peste generații de oameni a căror educație rămâne sub stigma pumnului, a furtunului și-a vânei de bou.

Cu ani în urmă am dus o campanie de presă împotriva învățătoarei Bereandă, care își maltrata copiii la ore. Am reclamat, mai apoi, practicile silfidice ale doamnei Blându (nume predestinat) care nu vedea o problemă în mulsul clasei pentru folosul propriu. Am invitat Ministerul Educației la dialog, mai întâi cu Kathy Andronescu și-apoi cinstitul Pricopie făcătorul de pelerinaje la moaște. Nu poți fi în toate locurile în același timp. Anul trecut onor Ministerul a anunțat, cu pompă și ghivent, că a modificat Regulamentul încât să descurajeze violența școlară perpetuată de cadrele didactice. Rezultatul? Zero barat. În Adevărul de ieri Ioana Nicolescu face o recenzie morbidă a celor mai recente evenimente petrecute în școlile din țară în care copiii sunt victime ale relelor tratamente, aplicate de profesori/ învățători. Și, coincidența face, că molima a lovit de data asta un pic prea aproape de mine ca să nu-mi pese, sau ca să invoc toptanul de alte obligații pe care le am.

Așa că fac ce știu. Scriu. Și cred că scriu sub semnul bunului simț, chiar dacă aș putea fi acuzat de incitare la violență. Până la urmă să fii psihiatru presupune  empatie, conciliere, calea filosofică a disidenței pașnice, de inspirație gandhiană. Ai zice că în ziua în care copilul tău devine victimă a violenței tot ce-ai de făcut e să-l scoți de-acolo, să-l muți la altă clasă, și apoi să laisse glisser ou laisse tomber. Adică s-o lași baltă, în jargon popular. Dar uite că eu nu gândesc așa. Nu gândesc că în fața mâniei unui profesor tulburat, și care și-a abandonat codul etic, ar trebui să faci pasul înapoi. Ar trebui să faci pasul înainte. La fel cum în cazul unui medic care își pătează practica n-ar trebui să clipești. La fel cum în cazul unui preot răspopit n-ar trebui să pleci capul. Or pasul înainte înseamnă disobediență. Măsurată, cu calm, dar fermă.

Vreau ca Statul să-și vadă de lege, încât bătăușul copilului meu, sau al tău, să nu ajungă la legea mea.

Pentru că violența școlară se întâmplă sub umbrela Instituției. Eu îmi trimit copilul acolo pentru că vreau să-i dau o viață bună, vreau să deprindă unelte care să-i ajute în viață, vreau ca Statul să-și onoreze promisiunea socială față de mine, prin Constituție, că pune preț pe viața de copil, și pe bunăstarea lui mintală. Nu-l trimit acolo să trăiască un lagăr de concentrare. Nu-l trimit acolo să fie făcut bou, cretin, idiot, imbecil. Nu-l trimit acolo să fie ținut cu mâinile sus în fața clasei până când, prin intermediul unei forme de tortură, pică din picioare sau îi seacă lacrimile pe obraz. Nu-l trimit acolo să fie maltratat, dezonorat, numele lui să fie făcut de ocară, și cu siguranță nu-l trimit acolo să fie cobaiul unui sistem educațional care joacă destine la barbut. Și, pentru numele lui Dumnezeu, nu-l trimit acolo ca cineva să-l lovească, să-i facă rău fizic.

Siderată, mămica îmi spunea, prin telefon, că în răspunsul primit de la Consiliul de Administrație al Școlii unde băiatul ei e înscris se certifică abuzul, dar e calificat drept ”izolat”. Cu alte cuvinte nu s-a întâmplat prea des. Cu alte cuvinte nu s-a întâmplat prea rău. Cu alte cuvinte ce-atâta zarvă, ce-atâta cancan, ce-atâta zaiafet. N-a fost decât o palmă. N-a fost decât un verb. N-a fost decât o dată. Pentru mine e ca și cum ai spune că, atâta timp cât s-a produs ”izolat”, un viol e acceptabil. Pentru că integritatea fizică, psihică, emoțională a unui copil e inviolabilă, pentru mine acea zi în care o persoană dă în fiul meu e ultima zi din viața lui când a făcut asta. Nu mă văd intolerant. Mă văd intolerant la intoleranță, la brutism, la nemernicie, la micime morală. 

Primii care-ar trebui să ridice sprânceana sunt semenii mei. Primii care-ar trebui să ridice sprânceana sunt părinții celorlalți copii din aceeași clasă care aud măcar o dată că așa ceva s-a întâmplat. E rău să fii victima unui abuz, e egal rău să asiști – copil sau adult – la perpetuarea unui abuz sub ochii tăi. Unii suferă fizic, ceilalți vor suferi psihic. Vor duce acasă cu ei amintirea colegului lor care-a plâns și care, neputiincios, a fost crăpat în axul ființei lui de-o figură de autoritate. Care figură de autoritate profită de inegalitatea de vârstă, gabarit și resurse ca să dea, să zdrobească o ființă lipsită, aparent, de apărare.

Ori eu cred că atâta timp cât un copil are părinți nu e lipsit de apărare. Atâta timp cât trăiește într-o țară liberă, cu legi, cu canoane, cu reguli și regulamente, nu e lipsit de apărare. Atâta timp cât aceste legi sunt sprijinite de societatea civilă, nu e lipsit de apărare. El devine – temporar –  lipsit de apărare doar în momentul când, în diada agresor-victimă, agresorul decide că legile n-au valoare. Că părinții n-au valoare. Că bunul simț nu are valoare. Și treaba noastră, a tuturor celorlalți, e să ne ridicăm vocea și să-i aducem aminte că ce face el nu doar că e dezagreabil, e de nepermis. 

Există în România un miriad de organizații care luptă pentru drepturile copilului și pentru protecția lui din momentul când iese pe ușă. Mult prea des în ultimii ani ONG-urile au ajuns aservite aparatului de Stat cu care împărtășesc fonduri și interese, astfel că realitatea de rahat capătă parfum trandafiriu în timp ce părinții își rod unghiile și, invariabil, la diverse întâlniri, se declară stupefiați de cât de obscur, sucit și grobian a devenit mediul educațional. Iar pisica e aruncată mereu înfara Educației în timp ce diverși și diverse prin felurite cotloane ale Aparatului promit reforme, aruncă manuale stupide pe piață, deplâng atriția de personal și, una peste alta, se-asigură unii pe alții că o să fie bine, și la vară cald. N-o să fie bine, și nici la vară cald. Nu atâta timp cât un copil e pălmuit la clasă. Nu atâta timp cât i se spune că doar elevii răi sunt bătuți, doar elevii răi sunt umiliți, doar elevii răi sunt ”dați ca exemplu”. Dauna psihologică e imposibil de cuantificat, dar inevitabil acolo. Dar de ce să-mi trimit copilul la psiholog pentru că o învățătoare cu tulburări de comportament continuă să profeseze, sub acoperirea de pâslă a Administrației? Cât de murdară, cât de strâmbă a devenit lumea în care trăiesc dacă încă hoțul rămâne cu un păcat, păgubitul cu o mie?

Deci nu, stimată educatoare. Deci nu, stimate profesor. Deci nu, onorat Inspectorat. Deci nu, domnule ministru, domnilor parlamentari, excelențelor voastre vă ridic, în obidă, un deget pentru că v-ați forfetat, în grup, mandatul. O fi greșeala-n grup, pedeapsa e individuală. Ce pedeapsă merită un profesor bătăuș? Zece la sută la salariu? Atât credeți că valorează o palmă dată unui școlar? Atât a ajuns Statul să decreteze că ar trebui să primească un abuzator? Mergând pe-aceeași linie de argumentație, ochi pentru ochi dintre pentru dinte, accept să-mi iau palma înapoi și-apoi să plătesc și eu 10% din salariul meu, măcar am să mă pot uita în ochii copilului meu care-așteaptă să-i recapete cineva cinstea înapoi când nimeni nu i-a fost alături.

G

Scrisoare deschisă președintelui României

Domnule președinte,

Am citit în această dimineață transcrierea discursului dumneavoastră cu prilejul seminarului găzduit la Muzeul Național Cotroceni – ”Resursele umane în Sănătate – Dialog asupra politicilor de Sănătate” din data de 5 octombrie, 2015 (sursa: www.curentul.info). Fac abatere de la o hotărâre recentă de-a cumpăta mai bine modul, și maniera în care particip la dezbaterile publice pe tema Sănătății pentru a vă scrie. Am investit, în anii de când sunt întors în România, timp altfel prețios în chestiuni care țin de profesia mea medicală indirect. Am scris, am polemizat, am protestat, am perorat adesea. Într-un cuvânt, mi-am făcut cred datoria de cetățean onest, plătitor de taxe, liber profesionist și liber în gândire, de-a opune Administrației un punct de vedere critic. Găsesc că e normal, și civilizat, să faci asta când observi inechitate, abuz și neglijență. La fel, găsesc că e timpul, devreme ce v-ați aplecat atenția asupra Sănătății, și ați făcut apel la dialog, să răspund invitației.

Devreme ce e o misivă publică, am să rezum succint punctele pe care discursul dumneavoastră le atinge, și-asupra cărora – cel puțin pentru mine – adastă ambiguitate:

1. Chestiunea finanțării sănătății. Punctul dumneavoastră de vedere stă sub bemolul contradicției. Pe de-o parte afirmați că nu sunt bani suficienți, pe de altă parte propuneți că se cheltuie ”din ce în ce mai mulți bani”, aparent într-un mod ”ineficient”.
2. Chestiunea corupției sistemice, respectiv nevoia unui sistem liber de corupție – mare sau mică
3. Chestiunea pregătirii profesionale, de la vlădică la opincă, respectiv problema exodului gri (”brain drain”, i.e. migrația capetelor luminate din medicină)

Am să încep cu ultimul punct, respectiv cel care reprezintă leit-motivul textului remis presei, și care sper că e concordant la realitatea cuvintelor dumneavoastră. Migrația cadrelor medicale, domnule președinte, este inevitabilă pretutindeni. Micro-migrația este chiar dezirabilă. E destinul fiecărui doctor care vrea să-și desăvârșească practica să umble. Problema României e că găsim căi să plecăm, mult mai rar găsim căi să ne întoarcem în România. Vorbiți de o fractură sistemică. Ea există. Doar că nu e sistemică, e epistemică. Medicul român prea rar pleacă de voie, cât de nevoie. Motivația de-a pleca stă pe dorința unui trai bun. Unii vor spune că un trai bun se traduce în bani destui. Și poate că este adevărat. Cred că am suficientă autoritate în urma tuturor dezbaterilor publice la care-am asistat să spun că e principalul fanion de lamentație, anume lipsa bunăstării. Salariile sunt mici, condițiile de lucru improprii. E nodul gordian în care se împiedică majoritatea negocierilor. Medicii n-au bani. Statul n-are bani pentru medici. Găsesc argumentul ”renumerației după buget” a fi fiind fals construit, și în cele din urmă imposibil de rezolvat. Nu fără decizia strategică a unui popor de-a plăti onest o Sănătate onestă pentru cetățenii lui.

