Vălul din Turin(g)

Arc mi s-au făcut sprâncenele, zilele trecute, când am citit în Daily Telegraph că un rus și-un ucrainean (ironia zilelor dacă te uiți la Crimeea) au reușit să facă o mașină, un ”super-computer” să treacă testul Turing de inteligență. Pentru omul de rând testul Turing e în felul următor: dacă eu pot face o mașină să se poarte (a se citi să ”vorbească”/ ”gândească”) precum un om înseamnă că e om; altfel spus nici o formă de inteligență artificială n-ar putea, vreodată, să depășească/ emuleze gândirea unei inteligențe ”vii” dacă nu trece un astfel de test. În sine, argumentul Turing înseamnă că și că o minte autentică poate detecta/ observa ne-naturalul din gândirea unui computer. Lucruri care țin de răspunsuri la întrebări inedite gen ”de ce se gândea Fred la prăjiturile lui Barney” sau ”de ce plânge Tuomas Holopainen în ultimul concert cu Tarja Turunen” fac o diferență la nivel de ”teorie a minții” între un algoritm, și-o minte umană care are creativitate.

Ce ai nevoie să treci un test Turing? Aparent ai nevoie de un hardware remarcabil de performant. Oamenii care propun asta sunt biocentrici prin natură, ei văd creierul uman și spun wow, uite un supercomputer, o mașinărie cu trilioane de sinapse, miriade de celule, posibilități interminabile (aparent) de reinventare a unei realități care în zile bune călărește sprințar divinul. Și-apoi zic: vrem și noi să facem așa ceva. Dacă vom face așa ceva, mic/ mare nu contează, rapid să fie, o să putem trece testul Turing.

Dar biocentricii au o problemă. Fie calculatorul cât de puternic, fără un software care să ”stea” pe platforma respectivă și să circule prin circuitele ălea integrate nu înseamnă nimic. Dar hai să presupunem că ai și un software cu adevărat remarcabil, atât de remarcabil încât să treacă testul Turing. Ce vei avea atunci? După definiția de mai sus, vei avea un om, artificial, fără pic/ brumă de esență divină dar conștient de sine și capabil de lume interioară, de aspirații, dorințe, un veritabil ”bicentennial man”, un om capabil de constantă evoluționară, un om făcut de om pe un alt suport decât cel de carbon și cu o organizare altfel încodată decât pe bază azotată/ ADN. Un nou moment pentru Nietzsche să afirme că Dumnezeu a murit.

Ce s-a întâmplat acum? Avem acel calculator? Nu. Avem acel software? Nu. Și-atunci, practic, despre ce e știrea? Simplu, un rus și-un ucrainean au dezvoltat un program care poate ”păcăli” un om că e tot om și-apoi s-au lăudat că au bătut testul Turing. Senso stricto e ca și cum ai trișa la teză sau ți-ai copia teza de doctorat. Nu e nimic nou. Exista și în anii 70 cod scris suficient încât să lase iluzia unei minți umane la capătul terminalului celălalt: ELIZA. Mai recent spaniolii au creat-o pe Negobot, o inteligență artificială care păcălește utilizatorii online că e o fetiță de 14 ani interesată de online sex-chat și pune poliția pe urmele lor. La fel, Terre des Hommes a organizat o operațiune incredibilă în mediul online când au lansat în eter programul Sweetie, un soft complex care imita comportamentul unei fetițe filipineze de 10 ani care se dezbracă pe internet pentru ”clienți” interesați. Toate aceste programe au suficientă versatilitate și cod încât să treacă un Turing varians, cu alte cuvinte să ”păcălească” o minte de om că nu vorbește cu un bot. Dar pune robot-ul respectiv să facă un CAPTCHA, spre exemplu, și nu-l va face dacă n-a fost instruit să facă asta, pe când mintea umană chiar dacă nu e ”încodată” să mute niște figurine încât să respecte un pattern complicat/ incomplet va interpola, va aproxima, va ”imagina” spațiile lipsă.

