Bunul samaritean si racheta Katiusa

funny_footbal_boy.jpgSunt un om bun. Nu foarte altruist, dar bun. Sunt un om bun pentru ca am incredere in sfintenia “binelui” din om, chiar si atunci cand e in delir mistic, isi mananca excrementele, sau omoara alt om, violeaza femeie, si asa mai departe. Nu poti documenta empiric natura fundamental buna a omului, nu-i poti stabili o componenta evolutionara, nu ne orientam inspre “bine” precum furnicile fata cu liniile campului magnetic terestru.

Iar eu, cand vad si cel mai imputit exemplar, ma gandesc ca daca-l iei, il speli, ii iei mirosurile pestilentiale, si-i oferi hrana pentru trup, pentru suflet, blocajul lui mental s-ar putea sa lase inainte, si inapoi catre tine, o frumusete uneori unica. Ai putea spune ca sunt un fan al Metamorfozei anti-kafkiene, un mic Camus care viseaza fluturi, si inca mai vad ingeri. Vai mie. Eu inca mai vad ingeri cand ma uit in ochii oamenilor de pe strada. Sunt mici, albi, si sclipesc in pupile. Si doar batai de gene pot sa-i alunge uneori.

Se pune insa problema: a fi bun, inseamna a fi iertator? A fi bun, inseamna a te ridica deasupra razbunarii? Caci iata unde incepe dilema: a fi bun e adesea suprapus mai pragmaticului “a fi drept”. A fi drept presupune sa administrezi dreptate, cu alte cuvinte sa recunosti nedreptatea, si sa o sanctionezi. A sanctiona nedreptatea, prin reflexie, devine o proprietate a binelui.

Iar razbunarea unuia e dreptatea altuia. Bineinteles, la orice moment vorbim de proportie. Daca tu mi-ai zgariat masina cu cheia si eu iti dau foc la casa, cineva s-ar putea sa observe, oaches, ca am cam exagerat. Si de obicei creierul uman e inclinat spre bias pozitiv. Din plin. Si binele, si raul, sunt de obicei supra-alimentate, la fel cum retributivul din actiunile noastre are tendinta sa se supuna fortei centrifuge, si o ia pe o tangenta, sa imprastie in pata de ulei, astfel ca putem ajunge sa ne luam retributie “profilactic”, pe sistemul “palma asta e pentru ce-ai sa faci maine”.

Este un plan bun, din start, sa te razbuni? Nu. Este alternativa de a “trai si lasa sa traiasca si altul” o optiune Zen eficienta? Nu. Am fost si raman adeptul confruntativului in plan uman, terapeutic, maieutic. Iar confruntarea trebuie sa aiba loc intre oameni pe principii fiziologic comune, si nu din corcodusul vesnic al freudianismului (apropos, cui ii place Doris Lessing, puteti gasi in a sa “The Golden Notebook” zeci de pagini superbe despre limitantismul psihanalizei la nivel de relatie de cuplu). Confruntarea, varianta “sanatoasa” a razbunarii, nu poate fi un ventil comportamental, ci trebuie sa aiba un scop retributiv.

Nu cred ca exista vreunul dintre noi care sa nu fi trecut pe langa un om, acel om sa-i fi impactat viata, si apoi sa-i fi dat o palma ca mai apoi sa o tuleasca prin cucuruz iepureste. Cine credeti ca se simte mai bine aici, bunul samaritean sau afganul cu racheta Katiusa?

Vrem sa credem ca actiunile noastre transcend normalismul comportamentului “mecanic”, si ca ideile noastre au calitati contondente. Si chiar au, scoase din gaoacea lor de cutuma sociala devin arme de distrugere in masa, dar – spre deosebire de WMD-uri – au si calitati terapeutice incredibile. Eu sunt unul dintre aceia care probabil si pe patul de moarte va oferi o vorba de incurajare, daca voi avea cui. La fel de bine, si pe patul de moarte voi face din vorba o sulita pe care sa o arunc cu ultimele puteri. Avem obligatia morala, si calitatea intrinseca, de a ne apara, si de a fi Gardienii propriului nostru organism atat fizic, dar si emotional.

