Sputa unei generații

FullSizeRenderCe-a mai rămas din noi, doctorii? Ce-a fost, de fapt, vreodată? O iluzie, un mit, o ”școală” de care auzeai, din bătrâni. O adunătură de oameni. Unii mai vocali, alții mai peltici, unii zei, alții lepre, figuri unite sub semnul cearcănului și-al halatului cu buzunar ticsit. Niște obosiți. Obosiți cronici. Obosiți de povara muncii la negru, tratăm oameni cu negru sub unghii, într-o țară cernită, coclită de cald și scăldată în secetă. În timp ce Patriarhia se roagă pentru ploaie, noi ne rugăm, din nou, pentru drepturi. Nici n-am ridicat bine vocea că începe din nou sfada. Cum că am fi de fapt niște bogați. Niște burjui. Niște paraziți care sug sângele poporului. Șpăgari. Funcționari. Funcționari? Noi nu mai funcționăm de mult. Disfuncționăm. De-un ev trăim în nevroză. Suntem tabloul pe care l-ați pictat. Icoana noastra nu mai face de mult minuni. Doar stoarce ocazional o lacrimă la care, vremelnic, se mai închină câte unul. Noi n-adunăm săruturi și temenele. Noi, nu voi, suntem cei în genunchi. Am adunat sputa unei generații care c-o mână ne-a mulțumit și cu două ne-a ars palme. Asta v-ați dorit? Asta ați căpătat. Și v-o spun și unora, și celorlalți. Medici și pacienți deopotrivă. Suficient cu jelitul mortului. Nu-l cheamă Lazăr, deci nu e înviabil din morți. Prototipal pentru România, îl cheamă Lăzărescu. Lăzărescu moare, în fiecare zi, pe vreo secție. Sau se naște în timp ce moașele și lăuza își șterg, reciproc, transpirația. Căci e cald, și climatizarea costă. Lăzărescu palmează, căci încă n-a auzit de lege, doar de tocmeală, plata pentru pinionul schimbat. Dacă e băiat de băiat, nu-l doare prin bască. Dacă e speriat de speriat, merge acasă și începe să coacă paranoia. Mai e mult până vin și mă saltă? Poate ar trebui să mă opresc. E hora nebunilor. Cine dracu’ poate să mai iasă din ea acum? Cum să desfaci, azi, ce s-a ferecat cu-atâta dibăcie și talent în zeci, și zeci, de ani? Un singur păcat și nu te mai spală o mie de ape, și noi, doctorii, am adunat atâtea păcate. Mai vine câte-un Gulică și zice, suveran, ”lasă că vă știu eu, am trăit, mi s-a întâmplat asta și asta și asta”. Și adevărul e că unele povești sunt grozave, îți stă mintea-n loc și privirea în gol și te gândești: e coleg de-al meu? Practicăm, cumva, aceeași meserie? Am trecut prin același loc, am parcurs același drum? Am pierdut aceleași nopți, ne-am tocit aceleași coate? Ne-am ros aceleași unghii și ne-am înfundat aceleași coronare? Suntem una? Nu, nu se poate. Nu suntem una. ”Ei” sunt ei, și ”noi” suntem noi. Câți mai suntem? Câți mai sunt? Nu știi. Ne-am decrepit. Ne-am cotropit. Ocazional te mai întâlnești cu câte unul care-ți place, și când te uiți în ochii lui, măcar pentru un moment, îți spui nu, încă nu. Încă nu ne-am dus de tot. Nu suntem chiar praf. E suficient să te uiți la unul. Cum iese pământiu din gardă. Sau cum își face sufertașul dimineața când soarele încă sforăie dus, căci trebuie să intre în sală la prima oră. E suficient să te uiți cum mănâncă pe sponci, c-o mână înfulecă în timp ce se uită la ceas. Nu, nu pleacă de la muncă. Se duce, mandibula încleștată, înapoi la serviciu.

Plutim ca bibanii într-o mare de lozinci. Confetti prin piața Centrală. Doctorii salvează vieți. Doctorii performează miracole. Mai sunt și doctori buni prin România. Unde-s doctorii d’antan? Ce s-a ales de doctorii noștri? Cu respect vă anunț, noi nu suntem doctorii ”voștri”. Ne suntem doctorii noștri, de multe ori unul altuia, și-așa cum vă plângeți de noi ne plângem și nouă. Cu ponoselile de rigoare. Până când nu mai crede nimeni în nimic, se-așterne mai întâi disperarea (oh, ce le mai place babelor când consumă colivă disperată) și-apoi tâmpita abulie, și ne întoarcem la jug. Jugul e simpatic și profitabil dacă te-apuci să faci un bișniț din el. Găsești mereu câte un om de asuprit, de ce să nu profiți un pic de asta, mai ales când te îmbie? Hai, dom’ doctor, că oameni suntem, știm și noi cum vă plătesc. Oameni sunteți? Acum v-ați trezit să fiți oameni? Dar mai deunăzi când nu vă crăpase buba unde erați? Unde-ați fost când ne-au trebuit oameni? Voi, de prin primării, unde-ați fost când v-au putrezit dispensarele? Voi, de prin cătune, ce-ați mâncat când vi s-a închis spitalul orășenesc? Vă spun eu ce-ați mâncat. Usturoi. Usturoiul e panax universalis. Și, culmea, dacă nu mănânci nici gura nu-ți pute.

