Scrisoare deschisă președintelui României

Domnule președinte,

Am citit în această dimineață transcrierea discursului dumneavoastră cu prilejul seminarului găzduit la Muzeul Național Cotroceni – ”Resursele umane în Sănătate – Dialog asupra politicilor de Sănătate” din data de 5 octombrie, 2015 (sursa: www.curentul.info). Fac abatere de la o hotărâre recentă de-a cumpăta mai bine modul, și maniera în care particip la dezbaterile publice pe tema Sănătății pentru a vă scrie. Am investit, în anii de când sunt întors în România, timp altfel prețios în chestiuni care țin de profesia mea medicală indirect. Am scris, am polemizat, am protestat, am perorat adesea. Într-un cuvânt, mi-am făcut cred datoria de cetățean onest, plătitor de taxe, liber profesionist și liber în gândire, de-a opune Administrației un punct de vedere critic. Găsesc că e normal, și civilizat, să faci asta când observi inechitate, abuz și neglijență. La fel, găsesc că e timpul, devreme ce v-ați aplecat atenția asupra Sănătății, și ați făcut apel la dialog, să răspund invitației.

Devreme ce e o misivă publică, am să rezum succint punctele pe care discursul dumneavoastră le atinge, și-asupra cărora – cel puțin pentru mine – adastă ambiguitate:

  1. Chestiunea finanțării sănătății. Punctul dumneavoastră de vedere stă sub bemolul contradicției. Pe de-o parte afirmați că nu sunt bani suficienți, pe de altă parte propuneți că se cheltuie ”din ce în ce mai mulți bani”, aparent într-un mod ”ineficient”.
  2. Chestiunea corupției sistemice, respectiv nevoia unui sistem liber de corupție – mare sau mică
  3. Chestiunea pregătirii profesionale, de la vlădică la opincă, respectiv problema exodului gri (”brain drain”, i.e. migrația capetelor luminate din medicină)

Am să încep cu ultimul punct, respectiv cel care reprezintă leit-motivul textului remis presei, și care sper că e concordant la realitatea cuvintelor dumneavoastră. Migrația cadrelor medicale, domnule președinte, este inevitabilă pretutindeni. Micro-migrația este chiar dezirabilă. E destinul fiecărui doctor care vrea să-și desăvârșească practica să umble. Problema României e că găsim căi să plecăm, mult mai rar găsim căi să ne întoarcem în România. Vorbiți de o fractură sistemică. Ea există. Doar că nu e sistemică, e epistemică. Medicul român prea rar pleacă de voie, cât de nevoie. Motivația de-a pleca stă pe dorința unui trai bun. Unii vor spune că un trai bun se traduce în bani destui. Și poate că este adevărat. Cred că am suficientă autoritate în urma tuturor dezbaterilor publice la care-am asistat să spun că e principalul fanion de lamentație, anume lipsa bunăstării. Salariile sunt mici, condițiile de lucru improprii. E nodul gordian în care se împiedică majoritatea negocierilor. Medicii n-au bani. Statul n-are bani pentru medici. Găsesc argumentul ”renumerației după buget” a fi fiind fals construit, și în cele din urmă imposibil de rezolvat. Nu fără decizia strategică a unui popor de-a plăti onest o Sănătate onestă pentru cetățenii lui.

Dificultatea spinală a Sănătății, domnule președinte, nu derivă neapărat din practica economică. Spunem, cei care au ales calea dizidenței la Sistem, de ani de zile că principala problemă o reprezintă a) lipsa demnității în practică și b) deturnarea politică a actului medical, atât la nivel individual, cât și de grup. Pata noastră de pe halat are o sorginte directă, în educația doctorului așa cum s-a prăsit pe tărâm românesc, o povară istorică pe care n-o poți șterge doar cu salarii bune. Regimul paralel de venit instituit în perioada comunistă s-a altoit, și perfectat, în ultimul sfert de secol, cu participarea voluntară, benevolă și pe alocuri entuziastă a Statului român. Corupția morală a medicului începe din fașă, din studenție, în mediul Universitar unde observă canalele informale de devenire. Primii bani sunt bani pe care studentul îi dă pentru o notă la examen, următorii sunt pentru rezidențiat, unde de multe ori există costuri dacă vrei să înveți meserie, și-apoi ca să devii medic specialist adeseori va trebui să ungi roțile aceluiași sistem. Aceasta nu e corupție, domnule Președinte, aceasta este o filosofie socială generalizată care întâmplător își găsește o aplicație și în medicină. Mătrăguna șpăgii crește la umbra opacității Administrației, acolo unde se organizează concursuri, acolo unde se decid destine pentru profesionist. Medicul își cheltuie demnitate și încredere nu la magazin, ci în diversele anticamere administrative unde stă la cozi pentru diverse hârtii, patalamale, avize. Umilința lui se oprește la ghișeu, respectiv la ușa profesorului, managerului de spital sau șef de clinică.