Dificultatea spinală a Sănătății, domnule președinte, nu derivă neapărat din practica economică. Spunem, cei care au ales calea dizidenței la Sistem, de ani de zile că principala problemă o reprezintă a) lipsa demnității în practică și b) deturnarea politică a actului medical, atât la nivel individual, cât și de grup. Pata noastră de pe halat are o sorginte directă, în educația doctorului așa cum s-a prăsit pe tărâm românesc, o povară istorică pe care n-o poți șterge doar cu salarii bune. Regimul paralel de venit instituit în perioada comunistă s-a altoit, și perfectat, în ultimul sfert de secol, cu participarea voluntară, benevolă și pe alocuri entuziastă a Statului român. Corupția morală a medicului începe din fașă, din studenție, în mediul Universitar unde observă canalele informale de devenire. Primii bani sunt bani pe care studentul îi dă pentru o notă la examen, următorii sunt pentru rezidențiat, unde de multe ori există costuri dacă vrei să înveți meserie, și-apoi ca să devii medic specialist adeseori va trebui să ungi roțile aceluiași sistem. Aceasta nu e corupție, domnule Președinte, aceasta este o filosofie socială generalizată care întâmplător își găsește o aplicație și în medicină. Mătrăguna șpăgii crește la umbra opacității Administrației, acolo unde se organizează concursuri, acolo unde se decid destine pentru profesionist. Medicul își cheltuie demnitate și încredere nu la magazin, ci în diversele anticamere administrative unde stă la cozi pentru diverse hârtii, patalamale, avize. Umilința lui se oprește la ghișeu, respectiv la ușa profesorului, managerului de spital sau șef de clinică.

Principiul care ghidează Sănătatea în România în acești ani nu e meritocratic cât filon direct al unei plutocrații orientate politic, fără urmă de interes național, social sau medical deopotrivă. Nu se caută oameni buni. Se caută oameni ușor adaptabili monstruozității administrative. Cine poate, rămâne. Cine nu poate, pleacă. Iacătă deci că medicul care părăsește sistemul – și eu sunt unul dintre cei care au părăsit sistemul de Stat – n-o face de drag, o face pentru că trebuie. Aceia dintre noi care l-am părăsit stăm mărturie profunzimii problemei. Nu spun că doctorul care lucrează la stat este obligatoriu compromis, dar îndrăznesc să afirm că nu există medic în România care să reușească, până la capăt, să rămână cinstit atâta timp cât lucrează în Sistemul de Stat.

Pentru că, domnule președinte, legile care ocrotesc activitatea medicală în România încurajează infracțiunea, atât prin text cât și prin absența lui. Corupția începe acolo unde, fie prin dorință fie prin neputință, profesionistul de sănătate renunță la codul lui etic și la ființa lui până la urmă sacerdotală. Noi n-am jurat credință neamului. Noi am jurat credință omului bolnav. Iar Statul român nu ne dă voie să îngrijim bolnavul cum ne-am dori. Statul român, prin imixtiunea politică și managerială, a pervertit actul medical care nu mai e de mult în folosul suferindului, cât o verigă într-o buclă de decont. Și asta pentru că decidenții, oamenii care au făcut politici de sănătate, așa numită ”clasă” politică s-a încetățenit într-o ipocrizie a promisiunilor fără destinație, și-a hotărârilor fără cap, darămite coadă. Vorbiți de resemnare, de lipsa curajului de-a-ți asuma transformări.

Nu, domnule președinte, nu există resemnare. Dumneavoastră, cei care observați dinafară actul medical, vă permiteți un bagaj lexical străin medicului. Când stai cu o viață de om în mână nu știi ce înseamnă să renunți. Nu știi ce înseamnă frică. Știi doar că ai fost chemat să-ți asumi, cu bune cu rele, acea faptă care te va urmări, independent de rezultat, în ziua de mâine. Pacientul tău va trăi, sau va muri, funcție de performanța ta profesională. Vorbiți de faptul că meseria mea e nobilă. Meseria mea este, într-adevăr, nobilă. Colegii mei nu mai sunt nobili de mult. Dezolarea mea de medic care se apropie de vârful carierei lui profesionale este, când mă uit împrejur, la cât de puțini mai sunt nobili. Și asta pentru că s-au văzut obligați să renunțe la dezideratul umanist de-a-și ajuta aproapele în favoarea unei munci de conțopist, de funcționar, de birocrat până la urmă, care trei sferturi din timp completează formulare și dacă mai are și timp să se uite la pacient e deja zeu. Colegul meu care face gărzi, descoperit atât legal cât și moral, până când pică din picioare nu are timp să gândească în cheia nobilă a meseriei, ce face el e angrosism medical și îl compromite. Când ai o sută de oameni care îți vin la Camera de Gardă într-o noapte, domnule președinte, nu mai ai timp să te gândești nici la finanțarea sistemului nici la mica, sau marea corupției. Ai timp doar să te ocupi de omul din fața ta. Și cred, văd și conchid că pentru Statul român povara Camerei de Gardă dintr-un spital aiurea din România rămâne cel mult o metaforă de folosit public, mediatic sau beletristic atunci când ne numărăm morții sau dezastrele.

Domnule președinte, vorbiți de lucruri în care eu cred. Lucruri care pentru mine sunt sfinte. Lucruri care mie mi se întâmplă zi de zi. Lucruri sub care eu semnez și pentru care eu îmi pun la bătaie parafa, dreptul de practică, și sănătatea. Vorbiți de viitor. Pentru mine Sănătatea în viitor este o chestiune de viață și de moarte, atâta timp cât trăiesc în România, atâta timp cât părinții, rudele mele, copilul meu trăim aici. Vine ziua când oricare din noi va deveni pacient într-o ecuație morbidă a Sănătății de care momentan ne bucurăm, pentru că n-avem nevoie de ea. Vă scriu pentru că ziua în care abdic de la toate cele de mai sus va fi și ziua în care am să plec, fără să mă uit în urmă, din România. Propunerile unor politicieni de-a ”lega” rezidentul de vatră pe perioada formării profesionale, ca și altele care ar obliga medicul să stea, o vreme, într-un post sunt jigniri la adresa breslei mele. M-am născut în comunism, într-o țară care nu punea valoare pe dreptul individului de-a-și căuta, unde crede, bunăstarea. Mi-aduc aminte de prețul libertății, plătit cu vieți omenești, ca eu să vă pot scrie astăzi fără teamă de consecințe ori represalii. Niciodată medicul nu va putea fi asimilat unui șerb, unui sclav, unui impiegat ori funcționar. Suntem, prin ADN-ul meseriei noastre, liberi. Liberi să tratăm bolnavi oriunde suntem chemați să o facem, acolo unde putem să facem o diferență, acolo unde putem salva sau îmbunătăți vieți.

Apelul dumneavoastră la Sănătate, ca și scrisoarea mea de altfel, rămân doar file într-un dialog încărcat până la refuz de absurd, obstinație, și mult prea des reavoința celor care împart o dreptate la care eu nu pot să ader, atâta timp cât pentru mine e nedreaptă, atâta timp cât pentru pacientul meu e nedreaptă. Domnule președinte, ”ineficiența” măsurilor luate de-a lungul timpului de politicieni au însemnat oameni, oameni care au murit de multe ori inutil, oameni care au murit cu zile, copii care ar fi putut trăi, bătrâni care ar fi putut să se mai bucure un pic de nepoți. Regret, în numele meu și-al colegilor mei, că nu vă putem împrumuta pentru o zi dumneavoastră, politicienilor, ochii și urechile noastre. Pentru că dacă ați vedea, dacă ați auzi, dacă ați trăi cu poveștile petrecute nouă sunt șanse că discursul n-ar fi centrat pe finanțare, pe corupție, pe brain drain. Discursul dumneavoatră ar fi despre copiii de la maternitatea Giulești care nu meritau să moară în explozia de acum 5 ani, sau despre medicii care au căzut cu avionul în Apuseni, sau despre toți bolnavii de cancer care ani la rând au trebuit să acceseze, la limita contrabandei, tratamente pentru boala lor. Discursul dumneavoastră ar fi fost despre colegii mei care au plecat, înfrânți, în Occident pentru că n-au mai răbdat de-atâta amar și nemernicie. Discursul dumneavoastră ar fi fost despre dreptul omului la viață și bunăstare, la sănătate și prosperitate, lucruri scrise și prea des uitate în Constituția României.

Cred, domnule președinte, că dincolo de putregaiul medical în care m-am format și în care trăiesc, voi prinde ziua în care am să mă uit în urmă la acești ani în care-am vorbit, am luptat, am scris și-am mizat pe conștiința semenilor mei, și va fi o zi în care-am să-mi spun că a meritat, că în cele din urmă oamenii și-au adus aminte de ce e bine, ce e important în viață. Și pentru mine nu e important ce fel de umbră fac pământului, cât să las în urmă o potecă de străbătut pentru cel care va veni. Aceasta e poteca mea. Vreau ca medicii care vin, cei care acum se nasc, cei care acum își tocesc coatele să învețe pentru prima sesiune la Facultate, să știe că a existat o generație care s-a uitat la ei cu speranță. Și care i-a pus mai presus de vreun preț, vreun cost, vreun calcul aritmetic.