Apare insa urmatoarea situatie. Construind defense, inaltand ziduri crenelate, construind armuri din ce in ce mai sofisticate, frumosi in turnul nostru blindat si cu obuziere de ultima generatie, ne asteptam sortitul/ sortita, ne salutam prietenii de la inaltime, ne efectuam munca prin sans-fil. Nu iesim niciodata de acolo, si dedicam timp excesiv meticulozitatii de mentenanta, in care sambata mai dam o bidinea, lunea mai potrivim o caramida, martea mai pompam niste ulei in balamalele vizierei de la casca. Suntem eroi. Suntem eroi?

Cineva ar putea argumenta ca tot ridicand turnul, vom ajunge intr-o zi sa pierdem contactul cu pamantul. Tot carand la armura, vom face rosaturi la subtiori, si calusuri. Si unele, si altele, ar putea sa se suprainfecteze cu ceva incolor, inodor, si pana la urma sa ne omoare. Obuzierele vor trebui folosite din cand in cand, caz in care vom trage aiurea dupa cine se iveste primul la orizont. Obuzierele sunt pacatoase, in acelasi timp, pentru ca in recul te lovesc in armura, iti cade viziera pe ochi, si e posibil sa te si azvarle cat colo in peretii Fortaretei tale…si uite-asa un mic cocktail de dezastru.

Bunul samaritean nu are Fortareata, in schimb. Are doar un magarus. Si un principiu. De dupa dune, daca il priveste Afganul cu Katiusa, si-l confunda cu palmaciul care o luase la fuga prin cucuruz, s-ar putea ca sa traga, si sa-l transforme pe Samaritean intr-un norisor de particule rozaliu. Cum sa faci?

Dar suficient cu parabola. Pare ca ar fi infinite cai catre o relatie a carei dinamica e sanatoasa, si nu sunt. Sunt cateva optiuni pe care toti le avem in fata in existenta noastra de grup, pe care le accesem via diferite adaptari de personalitate, dar esentialmente raman aceleasi, adevarate “porti de energie” care transfera comunicare intre doi, sau mai multi, indivizi. Prima optiune e sinceritatea. Niciodata sinceritatea nu va fi anacronica, la fel cum dincolo de spoiala, falsitatea unghiilor, genelor, parului, toacelor, sanilor, buzelor….sinceritatea e uratenia intruchipata. A doua optiune e literatia emotioanala. Daca ma simt furios, am sa-ti spun ca sunt furios. Daca sunt trist, am sa fiu trist. Nu merita sa fiu trist cand ma simt furios, nu merita sa fiu furios cand ma simt trist. Aliteratiile emotionale pe care le “jucam” in scena ne-sinceritatii in numele “bunului samariteanism” (celalalt trebuie ca se simte mai bine daca “nu stie”) sunt mici mine anti-persoana pe care ni le punem singuri in calea drumului spre celalalt. De asemenea, reactia de tip “afgan cu Katiusa” in care vanam incongruentul in celalalt, in care urmarim discontinuitatile in “sincer” si “autentic” (da, ati ghicit, afganul e si paranoic, n-are doar o racheta) nu vin decat sa confirme ca nimeni nu mai e ca noi. Si, vorba poetului…cati ca voi…

E posibil ca bunul samaritean sa poarte o racheta Katiusa?

Nu e doar posibil, dar chiar se si intampla. Vorbim de “teroristii” emotionali, care viseaza la un auto-martiriu pentru ca partenerul, prietena, parintii, sa transcenda conditia lor emotionala. Samaritenii cu rachete Katiusa sunt pseudo-altruistii, sunt aceia care dau de unde n-au si n-au de unde da. Pretind, dar nu ofera. Ei au o anti-literatie emotionala, delibereaza interior ca vor folosi furia ca motor de varietate comportamentala. Am putea sa le spunem “adevarati antisociali”, “psihopati” (am mai vorbit de ei alte ori), “sociopati”, “vampiri energetici” (prinde la mitul Dracula). Sau am putea doar sa-i vedem ca niste teroristi deghizati in samariteni.

Intreaba-te in permanenta: chiar ai vrea sa fii salvat(a) de un Bun Samaritean?

G.

1 thought on “Bunul samaritean si racheta Katiusa

  1. Pingback: Reclama e sufletul comertului… « andreanum & co

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.