Ne aude vreodată cineva?

Nu e o simplă hoție. Sumele nu fac altceva decât să aprindă flama minții și ard filmul. Un milion de euro aici. Două milioane de euro dincolo. Mai pică un spital. Mai apare o stenogramă. Mai plimbă DNA-ul girofarul pe la Ministerul Adevărului și Dreptății că nu ies 7 milioane de Euro la socoteală, mai lucrează procuratura un dosar complex, se mai duce pe sanie patronul unei mari rețele de sănătate privată din România, nimeni nu se încruntă câtuși de puțin că omul își curmă viața. În țara lui Tivisoc și Tivismoc justiția divină rimează cu bancul cum că dacă e să iasă băiat, divină suntem amândoi. E totul brambura, e de mare efect.

Să luăm spre exemplu dosarul de la spitalul de Arși. Niște mii de operații făcute. Niște sute dintre ele decontate de Casă deși respectivul spital avea nefastul renume că 1 din 4 diagnostice sunt lula și bascula și se știa, ba chiar se făcuse și publică povestea. Vine procuratura, îi ia pe bandiți (?) cu japca, se cheamă la audieri medici rezistenți și dudui labioplasticate după care procuratura stă îndelung, se gândește, de fapt pentru ce îi luăm pe oamenii ăștia? Pentru vreo două duzini de infracțiuni. Dar, stai, dacă îi luăm pe toți nu e de bine, că totuși e prejudiciul, sunt oamenii ăștia care făceau purcoiul de bani. Am înțeles. Dar medicii de familie care scriau bilete de trimitere false nu vor păți nimic? Că până la urmă diagnosticul lor de pe biletul de trimitere era și ăla serviciu decontat de aceeași sus-numită Casă. Care dacă e fals e de rău căci ce încredere să mai ai în diagnosticele doctorului respectiv. Întreb un om ia zi, pe vreun MF-ist îl luați? Nu, zice el, îi păstrăm martori. Păi și de la Casă, Casa care a virat bani pe cazuri invalidate de SNS, de la Casă nu luați pe nimeni? Nu, zice, și pe ăia îi păstrăm pe martori. Păi și dintre clienți, dintre clienții ăia care au fost complice cu bună știință și care înțelegeau foarte bine că ei plătesc regim privat într-un spital de stat și i-a durut inclusiv pe ei la tibie și peroneu de listele de așteptare, că doar țâța bate cicatricea, dintre clienți tot așa, nimic? Ts, zice el, sunt vreo 300 care au dat depoziție.

Ce să-i explici procurorului? Că Spitalul de Arși timp de doi ani de zile și-a bugetat, cu aprobarea onor Ministerului Sănătății și-a Casei Naționale de Asigurări, paturile pe-un anumit ICM, care ICM cuprindea și acele dosare pentru care Casa apucase să dea bani per serviciu? Și că, ironia ironiilor, dacă Spitalul de Arși a ieșit din paragina în care intrase a fost (și) pentru că acum-legații doctori care au făcut business într-ânsul au adus bani în contabilitate, au adus complexitate de cazuri, au adus profit?

Și rămâi la următoarea realitate: că într-o gloată de răpciugi în care toți suferă de aceeași mizerie se vor lua capetele și se vor păstra rădăcinile, totul e de roman, de capă și spadă, aceeași practică precum pre vremea tovarășului Mao când diverși șefi de comună sputnikiană erau trași în țeapă când trebuia demonstrat ceva.

L-am întrebat, dar dacă vine El Che și spune gata, fiscalizăm plățile informale, scoatem medicii din categoria funcționarului public, ce faci cu ăștia? Păi n-ai ce să faci, zice, că ei aveau contract de muncă, nu se pune, ce-au făcut ei a fost bun făcut înainte de asta. Și-atunci o să plătească. După care pică (din nou) argumentul suprem cu medicul jepcar care-a supt sângele sistemului.

Culmea e că argumentul nu e jucat doar de vulg. E jucat de vulg și breaslă, brusc toți curve virgine care se revendică, se inflamează, ca și cum n-ar fi știut, ca și cum n-ar fi aflat, ca și cum n-ar fi participat. E datul din umeri și protestatul, nu știu alții cum sunt dar eu nu iau, eu nu fac, eu mi-am cusut buzunarele, mi-am pus ochelari de cal și desagă de măgar. Minți spălate și halate preaspălate, tăcerea care legitimează consensul și fascinația secretă cu tupeul și totuși creativitatea acestor oameni care iată cum au reușit spectaculoasa performanță de-a șuti niște zerouri din spital. Ce mare brânză, erau doar niște guguloaie pe-o hârtie.

Apoi îi vezi pe la congrese cum plimbă obrazul subțire, e totuși o comunitate, nu se fac aroganțe, nu se vorbește, ce ți-e BOR-ul ce ți-e Asociația profesională de profil, până la urmă fiecare cu persecuția lui și fiecare cu paraclisul lui.