Gabriel Diaconu, MD

Xheni

Bună dimineața darlings, n-ați vrea niște cafea? Pare că aveți nevoie. Mormăim aprobator. Xheni are ochi de culoarea Adriaticii, ies ca două opale dintr-o mare de riduri. Să ghicesc, american coffee? Doar dacă e mare și lungă, răspund morocănos. Râde satisfăcută. Vine imediat. Dispare dincolo de uși. O aud cum mă întreabă, cu voce de terebentină, vrei și zahăr la ea? Da, te rog, două lingurițe. Se întoarce într-un minut cu o cană generoasă și o farfurie cu prețioasele cristale. Fumez, absent. Xheni încă nu există în conștiința mea. E o aparență. O Nanny McPhee. Ține-n mână un caiet și-un pix. Se așează îndrăzneață la masă și, șiret, ca o școlăriță, își potrivește mâna pe velină, ce vreți la dejun? E din scurt, totul e greșit, îmi zburlește fanerul și-mi vine să-i zic lasă-mă, femeie, în pace, la ora asta nu gândesc decât în cod binar. Habar n-am, ouă? Și cum le vreți? Rămân interzis, răspund vag amuzat, se poate în mai multe feluri? Pentru că anul trecut nu se putea decât cu un mare efort de pantomimă. Misha și Flora ne puseseră la un regim de tip Vrei să fii miliardar în care-ți tot venea să suni un prieten. Până la urmă o dădeai pe gem de smochine și ceai. Xheni insistă. Am vorbit cu Misha, poți să mănânci orice. Orice, orice? Orice, insistă Nanny hipnotic. Bine. Dă-mi și de-aia, și de-aia, și după aia niște gem. Notează repede în caiețel, dispare din nou după ușă. În minute apare Misha, un Hodor placid, motor cu explozie în două pistoane, cu ditai tava. Mâncăm, lacom. Micul dejun e o noutate estivală. La fel și telemeaua de capră. Castraveții sunt din grădină. Cafeaua e slabă. Xheni e îndesată, adusă de spate ca o rudă îndepărtată a lui Atlas, ascunde o esență tare, indescifrabilă. Tec? Mahon? Sigur nu-i curge sânge prin ax. Nu-i ghicești seva. Vocea e totuși familiară. Accente venețiene. Palatul Dogilor. Mie-mi sigur îmi lipsește o doagă, poate-i lipsește și ei. Darlings, unde o să mâncați la prânz? Habar n-am, Xheni, poate aici? Bine. Să le zic să vă facă ceva anume? Stupoare. Se poate să vrei ceva anume? Bine. Plusez. Spune-le să ne facă musaca. Câte porții o să mâncați, continuă djinn-ul, ca să știu, nu pot să facă una singură. Bine, zi-le să facă trei. Minunat. Și cum a venit, pleacă din nou. Își leagănă șoldul într-o regresie Cox cu artroză. Cred că am avut odată o mătușă cu corzi vocale făcute din aceeași specie de tinichea.

Vine prânzul după o sesiune sațiantă de aquaman prin soluție salină și-un urcuș prin străzile gheenei. Cald, atât de cald. Până și măgarii și-au transpirat discurile solare din frunte și stau ascunși printre măslini și boscârțe. Apă. Multă apă. Dă-ne, Xheni, apă, că nu mai putem. Se mișcă vital, ca un gnom printre dolmene. Și mă întreb, de unde-atâta grijă? Xheni nu trădează suferință. Nu sunt urme pe corpul ei, doar brazde și timp, și foșnetul papucilor. Treptat ne adoptă. Musacaua a fost un scandal gastronomic. S-au bătut niște albanezi la gura noastră. O lăudăm. Emană, fosforescent, bucurie. Ne mărturisește că s-a lăsat cu sfadă. Hodor a dat în foc. Grecul e iute și aprig, dar s-a lovit de Nanny ca valul de stâlp, și dădaca s-a impus. Musaca au zis, musaca facem, dacă n-o face Flora o fac eu. Flora a izbucnit și ea, tu nu intri la mine în bucătărie! Și din toată sceneta, în timp ce Xheni povestește, adulmeci izul de umor. Albanezii sunt atât de căpoși, ne zice, nu-i înțeleg, sunt suciți. Păi și tu ce ești? Eu nu fac parte, doar m-am întors aici.

Cât timp ai fost plecată, Xheni? Douăzeci de ani. În Amrika. O spune blând, fără spuma nostalgică. New Hampshire. Aveam grijă de doi bătrâni. Știi cât lucram? Începeam dimineața la 10 și terminam a doua zi la două, și după aia mergeam la școală. Uite-așa, week-end după week-end. Dar banii erau buni. Și aveam nevoie de bani. Trăiesc bine acum, n-am nevoie de nimic.

Xheni, ce e cu buncărele de pe drum? Le știi? Chestiile ălea de beton, cine le-a pus acolo? Se uită oblic, zâmbește amar. Cine să le pună, Hoxha, i-era teamă de imperialiști. Să nu-l invadeze. Păi și-au fost vreodată soldați în ele? Râde ca o țeavă de eșapament, dubiță fabricație rusească. Soldați, bah! Le-au pus acolo și după aia, forgive my english, s-au căcat în ele. Niște latrine mobile. Și cum a fost la voi, Xheni, că la noi știm cum a fost. Dictatura, a fost greu? De ce mă întrebi asta, vrei să-mi aduc aminte de lucruri urâte, tu nu știi nimic de viața mea, cât de greu mi-a fost. Știu, Xheni, dar uite, ai supraviețuit, privește împrejur, e-atât de frumos, noi suntem niște oameni liberi care am venit în țara voastră liberă. Liberă? Opalele sclipesc într-o amintire atât de veche, pare că-i prinsă în ambră, o ambră albastră cum nu s-a mai văzut. Mi-au vânat familia până la ultimul, începe. L-au luat mai întâi pe bunicul meu. Arestat. Și l-au aruncat apoi de la etajul trei al închisorii. După care tata. A stat 15 ani la închisoare. Fratele meu, și el. Sora mea, moartă.

Ai copii, Xheni? Da, zâmbește ca un pergament de la Marea Moartă. Doi. Nepoți? Mimica învie. Trei. Sunt mai mari decât ai voștri, nu cu mult. Păi și tu ce faci pe-aici? Vin la mare, am avut pământ pe-aici, pământ mult, l-au luat. Știm cum e, Xheni, și pe la noi e la fel. Da, mai întâi vin, după care construiesc ceva pe el, după care te plimbă să-ți dea în altă parte. Și-ți dau? Da, face un gest absent, îți dau. Lipsește expresia intraductibilă din română. Peste ochi.

Bărbatul lui Xheni a murit și el. Demult. Când ne-am cunoscut și m-a văzut a zis, tu o să fii soția mea. Și oamenii din Partid i-au spus ea nu e pentru tine. Nu e de sămânță bună. Ori noi, ori ea. El s-a dus, continuă Nanny într-o reverie a vieții, și și-a pus carnetul de membru pe masă. Și ne-am căsătorit. Și ne-a fost greu. De-aia am plecat. Copiii nu aveau voie la școală. Așa că i-am luat de mână și-am plecat.

Dimineți mai târziu întreabă, sfioasă, aș putea să vin cu voi la plajă? Haide. Aveți loc în mașină? Cum să nu fie. Se jenează teribil, de ce să stau în față, eu sunt bătrână, lasă că stau în spate. Hai, Xheni, nu te vexa, nu știi că locul din dreapta e locul mortului? Râde copios, bine. Își pune cremă pe-o cicatrice la nas. Uite-aici am avut o zgaibă și m-am dus să mi-o scot. Știi ce mi-au zis doctorii de-aici? Cică ia salivă din gură în fiecare dimineață și dă pe ea. Ăia sunt doctori? Așa că m-am dus la un spital privat. Greci. Și mi-au scos-o, și mi-au pus niște piele, uite de-aici de la ureche. Foarte bună treabă. Dar scump. Am dat 1000 de Euro. Când m-am întors acasă la sor-mea eram bandajată și la nas, și la ureche, s-a și speriat de mine, ce-ai pățit, de ce n-ai zis nimic. Ei și ce, it’s done! Se dau și la voi șpăgi, Xheni? Păi n-auzi că mă puneau să-mi pun scuipat la bubă?

Se întinde pe prosop. Hai să vă zic o chestie simpatică. Înainte să veniți Rosa și Flora m-au rugat să le învăț câteva cuvinte în engleză. Orgolioase, deh. Cum se zice te rog, mulțumesc, bună dimineața, de-ăstea. Ei, și vine vorba de mașină. Și îi spun Rosei că pe engleză la mașină se spune car. Doar că, în albaneză, ”car” înseamnă o chestie urâtă. Ce înseamnă, Xheni? Opalele sclipesc. Ei, ce să însemne. Chestia aia a bărbatului. Doar că e urât să o spui. Știi că în română pule (pui, în albaneză) înseamnă același lucru? Râde cu poftă. Da, cam așa, și-i spun Rosei și-odată mi-o întoarce, furioasă, să nu mai spui niciodată așa ceva! Măi Rosa, dar dacă asta e vorba eu ce să-i fac. Zi-le să-o schimbe, să-i dea alt nume, ăsta e urât! Rosa, nu se poate, limba e limbă, ce să-i faci. Xheni are un umor sec, ascuțit ca un silex, ca o rocă spartă din munte. Pleacă să înoate. Și dispare. Se întoarce după jumătate de oră, ca un lamantin. Scoate din geantă o sticluță de plastic. Știi ce-am aici? Ce? Ulei de măsline cu lămâie. Cea mai bună soluție de plajă. Mi-e sete, Andreea mergem să luăm ceva de la bar. Pleacă împreună, se întorc cu o plasă plină cu sucuri și beri. Și din carcasa chitinoasă răsare, din nou, Nanny McPhee.