Principiul care ghidează Sănătatea în România în acești ani nu e meritocratic cât filon direct al unei plutocrații orientate politic, fără urmă de interes național, social sau medical deopotrivă. Nu se caută oameni buni. Se caută oameni ușor adaptabili monstruozității administrative. Cine poate, rămâne. Cine nu poate, pleacă. Iacătă deci că medicul care părăsește sistemul – și eu sunt unul dintre cei care au părăsit sistemul de Stat – n-o face de drag, o face pentru că trebuie. Aceia dintre noi care l-am părăsit stăm mărturie profunzimii problemei. Nu spun că doctorul care lucrează la stat este obligatoriu compromis, dar îndrăznesc să afirm că nu există medic în România care să reușească, până la capăt, să rămână cinstit atâta timp cât lucrează în Sistemul de Stat.

Pentru că, domnule președinte, legile care ocrotesc activitatea medicală în România încurajează infracțiunea, atât prin text cât și prin absența lui. Corupția începe acolo unde, fie prin dorință fie prin neputință, profesionistul de sănătate renunță la codul lui etic și la ființa lui până la urmă sacerdotală. Noi n-am jurat credință neamului. Noi am jurat credință omului bolnav. Iar Statul român nu ne dă voie să îngrijim bolnavul cum ne-am dori. Statul român, prin imixtiunea politică și managerială, a pervertit actul medical care nu mai e de mult în folosul suferindului, cât o verigă într-o buclă de decont. Și asta pentru că decidenții, oamenii care au făcut politici de sănătate, așa numită ”clasă” politică s-a încetățenit într-o ipocrizie a promisiunilor fără destinație, și-a hotărârilor fără cap, darămite coadă. Vorbiți de resemnare, de lipsa curajului de-a-ți asuma transformări.

Nu, domnule președinte, nu există resemnare. Dumneavoastră, cei care observați dinafară actul medical, vă permiteți un bagaj lexical străin medicului. Când stai cu o viață de om în mână nu știi ce înseamnă să renunți. Nu știi ce înseamnă frică. Știi doar că ai fost chemat să-ți asumi, cu bune cu rele, acea faptă care te va urmări, independent de rezultat, în ziua de mâine. Pacientul tău va trăi, sau va muri, funcție de performanța ta profesională. Vorbiți de faptul că meseria mea e nobilă. Meseria mea este, într-adevăr, nobilă. Colegii mei nu mai sunt nobili de mult. Dezolarea mea de medic care se apropie de vârful carierei lui profesionale este, când mă uit împrejur, la cât de puțini mai sunt nobili. Și asta pentru că s-au văzut obligați să renunțe la dezideratul umanist de-a-și ajuta aproapele în favoarea unei munci de conțopist, de funcționar, de birocrat până la urmă, care trei sferturi din timp completează formulare și dacă mai are și timp să se uite la pacient e deja zeu. Colegul meu care face gărzi, descoperit atât legal cât și moral, până când pică din picioare nu are timp să gândească în cheia nobilă a meseriei, ce face el e angrosism medical și îl compromite. Când ai o sută de oameni care îți vin la Camera de Gardă într-o noapte, domnule președinte, nu mai ai timp să te gândești nici la finanțarea sistemului nici la mica, sau marea corupției. Ai timp doar să te ocupi de omul din fața ta. Și cred, văd și conchid că pentru Statul român povara Camerei de Gardă dintr-un spital aiurea din România rămâne cel mult o metaforă de folosit public, mediatic sau beletristic atunci când ne numărăm morții sau dezastrele.

