Scrisoare deschisă președintelui României

Domnule președinte,

Am citit în această dimineață transcrierea discursului dumneavoastră cu prilejul seminarului găzduit la Muzeul Național Cotroceni – ”Resursele umane în Sănătate – Dialog asupra politicilor de Sănătate” din data de 5 octombrie, 2015 (sursa: www.curentul.info). Fac abatere de la o hotărâre recentă de-a cumpăta mai bine modul, și maniera în care particip la dezbaterile publice pe tema Sănătății pentru a vă scrie. Am investit, în anii de când sunt întors în România, timp altfel prețios în chestiuni care țin de profesia mea medicală indirect. Am scris, am polemizat, am protestat, am perorat adesea. Într-un cuvânt, mi-am făcut cred datoria de cetățean onest, plătitor de taxe, liber profesionist și liber în gândire, de-a opune Administrației un punct de vedere critic. Găsesc că e normal, și civilizat, să faci asta când observi inechitate, abuz și neglijență. La fel, găsesc că e timpul, devreme ce v-ați aplecat atenția asupra Sănătății, și ați făcut apel la dialog, să răspund invitației.

Devreme ce e o misivă publică, am să rezum succint punctele pe care discursul dumneavoastră le atinge, și-asupra cărora – cel puțin pentru mine – adastă ambiguitate:

1. Chestiunea finanțării sănătății. Punctul dumneavoastră de vedere stă sub bemolul contradicției. Pe de-o parte afirmați că nu sunt bani suficienți, pe de altă parte propuneți că se cheltuie ”din ce în ce mai mulți bani”, aparent într-un mod ”ineficient”.
2. Chestiunea corupției sistemice, respectiv nevoia unui sistem liber de corupție – mare sau mică
3. Chestiunea pregătirii profesionale, de la vlădică la opincă, respectiv problema exodului gri (”brain drain”, i.e. migrația capetelor luminate din medicină)

Am să încep cu ultimul punct, respectiv cel care reprezintă leit-motivul textului remis presei, și care sper că e concordant la realitatea cuvintelor dumneavoastră. Migrația cadrelor medicale, domnule președinte, este inevitabilă pretutindeni. Micro-migrația este chiar dezirabilă. E destinul fiecărui doctor care vrea să-și desăvârșească practica să umble. Problema României e că găsim căi să plecăm, mult mai rar găsim căi să ne întoarcem în România. Vorbiți de o fractură sistemică. Ea există. Doar că nu e sistemică, e epistemică. Medicul român prea rar pleacă de voie, cât de nevoie. Motivația de-a pleca stă pe dorința unui trai bun. Unii vor spune că un trai bun se traduce în bani destui. Și poate că este adevărat. Cred că am suficientă autoritate în urma tuturor dezbaterilor publice la care-am asistat să spun că e principalul fanion de lamentație, anume lipsa bunăstării. Salariile sunt mici, condițiile de lucru improprii. E nodul gordian în care se împiedică majoritatea negocierilor. Medicii n-au bani. Statul n-are bani pentru medici. Găsesc argumentul ”renumerației după buget” a fi fiind fals construit, și în cele din urmă imposibil de rezolvat. Nu fără decizia strategică a unui popor de-a plăti onest o Sănătate onestă pentru cetățenii lui.

Dificultatea spinală a Sănătății, domnule președinte, nu derivă neapărat din practica economică. Spunem, cei care au ales calea dizidenței la Sistem, de ani de zile că principala problemă o reprezintă a) lipsa demnității în practică și b) deturnarea politică a actului medical, atât la nivel individual, cât și de grup. Pata noastră de pe halat are o sorginte directă, în educația doctorului așa cum s-a prăsit pe tărâm românesc, o povară istorică pe care n-o poți șterge doar cu salarii bune. Regimul paralel de venit instituit în perioada comunistă s-a altoit, și perfectat, în ultimul sfert de secol, cu participarea voluntară, benevolă și pe alocuri entuziastă a Statului român. Corupția morală a medicului începe din fașă, din studenție, în mediul Universitar unde observă canalele informale de devenire. Primii bani sunt bani pe care studentul îi dă pentru o notă la examen, următorii sunt pentru rezidențiat, unde de multe ori există costuri dacă vrei să înveți meserie, și-apoi ca să devii medic specialist adeseori va trebui să ungi roțile aceluiași sistem. Aceasta nu e corupție, domnule Președinte, aceasta este o filosofie socială generalizată care întâmplător își găsește o aplicație și în medicină. Mătrăguna șpăgii crește la umbra opacității Administrației, acolo unde se organizează concursuri, acolo unde se decid destine pentru profesionist. Medicul își cheltuie demnitate și încredere nu la magazin, ci în diversele anticamere administrative unde stă la cozi pentru diverse hârtii, patalamale, avize. Umilința lui se oprește la ghișeu, respectiv la ușa profesorului, managerului de spital sau șef de clinică.

Principiul care ghidează Sănătatea în România în acești ani nu e meritocratic cât filon direct al unei plutocrații orientate politic, fără urmă de interes național, social sau medical deopotrivă. Nu se caută oameni buni. Se caută oameni ușor adaptabili monstruozității administrative. Cine poate, rămâne. Cine nu poate, pleacă. Iacătă deci că medicul care părăsește sistemul – și eu sunt unul dintre cei care au părăsit sistemul de Stat – n-o face de drag, o face pentru că trebuie. Aceia dintre noi care l-am părăsit stăm mărturie profunzimii problemei. Nu spun că doctorul care lucrează la stat este obligatoriu compromis, dar îndrăznesc să afirm că nu există medic în România care să reușească, până la capăt, să rămână cinstit atâta timp cât lucrează în Sistemul de Stat.

Pentru că, domnule președinte, legile care ocrotesc activitatea medicală în România încurajează infracțiunea, atât prin text cât și prin absența lui. Corupția începe acolo unde, fie prin dorință fie prin neputință, profesionistul de sănătate renunță la codul lui etic și la ființa lui până la urmă sacerdotală. Noi n-am jurat credință neamului. Noi am jurat credință omului bolnav. Iar Statul român nu ne dă voie să îngrijim bolnavul cum ne-am dori. Statul român, prin imixtiunea politică și managerială, a pervertit actul medical care nu mai e de mult în folosul suferindului, cât o verigă într-o buclă de decont. Și asta pentru că decidenții, oamenii care au făcut politici de sănătate, așa numită ”clasă” politică s-a încetățenit într-o ipocrizie a promisiunilor fără destinație, și-a hotărârilor fără cap, darămite coadă. Vorbiți de resemnare, de lipsa curajului de-a-ți asuma transformări.

