Cain si Abel. De invidia.

In anii de cand scriu pe teme medicale si psihiatrice sunt putine pietre care au ramas neintoarse. Ca am vorbit de depresie, de schizofrenie, ca am discutat de adictii si de unele ciudatenii cum ar fi cyberchondria pot sa stau linistit, astazi, ca am un armamentariu publicistic de, pentru si in numele vulgului care e mai mult decat decent. Dar astazi, intr-un moment de reverie, mi-am dat seama de ceva care m-a luat (pana si pe mine) prin surprindere.

N-am vorbit – vezi scris –  niciodata de invidie.

Cel mai aproape de subiect m-am aflat in perioada articolelor despre pacate capitale din Evenimentul Zilei; ca un facut am vorbit de superbie, de mandrie, dar de lypa, sau invidia, n-am apucat. M-am trezit cuprins de o febrilitate pe care n-am mai simtit-o de ceva vreme.

Invidia e o traire complexa emotionala a individului in fata inegalitatii percepute fata de alt seaman al lui, insotita (sau nu) de sentimentul ca aceasta inegalitate e incorecta sau obtinuta ilicit de acesta cu care omul se compara, pe care individul poate (sau nu) sa vrea sa-l egaleze sau sa-l depaseasca si caruia ii doreste, sau spera, sa ii fie distrusa, destituita sau ca acesta din urma sa o piarda.

Probabil prima ontogenie a cunoasterii mele despre invidie e de sursa biblica. Povestea lui Cain si a lui Abel am stiut-o de mic. Acelor putini care nu o au clara in memorie, Cain si Abel au fost primii nascuti ai lui Adam si Eva. Cain era fratele cel mare, primul nascut dupa Fuga din Rai. Putem presupune ca a fost iubit de parintii lui, dar aidoma putem admite, in povestea cu pricina, ca amandoi, Adam si Eva, erau marcati de istoria recenta a tentatiei diavolului, discutia cutremuratoare cu Tatal si prigoana care urmase. Cain, ca personaj, n-avem motive a crede ca n-a fost ascultator, a muncit pamantul asa cum i se spusese.  Probabil mama lui i-a dat san, l-a spalat, l-a iubit, l-a invatat sa se descurce. Fratiorul lui mai mic, Abel, n-a avut aceeasi indemanare. A preferat oieritul. Odata roadele culese, amandoi au construit un mic altar si au ars ofrande pentru Dumnezeu. Bunicul, senso stricto. Amandoi, frate mare frate mic, se aflau la prima astfel de incercare, presiunea era pe masura. In timp ce vinetele, dovleceii si fasolea lui Cain sfaraiau pe foc, de la mica distanta grasimea berbecutilor oferiti de Abel urca spre cer aburi imbietori pentru pofta carnivora a Domnului. Si acestuia i-a placut mirosul de carne prajita mai mult decat acela de zuchini astfel ca focul lui Abel s-a ridicat spre cer, in vreme ce pe-al lui Cain a venit o pala de vant si l-a stins. Si Cain a suferit atat de adanc incat, cuprins de pizma l-a luat pe Abel, i-a spus “hai sa mergem pe camp” si, odata ajuns acolo, l-a omorit.

Primul om nascut din om l-a omorit pe al doilea om nascut din om. Imaginati-va tragedia, dezorientarea si frica intensa pe care o simte Cain odata ce-si da seama ca daca lovesti o alta persoana umana cade, inchide ochii, nu mai respira, nu mai raspunde. Lord Byron, in “Cain” si-l imagineaza pe aceasta cum spune odata ce-l vede cazut pe Abel ” Frate al meu, nu, nu va raspunde la acest nume/ caci fratii nu se lovesc unul pe altul/ Si totusi, si totusi vorbeste-mi, oh macar un cuvant as mai vrea sa aud din vocea-ti/ sa pot sa o mai sufar vreodata pe-a mea”

Din punctul de vedere al discutie pe care urmeaza sa o fac, Cain nu sufera intr-o prima faza altceva decat umilinta ofrandei refuzate de Dumnezeu. Sa ridice pumnul catre El e deja o idee proasta, caci mama si tata fusesera recent izgoniti din Gradina Raiului (cum ar fi fost sa se duca si sa le zica stii, m-am certat cu Dumnezeu caci nu i-a placut de vinetele mele prajite?). Nu, Cain nu avea o problema primordiala cu succesul lui Abel cat mai degraba cu propria-i umilinta, cu faptul ca e nedrept, ca pana la urma bataturile lui valorau mai mult, Dumnezeu nu era corect, ce te faci cu asemenea furie? Intr-o lucrare recenta, unul dintre putinele studii psihologice pe subiectul invidiei la om, van de Ven et al fac o deosebire intre a) invidia benigna si b) invidia insotita de malitie. Cain face parte din categoria a doua. Autorii arata ca ce le separa sunt doua mari domenii dimensionale: 1) sentimentul slabiciunii si a neputiintei sa remontezi inegalitatea si 2) gandul ca nu meriti asa ceva (un-deservigness, in original). Cain e slab, si crede ca nu merita. Invidia lui e plina de malitie si Abel e la indemana. Dintr-o data toata furia homicidara fata de Dumnezeu se intoarce catre cel mai apropiat, si Abel cade.