Domnule președinte, vorbiți de lucruri în care eu cred. Lucruri care pentru mine sunt sfinte. Lucruri care mie mi se întâmplă zi de zi. Lucruri sub care eu semnez și pentru care eu îmi pun la bătaie parafa, dreptul de practică, și sănătatea. Vorbiți de viitor. Pentru mine Sănătatea în viitor este o chestiune de viață și de moarte, atâta timp cât trăiesc în România, atâta timp cât părinții, rudele mele, copilul meu trăim aici. Vine ziua când oricare din noi va deveni pacient într-o ecuație morbidă a Sănătății de care momentan ne bucurăm, pentru că n-avem nevoie de ea. Vă scriu pentru că ziua în care abdic de la toate cele de mai sus va fi și ziua în care am să plec, fără să mă uit în urmă, din România. Propunerile unor politicieni de-a ”lega” rezidentul de vatră pe perioada formării profesionale, ca și altele care ar obliga medicul să stea, o vreme, într-un post sunt jigniri la adresa breslei mele. M-am născut în comunism, într-o țară care nu punea valoare pe dreptul individului de-a-și căuta, unde crede, bunăstarea. Mi-aduc aminte de prețul libertății, plătit cu vieți omenești, ca eu să vă pot scrie astăzi fără teamă de consecințe ori represalii. Niciodată medicul nu va putea fi asimilat unui șerb, unui sclav, unui impiegat ori funcționar. Suntem, prin ADN-ul meseriei noastre, liberi. Liberi să tratăm bolnavi oriunde suntem chemați să o facem, acolo unde putem să facem o diferență, acolo unde putem salva sau îmbunătăți vieți.

Apelul dumneavoastră la Sănătate, ca și scrisoarea mea de altfel, rămân doar file într-un dialog încărcat până la refuz de absurd, obstinație, și mult prea des reavoința celor care împart o dreptate la care eu nu pot să ader, atâta timp cât pentru mine e nedreaptă, atâta timp cât pentru pacientul meu e nedreaptă. Domnule președinte, ”ineficiența” măsurilor luate de-a lungul timpului de politicieni au însemnat oameni, oameni care au murit de multe ori inutil, oameni care au murit cu zile, copii care ar fi putut trăi, bătrâni care ar fi putut să se mai bucure un pic de nepoți. Regret, în numele meu și-al colegilor mei, că nu vă putem împrumuta pentru o zi dumneavoastră, politicienilor, ochii și urechile noastre. Pentru că dacă ați vedea, dacă ați auzi, dacă ați trăi cu poveștile petrecute nouă sunt șanse că discursul n-ar fi centrat pe finanțare, pe corupție, pe brain drain. Discursul dumneavoatră ar fi despre copiii de la maternitatea Giulești care nu meritau să moară în explozia de acum 5 ani, sau despre medicii care au căzut cu avionul în Apuseni, sau despre toți bolnavii de cancer care ani la rând au trebuit să acceseze, la limita contrabandei, tratamente pentru boala lor. Discursul dumneavoastră ar fi fost despre colegii mei care au plecat, înfrânți, în Occident pentru că n-au mai răbdat de-atâta amar și nemernicie. Discursul dumneavoastră ar fi fost despre dreptul omului la viață și bunăstare, la sănătate și prosperitate, lucruri scrise și prea des uitate în Constituția României.

Cred, domnule președinte, că dincolo de putregaiul medical în care m-am format și în care trăiesc, voi prinde ziua în care am să mă uit în urmă la acești ani în care-am vorbit, am luptat, am scris și-am mizat pe conștiința semenilor mei, și va fi o zi în care-am să-mi spun că a meritat, că în cele din urmă oamenii și-au adus aminte de ce e bine, ce e important în viață. Și pentru mine nu e important ce fel de umbră fac pământului, cât să las în urmă o potecă de străbătut pentru cel care va veni. Aceasta e poteca mea. Vreau ca medicii care vin, cei care acum se nasc, cei care acum își tocesc coatele să învețe pentru prima sesiune la Facultate, să știe că a existat o generație care s-a uitat la ei cu speranță. Și care i-a pus mai presus de vreun preț, vreun cost, vreun calcul aritmetic.