Nu, domnule președinte, nu există resemnare. Dumneavoastră, cei care observați dinafară actul medical, vă permiteți un bagaj lexical străin medicului. Când stai cu o viață de om în mână nu știi ce înseamnă să renunți. Nu știi ce înseamnă frică. Știi doar că ai fost chemat să-ți asumi, cu bune cu rele, acea faptă care te va urmări, independent de rezultat, în ziua de mâine. Pacientul tău va trăi, sau va muri, funcție de performanța ta profesională. Vorbiți de faptul că meseria mea e nobilă. Meseria mea este, într-adevăr, nobilă. Colegii mei nu mai sunt nobili de mult. Dezolarea mea de medic care se apropie de vârful carierei lui profesionale este, când mă uit împrejur, la cât de puțini mai sunt nobili. Și asta pentru că s-au văzut obligați să renunțe la dezideratul umanist de-a-și ajuta aproapele în favoarea unei munci de conțopist, de funcționar, de birocrat până la urmă, care trei sferturi din timp completează formulare și dacă mai are și timp să se uite la pacient e deja zeu. Colegul meu care face gărzi, descoperit atât legal cât și moral, până când pică din picioare nu are timp să gândească în cheia nobilă a meseriei, ce face el e angrosism medical și îl compromite. Când ai o sută de oameni care îți vin la Camera de Gardă într-o noapte, domnule președinte, nu mai ai timp să te gândești nici la finanțarea sistemului nici la mica, sau marea corupției. Ai timp doar să te ocupi de omul din fața ta. Și cred, văd și conchid că pentru Statul român povara Camerei de Gardă dintr-un spital aiurea din România rămâne cel mult o metaforă de folosit public, mediatic sau beletristic atunci când ne numărăm morții sau dezastrele.

Domnule președinte, vorbiți de lucruri în care eu cred. Lucruri care pentru mine sunt sfinte. Lucruri care mie mi se întâmplă zi de zi. Lucruri sub care eu semnez și pentru care eu îmi pun la bătaie parafa, dreptul de practică, și sănătatea. Vorbiți de viitor. Pentru mine Sănătatea în viitor este o chestiune de viață și de moarte, atâta timp cât trăiesc în România, atâta timp cât părinții, rudele mele, copilul meu trăim aici. Vine ziua când oricare din noi va deveni pacient într-o ecuație morbidă a Sănătății de care momentan ne bucurăm, pentru că n-avem nevoie de ea. Vă scriu pentru că ziua în care abdic de la toate cele de mai sus va fi și ziua în care am să plec, fără să mă uit în urmă, din România. Propunerile unor politicieni de-a ”lega” rezidentul de vatră pe perioada formării profesionale, ca și altele care ar obliga medicul să stea, o vreme, într-un post sunt jigniri la adresa breslei mele. M-am născut în comunism, într-o țară care nu punea valoare pe dreptul individului de-a-și căuta, unde crede, bunăstarea. Mi-aduc aminte de prețul libertății, plătit cu vieți omenești, ca eu să vă pot scrie astăzi fără teamă de consecințe ori represalii. Niciodată medicul nu va putea fi asimilat unui șerb, unui sclav, unui impiegat ori funcționar. Suntem, prin ADN-ul meseriei noastre, liberi. Liberi să tratăm bolnavi oriunde suntem chemați să o facem, acolo unde putem să facem o diferență, acolo unde putem salva sau îmbunătăți vieți.

Apelul dumneavoastră la Sănătate, ca și scrisoarea mea de altfel, rămân doar file într-un dialog încărcat până la refuz de absurd, obstinație, și mult prea des reavoința celor care împart o dreptate la care eu nu pot să ader, atâta timp cât pentru mine e nedreaptă, atâta timp cât pentru pacientul meu e nedreaptă. Domnule președinte, ”ineficiența” măsurilor luate de-a lungul timpului de politicieni au însemnat oameni, oameni care au murit de multe ori inutil, oameni care au murit cu zile, copii care ar fi putut trăi, bătrâni care ar fi putut să se mai bucure un pic de nepoți. Regret, în numele meu și-al colegilor mei, că nu vă putem împrumuta pentru o zi dumneavoastră, politicienilor, ochii și urechile noastre. Pentru că dacă ați vedea, dacă ați auzi, dacă ați trăi cu poveștile petrecute nouă sunt șanse că discursul n-ar fi centrat pe finanțare, pe corupție, pe brain drain. Discursul dumneavoatră ar fi despre copiii de la maternitatea Giulești care nu meritau să moară în explozia de acum 5 ani, sau despre medicii care au căzut cu avionul în Apuseni, sau despre toți bolnavii de cancer care ani la rând au trebuit să acceseze, la limita contrabandei, tratamente pentru boala lor. Discursul dumneavoastră ar fi fost despre colegii mei care au plecat, înfrânți, în Occident pentru că n-au mai răbdat de-atâta amar și nemernicie. Discursul dumneavoastră ar fi fost despre dreptul omului la viață și bunăstare, la sănătate și prosperitate, lucruri scrise și prea des uitate în Constituția României.

Cred, domnule președinte, că dincolo de putregaiul medical în care m-am format și în care trăiesc, voi prinde ziua în care am să mă uit în urmă la acești ani în care-am vorbit, am luptat, am scris și-am mizat pe conștiința semenilor mei, și va fi o zi în care-am să-mi spun că a meritat, că în cele din urmă oamenii și-au adus aminte de ce e bine, ce e important în viață. Și pentru mine nu e important ce fel de umbră fac pământului, cât să las în urmă o potecă de străbătut pentru cel care va veni. Aceasta e poteca mea. Vreau ca medicii care vin, cei care acum se nasc, cei care acum își tocesc coatele să învețe pentru prima sesiune la Facultate, să știe că a existat o generație care s-a uitat la ei cu speranță. Și care i-a pus mai presus de vreun preț, vreun cost, vreun calcul aritmetic.