Xheni vii cu noi azi? Afară e înorat, a doua zi plecăm. E tristă, unele săptămâni sunt lungi cât o viață. Dădaca se ține tare, nu spune nu. Hai să mergem la Jale. Știi, Xheni, că Jale în română înseamnă bocet, doliu, ce pățești când pierzi pe cineva? Nu spune nimic. E-o margine îngustă între umor și umoare. Plaja e goală și îngustă. Pe partea stângă e vila lui Hoxha. Uite, zice brusc Xheni, vezi cum și-a făcut-o? Cu scări, gard, să vadă el buncărele de la etaj. Și marea. Apare-un labrador. Poze cu labradorul. Începe ploaia. Unde ne schimbăm? Xheni se întoarce din drum, ei și ce, mă schimb pe plajă, cui nu-i place să nu se uite. Zâmbim prin fuga stropilor în timp ce pornim către Himare. Uite, asta-mi place la Albania, orașele au nume atât de frumoase. Ne oprim la aceeași pizzerie ca de obicei. Xheni se întoarce, iscoadă printre noi, o să vorbesc cu voi în engleză, să nu se prindă ăștia că pricep ceva. Ce zic, Xheni? Ei, nu vrei să știi, de-ale lor. Și râde. Împărțim mâncare. Ne tot îmbie cu souvlaki-ul ei. Hai, ia, că e moale, carnea e bună. Când îi spunem că nu trebuie să plătească nimic mai că îi dau lacrimile. O să-mi fie dor de voi. Xheni, sunt curios, fiecare țară are o perioadă de glorie de care-și aduce aminte, la voi când a fost? Ridică din umeri, habar n-am. Cred că atunci când au venit italienii peste noi în anii ’30. Totul mergea bine, erau bani, afacerile mergeau. Cam atât. Adică vouă v-a fost bine când a venit Mussolini peste voi? Se închide ca un melc și nu mai scot nimic de la ea. Xheni, nu vrei să vii în vizită pe la noi? Oricând, te-așteptăm. O să mă faci din nou să plâng, darling.

…

Când s-a decis să plece, Xheni și-a luat copiii de mână și-a plecat, în pribegie, ca refugiat. A ajuns în lagăr la Budapesta, femeie la 40 de ani cu doi adolescenți, practic. Nu vorbea o boabă din nimic. Fără bărbat, pierdută prin Europa, căuta azil în Statele Unite. Cât erau acolo, un motociclist britanic a văzut-o pe fata ei și s-a îndrăgostit de ea, după care a ajutat-o să-și facă hârtii de emigrare în UK. Sunt căsătoriți și astăzi. Xheni a mers apoi în lagărul din Austria până i-au venit hârtiile. În spatele ochilor ei stă o poveste pe care n-am s-o știu vreodată, nici n-am s-o pricep. Tot ce mi-a spus sunt fragmente sparte, cioburi ale cutiei Pandorei. M-a întrebat într-o dimineață Gabi ce înseamnă tatuajele tale? Uite, Xheni, știi de mitul lui Prometeu? Care a adus focul oamenilor. Pentru asta zeii l-au pedepsit și l-au legat de munte, și vulturul lui Zeus venea să-i ciugulească ficatul în fiecare zi. Prometeu înseamnă gândul cel dintâi. El avea un frate geamăn, Epimeteu, care înseamnă gândul cel din urmă. Nemulțumiți totuși de pedeapsă, zeii au continuat să dea o lecție, și au făcut prima femeie din țărână. Pe Pandora. Și i-au dat-o lui Epimeteu de soție. La nunta ei zeii au făurit o cutie fermecată, o amforă de fapt. Înăuntru, Pandora credea, sunt bijuterii. Doar că nu erau bijuterii. Erau toate relele lumii. Nebunia. Furia. Tristețea. Și, bine ascunsă, era speranța. Elpis. În noaptea dinaintea nunții, Pandora s-a uitat înăuntru, și a eliberat duhurile. Unii spun că dinăuntru au ieșit molii, care mai colorată, care mai otrăvită. Pandora s-a speriat și-a pus capacul la loc înainte să poată ieși Elpis. Și-aici e o poveste, pentru că Elpis nu înseamnă neapărat speranță. Înseamnă luciditate. E poate cel mai vechi mit al omenirii. Un mono-mit. Xheni ascultă, privirea-i alunecă în trecut. Da, Elpis. Speranță. Speranța e bună. Și-acolo ce e? Acolo e Geamănul. Pro/ Epi-meteu. Și ți-ai desenat toate ăstea pe tine? Da, Xheni. De ce? Ca să-mi aduc aminte. Să-ți aduci aminte. Ce frumos. Și eu îmi aduc aminte. Doar că nu se vede nimic la suprafață.

În dimineața plecării ne spune nu suport despărțirile. Vă mulțumesc. Tu, Xheni? Nu, noi îți mulțumim, ai fost o gazdă minunată. Mulțumim de timp, și de povești. Ne auzim în curând. Și ne vedem, Xheni, promitem. Ne-aduce o pungă în care sunt buruieni de munte. Uite, din asta se face ceaiul pe care l-ați băut. E o aromă ciudată, tei amestecat cu busuioc, mentă, cumva toate la un loc și totuși separat. O știi de undeva, n-ai mai întâlnit-o niciodată. Asta e Xheni. Care, apropos, se citește Jenny.

Falënderim, Xheni! Pentru tot.

G

Cine sunteți ”noi”, Moise?

Moise Guran a scris multe lucruri simpatice de-a lungul timpului. Lucruri simpatice, ergo mi-e simpatic și autorul lor. Corolarul nu se aplică, totuși. Am să explic imediat de ce. Devreme ce magma medicilor a început să se agite vulcanic Moise Guran scrie de curând un articol cum că ”noi” suntem adevărata problemă. Materialul e presărat cu câteva ștrasuri economice și-apoi conține a) câteva gogomănii, b) câteva enormități și finalmente c) un număr ce-i drept limitat de tâmpenii. Ca să mă întorc la corolar, dacă textul include ante-menționatele aberații nu înseamnă nici că autorul e aberant, nici tâmpit. E posibil, în lirismul patologic de care suferim periodic și care nici pe mine nu mă ocolește, că alunecăm în scenariul colectiv de grup și-apoi cântăm, cu jare și dor, balada popii din Rudeni.

Doar că în dimineața asta mie nu mi-e a cânta.

Astfel că, dacă tot dezbatem public o chestiune care afectează vieți, de-o parte și de alta a mesei de ping-pong sanitare, hai s-o vorbim pe șleau și cu subiect și predicat. Moise, simt nevoia s-o spun și ție ca și altora în trecut: critic articolul nu autorul. Lucru cu care sper că ești obișnuit.

Chestiunea cu numărul unu (și aici arunc o privire în unghi drept și prietenului Vlad Mixich care a acreditat termenul de ”dușmani” ai medicilor). Nu pretind că pricep mintea tuturor colegilor mei, dar din partea mea dușmănie nu prea e față de nimeni. Mi-a chinuit și-mi chinui mintea să nimeresc cuvintele potrivite când deschid gura sau tasta. Am o puzderie de sentimente față de situația Sănătății românești: silă, greață, siderare, amuzament, pe alocuri croșete de ură. Dar dușmănie n-am. Și propunerea că purtătorul de halat a) are dușmani sau b) dușmănește nu e ancorată în realitate decât dacă vrei să desenezi un pastel de aproximații. Ca și ultimul procariot, proprietatea la care fac referire și Vlad și Moise se numește, de fapt, iritabilitate. Iritabilitatea medicului e firească în narațiunea deja vast cunoscută publicului, chiar dacă intră în flagrant contrast cu formația lui profesională. Că jurnalistul, punditul, comentatorul public se uită cu un amestec de angoasă și compasiune la calvarul nostru (fără să-l priceapă foarte mult) și pune-apoi ștampila propriei priceperi nu reflectă un adevăr, decât miopia observatorului. Punctul meu de vedere este destul de drastic. Să fii medic, și să cultivi dușmănisme, e o contradicție în termeni. Ah, știu câțiva confrați capabili de astfel de silnicii. Dar nu-i voi numi medici. Fac parte dintr-o specie de coioți care oricând, oriunde, și mai ales pentru un mititel pumn de arginți vor învârti putina în ax către interesul vreunei facțiuni politice sau administrative. Dar doctori? Nu, îmi pare rău.

Doi. Privind locul nostru în societate și dacă poate fi el comparat cu acela al polițistului, educatorului, preotului, pompierului sau măturătorului de stradă. Moise e de opinie că e ca și cum ai compara mere cu pere. E o opinie, merită respect. Dar e o opinie cel mult dubioasă. Pentru că trimite la percepția vulgului despre substantiv, și nu la realitatea din spatele epitetului (medic, pompier etc). Realitatea din spatele epitetului e că poți să compari un medic cu un pompier, la fel cum poți să compari un medic cu un medic. Și nu e nimic rău într-asta. Democrație nu înseamnă egalitarianism. Democrație înseamnă respect cuvenit tuturor și recunoașterea abilităților și gradelor de libertate pentru fiecare meserie. (Că tot a folosit Moise Guran analogia cu șahul)…În șah piesele nu au valoare egală. Un pion e un pion. Nebunul e nebun. Regina e regină. Fiecare societate are voie, democratic, să mizeze în dezvoltarea ei pe o anumită piesă. Eu, ca cetățean, văd sănătatea la centru și pot prezenta argumente pentru asta. Văd și legea ca parte a aceluiași crux. Educația ibidem. Nimic special la nici una dintre meserii. Mantia de mister și superbitate aruncată pe umerii ”discipolilor lui Aesculap” nu folosește nimănui. Și sugestia voalată că suntem speciali nu face bine discuției. Nu suntem speciali. Ce ne face speciali e disciminarea. Da, argumentul ”dar și profesorii sunt discriminați” stă în picioare dar e fals când e folosit ca seceră la piciorul protestului medical. Ar fi simpatic să vezi medicii că se revoltă că grădinarii nu-și primesc drepturile. Eu nu vreau să am drepturi nici pe spinarea polițiștilor, nici pe-a educatorilor. Sofismul acesta cretin a fost folosit în trecut de Eugen Nicolăescu atunci când a scos stomatologia de pe lista compensatelor și-a spus ”îmi pare rău, ori tratăm plombe ori cancer”. Vreau să trăiesc într-o lume în care tratăm și plombe și cancer, și remunerăm corect și polițist și anestezist.