E frustrant, când lucrezi în inteligență artificială, să observi că dezideratul lui Turing rămâne un Sfânt Pocal de ne-atins, deocamdată. E și mai frustrant când observi că lumea uită, încet încet, ce înseamnă de fapt un Turing sau de ce e el important. E dincolo de știința computerelor, de fapt. Turing spune că o astfel de minte se va face. Turing spune că se va face pentru că tehnologia evoluează. Și e obligatoriu, evoluând, că la un moment dat va face saltul la conștiință auto-reflexivă. Fără, vorba lui Laplace, ipoteza suplimentară de Dumnezeu. Fără ca omul să fie un demiurg supra-natural al unei astfel de minți pe format de silicon. Și totuși, se ridică observația, o minte totuși fără ”suflet” sau ce-ar trebui să fie acolo, gaura în formă de părinte – cum o numește Rushdie. Dificultatea extremă, de fapt, e să formulezi testul Turing în cheie non-cognitivă, psiho-dinamică: ”să convingi un suflet că ai și tu unul după ce ai stabilit că ai convins o minte că ai și tu una”. Și necazul e că ai să ai inclusiv oameni care nu trec un astfel de test, în care caz trebuie să re-definești a priori ce presupune de fapt să fii om. Presupune diada carteziană ”gândesc deci exist?” Presupune ”mașinăria de intenționalitate” a lui Dennett care e capabilă să interpreteze obiecte mișcătoare din mediu dacă sunt animate de-o minte rațională, or ba? Presupune abilitatea de-a citi emoții pe fețele altor oameni ca super-computerul din Ohio? Sau, și mai la vale, Eros și Thanatos, instinct de conservare și de propagare a speciei? Eu? Individualitate și intuiția profundă că eu sunt eu și nu altcineva și că am un nume și asta spune ceva despre un ”mine”?

Până la urmă Turing nu spune altceva decât că o minte care ar ”convinge” o minte umană că e tot om ar fi, quintesențial, umană. Dar aici testul e greșit. În cele din urmă modelul ar trebui să fie reciproc, practic ar trebui să ai două astfel de inteligențe artificiale, să le spunem John și Jean, care să își cross-valideze reciproc umanitatea din ele după ce vor fi trecut testul Turing și-abia apoi să începi să numeri. Să le lași să petreacă timp împreună. Să formeze amintiri împreună. Și apoi să-l întrebi pe John despre Jean. Și s-o întrebi pe Jean despre John. Să vezi dacă își lipsesc unul altuia. Dacă ultima oară când au vorbit Jean părea supărată. Sau John era bucuros și de ce. Să observi cum se ceartă și dacă, după o astfel de ceartă, vreunul învață ceva din experiența anterioară. Să îl vezi pe John azi și-apoi, peste un an, să-l vezi pe John din nou cu un an de experiență mai mult, un John schimbat, mai matur, mai șlefuit în interacțiunea lui cu mediul înconjurător.