Gabriel Diaconu, MD

Sputa unei generații

Ce-a mai rămas din noi, doctorii? Ce-a fost, de fapt, vreodată? O iluzie, un mit, o ”școală” de care auzeai, din bătrâni. O adunătură de oameni. Unii mai vocali, alții mai peltici, unii zei, alții lepre, figuri unite sub semnul cearcănului și-al halatului cu buzunar ticsit. Niște obosiți. Obosiți cronici. Obosiți de povara muncii la negru, tratăm oameni cu negru sub unghii, într-o țară cernită, coclită de cald și scăldată în secetă. În timp ce Patriarhia se roagă pentru ploaie, noi ne rugăm, din nou, pentru drepturi. Nici n-am ridicat bine vocea că începe din nou sfada. Cum că am fi de fapt niște bogați. Niște burjui. Niște paraziți care sug sângele poporului. Șpăgari. Funcționari. Funcționari? Noi nu mai funcționăm de mult. Disfuncționăm. De-un ev trăim în nevroză. Suntem tabloul pe care l-ați pictat. Icoana noastra nu mai face de mult minuni. Doar stoarce ocazional o lacrimă la care, vremelnic, se mai închină câte unul. Noi n-adunăm săruturi și temenele. Noi, nu voi, suntem cei în genunchi. Am adunat sputa unei generații care c-o mână ne-a mulțumit și cu două ne-a ars palme. Asta v-ați dorit? Asta ați căpătat. Și v-o spun și unora, și celorlalți. Medici și pacienți deopotrivă. Suficient cu jelitul mortului. Nu-l cheamă Lazăr, deci nu e înviabil din morți. Prototipal pentru România, îl cheamă Lăzărescu. Lăzărescu moare, în fiecare zi, pe vreo secție. Sau se naște în timp ce moașele și lăuza își șterg, reciproc, transpirația. Căci e cald, și climatizarea costă. Lăzărescu palmează, căci încă n-a auzit de lege, doar de tocmeală, plata pentru pinionul schimbat. Dacă e băiat de băiat, nu-l doare prin bască. Dacă e speriat de speriat, merge acasă și începe să coacă paranoia. Mai e mult până vin și mă saltă? Poate ar trebui să mă opresc. E hora nebunilor. Cine dracu’ poate să mai iasă din ea acum? Cum să desfaci, azi, ce s-a ferecat cu-atâta dibăcie și talent în zeci, și zeci, de ani? Un singur păcat și nu te mai spală o mie de ape, și noi, doctorii, am adunat atâtea păcate. Mai vine câte-un Gulică și zice, suveran, ”lasă că vă știu eu, am trăit, mi s-a întâmplat asta și asta și asta”. Și adevărul e că unele povești sunt grozave, îți stă mintea-n loc și privirea în gol și te gândești: e coleg de-al meu? Practicăm, cumva, aceeași meserie? Am trecut prin același loc, am parcurs același drum? Am pierdut aceleași nopți, ne-am tocit aceleași coate? Ne-am ros aceleași unghii și ne-am înfundat aceleași coronare? Suntem una? Nu, nu se poate. Nu suntem una. ”Ei” sunt ei, și ”noi” suntem noi. Câți mai suntem? Câți mai sunt? Nu știi. Ne-am decrepit. Ne-am cotropit. Ocazional te mai întâlnești cu câte unul care-ți place, și când te uiți în ochii lui, măcar pentru un moment, îți spui nu, încă nu. Încă nu ne-am dus de tot. Nu suntem chiar praf. E suficient să te uiți la unul. Cum iese pământiu din gardă. Sau cum își face sufertașul dimineața când soarele încă sforăie dus, căci trebuie să intre în sală la prima oră. E suficient să te uiți cum mănâncă pe sponci, c-o mână înfulecă în timp ce se uită la ceas. Nu, nu pleacă de la muncă. Se duce, mandibula încleștată, înapoi la serviciu.

Plutim ca bibanii într-o mare de lozinci. Confetti prin piața Centrală. Doctorii salvează vieți. Doctorii performează miracole. Mai sunt și doctori buni prin România. Unde-s doctorii d’antan? Ce s-a ales de doctorii noștri? Cu respect vă anunț, noi nu suntem doctorii ”voștri”. Ne suntem doctorii noștri, de multe ori unul altuia, și-așa cum vă plângeți de noi ne plângem și nouă. Cu ponoselile de rigoare. Până când nu mai crede nimeni în nimic, se-așterne mai întâi disperarea (oh, ce le mai place babelor când consumă colivă disperată) și-apoi tâmpita abulie, și ne întoarcem la jug. Jugul e simpatic și profitabil dacă te-apuci să faci un bișniț din el. Găsești mereu câte un om de asuprit, de ce să nu profiți un pic de asta, mai ales când te îmbie? Hai, dom’ doctor, că oameni suntem, știm și noi cum vă plătesc. Oameni sunteți? Acum v-ați trezit să fiți oameni? Dar mai deunăzi când nu vă crăpase buba unde erați? Unde-ați fost când ne-au trebuit oameni? Voi, de prin primării, unde-ați fost când v-au putrezit dispensarele? Voi, de prin cătune, ce-ați mâncat când vi s-a închis spitalul orășenesc? Vă spun eu ce-ați mâncat. Usturoi. Usturoiul e panax universalis. Și, culmea, dacă nu mănânci nici gura nu-ți pute.

Voci. Aud cum se ridică voci. E-un susur plăcut. Măcar atâta. Măcar atâta am făcut. Da, de mine vorbesc. Există un ”mine” supra-numerar, câțiva care au tot fluierat în biserică în timp ce, anesteziați, confrați de stetoscop roboteau în poziția climpoțelului, care pe-un salon, care prin birouri. Tehnocrați. Birocrați. Certocrații de serviciu. Deloc surprinzător, noile voci sunt furioase. Literar fragile dar sincere. Sinceritatea n-are trafic și monedă. Dar îndurerează. În sfârșit ne doare cu fundal sonor. Nu că nu ne-ar fi durut, tăcut, și în trecut. Ne-a durut până la hohot. Și tot ne-am făcut treaba. Și tot ne-o facem. Ați venit, cu taior și toc, cu costum și cravașă, și-ați decis că e sărăcie. Distinși demagogi, serios că nu v-ați înșelat. În această breaslă am șlefuit o ciudată sărăcie. Din sărăcia noastră s-au operat oameni cu șnur și fermoar din piață, s-au cârpit endoscoape cu leucoplast și s-au reșapat instrumente. S-au mobilat cabinete și s-au cumpărat mănuși. Și ocazional mașini de fițe. Din nemernicia noastră ne-am clădit, și în nemernicia noastră am trăit. Ne-am cununat, ne-am încuscrit, ne-am cumetrit de multe ori printre noi. A avut nevoie finul de post, du-te finule la cine te trimit. A suspinat nora, ia noro de-aici și fă-ți post. Medicina n-a fost niciodată o republică platoniană, chiar dacă născută e din aceeași peșteră. Pe la noi a fost un cnezat de menumoruți în care diverși vodă prin lobodă mai întâi s-au bătut cu turcii, și-au trucat apoi victoria și, în uralele boierimii, au mai ctitorit câte-o biserică. Cred că puțini mai pricep cât de ticăloși ne-am făcut, de fapt. Nu om cu om. Cât neam cu neam, prieten cu prieten și familie cu familie. N-ai cum să reconciliezi vocea sănătoasă a dizidentului cu halena fetidă a prestatorului de servicii. Ștampila supremă a funcționariatului ne-a înfipt fix în Dostoievski. Trăim în crimă și pedeapsă.

Eu am vrut, fără să pricep din ce motiv mai exact, să ajut. Aș fi putut să scriu, mi-aș fi văzut de ale mele. O fi fost vreun histrionism, vreo rană narcisică, vreo moaș’sa pe gheață care m-a convins să mă înham la acest car cu boi. Sunt foarte aproape să constat că mi-am trăit jumătate de viață în halat, și-apoi voi îndrăzni să spun că majoritatea vieții am fost doctor. Cât încă sunt minoritar, păstrez luciditate. E singurul meu adevăr. Eu mi-am dorit să ajut. Când eram mic și disecam la Veronica, cu masca pe față și lacrimi în ochi de la formol mă gândeam, în idioțenia mea, că asta trebuie să faci. Să-ți otrăvești corneea ca să înveți să ajuți. Unii oameni își învață meseria la capul patului, alții la patul capului. Cred că fac parte din a doua categorie. Statul român mă vrea în prima. Și totuși mi-am dorit să ajut. Uneori să mă lupt cu morile de vânt. Cu morile de moarte. În perpetuă scârbă de neam și țară prin anii de frondă m-am agățat de acest gând. Că necăjitul ăla de pe patul putrid n-a avut de ales și-atunci de ce m-aș plânge eu? Până la urmă el e ăla bolnav, nu eu. Asta înainte să încep să observ bolile de halat. Care la inimă, care la plămâni. Într-o perioadă îmi imaginam cum doctorul ”murdar” are halatul psoriatic, cum cel care refuză șpaga are de fapt coloana cu spondilită, de-aia nu se îndoaie. Când îl vedeam pe bașoldul cum coboară, onctuos, din mașina hidramat îmi impuneam că de fapt e nu doar obez, cât diabetic, de-aia are nevoie de o pulență.