Gabriel Diaconu, MD

Advertisements

În vremea marelui jaf

Miza sănătății românilor? Cinci (5) miliarde de Euro. Sau, la un curs de 4.5 lei/ Euro, vorbim de 22.6 miliarde de lei (noi). Din ei, aproximativ jumătate vin din contribuțiile directe ale abonaților la sistemul de sănătate. Restul, prin coridoare și anticamere ale finanțării ”de la stat”, vin de la buget și se întorc în sistem spre diverse direcții. E de remarcat, în avant propos la orice discuție suplimentară, că până la 40% din aceste fonduri se vor regăsi, finalmente, în medicamente, materiale sanitare și dispozitive medicale (sursa – CNAS). Când vorbim de medicamente mă gândesc atât la aspirină cât și la antipsihotice scumpe sau anticoagulante de ultimă generație. Materialele sanitare presupun atât vată hidrofilă și spirt dar și câmpuri operatorii sau lame de bisturiu. Iar dispozitivele medicale, ei bine acestea sunt endoscoape, aparate de radiologie, ecografe etc. Costul lor anual pentru întreținere, deci, atenție – 10 miliarde de lei (2.5 miliarde de Euro).

Avantgarda populistă a demagogului de serviciu în sănătate e să împingă mereu la deal agenda a) programelor naționale de sănătate care ”funcționează”. Fondurile alocate lor anul acesta sunt totuși sub 1% din bugetul total (undeva la 3.4 milioane de lei/ cam 800 de mii de Euro). Asta dacă e să crezi ce scrie pe site-ul CNAS unde sper că s-a strecurat o eroare de redactare. Sper că e o eroare de redactare și că nu erau milioane de lei ci erau miliarde de lei, caz în care procentul urcă la aproximativ 7%. Am să folosesc varianta mea speculativă că sunt 3.4 miliarde de lei. Grosul banilor merge aparent în oncologie, unde e estimat că vor fi tratați cam 100 de mii de pacienți pentru sume care sunt cotate la 1.2 milioane miliarde de lei. Adică 12(000) lei de pacient. Adică 2500 de Euro/ an pentru medicamente oncologice. Sau 2.5 Euro (nu, n-are cum nu?) per pacient.

Eu sunt psihiatru. Bolile mintale în România sunt foarte prevalente. Unele au o prezență fixă. Se estimează că avem cam 1 milion de persoane care suferă de depresie, cam 150 – 200 de mii de persoane care suferă de schizofrenie, cam tot atâtea persoane care suferă de boală bipolară (maniaco-depresivă), avem cam 300 – 400 de mii de persoane dependente de diverse substanțe (în principal alcool), hai să zicem grosso modo că per total, foarte conservativ vorbind, cam 500 – 600 de mii de persoane suferă, cu excepția depresiei a cărei morbiditate e mare, de o boală psihică gravă. Anul trecut în România (din nou, cifră oficială) doar 15 mii de persoane au beneficiat de acest program național. Adică mai puțin de 1%.  Banii de la buget ”pe program”? 1867 (sper milioane, nu mii) de lei. În varianta de milioane asta înseamnă că, per capita pacient, per annum, Statul român prevede pe acest filon costuri de 120 de lei și 50 de bani pentru tratamentul unui pacient bolnav psihic suficient de grav. Asta înseamnă cam 10 lei pe lună. E singura concluzie logică la care am putut ajunge după ce am presupus că nu sunt 1867 de ”mii” de lei. Sau ceva. Grafia de pe site-ul CNAS e foarte greu inteligibilă la un nivel minim logic de orânduire.

Dar hai să nu mă uit doar în grădina mea. În România peste 800 de mii de persoane suferă de diabet zaharat. Lor li se dau, anual de la buget, cam tot atâția lei (dacă e să îi crezi). Dar admițând eroarea mizerabilă gramaticală hai să presupunem că fiecare diabetic primește cam 1000 de lei per annum. Asta vine cam 80 de lei pe lună pentru medicamentele lor. Surpriza vine să constați, pe de altă parte, că deși mortalitatea prin boli CV (cardiovasculare) e pe primul lor în România, anul trecut au fost tratați, pe programul național, doar vreo 12 mii de pacienți. Aparent diabetul e mult mai important decât bolile cardiovasculare. Evitați excesul de sare, zahăr și grăsimi.

Orice doritor să priceapă transparent cam pe ce se duc 10 miliarde de lei de la buget în costuri sanitare/ plus-minus programe naționale e condamnat așadar la o maximă durere de cap.