Voci. Aud cum se ridică voci. E-un susur plăcut. Măcar atâta. Măcar atâta am făcut. Da, de mine vorbesc. Există un ”mine” supra-numerar, câțiva care au tot fluierat în biserică în timp ce, anesteziați, confrați de stetoscop roboteau în poziția climpoțelului, care pe-un salon, care prin birouri. Tehnocrați. Birocrați. Certocrații de serviciu. Deloc surprinzător, noile voci sunt furioase. Literar fragile dar sincere. Sinceritatea n-are trafic și monedă. Dar îndurerează. În sfârșit ne doare cu fundal sonor. Nu că nu ne-ar fi durut, tăcut, și în trecut. Ne-a durut până la hohot. Și tot ne-am făcut treaba. Și tot ne-o facem. Ați venit, cu taior și toc, cu costum și cravașă, și-ați decis că e sărăcie. Distinși demagogi, serios că nu v-ați înșelat. În această breaslă am șlefuit o ciudată sărăcie. Din sărăcia noastră s-au operat oameni cu șnur și fermoar din piață, s-au cârpit endoscoape cu leucoplast și s-au reșapat instrumente. S-au mobilat cabinete și s-au cumpărat mănuși. Și ocazional mașini de fițe. Din nemernicia noastră ne-am clădit, și în nemernicia noastră am trăit. Ne-am cununat, ne-am încuscrit, ne-am cumetrit de multe ori printre noi. A avut nevoie finul de post, du-te finule la cine te trimit. A suspinat nora, ia noro de-aici și fă-ți post. Medicina n-a fost niciodată o republică platoniană, chiar dacă născută e din aceeași peșteră. Pe la noi a fost un cnezat de menumoruți în care diverși vodă prin lobodă mai întâi s-au bătut cu turcii, și-au trucat apoi victoria și, în uralele boierimii, au mai ctitorit câte-o biserică. Cred că puțini mai pricep cât de ticăloși ne-am făcut, de fapt. Nu om cu om. Cât neam cu neam, prieten cu prieten și familie cu familie. N-ai cum să reconciliezi vocea sănătoasă a dizidentului cu halena fetidă a prestatorului de servicii. Ștampila supremă a funcționariatului ne-a înfipt fix în Dostoievski. Trăim în crimă și pedeapsă.

Eu am vrut, fără să pricep din ce motiv mai exact, să ajut. Aș fi putut să scriu, mi-aș fi văzut de ale mele. O fi fost vreun histrionism, vreo rană narcisică, vreo moaș’sa pe gheață care m-a convins să mă înham la acest car cu boi. Sunt foarte aproape să constat că mi-am trăit jumătate de viață în halat, și-apoi voi îndrăzni să spun că majoritatea vieții am fost doctor. Cât încă sunt minoritar, păstrez luciditate. E singurul meu adevăr. Eu mi-am dorit să ajut. Când eram mic și disecam la Veronica, cu masca pe față și lacrimi în ochi de la formol mă gândeam, în idioțenia mea, că asta trebuie să faci. Să-ți otrăvești corneea ca să înveți să ajuți. Unii oameni își învață meseria la capul patului, alții la patul capului. Cred că fac parte din a doua categorie. Statul român mă vrea în prima. Și totuși mi-am dorit să ajut. Uneori să mă lupt cu morile de vânt. Cu morile de moarte. În perpetuă scârbă de neam și țară prin anii de frondă m-am agățat de acest gând. Că necăjitul ăla de pe patul putrid n-a avut de ales și-atunci de ce m-aș plânge eu? Până la urmă el e ăla bolnav, nu eu. Asta înainte să încep să observ bolile de halat. Care la inimă, care la plămâni. Într-o perioadă îmi imaginam cum doctorul ”murdar” are halatul psoriatic, cum cel care refuză șpaga are de fapt coloana cu spondilită, de-aia nu se îndoaie. Când îl vedeam pe bașoldul cum coboară, onctuos, din mașina hidramat îmi impuneam că de fapt e nu doar obez, cât diabetic, de-aia are nevoie de o pulență.