Sunt visător. Poet. Rupt pe undeva de toate. Trăiesc cu aceeași convingere pe care-o știu la camarazi că treaba mea e să-mi fac meseria bine, cât timp mi-o fac bine e treaba fiecăruia cum își suportă firea. Corb la corb nu-și scoate ochii. Nu ridica sabia, nu-ți trăda confratele, taci tu măcar de tăcerea lui. Până n-am mai putut. Poate se-aproprie clipa când numărul neputuților se-adună. Sau poate nu. Dacă știu ceva despre neamul meu, e că are gena umilinței dominantă. Se consumă, în savoare, adaosul de insultă la injurie. Urcă periodic la suprafață ca o spumă elanul feriștilor, și-apoi leseferiștii susură. Și-mi urcă în urechi Topârceanu și ”ce-ai cu noi, bă, de ce vrei să dăm cu var”. Definitivă apreciere.

Și totuși. Totuși vine-o zi. Vine o zi când scabia asta care ne mănâncă, ne-otrăvește, ne consumă își va găsi un tratament. Nu cred că vine dinafară. Tot dinăuntru o să o lovim. Nu e om în care eu să nu fi dat. Pe bun merit. Cu fiecare articol scris. Acel om din dinastia Ascarizilor care s-a căcat pe el de jurământ. Ăla nu e om. Ăla nu e doctor. Nu e om pe care să nu-l fi pictat în acuarelele sputei pe care mă simt obligat să mi-o spăl cotidian pentru că el, și nu eu, a gândit că ”se poate și-așa”. Pentru el eu mi-am luat flegme de la oameni care nu mă cunosc și care n-au stat vreodată să-mi judece mie faptele, cât faptele lui, și-ale lor. Am îndurat niște ani. Mi s-a cam luat. Și mi-e ciudă că am petrecut ani în critică și în înverșunarea luptei când poate-ar fi meritat să discut mai degrabă cu celălalt. Cu omul bun, cumsecade, bun de pus la rană. Omul care pricepe nu doar carte cât și menirea lui de-a-și pune obrazul în joc.

Căci astăzi îndrăznesc. Am, în cele din urmă, puterea să o fac. De unde sunt, prin ceea ce fac, nu mai e loc de rușine. Duc o viață bună. Aici. Am tot ce mi-am dorit, și-mi doresc încă multe altele. Un singur of mi-a mai rămas. Și poate-am să mă distrug în scopul de-a mi-l satisface. Mi-asum asta. Eu nu pot trăi, până la urmă, cu conștiința că, dincolo de celula mea de normalitate, continuă ciuma. Nu îmi pot reprima nodul din gât când citesc despre doctori arestați. Nu pot să pretind că nu mă privește. Nu mă pot preface. Și nici nu pot să o iau în van, sau s-o las cu ușurință să-și prelingă seva pe mine realitatea că murim. Pasiv, aș putea spune că, măcar așa de icnetul morților se va trezi, unul, la un moment dat să facă ce-i de făcut și România să aibă o sănătate decentă. Cine s-o nimeri atunci prin spitale, cât de bine pregătit va fi, câți bani va avea pe ștatul de plată, cine știe…Dar mi-aduc aminte. Și e o amintire din viitor. Cândva părintele meu bolnav va avea nevoie de grijă. Cândva copilul meu, dacă pățește ceva, va avea nevoie de doctor. Aș putea să fug. Aș putea să-i car după mine în Occident. Am prieteni. Cunosc oameni. Există locuri. Mai bine m-aș pune să adun bani albi pentru zile negre, nu? Mult mai simplă varianta, ducă-se dracului România și medicina ei, până la Vienna faci mai puțin cu avionul decât cu mașina până la Brașov.

Dar apoi îi văd. Pe ei. Cealaltă familie a mea. Locul de unde mă trag. De la an la an mai bătrâni. Oase bătrâne. Articulații diforme. Creiere ciuruite de emboli. Utere cu copii înăuntru ai căror rinichi nu merg și părinții plâng, disperă, încotro să o ia? Prieteni din copilărie peste care a dat năpasta. Și ei sunt neam. De România pot propune că mi s-ar rupe. Dar de ei? De ei nu pot, și nu vreau, să mă rup. La fel cum nu mă pot rupe de doctorii pe care-i știu și care lunar îmi spun aș pleca, dar nu îmi vine. Au și ei neamul lor ca și mine. Asta nu vrea să însemne că cei care-au plecat au greșit. Deși, dincolo de libertăți și dreptul să-ți cauți destinul, cred că au greșit. Au greșit dacă au plecat că nu se mai putea. Sau poate că mă simt, pe undeva, vinovat că prin tăcerea noastră le-am dat drumul lor într-o bejenie fără sfârșit. Zic că au greșit pentru că acum se uită de-acolo, aici, și treaba noastră a rămas să ne ocupăm de cei pe care i-au lăsat în urmă. Nu ne-am cernit, încă mai sunt doctori buni în România, doar că mai puțini care să poată opună bestiei dezumanizării o voce clară, fie ea aspră ori ba, dar clară care să spună ”nu”. Pe aici nu se trece.

Bancul traficat la noi în familie, înainte de 1989, era ”cine pleacă ultimul din România să nu uite să stingă lumina”. Puștii născuți după Revoluție n-o să-l înțeleagă. Generația mea râde, și plânge în același timp. Am dreptul să cred ceea ce cred, să spun ceea ce spun, să scriu ceea ce scriu. Mi-am câștigat dreptul ăsta în lunile când îmi așteptam părinții de la adăpostul raiului din margine. Am crescut într-o familie cu un părinte care a umblat, din 1993 încoace, prin lume ca să avem ce ne trebuie. Și-un altul care, îndărătnic, când am vorbit să emigrăm a zis nu, eu vreau să mor în pământul patriei mele. Și mi-a luat 22 de ani să pricep ce-a vrut să zică în ziua aia. Și cred că înțeleg astăzi mai bine decât atunci.