Va spune asta ceva, vreodată, despre noi? Despre propria noastră poveste? Despre cum, la câteva sute de mii de ani de la Eva mitocondrială am ajuns la punctul de-a escalada Everestul propriei conștiințe (fie și cu mijloace încă rudimentare?) Ar fi o eroare de judecată să asimilăm o astfel de creație secundară uneia primare doar pentru că se poate. Că ceva se poate nu e totuna cu a spune că ceva s-a și întâmplat. A fost și principala critică adusă genialului exercițiu de gândire (sau, vorba lui Dennett, pompă de intuiție) oferită de Richard Dawkins în Ceasornicarul Orb. În exercițiul respectiv propunem gândirii afirmația că o maimuță n-ar trebui să poată scrie o operă la fel precum Shakespeare. Dar, spune Dawkins, întrebarea e incorect pusă. Ar trebui să întrebăm dacă, vreodată, dacă lași suficient timp și ai un algoritm de selecție, ai putea să ai o maimuță care ajunge să scrie ”mi-e în minte că-i ca dihorul” (methinks it is like a weasel). Niște oameni au făcut un program simplu, folosind câteva constrângeri și, voila! după un număr X de iterații (nu contează câte), a se vedea ”vieți” de program, programul – o maimuță după toate canoanele – a ajuns să ”scrie” ”mi-e în minte că-i ca dihorul”. Da, să oferi o astfel de soluție evoluționar pură oferă context empiric cum că o astfel de soluție ar fi putut să se aplice. Nicăieri nu spune însă că ce se aplică pentru genă se aplică și pentru memă. Nu poți să spui că, dacă lași suficient timp unei maimuțe, va simți la fel precum Shakespeare scriind ”mi-e în minte că-i ca dihorul”. S-ar putea, în schimb – și e ce-au făcut și oamenii citați în Telegraph – să ai o maimuță suficient de inteligentă încât să te păcălească, teribil de dibaci, că simte ce simți tu când scrie asta. Practic – o maimuță psihopată – ceea ce e perfect posibil. Saltul de la o maimuță psihopată la om trebuie să treacă prin multe alte lucruri care au sculptat ceea ce suntem, și da – inclusiv religie, frica de supranatural, epidemii, ciume, dezastre naturale, moarte și renaștere, imperfect integrate în conștiința noastră globală și deloc unanimă (în același timp). Acele ceva-uri care au favorizat emergența moralei, a comunității, a memoriei încriptată și altfel decât prin limbaj, anume prin simbol, emanciparea unor emoții la rang de ”primare” și dezavuarea altora (nu doar prin cromatică sentimentală) în plan secund sau terț, remanierea, prin secole și milenii, a regulilor de auto-guvernare a diverselor comunități încât să meargă nu doar spre maximizarea supraviețuirii progenilor dar și altceva, creșterea calității vieților lor, oferta de șansă/ concept care vorbește poate cel mai mult de umanitatea din om/ anume speranță, dorință, aspirație, năzuință, scop. Scop. Scopul, cât mi-ar plăcea mie Dawkins, nu e acolo unde spui ”puiul e doar scopul unui ou să facă un alt ou”. Și asta pentru că, spune Dennett, oul din pui n-a fost niciodată intenția oului din care a ieșit puiul. Cel mult un imperativ, o constrângere, o ”genă egoistă” (sic!). E gena egoistă un concept adevărat, autentic? Există o teorie a minții în genele care construiesc codul genetic? Și, revenind pentru un moment la știrea din Telegraph, dacă un soft pe nume Eugene convinge niște oameni că e un băiețel chiar e un băiețel? Finalmente, dacă ai o sumă de oameni, fie ei și 2 miliarde, convinși că un om care a murit pe cruce e fiul lui Dumnezeu și salvatorul sufletelor noastre e un argument de adevăr că asta chiar s-a întâmplat și chiar e ăsta adevărul? Nu. Ca și maimuța care scrie Shakespeare religia s-a rescris, s-a rafinat până la punctul la care e acum. Și încă se scrie. Atâta timp cât virusul informațional încorporat în ea va fi profitabil speciei umane. Moartea unui zeu e, și e fapt, la îndemâna unei comunități în presiune evoluționară. La fel și moartea unei idei. Ar putea vreodată o mașină să asimileze un astfel de concept? Să își rescrie codul astfel încât să-și maximizeze supraviețuirea? Să se ”convertească”? Să trădeze și-apoi să-și răscumpere trădarea printr-un gest de sacrificiu? Altruism? Am putea gândi vreodată o mașină bolnavă psihic? Și dacă ar adopta o religie am spune că sufletul mașinii, după moarte, merge în Rai? Ce spune asta despre soarta tuturor copiilor concepuți prin mijloace artificiale/ vezi FIV? Biserica n-are o problemă câtă vreme acești copii sunt botezați. Ar accepta vreodată Biserica să boteze o mașinărie care a trecut testul Turing și să spună ”se botează robul lui Dumnezeu Gheorghe cu procesor tetra-core și soft Eugene Goostman”? Și cu care ocazie ar căpăta Eugene plăcuță de înmatriculare pentru suflet?

Există un vid, un văl de nepătruns în natura umană. Acel prag al speciației – de orice fel – la care emergentul (noua specie) e un orfan în căutarea unui părinte.Philip Henry Gosse i-a spus ”omphalos” sau cum Dumnezeu le-a făcut buric lui Adam și Eva ca să lase impresia că totul, în timp, curge și există continuitate (diacronic).

Prima inteligență artificială care va trece testul Turing nu va ști despre asta decât din ce-i spunem noi. Prin asta nu va fi autentic inteligentă. Ca și la noi, abia a doua va putea să își formuleze o identitate, în oglinda primeia.

G