Sunt visător. Poet. Rupt pe undeva de toate. Trăiesc cu aceeași convingere pe care-o știu la camarazi că treaba mea e să-mi fac meseria bine, cât timp mi-o fac bine e treaba fiecăruia cum își suportă firea. Corb la corb nu-și scoate ochii. Nu ridica sabia, nu-ți trăda confratele, taci tu măcar de tăcerea lui. Până n-am mai putut. Poate se-aproprie clipa când numărul neputuților se-adună. Sau poate nu. Dacă știu ceva despre neamul meu, e că are gena umilinței dominantă. Se consumă, în savoare, adaosul de insultă la injurie. Urcă periodic la suprafață ca o spumă elanul feriștilor, și-apoi leseferiștii susură. Și-mi urcă în urechi Topârceanu și ”ce-ai cu noi, bă, de ce vrei să dăm cu var”. Definitivă apreciere.

Și totuși. Totuși vine-o zi. Vine o zi când scabia asta care ne mănâncă, ne-otrăvește, ne consumă își va găsi un tratament. Nu cred că vine dinafară. Tot dinăuntru o să o lovim. Nu e om în care eu să nu fi dat. Pe bun merit. Cu fiecare articol scris. Acel om din dinastia Ascarizilor care s-a căcat pe el de jurământ. Ăla nu e om. Ăla nu e doctor. Nu e om pe care să nu-l fi pictat în acuarelele sputei pe care mă simt obligat să mi-o spăl cotidian pentru că el, și nu eu, a gândit că ”se poate și-așa”. Pentru el eu mi-am luat flegme de la oameni care nu mă cunosc și care n-au stat vreodată să-mi judece mie faptele, cât faptele lui, și-ale lor. Am îndurat niște ani. Mi s-a cam luat. Și mi-e ciudă că am petrecut ani în critică și în înverșunarea luptei când poate-ar fi meritat să discut mai degrabă cu celălalt. Cu omul bun, cumsecade, bun de pus la rană. Omul care pricepe nu doar carte cât și menirea lui de-a-și pune obrazul în joc.

Căci astăzi îndrăznesc. Am, în cele din urmă, puterea să o fac. De unde sunt, prin ceea ce fac, nu mai e loc de rușine. Duc o viață bună. Aici. Am tot ce mi-am dorit, și-mi doresc încă multe altele. Un singur of mi-a mai rămas. Și poate-am să mă distrug în scopul de-a mi-l satisface. Mi-asum asta. Eu nu pot trăi, până la urmă, cu conștiința că, dincolo de celula mea de normalitate, continuă ciuma. Nu îmi pot reprima nodul din gât când citesc despre doctori arestați. Nu pot să pretind că nu mă privește. Nu mă pot preface. Și nici nu pot să o iau în van, sau s-o las cu ușurință să-și prelingă seva pe mine realitatea că murim. Pasiv, aș putea spune că, măcar așa de icnetul morților se va trezi, unul, la un moment dat să facă ce-i de făcut și România să aibă o sănătate decentă. Cine s-o nimeri atunci prin spitale, cât de bine pregătit va fi, câți bani va avea pe ștatul de plată, cine știe…Dar mi-aduc aminte. Și e o amintire din viitor. Cândva părintele meu bolnav va avea nevoie de grijă. Cândva copilul meu, dacă pățește ceva, va avea nevoie de doctor. Aș putea să fug. Aș putea să-i car după mine în Occident. Am prieteni. Cunosc oameni. Există locuri. Mai bine m-aș pune să adun bani albi pentru zile negre, nu? Mult mai simplă varianta, ducă-se dracului România și medicina ei, până la Vienna faci mai puțin cu avionul decât cu mașina până la Brașov.

Dar apoi îi văd. Pe ei. Cealaltă familie a mea. Locul de unde mă trag. De la an la an mai bătrâni. Oase bătrâne. Articulații diforme. Creiere ciuruite de emboli. Utere cu copii înăuntru ai căror rinichi nu merg și părinții plâng, disperă, încotro să o ia? Prieteni din copilărie peste care a dat năpasta. Și ei sunt neam. De România pot propune că mi s-ar rupe. Dar de ei? De ei nu pot, și nu vreau, să mă rup. La fel cum nu mă pot rupe de doctorii pe care-i știu și care lunar îmi spun aș pleca, dar nu îmi vine. Au și ei neamul lor ca și mine. Asta nu vrea să însemne că cei care-au plecat au greșit. Deși, dincolo de libertăți și dreptul să-ți cauți destinul, cred că au greșit. Au greșit dacă au plecat că nu se mai putea. Sau poate că mă simt, pe undeva, vinovat că prin tăcerea noastră le-am dat drumul lor într-o bejenie fără sfârșit. Zic că au greșit pentru că acum se uită de-acolo, aici, și treaba noastră a rămas să ne ocupăm de cei pe care i-au lăsat în urmă. Nu ne-am cernit, încă mai sunt doctori buni în România, doar că mai puțini care să poată opună bestiei dezumanizării o voce clară, fie ea aspră ori ba, dar clară care să spună ”nu”. Pe aici nu se trece.