În România sunt vreo 20 de mii de doctori (care au mai rămas). Dar hai să zicem că nu sunt 20 de mii, sunt 30 de mii. Salariul unui doctor e în medie cam 800 de Euro pe lună (brut). Asta înseamnă 24 milioane de Euro în fonduri de salarii. Ori 12 luni ajungem la 288 de milioane de Euro  Ni se spune mereu că în nenumărate locuri fondurile salariale cu personalul ajung să sufoce spitalul. Managerii spun asta. Eu îi cred pe manageri. Nu sunt manager de spital, n-am cum să infirm sau să confirm asta dar când mă uit la bugetul Sănătății nu pot să nu îmi pun problema de câte ori intră hai, nu 288 milioane, hai 300 de milioane de Euro în 2.5 miliarde. Vă spun eu, că am calculat. De 8.3 de ori. Adică salariile noastre sunt a 10-a parte din banii care rămân după ce aparent Statul și-a plătit pastilele, bandajele și jucăriile nino-nino. Sau 12 %. Restul de 88 % sunt miscellanaea. Mister. Birocrație. Bugetul Casei Naționale de Asigurări (90 de milioane de Euro pe an, cam cât costă 4 spitale mari). Și ceea ce este obligatoriu, anume plăți către costuri legate de spitalizare/ tratament/ sancțiune medicală a pacientului care nu pot fi rezolvate altfel devreme ce ele într-un fel sunt în viața reală, într-un alt fel sunt bugetate de către MS.

Alegoria cifrelor ar putea continua, spre exemplu cât costă o zi de internare într-un spital din România la serviciu decontat (ca plafon) vs. cât costă o consultație în ambulator, câte internări se fac în România și cum poți ”păcăli” sistemul DRG ca să îți maximizezi veniturile pentru că altfel intri în incapacitate de plată (tu, spital).

Problema pe care o pun eu este că Sănătatea în România beneficiază, anual, de 250 de Euro per cap de locuitor indiferent dacă știm că e bolnav, or ba. Cam 1000 de lei ar veni. Dacă presupunem că cel puțin jumătate din populație e sănătoasă și n-are nevoie vreun moment de îngrijiri de sănătate probabil că vorbim de 500 de Euro, sau 2000 de lei pe care Statul îi dă pentru grija bolilor cetățeanului. E ce susține și CMR-ul, domnul Astărăstoaie și colegii, că e prea puțin să dai 2000 de lei pentru îngrijirea unui bolnav. Și e corect. Dar acesta e riscul statisticii la nivel macro, și asta pentru că unii oameni bolnavi costă – să zicem 100 de lei iar alții 100 de mii de lei. Ar fi minunat dacă bugetul sănătății ar crește la 6% din PIB, adică dacă ar mai apărea vreo 2 miliarde de Euro pentru sănătate. În acest caz, folosind același algoritm, suma anuală per individ ar fi de 700 de Euro (adică vreo 3000 de lei în loc de 2000) pe care statul să-i dea individului în boală. Dar chiar fac 1000 de lei anual o așa de mare diferență?

Privind ilustrativ împărțirea bugetară per programe naționale poți observa că 1000 de lei anual primește un diabetic, spre exemplu. Pe principiul punga de zahăr și mălai ar fi nevoie nu de 1000 de lei, ar fi nevoie de cel puțin dublu ca să faci o diferență notabilă în calitatea îngrijirilor.

E ca atunci când faci o mâncare. Poți să investești în cumpărături mai spectaculoase, să cumperi ciuperci sau castraveți sau roșii mai cu moț dar asta nu-ți promite neapărat că ciorba va fi mai bună. Lipsește ceva, ingredientul absolut necesar fără de care nu se poate. Lipsește bucătarul.