De aici povestea capata o tenta realativ confuza, sinoptic Dumnezeu ii spune lui Cain, prin Vocea lui, ca sangele lui Abel urla din pamant, in vreme ce Cain refuza sa raspunda la intrebarea ” unde e fratele tau” (Ce sunt eu, zice Cain, paznicul fratelui meu?) si Dumnezeu il pedepseste pe Cain. Paradoxal, insa, cand Cain se plange ca pedeapsa e prea grea si “ceilalti” o sa il omoare daca afla (greu de zis cine erau “ceilalti” caci la vremea respectiva oameni erau in numar de 4, tocmai scazuse populatia cu 25%) Dumnezeu ii pune un “semn” (marca lui Cain) si ii promite ca oricine se va atinge de el va plati de 7 ori, inseptit deci.

Simbologia iudeo-crestina odata stabilita, arhetipul prezentat, ne-am putea opri si duce la culcare cu gandul ca nu e bine sa-ti invidiezi aproapele ca uite, ajungi sa faci pacat; nu e bine nici sa fii invidiat, si sa-ti arzi berbecutii in apropiere de un vegetarian caci s-ar putea sa platesti cu viata.

Aceiasi van den Ven, Zeelenberg si Pieters citeaza, in introducerea lucrarii lor despre mijloace de evaluare emotionala in procesarea invidiei, teoria lui Rosman (1996) in care dimensiunile de observat, in judecarea fenomenului (si pe care am sa le comentez si eu aici) sunt: elementul surpriza, starea motivationala, control potential, legitimitate, problema sursa, si agentie (element agentic).

Dar hai sa o luam cu inceputul. Nevoia de invidie, motivul aparitiei ei in spectrologia emotionala sta in insasi teoria lui Darwin. Natura evolueaza pe ramuri ale arborelui vietii. Virusuri si bacterii procariote, protozoare si helminti, crustacee si arahnide, reptile si pesti, pasari si mamifere lupta, orbeste, pentru supravietuire; lupta genereaza nevoia de evolutie; evolutia se face prin selectia celui mai “bine” pregatit sa faca fata provocarilor de mediu. Aceasta adaptare are in spate incercari, peste incercari, in care membrii aceleiasi specii mor in numele speciatiei. Cain si Abel e o poveste darwiniana din Levitic. In cursa oarba pentru perpetuarea genei toate organismele vii, de la bacterie la pasare la mamifer la primata escaladeaza muntele inegalitatii. Nu exista reguli. Nu exista cavalerie. Nu exista fairplay. Oricare dintre aceste concepte sunt asociate inevitabil umanitatii, a carei culturi vine sa modereze darwinismul inerent al fiecaruia. Nu ne omorim copiii sotiilor din prima casatorie, de exemplu, ca leii, pentru a ne favoriza supravietuirea propriilor nostri copii. Nu ne batem pana la moarte ca elefantii de mare. Pe de alta parte, si ma intorc la Cain, arbitrajul moral, asteptarea unei judecati “drepte” face sa nasca germenele invidiei.

Pe cand stateam sa documentez termeni asociati cu conceptul pe care il discut aici am dat peste cativa termeni notabili, pentru ca ajuta la creionarea fenotipului de invidie mult dincolo de “benigna vs. malitioasa” pe axa control / merit. Aristotel, in Etica Nicomahica vorbeste de nemesis – raspunsul dureros pe care omul il are la contemplarea succesului nemeritat al altcuiva; phtonos – reactia generica de durere psihica la contemplarea oricarui fel de succes; si epikhairekakos/ epikhairekakia – placerea pe care omul o poate simti la contemplarea ghinionului, nefericirii seamanului lui. Acesteia din urma Schopenhauer ii spune mult mai adecvat Schadenfreude, adica bucuria pe care ti-o da raul altuia. In etnografia romaneasca a ramas capitalizat, a devenit fetisizat si e un arhetip mioritic in “muritul caprei vecinului” (o rescriere barbara a mitului primordial Cain/Abel)