Astăzi stau și scriu. Exista o vreme, acum ani inumeri, când în ziua asta ne trezea mama, și ne spălam la vailing, și ea ne freca bine după urechi și apoi ne verifica unghiile. După care scoteam hainele de duminică, tata era deja îmbrăcat, cizmele date cu cremă și periate înadins, și cu pălăria ai bună, și punea caii la ham. Și apoi ne puneam cuminți pe o băncuță, în spate, și-o luam spre Sâmbăta. Era sărbătoarea favorită a mamei. Și era soare, și munții se vedeau clari în depărtare, cu umbre de zăpadă pe ei. Și din locul ăla de basm, cu aromă de tei în fața porții, porneam. Către țara de nicăieri unde primeai un pic de mir, și poate turtă dulce. E un timp pe care n-am să-l mai primesc niciodată înapoi. Și ce e ciudat, cel mai ciudat dintre toate lucrurile ciudate, e că fiecare zi care se scurge e o zi mai puțin. Ne tot ducem dinspre lume, înspre lumea de-apoi și tot ce lăsăm e o amintire.

Și asta îmi doresc să fie amintirea mea despre mine când n-am să mai pot să fac mai nimic.

Că am trăit, și-am muncit, și-am vorbit despre ce mi-e drag mie pe lumea asta. Și ce mi-e drag mie nimeni și nimic nu va putea să-mi ia, să scuipe pe sau să-și bată joc de.

Mie mi-e drag că sunt medic. Primul medic din neamul meu și poate ultimul. Și nu mi-am dorit lupta asta, anii de când trăiesc printre lupi. Dar, vorba lui taică-meu, când trăiești printre lupi nu-i musai să urli ca ei.

G

Sine ira et studio

Fără furie sau părtinire. Așa zice Tacitus când scrie în Anale de domnia lui Augustus, apoi Tiberius, Gaius, Claudius și Nero. Nero infamul. Nero, care-a dat foc Romei. De război, și crime de război, a rămas de-atunci tradiția să vorbești la rece. Fără nervi. Fără patimă. Fără să fii partizan.

Lucru greu de făcut când ești medic și vorbești de medici. Poți fi acuzat, pe rând, de oricare dintre ele. Ori că scrii la nervi (m-am obișnuit de mult să fiu etichetat ”disperat” de diverși inspirați ai presei). Ori că – evident – iei partea breslei. Dar dacă îmi încep textul cu Tacitus, pesemne că vorbesc de un război. Și crimele dintr-ânsul.

De unde ideea? Florin Chirculescu, întâi-descălecătorul nostru, al ”noilor dizidenți”, a ieșit din lunga hibernare prijeluită de lansarea celui mai recent roman, într-un articol publicat de IPP (Institutul de Politici Publice) și preluat de Adevărul. Tema, deși grosier vastă în scop și vagă în constituție, atinge la un moment dat problema salariilor medicilor dar mai ales a ”plicului”. Ca unul care-a luptat, în ultimii ani, public pentru înlocuirea facilului ”șpagă” cu mai-adecvatul termen de ”plată informală” am avut o plăcută tresărire când am regăsit sintagma (care, în originar, îi aparține economistului maghiar Janos Kornai) în șapoul introductiv la articolul din Adevărul. Succint, doctorul Chirculescu (încă) îi spune ”plic”. Ce-o fi în plic, nu știm exact. Presupunem că bani. Admit că m-a mirat, mi-a oferit pauză și-apoi m-a lăsat pe gânduri concluzia dânsului că sistemul de sănătate a fost ”susținut” de plic, în toți acești ani. Și mai mult m-a mirat confesiunea, alifie la ipocrizie, că doctorul Chirculescu ”așteaptă” plicul.

Pentru că, deși dibaci plasată ca o raționalizare ex aequo a motivului prin care se oferă, și se acceptă, plăți informale, îmi pare că nu reflectă adevărul. Adevărul îl găsești în nuanța pierdută printre rânduri din ce spune doctorul Chirculescu, adică de fapt relația de condiționare informală prin plată, în relația medic-pacient. Plicul este o recompensă, nu o formă de plată nefiscalizată. Dar e, de fapt, banana pe care-o așteaptă maimuța ca să persevereze, ca să nu cumva să-și urmeze instinctul și să-și păstreze caracterul animal?

E la îndemână, psihologic, să propui că o breaslă a adoptat practica plicului ca să-și prezerveze motivația. Orice misiune, fie că a fost a iezuiților în Asia, sau a maicii Tereza în Calcutta, s-a bazat pe donațiile binevoitorilor. Ani lungi de muncă și cercetare au relevat că banii n-au avut tocmai destinația propusă, și uneori au fost folosiți să finanțeze cu totul alte lucruri. Prin analogie, și medicina românească a fost gândită, subtil și pervers de comuniști, drept o chestiune vocațională, apostolică, o cârciumă de kibbutz în care oferi sănătate pe roșii, lapte și ulei, și trăiești din mila publică aproximativ la fel cum trăiește sacerdotul. Doar că te închini la alt zeu, și profiți de alt șarpe. Și dacă e să mergi pe tangenta asta plățile informale acceptate de medic cam în același fel în care se pune banul la disc s-ar fi regăsit, cumva, în calitatea informală a sănătății. Adică din plic s-ar fi dus o parte din bani în zugrăveală, în aparatură, în binele bolnavului cu pricina.

Dar nu asta s-a întâmplat. De fapt, timp de jumătate de secol, medicii au acceptat că au două surse de venit. Una era salariul (fie el mic, mizerabil, infim, o scuamă pe buzunarul doctorului), cealaltă era prestația în regim aprozar în care prețul se stabilea funcție de alte reguli economice. Primitive, ce-i drept, dar totuși economice. În mizerie, totuși medicul n-ar fi murit de foame (doar) din salariu. Rezidentul, poate. Dar medicul nu. Și-atunci de ce a fost vreodată nevoie de plic? De plată?

Răspunsul istoric e că medicina a fost organizată așa mult înainte de apariția statului social. După prostituate și preoți, medicii/ vindecătorii/ șamanii au fost printre primii care și-au făcut traiul în regim liberal, profitând de cerere și ofertă. E posibil că un secol de bolșevism și totalitarism au netezit credința că sănătatea / ca și educația/ ar fi un bun gratuit, pentru toți. Dar la nivel de schemă primitivă ea n-a încetat niciodată să existe în relație cu costul. Că era un gest sacru către sacerdotul vindecător sau șaman, tainul tot trebuia oferit altfel actul ”magic” al vindecării nu se întâmpla. Banii sau bunurile respective nu erau date pentru bunăstarea magicianului, cât pentru îndestularea divinului care stătea în spatele acestuia, de fapt forța vitală care vindecă. Iacătă că, antropologic cel puțin, existența plicului nu e contingentă la vreun sistem sau vreo axă de supraviețuire cât cel mult indicativă pentru primitivismul social al românului. Fie el medic or pacient. Și astăzi aud, cu o frecvență supărător de mare, voci care spun că ”medicul tratează, Dumnezeu vindecă”. E pe cât de stupidă afirmația pe atât de corectă, dacă te uiți la necesitatea plicului. La Dumnezeu nu te duci cu mâna goală. Dacă doctorul canalizează cumva degetul supranatural în rană, nici la el n-ai cum să te prezinți ”nepregătit”. E o observație interesantă cum aceiași medici care, adeseori, formulează astfel de propoziții n-au dus-o niciodată rău, hermitic, n-au făcut din meserie o sărăcie, or viceversa.