Trei. Moise Guran propune că românii nu-i simpatizează pe medici. Să-mi fie iertat, dar ce verb e acesta? Ce sunt eu, un fel de Bănel Nicoliță? Trăim cumva în industria entertainment-ului unde băbuța din gradenă suspină când iese halatierul la rampă? Medicul ca arhetip social n-are nevoie să fie nici simpatic, nici amuzant. Nevoile lui sunt robuste, dar sobre în același timp. Untura simpatiei pătează, la fel cum sugestia că de fapt din antipatie socială ne-am ales noi cu mizeria în care trăim. Nu antipatia ne-a creat troaca financiară. Suntem aici pentru că am perpetuat un model. Modelul sănătății finanțată duplicitar e comunist. Dacă acreditezi ideea patiei, fie ea sim sau anti, acreditezi și ideea unei lupte de clasă. Și dacă acreditezi ideea asta, încetezi să mai trăiești într-o societate civilă care-și folosește mintea, nu viscerul, în sortarea unor vectori sociali. Prosperitatea unei lumi nu se construiește prin plebiscit la fiecare pas. Ce-ar fi dacă eu mi-aș face meseria funcție de simpatia mea în a face anumite manevre, și-a administra anumite tratamente? Toți pacienții pe care i-am văzut vreodată, și tot ce știu din sistemul sanitar e că niciodată cuvântul ăsta nu intervine în ecuația sănătății. Motivul pentru care stagnăm ca vitele în staul în ce privește emanciparea serviciilor de sănătate se găsește în cu totul altă parte, și-anume la buricul târgului, în văgăuna puterii, în biroul birocratului și-n sertarul potentatului.

Moise, nu administratorul meu de bloc decide dacă Sănătatea e finanțată corect, dacă medicul e plătit decent, dacă medicina e relevantă pentru societate. Toate acestea sunt atribute de gândire și decizie a unei clase de ”aleși”. Atenție, ”aleșii” nu sunt totuna cu ”politicienii”. Politician poate fi oricine. Poți fi și tu, pot fi și eu. Cei care sunt relevanți în dezbatere aici sunt demnitarii. Persoane care ocupă poziții de decizie într-un mecanism decizional: miniștri, parlamentari, președinte, tehnocrați. Of-ul meu e că ocupanții multor dintre astfel de poziții sunt niște simpatici, niște histrioni, niște rupți în izmene și de multe ori semi-analfabeți, a căror unică dar prosperă calitate a obediența față de partidul ocazional la putere.

Referitor la asta, observă te rog comentariul recent al lui Codrin Ștefănescu vis-a-vis de situația unor ”aleși” psd-iști, care deși sunt sub urmărire penală rămân totuși sus în sondaje. Zice domnul Ștefănescu ”ce să fac eu dacă domnul Nichita are o problemă, cât timp tot are 75% încredere”. Domnul Ștefănescu trebuie să-și țină organizația puternică în Moldova. Ce treabă are domnul Ștefănescu cu legea, unde mai găsește el om atât de popular ca primarul Nichita? Aici, găsești, de fapt, epitomul simpatiei. Politica în românia e un concurs de popularitate, și hotărârile se iau spre adăparea, și torpilarea ulterioară, a unei mase curios crescânde de imbecili manipulabili. Oameni care mușcă din cozonacul manipulator al gazetarului, al mazetei de partid, oameni care habar n-au pe ce lume trăiesc, cam care sunt drepturile lor, care sunt legile țării, ce caracter de sacralitate au ele, și la ce ne trebuie legi și reguli până la urmă. România e presărată cu pojarul anomiei și-al anarhiei înțărcuită în diverse dominionate. Și harababura asta instituțională nu e o consecință a antipatiei față de doctor. E consecința becalismului fabulos la care s-a dedat statul român în pasiunea lui de-a cheltui bani aiurea, către buzunare și mai aiurea, în timp ce niște slabi și gângavi de-ambele părți ale poveștii și-au văzut de borboroseala lor publică fără să aibă, vreun moment, conștiință civică. Tâmpenia lor a costat, și costă vieți. Și singurii care stau și numără morții sunt doctorii, și aparținătorii.

Finalmente, în privința dreptului medicului la grevă.

Moise, să ne înțelegem. Să funcționezi într-un domeniu strategic e un act consimțit de persoană. Doctorul nu e sclavul interesului național. În țări parte ale Uniunii Europene greva generală, demisia în grup și forme de protest similare au fost practicate cu succes mai ales în dialogul surzilor, așa cum îl trăim și noi aici. Nu ne luăm pacienții ostatici, pur și simplu ne ridicăm mâinile de pe plaga asta purulentă. Nu ți se pare că e un fel de ”lupul strigă lupul” în povestea asta? Cu prețul compromisului breslei medicale au trăit oameni, la fel cum au trăit cu prețul plății informale înfipte în buzunar. Devreme ce ICCJ a clarificat o chestiune și pentru ultima curcă din cătun, anume că plata informală e ilegală, și devreme ce asta trimite doctorul în pușcărie când pretinde, acceptă sau nu refuză plată informală, rezultă că doctorul respectiv (bun, rău, nu contează pentru argumentul de față) e periclitat. Suntem doctori, nu măicuțe benedictine. Asta înseamnă profesioniști angajați într-un contract de muncă, nu jurământ social. Asta presupune, logic pe mai departe, că în condiții dezavantajoase nu vrem să ne practicăm meseria. Mi se pare just și matur să facem asta, cât timp am fost la celălalt capăt al hotărârilor tâmpe care au condamnat zeci de mii de oameni la o viață de ambiguitate fiscală, legală și personală, în timp ce continuau să opereze și să consulte bolnavi. Să nu confundăm victimă și agresor aici. Statul român s-a asigurat că medicii vor fi încartiruiți într-un ordin profesional peltic, impotent și butaforic, și mă refer aici la Colegiul Medicilor, al cărui rol de reprezentare azi e minuscul, dacă nu și vetust pe deasupra.

Sistemul de sănătate socială, bazat pe solidaritate, contributivitate și finanțare centrală nu e nicăieri foarte viabil fără ca Statul să alimenteze mașinăria infernală. România a aruncat grăunțe în sistem și pretinde, alchimic, să clocim ouă de aur. Nu se poate. Ori primim ce se cuvine, ori ne oprim din cloacă. Șantajul sentimental e ce ni s-a administrat nouă în bolus de fiecare dată când astfel de dezbateri au atins masa critică. Așa s-a stricat droașca în urmă cu doi ani când din grevă am ajuns la pichet, de la pichet am ajuns la promisiuni transformate în 100 de lei la salariu și 5 lei în plus la masa bolnavului.

Moise, stimate cetățean plătitor de taxe ca și mine. Așa cum nu-mi doresc un polițist care aleargă după infractor într-un Logan fără girofaruri că n-au mai fost bani de beculețe așa nu-mi doresc nici un doctor care să opereze bolnavul cu bisturiu cumpărat din simbria personală. Las polițistul să militeze pentru girofarul lui și-mi văd de lama mea, că aia mă doare. Și dacă doctorii vor face pasul civil, și civilizat, la disobediență poate alții vor urma. În asta cred, pentru asta lupt. Și miza, pentru mine, e renunțarea la oniric, și la impresionismul vulgar atât al gazetarului dar și-al omului de stat pentru care ”medicina” rămâne o Fata Morgana. Avem oameni, confrați care știu ce e de făcut ca lucrurile să meargă mai bine. Nici tu, nici moromeții din Poiana lui Iocan nu vor putea drege busuiocul într-o chestiune pentru care n-aveți nici formație profesională, nici jargon suficient. Nu mă aștept ca tu să pricepi prevenție, epidemiologie, triaj, piramida nevoilor într-un sistem de sănătate. Mă aștept ca demnitarul să priceapă asta. Dacă nu pricepe, mă aștept ca o minte luminată să aducă un om priceput în poziția aia. Protestul medicilor, până la urmă, nu e o negociere în talcioc, e un strigăt la ordine și disciplină. Când omul de rând va fi invitat să participe la o operație am să-i dau omului de rând voie să-și dea cu presupusul despre ce e necesar la operația respectivă. Când gazetarul va vindeca măcar un caz de hepatită am să las gazetarul să propună soluții pentru eradicarea hepatitei. Dar până când o astfel de utopie devine posibilă, adică niciodată, am să mă întorc cu fața către omul care a mâncat niște pagini de carte și chiar știe ce vorbește.

Până când, Moise, va fi Sănătatea organizată de oricine mai puțin de medici? Și până când vor fi medicii un fel de slujbași la cantina comunală?

Nu, nu clamez nici simpatie, nu clamez nici lacrimă de babă de mila mea, nici osanale nici flegmă pentru doctorii corupți. Tot ce cer, și nu-mi pare mult, e un pic de bun simț. Mai are cineva bun simț în zilele acestea? Clamez un loc sub soare la fel ca în alte țări europene. Clamez civilizație. Clamez respect pentru doctor, respect pentru pacient, un pic de spirit gospodar în cheltuirea banului meu când sunt pacient, și pentru banul meu când sunt doctor. Singurul mod în care cineva-și permite, spre exemplu, un Audi la 3000 de Euro e dacă-și ia o droașcă reșapată. Așa gândiți voi toți, până la urmă, despre Medicină. Că v-o permiteți și la mâna a doua. Ei bine nu. Nu e chiar așa. Sănătatea românescă e un fel de Lăstun care e forjat pe autostradă. Și când se produc accidente oamenii se înfoaie și protestează. Tâmpiți am fost noi, generație după generație, că am mers cu tărăboanța asta și-am pretins că e limuzină, în timp ce parlamentarul se dădea jos din mașină germană, preotul își cumpăra țoale noi cu fir de aur și asfaltarul asfalta scara spre rai.

Altfel gânduri bune și amicale, Moise. Și nu te grăbi să anunți că medicii nu vor face grevă. S-ar putea să ai o surpriză.