Deîndată ce un medic a acceptat să lucreze într-un spital în care oamenii stau ca vitele, odată ce-a consimțit că pot fi șoareci, șobolani, gândaci, câini vagabonzi, în sinteză jeg la locul de muncă medicul devine participant la dezastru. Poți să o intelectualizezi cum vrei da asta e. O formă uluitoare de nerușinare. Oamenii vor spune bine prietene dar ăștia sunt oamenii pe care îi aperi, asta e breasla, nu te mai saturi să vorbești de bine de ei că rămâi veșnic în offside, tu zici de bine și ei dă-i și dă-i, plimbă ecograful, cumpără detergentul, prinde postul, vinde postul, fă-ți farmacie, fă-ți lanț de farmacii, fă-ți clinică privată colț cu județeanul, fă-ți bănuțul cât casa și casa cât un bănuț (în declarații), cine pleacă de fapt din stat or din sistem e fraierul care n-a priceput rețeta, care n-a înțeles șușaua, care n-a știut pe cine trebuie sau n-a vorbit pe cine trebuie.

Aceștia nu sunt medicii de care vorbesc eu. Senso stricto respectivii sunt niște lepre. Niște lepre foarte bine adaptate care de multe ori, medical vorbind, își fac foarte bine meseria. Caz pe caz, rezolvare pe rezolvare sunt considerați nu buni, ci foarte buni. Prețul bonității lor e în shimb pașalîcul, satrapia, califatul medical pe care-l clădesc de jur împrejur și care, informal și concurent, a fost promovat de Stat, același stat care-a promovat mini-republici bananiere pe tot felul de alte criterii (comerț, cherestea, ieșire la mare, la munte, la autostradă).

Când se așează roțile dințate ale Sănătății la masă pe noi ne-aude, vreodată, cineva? Nu de alta dar s-a format obișnuința că Sindicatele sunt slabe, că oricum se fac de maximă labă cu pichetăriile lor și cu pinguinul, carele alegorice și vâjul soft pe care-l fac când amenință cu greva generală. Nu de alta dar s-a format obișnuința că vocile dizidenței pot fi reduse ușor la tăcere prin mișcarea de Kasparov, atacul la persoană, cine e de fapt doctorul ăla care ridică glasul? Cine e doctorița care i-a dat pe niște băieți din spital în gât pentru rele practici? Cine e jurnalistul care a cutezat să scrie despre borcăriile din Medicină? Nimeni suntem, domnilor. O mare tăcută și ușor confluentă de nimeni, azi un nimeni, mâine un nimeni, azi un nimic mâine un nimic. Eu scriu despre medicii nimeni, și de ăia care-au plecat, și de ăia care (încă) n-au plecat, și de ăia care vor să vie.

Și optimismul meu feroce se adună picătură cu picătură, os cu os care se rupe din exoscheletul saurienilor sanitari, icnet cu icnet, durere cu durere, parapet spart cu parapet spart, control cu control, mic Sultan prins cu harem și cadâne, mic Vizir prins cu dinții rupți pe la Călugăreni. E mai ușor decât credeam, e încă devreme, nu sunt nici 10 ani de când fac asta, când îmi pierd speranța mi-aduc aminte totuși că nu sunt nici 10 ani de când fac asta și de când am început să împing înapoi Sănătatea unde îi e locul, în vederea foveală a omului.

Mult e până pleacă un bolovan la vale. Mult e până depășești rezistența privind orice murdărie socială, dar și când o depășești. Intușabilii devin blânzi și buni la atins. Intangibilii pică toți pe-o tangentă și-ncep să se agite ca puii în litieră și dacă va trebui să faci sănătate cu procuratura la ușă cam ce vremuri ciudate ar fi? Dar și mai fain ar fi ca în cazurile veniturilor nejustificate să se aplice amendamentul Macovei și să le poprească la micuți conturile, vilele, banii, tot. Că dacă n-o să le dai bani o să plece și mai mulți pe capete și-atunci când va scădea indicatorul sub cifra de avarie o să fie mai ceva ca la inundațiile din primăvară.

Cu viață, cu moarte, o să avem un sistem funcțional în cele din urmă. Și dacă unele lucruri vor trebui explicate din nou așa să fie. Și dacă trebuie să scrii 5 ani de zile pentru un moment în timp când roțile (se mai) mișcă atunci fie, atunci scrie mai mult, poate data viitoare vor fi 4, sau 3, sau 2. Totul pentru acea bucurie rece pe care am să o am de fiecare dată când o anomalie e corectată.

Spre exemplu distribuția posturilor vacante în sistem, faptul că nu avem un mecanism eficient de redistribuție a medicilor specialiști, în unele locuri e omul și patul și în alte locuri bate vântul. Nu există examene unificate pe post, la momentul de față se scoate postul, se dă ”examenul” și intră cine trebuie, nu cine merită.

Sau programele cu bătaie lungă în sănătate. Suntem buni să facem transplanturi dar taxa pe viciu se duce în pustii, nu în programe anti-viciu cum ar trebui.

Sau sport, educație sportivă, educație și programe pentru copii și adolescenți.

Sau o mai bună paliație. Ce zic eu, o paliație punct.

Medicină comunitară care să țină omul înafara spitalului, și pe el și pe papornițele lui.

Și mandate mai lungi pentru oamenii din Instituții care să-i debreieze de politichie și polifistichiu.

Nu-i așa că e în ideal? Nu-i așa că e pueril? Infantil? Departe de realitate? Irealizabil? Nu o să se întâmple niciodată în România?

Eu zic că da. Și-am să fiu acolo când asta se întâmplă.

G