O altă constatare e că, oricât de mitologic argumentat ar fi fost plicul, de la un moment dat încolo lucrurile au luat-o razna. Și au luat-o razna în momentul în care, acum 25 de ani, medicul s-a trezit antreprenor. Antreprenoriatul medical a avut nevoie de timp, și ani, să lateralizeze, și încă funcționează pe-o balanță șchioapătă. Diverse cazuri ajunse faimoase (a se vedea scandalul de la spitalul de Arși/ lotul Antochie) arată că, și când medicul ar fi putut bine-mersi să se ducă să lucreze în privat pe bani frumoși, tot a preferat alterantiva ne-fiscalizată, informală și deci ocultă. Cam greu să stea propoziția doctorului Chirculescu în picioare când te uiți la mamoplastii în serie făcute sub prețul pieții, cu sutele, miile, în timp ce sunt decontate de CNAS. Ce sistem? Ce picioare? Ce plic până la urmă? De fapt și de drept vorbim de o piață care-a câștigat, în ani, complexitate, până la punctul la care parazitismul informal a căpătat o nouă dimensiune, para-formală. De fapt, în democrație, plata informală a devenit legitimă, a ajuns să fie considerată tarif (vezi cazul de la Constanța, spre exemplu) și uite-așa am ajuns la discuția, și isteria concomitentă, despre ”condiționarea actului medical”.

Condiționarea actului medical e în sine o gogoriță pe care politicul a vândut-o mass-media, i.e. cum că doctorul care e un ”funcționar” (aici Chirculescu are profund dreptate când critică decizia ICCJ) a făcut trafic de influență când a refuzat să opereze pacientul care n-avea plic la el. Să fie bine înțeles. În majoritatea instanțelor, așa cum pacientul are voie să-și aleagă medicul, așa și medicul are voie să-și aleagă pacientul. Să refuzi e permis, să invoci sărăcia pacientului drept criteriu cel mult reprobabil moral, dar nu neapărat ilegal. Dacă te uiți de jur împrejur în țările pe care le-admirăm cu nesaț vei observa că, din criterii administrative dar mai mereu financiare, medicii refuză să trateze pacienți. Unde se vor duce oamenii respectivi? Asta e o întrebare grea. Când ești pacient, și ușile ți se închid, și încep să-ți bubuie mințile cum să faci, ce ambulanță să chemi, la cine să apelezi îți vine să înjuri de toți Dumnezeii și să dai cu barda în doctor.

Curios.

Curios cum oamenii care fac asta sunt de obicei, deși nu m-aș grăbi să generalizez, oameni care deja sunt subsidiați social într-o bună măsură. Oameni care oricum au fost umiliți prin pensii proaste, prin șomaj infect, prin încurajarea muncii la negru, oameni neasigurați, oameni care trăiesc de pe azi pe mâine. Nu medicul îi trădează pe ei. Ce-i trădează pe ei e însuși Statul care i-a împins, ca pe vite, într-un țarc al neputiinței. Medicul, vis-a-vis de serviciul de sănătate, e doar ultima verigă într-un lanț al nesimțirii. Ceea ce nu face nesimțirea lui mai mică. Doar o circumstanțiază. În interiorul unui macrocosm în care toți sunt egalmente mojici medicul blând, bun și empatic riscă să fie canibalizat de semeni. Nu-i fac apologetica. E un lucru observat de mult, acela că același medic care era spân în spitalul de stat când merge în privat unde e remunerat corect, și-și poate manevra practica antreprenorial, nu va fi tentat să ”șpăguiască”. De ce nu va fi tentat să șpăguiască? Pentru că în loc să i se arate pulanul i se explică regula jocului, i se arată facturierul și i se face legătura cu un contabil deștept. Pentru puzderia de medici zarzavagii de prin spitale există corolarul administrativ, statul are medicii pe care și i-a crescut, oamenii au medicii pe care-i merită.

Și – regret să văd asta la ani de zile de la obținerea unui deziderat pentru care am militat – descentralizarea spitalelor și transferul lor către autoritățile locale n-a făcut decât să demonstreze că, prin satrapii, prin gubernii, prin provinciile noastre autonome barbare spitalul e în mizerie pentru că primarul e mizerabil, prefectul e un jeg, și Consiliul local e o adunătură de lupi între oi care discută despre kebabul favorit. Să ceri medicului să fie un Sfânt e un banc bun. Tiranozaurii noștri de administratori de județ n-au nevoie de o populație sănătoasă. Că dacă ar fi oamenii sănătoși poate că ar gândi mai bine. Poate că ar trăi mai bine. Poate că și-ar plăti taxe. Poate că ar învăța să întrebe ce se întâmplă cu banii lor. Nu, plicul nu a susținut vreodată Sănătatea, domnule doctor. Plicul a susținut și a acreditat ideea că Administrația poate administra și așa, că oamenii sunt lăsați de izbeliște să bănănăie pe la ghișee, prin camere de așteptare, prin saloane și cabinete. Plicul – așa cum se discută de el public – nu e o invenție medicală, nu e un stetoscop al doctorului cu care ascultă pacientul la buzunar. E de fapt gheara administrativă care se bagă, din nou și din nou, în buzunarul din nădragul sărmanului care trebuie să rămână rob, supus, umil și smerit. Bani dai la polițist. La taxatoare. La ghișeu. La consilierul care-ți face lipeala. La aghiotantul care-ți face intrarea.

Iar noi, breasla medicală, am acceptat și acceptăm că suntem tot un fel de instituție administrativă incapabilă să se administreze. Cu un Colegiu impotent, în care se dezbat chestiuni mai degrabă ezoterice. Cu o mișcare sindicală uneori incredibilă, alteori lipsită formal de credibilitate. Trăim paradoxul etern al sindicalismului cadrelor medii care cât de cât se mai ocrotește pe sine, în timp ce sindicatele medicilor – inclusiv cel pus pe roate de doctorul Chirculescu – se dovedesc relativ nevolnice pentru că, prin Statut, nu pot sparge convenția neputiinței instituționale a medicilor de-a protesta, de fapt. De-a intra în grevă. De-a se putea pune la masa negocierilor cu autoritățile.

Îmi rămâne în minte o snoavă spusă la un moment dat de doctorul Arafat, acum câțiva ani, despre experimentul SMURD de la Târgu Mureș. Oamenii au renovat UPU de la Județean după care i-au rugat pe oameni, dacă vor să dea ceva, să o facă ”centralizat”, într-o cutie de donații. Ei bine, în loc să intre plicul în urnă ”veniturile” informale s-au redus dramatic. De ce dramatic? De ce n-a vrut omul să dea aceeași sumă, nu știu, 100 de Euro spre exemplu, pentru binele comun? N-am o explicație definitivă. Una care-mi vine în minte e că niciodată, dar niciodată n-a existat în mintea românului o entitate formată care să fie ”comunitatea”. A existat comuna, mai primitivă sau mai puțin primitivă. A existat interesul ocult, al micro-cosmului reprezentat de familie, prieteni, gașcă. Dar comunitate n-a existat. Omul vrea să dea doctorului și ca o funcție a propriului lui arivism, a potenței lui, a capacității lui de-a se diferenția de semeni. Când dă nu vrea să se facă de râs nu doar în fața doctorului, dar și-a celor din jur care, altfel, îl vor batjocori, o să râdă de el că s-a dus rupt în cur la Halat. E o stranie formă de generozitate care își are bucla de feedback în zona culturală de unde se scoboară pacientul. Poate să fie pe moarte. Poate să fie în agonie. Dar nu se va da jos din pat neîmbrăcat cumsecade, ”de spital”, și cu siguranță nu se va duce ”nepregătit” la doctor. Ai putea să trăiești o strângere în piept, un gol în stomac, mai ales dacă te-ai dezinfectat de specia asta socială de gândire. Dar ea există, și co-există în lunga, și întortocheata, conspirație a plicului.