G

Sputa unei generații

Ce-a mai rămas din noi, doctorii? Ce-a fost, de fapt, vreodată? O iluzie, un mit, o ”școală” de care auzeai, din bătrâni. O adunătură de oameni. Unii mai vocali, alții mai peltici, unii zei, alții lepre, figuri unite sub semnul cearcănului și-al halatului cu buzunar ticsit. Niște obosiți. Obosiți cronici. Obosiți de povara muncii la negru, tratăm oameni cu negru sub unghii, într-o țară cernită, coclită de cald și scăldată în secetă. În timp ce Patriarhia se roagă pentru ploaie, noi ne rugăm, din nou, pentru drepturi. Nici n-am ridicat bine vocea că începe din nou sfada. Cum că am fi de fapt niște bogați. Niște burjui. Niște paraziți care sug sângele poporului. Șpăgari. Funcționari. Funcționari? Noi nu mai funcționăm de mult. Disfuncționăm. De-un ev trăim în nevroză. Suntem tabloul pe care l-ați pictat. Icoana noastra nu mai face de mult minuni. Doar stoarce ocazional o lacrimă la care, vremelnic, se mai închină câte unul. Noi n-adunăm săruturi și temenele. Noi, nu voi, suntem cei în genunchi. Am adunat sputa unei generații care c-o mână ne-a mulțumit și cu două ne-a ars palme. Asta v-ați dorit? Asta ați căpătat. Și v-o spun și unora, și celorlalți. Medici și pacienți deopotrivă. Suficient cu jelitul mortului. Nu-l cheamă Lazăr, deci nu e înviabil din morți. Prototipal pentru România, îl cheamă Lăzărescu. Lăzărescu moare, în fiecare zi, pe vreo secție. Sau se naște în timp ce moașele și lăuza își șterg, reciproc, transpirația. Căci e cald, și climatizarea costă. Lăzărescu palmează, căci încă n-a auzit de lege, doar de tocmeală, plata pentru pinionul schimbat. Dacă e băiat de băiat, nu-l doare prin bască. Dacă e speriat de speriat, merge acasă și începe să coacă paranoia. Mai e mult până vin și mă saltă? Poate ar trebui să mă opresc. E hora nebunilor. Cine dracu’ poate să mai iasă din ea acum? Cum să desfaci, azi, ce s-a ferecat cu-atâta dibăcie și talent în zeci, și zeci, de ani? Un singur păcat și nu te mai spală o mie de ape, și noi, doctorii, am adunat atâtea păcate. Mai vine câte-un Gulică și zice, suveran, ”lasă că vă știu eu, am trăit, mi s-a întâmplat asta și asta și asta”. Și adevărul e că unele povești sunt grozave, îți stă mintea-n loc și privirea în gol și te gândești: e coleg de-al meu? Practicăm, cumva, aceeași meserie? Am trecut prin același loc, am parcurs același drum? Am pierdut aceleași nopți, ne-am tocit aceleași coate? Ne-am ros aceleași unghii și ne-am înfundat aceleași coronare? Suntem una? Nu, nu se poate. Nu suntem una. ”Ei” sunt ei, și ”noi” suntem noi. Câți mai suntem? Câți mai sunt? Nu știi. Ne-am decrepit. Ne-am cotropit. Ocazional te mai întâlnești cu câte unul care-ți place, și când te uiți în ochii lui, măcar pentru un moment, îți spui nu, încă nu. Încă nu ne-am dus de tot. Nu suntem chiar praf. E suficient să te uiți la unul. Cum iese pământiu din gardă. Sau cum își face sufertașul dimineața când soarele încă sforăie dus, căci trebuie să intre în sală la prima oră. E suficient să te uiți cum mănâncă pe sponci, c-o mână înfulecă în timp ce se uită la ceas. Nu, nu pleacă de la muncă. Se duce, mandibula încleștată, înapoi la serviciu.

Plutim ca bibanii într-o mare de lozinci. Confetti prin piața Centrală. Doctorii salvează vieți. Doctorii performează miracole. Mai sunt și doctori buni prin România. Unde-s doctorii d’antan? Ce s-a ales de doctorii noștri? Cu respect vă anunț, noi nu suntem doctorii ”voștri”. Ne suntem doctorii noștri, de multe ori unul altuia, și-așa cum vă plângeți de noi ne plângem și nouă. Cu ponoselile de rigoare. Până când nu mai crede nimeni în nimic, se-așterne mai întâi disperarea (oh, ce le mai place babelor când consumă colivă disperată) și-apoi tâmpita abulie, și ne întoarcem la jug. Jugul e simpatic și profitabil dacă te-apuci să faci un bișniț din el. Găsești mereu câte un om de asuprit, de ce să nu profiți un pic de asta, mai ales când te îmbie? Hai, dom’ doctor, că oameni suntem, știm și noi cum vă plătesc. Oameni sunteți? Acum v-ați trezit să fiți oameni? Dar mai deunăzi când nu vă crăpase buba unde erați? Unde-ați fost când ne-au trebuit oameni? Voi, de prin primării, unde-ați fost când v-au putrezit dispensarele? Voi, de prin cătune, ce-ați mâncat când vi s-a închis spitalul orășenesc? Vă spun eu ce-ați mâncat. Usturoi. Usturoiul e panax universalis. Și, culmea, dacă nu mănânci nici gura nu-ți pute.

Voci. Aud cum se ridică voci. E-un susur plăcut. Măcar atâta. Măcar atâta am făcut. Da, de mine vorbesc. Există un ”mine” supra-numerar, câțiva care au tot fluierat în biserică în timp ce, anesteziați, confrați de stetoscop roboteau în poziția climpoțelului, care pe-un salon, care prin birouri. Tehnocrați. Birocrați. Certocrații de serviciu. Deloc surprinzător, noile voci sunt furioase. Literar fragile dar sincere. Sinceritatea n-are trafic și monedă. Dar îndurerează. În sfârșit ne doare cu fundal sonor. Nu că nu ne-ar fi durut, tăcut, și în trecut. Ne-a durut până la hohot. Și tot ne-am făcut treaba. Și tot ne-o facem. Ați venit, cu taior și toc, cu costum și cravașă, și-ați decis că e sărăcie. Distinși demagogi, serios că nu v-ați înșelat. În această breaslă am șlefuit o ciudată sărăcie. Din sărăcia noastră s-au operat oameni cu șnur și fermoar din piață, s-au cârpit endoscoape cu leucoplast și s-au reșapat instrumente. S-au mobilat cabinete și s-au cumpărat mănuși. Și ocazional mașini de fițe. Din nemernicia noastră ne-am clădit, și în nemernicia noastră am trăit. Ne-am cununat, ne-am încuscrit, ne-am cumetrit de multe ori printre noi. A avut nevoie finul de post, du-te finule la cine te trimit. A suspinat nora, ia noro de-aici și fă-ți post. Medicina n-a fost niciodată o republică platoniană, chiar dacă născută e din aceeași peșteră. Pe la noi a fost un cnezat de menumoruți în care diverși vodă prin lobodă mai întâi s-au bătut cu turcii, și-au trucat apoi victoria și, în uralele boierimii, au mai ctitorit câte-o biserică. Cred că puțini mai pricep cât de ticăloși ne-am făcut, de fapt. Nu om cu om. Cât neam cu neam, prieten cu prieten și familie cu familie. N-ai cum să reconciliezi vocea sănătoasă a dizidentului cu halena fetidă a prestatorului de servicii. Ștampila supremă a funcționariatului ne-a înfipt fix în Dostoievski. Trăim în crimă și pedeapsă.

Eu am vrut, fără să pricep din ce motiv mai exact, să ajut. Aș fi putut să scriu, mi-aș fi văzut de ale mele. O fi fost vreun histrionism, vreo rană narcisică, vreo moaș’sa pe gheață care m-a convins să mă înham la acest car cu boi. Sunt foarte aproape să constat că mi-am trăit jumătate de viață în halat, și-apoi voi îndrăzni să spun că majoritatea vieții am fost doctor. Cât încă sunt minoritar, păstrez luciditate. E singurul meu adevăr. Eu mi-am dorit să ajut. Când eram mic și disecam la Veronica, cu masca pe față și lacrimi în ochi de la formol mă gândeam, în idioțenia mea, că asta trebuie să faci. Să-ți otrăvești corneea ca să înveți să ajuți. Unii oameni își învață meseria la capul patului, alții la patul capului. Cred că fac parte din a doua categorie. Statul român mă vrea în prima. Și totuși mi-am dorit să ajut. Uneori să mă lupt cu morile de vânt. Cu morile de moarte. În perpetuă scârbă de neam și țară prin anii de frondă m-am agățat de acest gând. Că necăjitul ăla de pe patul putrid n-a avut de ales și-atunci de ce m-aș plânge eu? Până la urmă el e ăla bolnav, nu eu. Asta înainte să încep să observ bolile de halat. Care la inimă, care la plămâni. Într-o perioadă îmi imaginam cum doctorul ”murdar” are halatul psoriatic, cum cel care refuză șpaga are de fapt coloana cu spondilită, de-aia nu se îndoaie. Când îl vedeam pe bașoldul cum coboară, onctuos, din mașina hidramat îmi impuneam că de fapt e nu doar obez, cât diabetic, de-aia are nevoie de o pulență.

Sunt visător. Poet. Rupt pe undeva de toate. Trăiesc cu aceeași convingere pe care-o știu la camarazi că treaba mea e să-mi fac meseria bine, cât timp mi-o fac bine e treaba fiecăruia cum își suportă firea. Corb la corb nu-și scoate ochii. Nu ridica sabia, nu-ți trăda confratele, taci tu măcar de tăcerea lui. Până n-am mai putut. Poate se-aproprie clipa când numărul neputuților se-adună. Sau poate nu. Dacă știu ceva despre neamul meu, e că are gena umilinței dominantă. Se consumă, în savoare, adaosul de insultă la injurie. Urcă periodic la suprafață ca o spumă elanul feriștilor, și-apoi leseferiștii susură. Și-mi urcă în urechi Topârceanu și ”ce-ai cu noi, bă, de ce vrei să dăm cu var”. Definitivă apreciere.

Și totuși. Totuși vine-o zi. Vine o zi când scabia asta care ne mănâncă, ne-otrăvește, ne consumă își va găsi un tratament. Nu cred că vine dinafară. Tot dinăuntru o să o lovim. Nu e om în care eu să nu fi dat. Pe bun merit. Cu fiecare articol scris. Acel om din dinastia Ascarizilor care s-a căcat pe el de jurământ. Ăla nu e om. Ăla nu e doctor. Nu e om pe care să nu-l fi pictat în acuarelele sputei pe care mă simt obligat să mi-o spăl cotidian pentru că el, și nu eu, a gândit că ”se poate și-așa”. Pentru el eu mi-am luat flegme de la oameni care nu mă cunosc și care n-au stat vreodată să-mi judece mie faptele, cât faptele lui, și-ale lor. Am îndurat niște ani. Mi s-a cam luat. Și mi-e ciudă că am petrecut ani în critică și în înverșunarea luptei când poate-ar fi meritat să discut mai degrabă cu celălalt. Cu omul bun, cumsecade, bun de pus la rană. Omul care pricepe nu doar carte cât și menirea lui de-a-și pune obrazul în joc.