Bancul traficat la noi în familie, înainte de 1989, era ”cine pleacă ultimul din România să nu uite să stingă lumina”. Puștii născuți după Revoluție n-o să-l înțeleagă. Generația mea râde, și plânge în același timp. Am dreptul să cred ceea ce cred, să spun ceea ce spun, să scriu ceea ce scriu. Mi-am câștigat dreptul ăsta în lunile când îmi așteptam părinții de la adăpostul raiului din margine. Am crescut într-o familie cu un părinte care a umblat, din 1993 încoace, prin lume ca să avem ce ne trebuie. Și-un altul care, îndărătnic, când am vorbit să emigrăm a zis nu, eu vreau să mor în pământul patriei mele. Și mi-a luat 22 de ani să pricep ce-a vrut să zică în ziua aia. Și cred că înțeleg astăzi mai bine decât atunci.

Astăzi stau și scriu. Exista o vreme, acum ani inumeri, când în ziua asta ne trezea mama, și ne spălam la vailing, și ea ne freca bine după urechi și apoi ne verifica unghiile. După care scoteam hainele de duminică, tata era deja îmbrăcat, cizmele date cu cremă și periate înadins, și cu pălăria ai bună, și punea caii la ham. Și apoi ne puneam cuminți pe o băncuță, în spate, și-o luam spre Sâmbăta. Era sărbătoarea favorită a mamei. Și era soare, și munții se vedeau clari în depărtare, cu umbre de zăpadă pe ei. Și din locul ăla de basm, cu aromă de tei în fața porții, porneam. Către țara de nicăieri unde primeai un pic de mir, și poate turtă dulce. E un timp pe care n-am să-l mai primesc niciodată înapoi. Și ce e ciudat, cel mai ciudat dintre toate lucrurile ciudate, e că fiecare zi care se scurge e o zi mai puțin. Ne tot ducem dinspre lume, înspre lumea de-apoi și tot ce lăsăm e o amintire.

Și asta îmi doresc să fie amintirea mea despre mine când n-am să mai pot să fac mai nimic.

Că am trăit, și-am muncit, și-am vorbit despre ce mi-e drag mie pe lumea asta. Și ce mi-e drag mie nimeni și nimic nu va putea să-mi ia, să scuipe pe sau să-și bată joc de.

Mie mi-e drag că sunt medic. Primul medic din neamul meu și poate ultimul. Și nu mi-am dorit lupta asta, anii de când trăiesc printre lupi. Dar, vorba lui taică-meu, când trăiești printre lupi nu-i musai să urli ca ei.

G

3 thoughts on “Sputa unei generații

  1. Reblogged this on La mine în suflet and commented:
    “Bancul traficat la noi în familie, înainte de 1989, era ”cine pleacă ultimul din România să nu uite să stingă lumina”. Puștii născuți după Revoluție n-o să-l înțeleagă. Generația mea râde, și plânge în același timp. Am dreptul să cred ceea ce cred, să spun ceea ce spun, să scriu ceea ce scriu. Mi-am câștigat dreptul ăsta în lunile când îmi așteptam părinții de la adăpostul raiului din margine. Am crescut într-o familie cu un părinte care a umblat, din 1993 încoace, prin lume ca să avem ce ne trebuie. Și-un altul care, îndărătnic, când am vorbit să emigrăm a zis nu, eu vreau să mor în pământul patriei mele. Și mi-a luat 22 de ani să pricep ce-a vrut să zică în ziua aia. Și cred că înțeleg astăzi mai bine decât atunci.”

  2. Pingback: Manifest pentru normalitate | IulianMD

  3. Doctorii??!!
    Niste nenorociti, magari, spagari!
    Dar la usa lor plange tot omul cu plicul in mana, cu saru’ mana, cu ” va rog frumos” cand e bolnav copilul, mama, fratii….
    Dupa ce totul e bine….la dracu’ cu ei!
    Daca nu e bine, sa-i distrugem!
    Ei se cred zei! De ce nu au rezolvat totul?
    De ce nu s-au “tocmit” cu Dumnezeu si pacientul a murit?
    Toti uitam ca si medicii sunt oameni!
    Amintiti-va ca totusi sunt!
    Si ca de cele mai multe ori salveaza vieti!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s