Krizan si Zohar, de la U of Iowa, publica in ianuarie 2012 o lucrare mititica al care titlu mi-a atras atentia: “Invidia separa cele doua fete ale narcisismului”. Ce demonstraza autorii printr-o serie de experimente ingenioase e ca varianta dispozitionala a emotiei (invidie punctuala), dar si varianta schadenfreude particularizeaza o forma de narcisism despre care mie imi place foarte mult sa vorbesc, anume acela pasiv sau “vulnerabil”. Narcisismul in psihologie e un domeniu placut, si in acelasi timp hulit de cercetator. Dogma il incadreaza ca tulburare de personalitate al carei element central e grandiozitatea, sentimentul de superioritate, nevoia de asociere cu persoane speciale, si de a primi tratament special, dispretul pentru oamenii inferiori ierarhici samd. Si totusi in ultimii 20 de ani schift-ul de paradigma a insemnat ca dincolo de narcisismul “evident” (overt, in engleza) am inceput sa discutam de acela “mascat” (“covert”) sub masca vulnerabilitatii, de unde si caracterul oximoronic de “narcisism vulnerabil” sau pasiv (o lucrare decenta este cea recenta a lui Besser si Priel din Journal of Social and Clinical Psychology). Cei care sufera de un astfel de narcisism au o reactie neobisnuita de nemultumire la esec care merge pana la agresivitate, la respingere interpersonala, se simt defavorizati ba chiar au o forma frusta de referentialitate, de fapt Cutarica nu a facut nimic deosebit sa fie promovat de fapt Eu sunt umilit prin faptul ca dintre toti imbecilii tocmai Cutarica a fost ales. La nivel micro, mai ales in spatiul relational direct acestui calcai al lui Achille reactia la rana narcisista, asa cum o defineste Freud e de revolta si furie (Kohut). Daca individul are insa un obstacol injonctional, daca are in amonte structuri parentale tirane, asupritoare, cu tenta demiurgica (trivial spus “dumnezei”, fara vreo referire la Acel Dumnezeu) e posibil ca rezultatul nu va fi expansiunea grandioasa a Self-ului, cat restructurarea dubitativa, fobica, plecata, psihopatoida, al carei travaliu psihic intern  e intens mascat de obedienta, de servilitudine, de supra-adaptare.

Inapoi la Cain. Cain nu are de ales, el traieste rana narcisista a parintilor, “ce-am avut si ce-am pierdut”, el e prima generatie care chiar respecta mancatul din truda campului. Asupra lui e gluma sinistra a umanitatii, te-ai fi asteptat ca daca respecti “regulile manualului de inmultire in exil” sa primesti macar o bataie pe umar, nu un stranut celest care-ti stinge musacaua. Stupoarea mea de copil, mi-aduc si acum aminte, e ca prada furiei lui Cain nu cade vinovatul moral, cat competitorul nepotrivit la locul nepotrivit, adica Abel.

In viata de zi cu zi, asemenea, invidia ca emotie mascheaza furia irationala, complexul de inferioritate fata de “frate” un alter-ego care e pe placul Parintelui, care sta mai aproape de acesta, e apreciat, validat, iubit, pretuit, dar mai mult decat atat gratulat.

E nevoie de un pic de psihologie a dezvoltarii si atasamentului (developmentala). Copilul nu se naste cu planul reprezentarii semantice format. Bebelusul proaspat iesit din uter nu stie ce e aia apreciere, validare, iubire, pretuire, gratulare. Intamplator despre ultimul termen afla relativ repede caci tipetelor lui de alarma primordiale i se iveste sursa de hrana, liniste, anxioliza si rezolvarea fricii fundamentale de moarte, de extinctie. Un ciclu se formeaza, un univers care circumgraviteaza gurii bebelusului prin care acesta “vede” lumea. Hrana devine nu doar o sursa de perpetuare a vietii, dar si de rezolvare a anxietatii. Sanul matern, atingerea parentala rezolva proto-emotiile bebelusului, vocea mamei (inca neinteleasa semantic de copil) contine intr-ansa zgomote si tonuri armonice menite sa-i transmita acestuia ca totul e in regula, ca nu sunt pradatori prin preajma, ca bebelusul isi poate dezamorsa “alarma” de atasament. Ce nu stie inca bebelusul decat indirect e ca el “competitioneaza” – si invinge pana la proba contrarie – cu alte obiecte din mediu. Primele luni sunt de fuziune completa mama-copil, urmeaza apoi grade de separare vis-a-vis de care proaspata, furibunda, extraordinara constiinta a “hranitului” (nourrisson) reactioneaza activ, nu e doar o plastilina pasiva in mana parintelui. Ea, constiinta, intervine, conditioneaza, recompenseaza, participa direct la esafodarea relatiei in diada mama copil.

Elementul comun care forjeaza relatia e o peptida mica, insignifianta care se numeste oxitocina.