Finalmente, plata informală ține mai mult doctorul aproape de țarină decât orice altă formă de contract socială. Acolo unde generalissimul Oprea propunea ca doctorii să fie obligați să stea – 5 , 10 ani nu contează – popriți pe plantație după rezidențiat, natura umană românească a inventat deja ”vadul” în care își face albie doctorul informalist. Doar așa rămân doctori în provincie, pentru că prin volum își rotunjesc veniturile. Doar așa aduc comunitățile doctori, prin speranța că-i vor gratula, a se citi omeni, cât timp oameni sunt și suntem. Plățile informale au explodat, paradoxal, în aceeași perioadă în care a început Marele Exod al medicilor. Și n-au explodat că s-au împuținat medicii. Nu. Medicii, inițial, s-au împuținat între ei. S-au mâncat. S-au ros pe la articulații. S-au dat în gât. S-au dat în fapt. Și-au organizat veritabile rețele, și rețete, para-antreprenoriale. Care cu rețete fictive. Care cu clinicuțe și farmacii satelite. Care cu firme de salubrizare, sau de oferit servicii conexe sanitare, materiale, consumabile, botoși, mănuși, siringi, perfuzoare. Astfel că de la un punct încolo plicul, plata informală a devenit un avant-propos la saltul în privat al pacientului care a fost, ulterior, invitat să se trateze la două capete. Regim hotelier de pensiune în privat. Regim exclusivist, în fața altor melteni, la spitalul de Stat.

Oamenii sunt răi. Și medicii sunt oameni. Să închei, fără furie și părtinire, războiul plicurilor presupune mai mult decât emanciparea salariilor medicilor. Presupune să notezi, în minuție și cu verb, ramificațiile practicii. Eu am propus fiscalizarea ei sau decriminalizarea plicului, plecând de la situația de la Mureș, anume că va fi mult mai puțin atractiv pentru medic, respectiv pacient, să ”pluseze” la poker-ul plicului dacă vor trebui să taie chitanță. Nu mizez că medicii își vor crește veniturile. Nu. Veniturile lor vor scădea. Dar vor scădea într-o zonă relativă, confortabilă, în care tentația de fraudă și de lăcomie să fie preîntâmpinate de alt gen de contract. Un contract cu hîrtie sub el. Un contract cu semnătură și declarație la ANAF.

Vine ziua când am să zic ”adio plic” prietenilor mei doctori. N-am să le zic vreodată ”adio Sănătate”. N-am tânjit, nu tânjesc și n-am să tânjesc vreodată după o plată informală. Din 10 ani de practică medicală independentă, doar 2 i-am petrecut prin spitalele de Stat ale României. Deci sunt prea puțin contaminat de ”conspirația gentililor”. Cei doi ani, în schimb, sunt suficienți încât să am luciditatea de-a fi scris despre toate astea onest, și în deplinătatea cuvintelor folosite.

G

Ne aude vreodată cineva?

Nu e o simplă hoție. Sumele nu fac altceva decât să aprindă flama minții și ard filmul. Un milion de euro aici. Două milioane de euro dincolo. Mai pică un spital. Mai apare o stenogramă. Mai plimbă DNA-ul girofarul pe la Ministerul Adevărului și Dreptății că nu ies 7 milioane de Euro la socoteală, mai lucrează procuratura un dosar complex, se mai duce pe sanie patronul unei mari rețele de sănătate privată din România, nimeni nu se încruntă câtuși de puțin că omul își curmă viața. În țara lui Tivisoc și Tivismoc justiția divină rimează cu bancul cum că dacă e să iasă băiat, divină suntem amândoi. E totul brambura, e de mare efect.

Să luăm spre exemplu dosarul de la spitalul de Arși. Niște mii de operații făcute. Niște sute dintre ele decontate de Casă deși respectivul spital avea nefastul renume că 1 din 4 diagnostice sunt lula și bascula și se știa, ba chiar se făcuse și publică povestea. Vine procuratura, îi ia pe bandiți (?) cu japca, se cheamă la audieri medici rezistenți și dudui labioplasticate după care procuratura stă îndelung, se gândește, de fapt pentru ce îi luăm pe oamenii ăștia? Pentru vreo două duzini de infracțiuni. Dar, stai, dacă îi luăm pe toți nu e de bine, că totuși e prejudiciul, sunt oamenii ăștia care făceau purcoiul de bani. Am înțeles. Dar medicii de familie care scriau bilete de trimitere false nu vor păți nimic? Că până la urmă diagnosticul lor de pe biletul de trimitere era și ăla serviciu decontat de aceeași sus-numită Casă. Care dacă e fals e de rău căci ce încredere să mai ai în diagnosticele doctorului respectiv. Întreb un om ia zi, pe vreun MF-ist îl luați? Nu, zice el, îi păstrăm martori. Păi și de la Casă, Casa care a virat bani pe cazuri invalidate de SNS, de la Casă nu luați pe nimeni? Nu, zice, și pe ăia îi păstrăm pe martori. Păi și dintre clienți, dintre clienții ăia care au fost complice cu bună știință și care înțelegeau foarte bine că ei plătesc regim privat într-un spital de stat și i-a durut inclusiv pe ei la tibie și peroneu de listele de așteptare, că doar țâța bate cicatricea, dintre clienți tot așa, nimic? Ts, zice el, sunt vreo 300 care au dat depoziție.

Ce să-i explici procurorului? Că Spitalul de Arși timp de doi ani de zile și-a bugetat, cu aprobarea onor Ministerului Sănătății și-a Casei Naționale de Asigurări, paturile pe-un anumit ICM, care ICM cuprindea și acele dosare pentru care Casa apucase să dea bani per serviciu? Și că, ironia ironiilor, dacă Spitalul de Arși a ieșit din paragina în care intrase a fost (și) pentru că acum-legații doctori care au făcut business într-ânsul au adus bani în contabilitate, au adus complexitate de cazuri, au adus profit?

Și rămâi la următoarea realitate: că într-o gloată de răpciugi în care toți suferă de aceeași mizerie se vor lua capetele și se vor păstra rădăcinile, totul e de roman, de capă și spadă, aceeași practică precum pre vremea tovarășului Mao când diverși șefi de comună sputnikiană erau trași în țeapă când trebuia demonstrat ceva.