Căci astăzi îndrăznesc. Am, în cele din urmă, puterea să o fac. De unde sunt, prin ceea ce fac, nu mai e loc de rușine. Duc o viață bună. Aici. Am tot ce mi-am dorit, și-mi doresc încă multe altele. Un singur of mi-a mai rămas. Și poate-am să mă distrug în scopul de-a mi-l satisface. Mi-asum asta. Eu nu pot trăi, până la urmă, cu conștiința că, dincolo de celula mea de normalitate, continuă ciuma. Nu îmi pot reprima nodul din gât când citesc despre doctori arestați. Nu pot să pretind că nu mă privește. Nu mă pot preface. Și nici nu pot să o iau în van, sau s-o las cu ușurință să-și prelingă seva pe mine realitatea că murim. Pasiv, aș putea spune că, măcar așa de icnetul morților se va trezi, unul, la un moment dat să facă ce-i de făcut și România să aibă o sănătate decentă. Cine s-o nimeri atunci prin spitale, cât de bine pregătit va fi, câți bani va avea pe ștatul de plată, cine știe…Dar mi-aduc aminte. Și e o amintire din viitor. Cândva părintele meu bolnav va avea nevoie de grijă. Cândva copilul meu, dacă pățește ceva, va avea nevoie de doctor. Aș putea să fug. Aș putea să-i car după mine în Occident. Am prieteni. Cunosc oameni. Există locuri. Mai bine m-aș pune să adun bani albi pentru zile negre, nu? Mult mai simplă varianta, ducă-se dracului România și medicina ei, până la Vienna faci mai puțin cu avionul decât cu mașina până la Brașov.

Dar apoi îi văd. Pe ei. Cealaltă familie a mea. Locul de unde mă trag. De la an la an mai bătrâni. Oase bătrâne. Articulații diforme. Creiere ciuruite de emboli. Utere cu copii înăuntru ai căror rinichi nu merg și părinții plâng, disperă, încotro să o ia? Prieteni din copilărie peste care a dat năpasta. Și ei sunt neam. De România pot propune că mi s-ar rupe. Dar de ei? De ei nu pot, și nu vreau, să mă rup. La fel cum nu mă pot rupe de doctorii pe care-i știu și care lunar îmi spun aș pleca, dar nu îmi vine. Au și ei neamul lor ca și mine. Asta nu vrea să însemne că cei care-au plecat au greșit. Deși, dincolo de libertăți și dreptul să-ți cauți destinul, cred că au greșit. Au greșit dacă au plecat că nu se mai putea. Sau poate că mă simt, pe undeva, vinovat că prin tăcerea noastră le-am dat drumul lor într-o bejenie fără sfârșit. Zic că au greșit pentru că acum se uită de-acolo, aici, și treaba noastră a rămas să ne ocupăm de cei pe care i-au lăsat în urmă. Nu ne-am cernit, încă mai sunt doctori buni în România, doar că mai puțini care să poată opună bestiei dezumanizării o voce clară, fie ea aspră ori ba, dar clară care să spună ”nu”. Pe aici nu se trece.

Bancul traficat la noi în familie, înainte de 1989, era ”cine pleacă ultimul din România să nu uite să stingă lumina”. Puștii născuți după Revoluție n-o să-l înțeleagă. Generația mea râde, și plânge în același timp. Am dreptul să cred ceea ce cred, să spun ceea ce spun, să scriu ceea ce scriu. Mi-am câștigat dreptul ăsta în lunile când îmi așteptam părinții de la adăpostul raiului din margine. Am crescut într-o familie cu un părinte care a umblat, din 1993 încoace, prin lume ca să avem ce ne trebuie. Și-un altul care, îndărătnic, când am vorbit să emigrăm a zis nu, eu vreau să mor în pământul patriei mele. Și mi-a luat 22 de ani să pricep ce-a vrut să zică în ziua aia. Și cred că înțeleg astăzi mai bine decât atunci.

Astăzi stau și scriu. Exista o vreme, acum ani inumeri, când în ziua asta ne trezea mama, și ne spălam la vailing, și ea ne freca bine după urechi și apoi ne verifica unghiile. După care scoteam hainele de duminică, tata era deja îmbrăcat, cizmele date cu cremă și periate înadins, și cu pălăria ai bună, și punea caii la ham. Și apoi ne puneam cuminți pe o băncuță, în spate, și-o luam spre Sâmbăta. Era sărbătoarea favorită a mamei. Și era soare, și munții se vedeau clari în depărtare, cu umbre de zăpadă pe ei. Și din locul ăla de basm, cu aromă de tei în fața porții, porneam. Către țara de nicăieri unde primeai un pic de mir, și poate turtă dulce. E un timp pe care n-am să-l mai primesc niciodată înapoi. Și ce e ciudat, cel mai ciudat dintre toate lucrurile ciudate, e că fiecare zi care se scurge e o zi mai puțin. Ne tot ducem dinspre lume, înspre lumea de-apoi și tot ce lăsăm e o amintire.

Și asta îmi doresc să fie amintirea mea despre mine când n-am să mai pot să fac mai nimic.

Că am trăit, și-am muncit, și-am vorbit despre ce mi-e drag mie pe lumea asta. Și ce mi-e drag mie nimeni și nimic nu va putea să-mi ia, să scuipe pe sau să-și bată joc de.

Mie mi-e drag că sunt medic. Primul medic din neamul meu și poate ultimul. Și nu mi-am dorit lupta asta, anii de când trăiesc printre lupi. Dar, vorba lui taică-meu, când trăiești printre lupi nu-i musai să urli ca ei.

G

Făcute și nefăcute

Că m-am ”retras” din viața publică într-o bună măsură nu (mai) e un secret. Ca tot omul la dezintoxicare, constat cu cotidian frison multele, și subtilele, schimbări pe care le adusese oina contra statului, de-a lungul timpului, asupra minții mele. În primul rând cinismul. În al doilea rând rânjetul, ocazional, din scris, vis-a-vis de teme care altfel ar trebui să-ți dea oarecare pauză, în cap. Și-apoi produsul la normă însemna că, uneori aproape echimolar, emanam maculatură pe lângă lucruri lângă care m-aș simți bine oricum, oricând, oriunde. De maculatură nu poți fi mândru. Cel mult poți să regreți risipa de hârtie.

Dar cum stăteam eu azi dimineață cuminte în lumea mea ceva – culmea! – ceva absolut inocent a avut darul de-a mă stârni înapoi din propria mea pasivitate, proverbiala lene care-mi păstrează cât de cât intact compasul moral prin cuptoarele coclind ale capitalei. Anume un material al Ioanei Lupea despre ”sănătate mintală, bărbați și criza economică”, un concoct obișnuit de banalități presărate cu truisme vis-a-vis de boala psihică la bărbat, obligatoriu peisagistic trecând prin Demonul Amiezii lui Solomon (sic!), cu o țâră de psihanaliză și suicid la felul trei. E și depresia un hipsterism, cum ar spune prietenul meu puternic tatuat între două fumuri. Ce mi-a zgâriat corneea în schimb e că în text sunt menționate două medicamente. Numele nu-l voi spune. Numele, de fapt, nu contează.

Altceva contează. Altceva a contat pentru mine. Ce-a contat pentru mine e că, în text, e menționat numele de brand al medicamentelor. Mi-e cam cald și un pic cam silă să elaborez asupra reacției de jet pe care-am avut-o în fix momentul respectiv în timp ce-mi treceau prin fața ochilor experiențe din varii perioade în care, din diverse cauze, a trebuit să traforez primprejurul realității că, ironic, tocmai medicamentele respective nu se găseau în farmacii. Licența de brand în cazul amândorura a expirat de ceva ani. Bine, nu numai lor. Mai sunt, în psihiatrie, niscava. Companiile care le-au împins ani la rând pe piață cu mult umpf și aplomb, în noua configurație în care Statul le-o dă la plăsele, s-au uitat cum vânzările plonjează către o zonă nesatisfăcătoare pentru agent, și toată liota de deasupra-i. Doctorul care primise și el ”să mănâncă și gura lui o pâine”, și care a pompat cât de cât onoris causa produsul lui Lolec care era mai bun decât al lui Bolec pentru că așa îi zicea rep-ul medical a aflat că poate anul ăsta nu mai merge la congres. Că e greu cu fondurile de sponsorizare. Și-atunci, ultima redută? Articole de ”sinteză”. De sfârlează cu fofează. De Victor Ion Popa. Al cărui nume n-a fost folosit în van în acest paragraf.

Ioana Lupea, uite ce știu eu, și tu ești foarte pe cale să afli. Tu nominalizezi două antipsihotice, dintre care unul zici că se vinde cam ca pastila aia de dureri de cap (pe care, între noi fie vorba, n-aveai nici pe aia voie s-o menționezi pentru că sunt multe preparate cu ibuprofen pă prin farmacii). Și-aici e prima ta mare eroare, și impardonabilă în același timp. Nu e frumos să faci reclamă mascată, Ioana, pour la bonne bouche. Farmacopeea de antipsihotice e sensibil mai largă, mai lungă și mai nuanțată decât cele două. Și-apoi, nu știu alții cum sunt, dar eu nu-mi bazez gândirea clinică pe ce scrie în Medipedia. Din nou, că poate nu s-a înregistrat, nu e frumos să faci reclamă mascată, Ioana, pour la bonne bouche. Trec peste faptul că sursa de informare e îndoielnică, puteai foarte bine să întrebi ANM-ul ce fac produsele respective, sau să te uiți în ghidurile de practică psihiatrică de pe website-ul Ministerului Sănătății. Sau să citești pur și simplu prospectul care e copiat pe website-ul cu pricina într-o formă tradusă și abreviată, după care face trimitere la un forum pe care eu dacă aș fi pacient înregimentat l-aș citi doar dacă n-am un film bun la care să mă uit în timp ce-aștept să-mi răspundă doctorul la telefon (sperând, cuminte, că răspunde).

Ți-o spun ca unul care umblat un pic prin toate, inclusiv prin lumea Pharma, și care-a căutat să păstreze cinstea obrazului în tot ce-a făcut și face. O să îți pară ciudat că mă interesează mai mult să taxez fandaxia ta decât logoreea latrină a colegilor despre fenomenul Vaslui, dar – curios nu-i așa? – îmi pare că ele au legătură. După o lună de discuții intense despre sănătate mintală, psihologie, psihiatrie, lipsa serviciilor etc nu strică să ai și-un articol în care așa, en passant, să aduci aminte de două pastile ”dibace”.

Unele lucruri pe lumea asta se fac. Nu importă dacă se fac bine sau prost. Mai bine să faci făcute decât nefăcute. Zic și eu. Dar alte lucruri, ei bine alte lucruri nu se fac.