Noi mâncăm o ciorbă foarte costisitoare deja. Statul oferă omului bolnav o sumă aproximativ echivalentă unui salariu mediu pe economie. Asta înseamnă cam 1/12 din veniturile anuale ale unui individ. Individul, pe de altă parte, contribuie prin fiscalitate între 40 și 60% din veniturile lui la Stat. Mai mult, individul contribuie cam 1/5 din veniturile lui la contribuții sociale și pe sănătate. Individul e mai generos cu statul decât e statul cu individul. E perdant. Dacă pe mine mă costă sănătatea într-un an cam 800 de Euro contribuție (dau cazul meu individual) tu, Stat, de ce îmi dai înapoi doar 250? Ce faci tu, stat, cu restul meu de bani? Tot ce pot eu să înțeleg e că în mărinimia ta tu, stat, dai trei sferturi din banii mei altor persoane care sunt a) oameni sărmani, b) oameni bătrâni, c) copii etc. Dar eu nu vreau ca tu să faci asta. Eu vreau să fac eu asta dacă vreau eu și cui vreau eu.

Fiecare persoană ar trebui să aibă un acces direct și nemijlocit la contribuția lui individuală la sănătate. O cuantă din ea, să zicem 40%, ar trebui să meargă către medicină socială și apostolică. 40% mi se pare o fracție generoasă. Restul ar trebui să constituie un depozit de sănătate a individului prin care individul să poată dispune de banii respectivi în relația lui contractuală cu Sănătatea cum, când, și unde dorește el să facă asta. Vărsământul ăsta laolaltă, alandala, bolșevic are nevoie să înceteze. De o parte există costurile bazale ale sănătății, de cealaltă parte e dreptul de acces la sănătate bazală al individului, dar mai există și dreptul contribuabilului de-a beneficia de contribuția lui. Banii mei nu încetează să fie banii mei, asta nu e inegalitate socială asta e dreptate socială să știu că eu, care muncesc mult, bine, și câștig deopotrivă voi avea totuși drepturi. Actualmente în România e fix pe dos. Cu cât muncești mai mult și cu cât câștigi mai mult cu atât ești mai prost și mai bun de plată. În loc să fie încurajată munca și productivitatea e încurajată lenea, hoția și parazitismul social. Nenumărate analize au arătat că e preferabil să nu dai nimic la asigurările de sănătate și, dacă Doamne ferește te lovește, să te duci și să plătești CAS-ul pe ultimele 6 luni și voila!

Păi nu-i mai bine așa?

Nu mai bine nu vă mai dau eu nimic și la o adică îmi pun banii ăia într-un cont și la un moment dat, dacă am nevoie, vă dau eu 400 de Euro și la revedere? Căci în România, acum, aproape jumătate din populație face asta, sub o formă sau alta. Ministrul Nicolăescu a plecat la un moment de răscruce din Minister. Și-a lăsat în urmă premisele unui mare jaf. Unul de tip alba-neagra, în care miile sunt milioane, milioanele sunt miliarde, banul cetățeanului i se întoarce dospit și de cele mai multe ori mai puțin decât a cotizat el, într-un an, sub forma sănătății. Ce stat e acela în care, după ce-am muncit la ”binele comun”, după ce am însumat valoarea profitabilității din economie pe plus, după ce-am virat onest contribuții, primești mai puțin? De ce m-aș înscrie într-un astfel de stat care-mi dă 10 lei pentru pastile de cap, și 100 de lei pentru pastile de diabet într-o lună? Pastile pe care, mai mult, ajung tot eu să mi le cumpăr de la farmacie pe banii mei când se termină ”plafonul”. În ce stat să mă duc să mă internez când, ca și la mare de altfel, voi sta la zero stele și voi plăti de patru? Și în ce stat, când în cele din urmă voi ajunge la doctor, voi vedea un om care poate să-mi dea doar 10 – 15 minute din viața lui (birocrație inclusă aici, nu?) pentru că lucrează la normă, care îmi va prescrie medicamente pe care poate le găsesc, poate nu, mă va trimite la analize pe care poate mi le pot face, poate nu, și asta pentru că au fost înaintea mea cohorte de oameni mai bolnavi și mai nevoiași (și la propriu și la figurat) și asta pentru că sărăcia înseamnă boală și nevoie de medicină.

O să-mi spuneți că e o gândire bolnavă, că medicina trebuie să fie pentru toți, că și boschetarul merită o perfuzie. Corect, corect și iar corect. Dar cum rămâne cu drepturile mele de om care, sănătos și productiv fiind, contribui la susținerea lor? De ce sunt EU discriminat? De ce-mi impută MIE statul grija unor oameni care nu sunt cetățenii mei, sunt cetățenii lui? Și când vine vorba de sănătatea săracului de ce ai doar atâta nemernicie de pomană de fonduri în programe naționale? Dacă există boli asociate sărăciei în România unde sunt ele sancționate, înafară de diabet? Unde e alcoolul, unde e fumatul, unde sunt infecțiile, unde e o gândire de sănătate care să înceapă să debreieze sănătatea de probleme obișnuite, relativ ușor tratabile dar tratate prost?