Oxitocina e un hormon care intervine, dimpreuna cu prolactina, in secretia lactata. Dar nu doar acolo. Recent s-au descoperit roluri pe care oxitocina le detine in empatie, “teoria mintii” (abilitatea de a intelege ce gandeste o alta persoana doar uitandu-te la ea), dar si – surpriza – schadenfreude. Intr-un studiu din 2009 psihologi de la Universitatea din Haifa au documentat, pentru prima oara, in Biological Psychiatry, ca administrarea intranazala de oxitocina la subiecti normali creste reactia de “mandrie” la succes pe seama esecului celuilalt intr-o sarcina de pariu de joc competitional (la masa), dar si sentimentul de esec si invidie al celui care pierde banii!

Oxitocina. Lapte. Atasament. Invidie. Toate sunt legate. In alt studiu de acum 1 an Hill, delPriore si Vaughan arata ca invidia e un mecanism de priming / amorsa a cognitiei, atentiei si memoriei in experimente in care subiectii erau rugati sa “tina minte” informatii despre subiecti fictivi. Pe de alta parte, invidia – desi pare ca ofera un astfel de avantaj evolutionar – vine cu depletie de resurse emotionale auto-regulatoare, arata aceiasi autori.

In mitul lui Cain si Abel, imi mai puneam problema, pana la urma e o chestiune de hazard ca a murit Abel; la fel de bine ar fi putut muri si Cain daca Dumnezeu era vegetarian; sau poate nu? De ce n-a facut si Cain gratar, snitzele, ce relevanta are mancarea? In Cain al lui Byron de care vorbeam mai devreme Abel il vede pe Cain suparat, ii propune sa faca focul din nou, se ofera sa il ajute, si Cain ridica secera si, la nervi, il loveste de fapt pe fratele lui.

Metafora arderii  seului de berbec si-a “inaltarii focului catre cer” vorbeste despre felul in care Abel internalizase dorinta culinara a Tatalui sau. Cain avea un defect empatic; dorinta de satisfacere a Supremului Bunic avea la randu-i, ba poate de unde venea cu o intelegere obscura despre Emotiile celeste am putea spune ca prima mana merge catre el, caci lui Abel ii venea usor, era si fratele mai mic…

Ce face Cain, de fapt, e sa repete gestul impulsiv, intempestiv, pe care il facuse Dumnezeu la randul lui cand Adam si Eva se lasasera sedusi; poate ca Dumnezeu ar fi putut sa ierte? Poate ca Dumnezeu ar fi putut sa le interzica anumite privilegii in Gradina Edenului? Cain, psihologic, nu face decat sa repete la maturitate ce intelesese de copil; frustrarea lui e o mostenire a Frustrarii initiale asupra creatiei; si cel mare, in fata Autoritatii, se razbuna pe cel mic. Nu, e putin probabil ca Abel l-ar fi omorit pe Cain daca Dumnezeu era vegetarian desi tocmai optiunea culinara triaza sacrificiul de succes; de fapt Abel moare pentru ca e fratele mai mic, pentru ca Adam nu avusese frati si tot fusese izgonit din Rai; Cain, deindata ce-l omoara pe fratele lui si-si satisface furia narcisista devine Adam, si este izgonit (la fel cum Oedipus, odata ce-l omoara pe Laius, devine acesta si se casatoreste cu mama lui).

Iacata, deci, ca sa reunesc temele dezvelite in cele de mai sus ca invidia, ca emotie cardinala umana are un rol catalist de-a focaliza constiinta individului in plan cognitiv, prosexic si mnemic in ce priveste inegalitatea cu alti indivizi (si poate duce la epuizarea resurselor auto-regulatorii). E o forma de supravietuire fundamentala in prima copilarie si deci e inevitabila in ontogenia ei; se rezolva psihologic prin individuatie-separatie in complex Oedipus; lipsa rezolvarii ei in faza de dezvoltare timpurie a copilului genereaza cel mai adesea structuri de personalitate narcisista, indeosebi subtipul vulnerabil (mai degraba decat grandios) si subtipul schadenfreude; motorul biologic subiacent e cel mai probabil oxitocin-ergic, atavic legat de actul alaptarii la san; valva emergenta comportamentala e de agresivitate hetero-orientata, cu tenta homicidara in mitul lui Cain/Abel pentru ca “Tatal” e indestructibil; spre deosebire de Laius din Oedipus al lui Sofocle, Dumnezeul veterotestamentar, Creatorul, nu poate muri si atunci Cain isi omoara Fratele, alter-ego-ul. De invidie.

G

*Théodore Géricault (1791-1824) – Femeie alienata de monomania invidiei (hiena de la Salpêtrière)