Și articolul tău nu se face. Știi de ce nu se face? Din același motiv pentru care DNA-ul i-a luat la lunetă pe oncologii care prescriau citostatice mai scumpe că așa le șoptea lor un porumbel. Pentru că accesul la sănătate nu e funcție de brand, cât de nevoi, acces și finanțe. Iar pacientul are dreptul a) să fie informat corect, b) și să aleagă, împreună cu doctorul lui, cea mai bună soluție pentru el. Or asta implică și buzunarul. E de altfel și motivul pentru care rețetele ălea electronice nu conțin nume de branduri cât ce se numește DCI – denumirea comună internațională. În cazul de față, Ioana Lupea, denumirile sunt quetiapinum și olanzapinum. Eu știu vreo trei, hai patru denumiri din fiecare substanță activă funcție de compania care le pune pe piață. Nu mai vorbim de generice care vin fix cu numele ante-menționat. E posibil că nea corporatistul își permite produsul original, e posibil că nu. Nu e treaba mea ca doctor să-i zic ”ia pastila asta că-i mai bună”. Eu nu-i dau ”pastila bună”. Eu îi dau medicamentul recomandat.

Astfel că am câteva rugăminți publice Ioana, fără supărare:

1. Rog redacția Adevărul să retragă articolul tău de pe website și să publice o erată prin care să-și ceară scuze pentru faptul că a încălcat legile în vigoare privind regimul de publicitate al medicamentelor

2. M-ar bucura și dacă tu, persoană pe care altfel ocazional o citesc, ai admite că ai gafat într-un fel incompatibil cu calitatea de speaker public. Să nu uităm că un concept internațional de drept este că ignoranța nu e o scuză. Deci chiar și în varianta arcană că n-ai știut că medicamentele ălea sunt branduri, nu substanțe, tot nu iese bine.

Cât despre colega mea și relația ei cu cele două companii care comercializează produsele cu pricina, nu-mi rămâne decât să mă uit, curios, dacă va avea sobrietatea profesională să facă publice relațiile și cu una, și cu cealaltă, de-a lungul timpului. Pentru că dacă sunt, și dacă numele ei apare asociat cu reclama mascată dintr-un articol de ziar la amândouă, nu-i frumos pentru reputație.

G

Cind copilasii plinge si boala n-are leac / ma uit lung prin vizeta cum paznicii se cac

Urla blogosfera, se cutremura in hohote facebook-ul, cad ziaristii pe sub laptopuri de emotie cind citesc adinca elucubratie de simtenie omeneasca slobozita de puscariasa Monica Aroganta Ridzi.

Bai, citesc si pling, citesc si hahai zbuciumat ca un limax pe care pui sare si simt ca nu fac totusi suficient ca sa subliniez densitatea trairii lirice pe care o resimt precum resimte un paduche o chelie data cu briantina.

S-o luam pe rind, in ordine, cu metoda de combatere la indemina:

„Dau vieţii mele scurt răgaz / Un ceas / Sunt stâncă, munte şi zăgaz / Nu voi ceda ce mi-a rămas”.

Epic, contondent si absolut incoerent. Eu nu dau vietii scurt ragaz un ceas, ca n-am de ce, ca ce sa vezi, eu nu-s la bulau. In plus, nici nu-mi permit ceas, ca altii, fiindca-s un om sarac si cinstit, nu la altii (nu mai e nevoie de link aicea, da?). Sa dai ragaz oare inseamna sa lenevesti? Cum, nu sunteti la munca silnica, 18 ore pe zi? Ar trebui, n-ati mai avea energia creatoare de a maltrata laptopul. Asta cu cedatul e buna, dar nici n-ar fi nevoie sa cedati nimic, ca se cheama confiscare a averii dobindite ilicit. Nasol ar fi fost, este? Ramineau naibii copilasii fara vile!

Doamna, sa fii stinca inteleg, e ceva mare, greu, de spart cu toporul, munte e oarecum acelasi lucru, deci ok, dar (si) zagaz?? Zagaz? Femeie, cred ca nu stii ce inseamna cuvintul. Nu-i bai, nestiutori poetici sunteti multi. Ia de-aci hint:

ZĂGÁZ, zăgazuri, s. n. 1. Stăvilar, baraj, ◊ Expr. A se rupe (sau a se deschide, a se descuia) zăgazurile cerului, se spune când sunt ploi mari, torențiale. 2. Fig. Opreliște, îngrădire, piedică, obstacol. 3. Lac sau iaz format de apa pe care barajul o împiedică să curgă; braț derivat dintr-o apă curgătoare; scoc. 4. întăritură de protecție făcută în țărmul unui râu pentru ca apa să nu facă stricăciuni; dig. – Cf. sb. zagata, zagatiti. De aici

Adica si stinca si lac, bre? Probleme cu formele de relief, cu ontologia sau cu starile de agregare? Complex, oricum. Inteleg ca ratiunile de rima (ragaz cu zagaz, mare gaselnitza, ce sa zic) merge cu orice, dar tot din ratiuni de rima puteati incerca macaz, necaz, pricaz (asta e bun chiar), topaz, pirleaz, viteaz, praz (din zona dvs), cacareaz (de gustibus), ceapraz si multe altele, dar mi-e lene sa creez acum, ma intelegeti, am burta in crampe.

„Nu a contat că sunt un om drept / Că niciun leu nu am luat / Că nimeni nimic nu mi-a dat / Că atribuţiile mi le-am respectat / (…)”

Si io’s om drept, cucoana, ca ma controlez. Dar eu am luat si lei si euro. Am pretins si am luat. Si o sa mai pretind si-n continuare si o sa si iau in continuare (in forma continua sau continuata, pentru cunoscatori). Mie mi-a dat toata lumea. Vezi, aici ne diferentiem, pentru ca eu is simpatica si matale nu. Eu nu respect atributiile (ca deh, respectu’ e pentru oameni), dar macar mi le stiu si le indeplinesc sau plec.

“Nu a contat că sunt un om nevinovat

Nu a contat că sunt un om bolnav 

Nu a contat că doi copii mici rămân fără mamă“

Tanti, devii patetica. Daca erai nevinovata, nu erai in puscarie (nici eu nu-s). Daca erai bolnava si stiai, ce cacat te-ai mai apucat sa furi? Si daca aveai copii, ce te-a gasit sa faci ce-ai facut, daca stiai ca pedeapsa pt. furt e puscaria?? Sau cum, daca furam da’ suntem bolnavi e ca si cum ne-am face rost de bani de medicamente? daca erai bolnava stateai mata acasa, crosetai ca sa te menajezi si vindeai macrameuri si fulare sa-ti scoti de tratament. Ai vrut sa faci banutz bogat, taci si sapa, da-te dreacu’. Si lasa ca copiii au si tata. Nu? Sau i-ai facut cu SF Duh?

“Gândul îmi zboară spre cei doi copii ai mei

Cei doi îngeraşi, Maria şi Andrei.

Cu gândul la ei încerc să rezist

Deşi inima-mi plânge şi sufletul îmi este trist

Mă simt tot mai rău, slăbită, fără puteri

 Îmi vine să plâng, am mari dureri 

Incerc să rezist, dar îmi e foarte greu 

Dacă voi muri mă rog ca de cei doi copii să aibă grijă Dumnezeu“,
de-aci: adev.ro/nq004h

Lasa femeie copiii, ca aia n-au furat si nu au nici o vina. Aia care a furat esti tu, copiii vor avea o viata mai buna, sau macar mai decenta, fara asa model in familie. Ingerasi sau omuleti, oricum ai da-o, alora le e mai bine fara tine. Si daca ti-au mostenit boala, atunci cu atit mai mult n-ai nici un drept sa ii invoci aici, fiindca e circumstanta agravanta; e drept, nu e instanta sa te judece pentru asta, dar o fi Dumnezeul ala de care zici. Dureri e bine sa ai, ca intelegi prin ce trec multi, sa plingi iar e ok, prin plins chiar si noi, astia saraci si nefuraciosi, ne mai scapam de suparari, tristetea e buna si ea, ca ti-ai produs-o singura, desi indirect, iar daca mori apai numa’ Dumnezeu, prin trimisii sai pe pamint, popii, vor avea grija sa nu duci lipsa de nimic.

Cum fai, fi-ti-ar tie saminta de ocara, indraznesti sa fii nesimtita pin’la cer si inapoi, sa furi cu constienta, sa minti, sa-ti primesti pedeapsa si sa zici apoi ca ai doi copilasi, esti pe moarte din cauza unei boli necrutatoare si incurabile, sa te ceri gratiata si crutata de mai mari, sa te zbucumi si sa te plingi ca la Maruta-n canapea de ce conditii esti nevoita sa induri, apoi sa mai si participi cu emanatiile astea cacacioase la un concurs de poezie “penitenciara”. Stii ceva, cucoana? Daca aveai demnitate, cind te-au prins astia si te-au condamnat, trebuia sa aduci probe ca n-ai furat si sa alegi caile alea nepatetice sa dovedesti maselor ca esti nevinovata. Daca aveai suflet de mama nu te apucai sa faci copii, stiind ca boala ta e una nasoala si care se poate transmite copiilor. Daca nu voiai doar sa apelezi la cei cu creier bovin, mare da’ moale si zemos, care iubeste elodiile, violurile conjugale si tigaile draicucar, nu scriai ca si cum numai pentru faptul ca ai copii si esti bolnava faci talica acuma ceva ani prin “facultate”.

Talent nu ai, nu te mai contorsiona degeaba, aia cu Dumnezeu e cliseu, le iese si la atei cind se screm mai tare. Dar ceva din aroganta aia ti-a ramas. Anume taman ce-i mai prost: crezi ca daca tanti florica din cracanatii vascautilor, care abia citeste cifrele de la cea, da’ alapteaza de 15 ani la plozi pe care-i bate barba-su cind vine pilit de la tractiru’ satului, se smiorcaie ca-ti intelege durerea materna ai cistigat ceva, esti si destul de proasta. Esti subiectul pe care daca aia il deschide isi mai fura una in gura de la sotu’.

Si da, mori! Macar comentariile de regret sunt mai sincere ca voma asta a ta. Pentru care ai luat si premiu, fute-te-ar norocu’, dar mi-e ca asa slabita cum esti nu rezisti nici sub ala.

andreanum