L-am întrebat, dar dacă vine El Che și spune gata, fiscalizăm plățile informale, scoatem medicii din categoria funcționarului public, ce faci cu ăștia? Păi n-ai ce să faci, zice, că ei aveau contract de muncă, nu se pune, ce-au făcut ei a fost bun făcut înainte de asta. Și-atunci o să plătească. După care pică (din nou) argumentul suprem cu medicul jepcar care-a supt sângele sistemului.

Culmea e că argumentul nu e jucat doar de vulg. E jucat de vulg și breaslă, brusc toți curve virgine care se revendică, se inflamează, ca și cum n-ar fi știut, ca și cum n-ar fi aflat, ca și cum n-ar fi participat. E datul din umeri și protestatul, nu știu alții cum sunt dar eu nu iau, eu nu fac, eu mi-am cusut buzunarele, mi-am pus ochelari de cal și desagă de măgar. Minți spălate și halate preaspălate, tăcerea care legitimează consensul și fascinația secretă cu tupeul și totuși creativitatea acestor oameni care iată cum au reușit spectaculoasa performanță de-a șuti niște zerouri din spital. Ce mare brânză, erau doar niște guguloaie pe-o hârtie.

Apoi îi vezi pe la congrese cum plimbă obrazul subțire, e totuși o comunitate, nu se fac aroganțe, nu se vorbește, ce ți-e BOR-ul ce ți-e Asociația profesională de profil, până la urmă fiecare cu persecuția lui și fiecare cu paraclisul lui.

Deîndată ce un medic a acceptat să lucreze într-un spital în care oamenii stau ca vitele, odată ce-a consimțit că pot fi șoareci, șobolani, gândaci, câini vagabonzi, în sinteză jeg la locul de muncă medicul devine participant la dezastru. Poți să o intelectualizezi cum vrei da asta e. O formă uluitoare de nerușinare. Oamenii vor spune bine prietene dar ăștia sunt oamenii pe care îi aperi, asta e breasla, nu te mai saturi să vorbești de bine de ei că rămâi veșnic în offside, tu zici de bine și ei dă-i și dă-i, plimbă ecograful, cumpără detergentul, prinde postul, vinde postul, fă-ți farmacie, fă-ți lanț de farmacii, fă-ți clinică privată colț cu județeanul, fă-ți bănuțul cât casa și casa cât un bănuț (în declarații), cine pleacă de fapt din stat or din sistem e fraierul care n-a priceput rețeta, care n-a înțeles șușaua, care n-a știut pe cine trebuie sau n-a vorbit pe cine trebuie.

Aceștia nu sunt medicii de care vorbesc eu. Senso stricto respectivii sunt niște lepre. Niște lepre foarte bine adaptate care de multe ori, medical vorbind, își fac foarte bine meseria. Caz pe caz, rezolvare pe rezolvare sunt considerați nu buni, ci foarte buni. Prețul bonității lor e în shimb pașalîcul, satrapia, califatul medical pe care-l clădesc de jur împrejur și care, informal și concurent, a fost promovat de Stat, același stat care-a promovat mini-republici bananiere pe tot felul de alte criterii (comerț, cherestea, ieșire la mare, la munte, la autostradă).

Când se așează roțile dințate ale Sănătății la masă pe noi ne-aude, vreodată, cineva? Nu de alta dar s-a format obișnuința că Sindicatele sunt slabe, că oricum se fac de maximă labă cu pichetăriile lor și cu pinguinul, carele alegorice și vâjul soft pe care-l fac când amenință cu greva generală. Nu de alta dar s-a format obișnuința că vocile dizidenței pot fi reduse ușor la tăcere prin mișcarea de Kasparov, atacul la persoană, cine e de fapt doctorul ăla care ridică glasul? Cine e doctorița care i-a dat pe niște băieți din spital în gât pentru rele practici? Cine e jurnalistul care a cutezat să scrie despre borcăriile din Medicină? Nimeni suntem, domnilor. O mare tăcută și ușor confluentă de nimeni, azi un nimeni, mâine un nimeni, azi un nimic mâine un nimic. Eu scriu despre medicii nimeni, și de ăia care-au plecat, și de ăia care (încă) n-au plecat, și de ăia care vor să vie.

Și optimismul meu feroce se adună picătură cu picătură, os cu os care se rupe din exoscheletul saurienilor sanitari, icnet cu icnet, durere cu durere, parapet spart cu parapet spart, control cu control, mic Sultan prins cu harem și cadâne, mic Vizir prins cu dinții rupți pe la Călugăreni. E mai ușor decât credeam, e încă devreme, nu sunt nici 10 ani de când fac asta, când îmi pierd speranța mi-aduc aminte totuși că nu sunt nici 10 ani de când fac asta și de când am început să împing înapoi Sănătatea unde îi e locul, în vederea foveală a omului.

Mult e până pleacă un bolovan la vale. Mult e până depășești rezistența privind orice murdărie socială, dar și când o depășești. Intușabilii devin blânzi și buni la atins. Intangibilii pică toți pe-o tangentă și-ncep să se agite ca puii în litieră și dacă va trebui să faci sănătate cu procuratura la ușă cam ce vremuri ciudate ar fi? Dar și mai fain ar fi ca în cazurile veniturilor nejustificate să se aplice amendamentul Macovei și să le poprească la micuți conturile, vilele, banii, tot. Că dacă n-o să le dai bani o să plece și mai mulți pe capete și-atunci când va scădea indicatorul sub cifra de avarie o să fie mai ceva ca la inundațiile din primăvară.

Cu viață, cu moarte, o să avem un sistem funcțional în cele din urmă. Și dacă unele lucruri vor trebui explicate din nou așa să fie. Și dacă trebuie să scrii 5 ani de zile pentru un moment în timp când roțile (se mai) mișcă atunci fie, atunci scrie mai mult, poate data viitoare vor fi 4, sau 3, sau 2. Totul pentru acea bucurie rece pe care am să o am de fiecare dată când o anomalie e corectată.

Spre exemplu distribuția posturilor vacante în sistem, faptul că nu avem un mecanism eficient de redistribuție a medicilor specialiști, în unele locuri e omul și patul și în alte locuri bate vântul. Nu există examene unificate pe post, la momentul de față se scoate postul, se dă ”examenul” și intră cine trebuie, nu cine merită.

Sau programele cu bătaie lungă în sănătate. Suntem buni să facem transplanturi dar taxa pe viciu se duce în pustii, nu în programe anti-viciu cum ar trebui.

Sau sport, educație sportivă, educație și programe pentru copii și adolescenți.

Sau o mai bună paliație. Ce zic eu, o paliație punct.

Medicină comunitară care să țină omul înafara spitalului, și pe el și pe papornițele lui.

Și mandate mai lungi pentru oamenii din Instituții care să-i debreieze de politichie și polifistichiu.

Nu-i așa că e în ideal? Nu-i așa că e pueril? Infantil? Departe de realitate? Irealizabil? Nu o să se întâmple niciodată în România?

Eu zic că da. Și-am să fiu acolo când asta se întâmplă.

G