Și ajungem la marea punte a listelor de așteptare. Pachetul de bază în servicii de sănătate a propus trei linii de așteptare, una de la 3 la 6 luni, una de la 1 la 3 luni, și una de ordinul săptămânilor pentru cazuri cu amenințare vitală. Momentan sănătatea în România stă în indicatori cât de cât domestici pentru că există gloată, și luptă la baionetă pentru binele fiecărui pacient. Marea dificultate când pui un pacient să aștepte 6 luni pentru intervenție medicală e că el își poate modifica statutul de boală încât să devină mai costisitor ulterior. Prima evaluare a unui pacient la medicul de familie are nevoie să fie facilitată (domnul Bușoi spunea ceva de scurtarea birocrației din acest punct de vedere). Statutul de listă de așteptare trebuie să fie unul centralizat încât să nu fie o coadă la pâine pentru o pastilă, să fie o ordine ierarhică în care tu să fii anunțat dacă poți fi văzut mai devreme (în interiorul lipsei de așteptare). Poate fi o listă de așteptare zonală/ regională/ națională în interiorul căreia tu, spre exemplu, să poți vedea un specialist la tine în oraș doar peste 6 luni sau peste 2 săptămâni într-un oraș vecin, funcție de gradul de acoperire. Asta, sau comunitatea poate suplimenta numărul de specialiști încât să acopere o țintă de performanță pe listele de așteptare. Liste de așteptare înseamnă că oamenii iau o atitudine pro-activă vis-a-vis de sănătatea lor. Nu poți face liste de așteptare în spitale, poți face liste de așteptare în ambulatorii de specialitate și policlinici. Înafara listei de așteptare poți încuraja pacientul (deși e o formă subtilă de șantaj) să meargă în centre unde, contra cost, poate fi văzut în interval mai scurt. Fără servicii de asigurare de sănătate facultativă, suplimentară, e implauzibil că ordonarea mioarelor în ocol va fi altceva decât o dezordine suplimentară și, deci, suplimentar costisitoare.

România nu are sănătate. România trăiește un zerg-rush (scuze pentru analogie, dar e plastică) de sănătate. Și încă unul foarte, foarte scump. Cinci miliarde de Euro sunt bani care ar putea să ofere servicii mult mai bune dacă ar fi cheltuiți pro-activ în sensul îmbunătățirii sănătății omului pe fond, nu de formă. În ultimii 5 ani am pierdut cam 30% din efectivul de cadre medicale. Salariile medicilor n-au crescut efectiv cu 30%. În ultimii 5 ani am schimbat ministru după ministru și-am fost obligați să admitem că prețul medicamentului în România poate sugruma un sistem cam cum un Bechtel poate sugruma o autostradă. Și oricum m-aș uita împrejur nu pot să nu-mi spun că 5 miliarde de Euro e o factură teribil de mare pentru servicii atât de proaste.

G

Blazură

Nu, nu cuvintele lor sunt urîte. Sunt faptele lor de vitejie veștejite înainte de bruma iernii, amenințările și crucile cu jimblă în proțap, lumânarea aprinsă demonstrativ ca-și-cum ne-am pregăti de un nou prohod al Medicinei române. Urît mi-a fost, cântam pe când eram copil, de drumul lung și omul prost. Ți-e și milă, pe undeva, să mai critici ce se află sub (orice) critică. Mă refer la strategia de ”gherilă” a sindicatelor din sănătate în lupta lor vladimiră cu Ministerul. Pentru ce? Ați crede că pentru demnitate, pentru o viață mai bună, pentru condiții mai decente în clinici și spitale. Pentru binele pacienților, pentru o mai bună calitate a traiului lor. Pentru eliberarea de boală. Pentru prelungirea ochilor deschiși a mirare că încă mai văd. Pentru bătrânii și copiii noștri. Pentru noi înșine și cei dimprejur. Dar v-ați înșela. Da. V-ați înșela. V-ați înșela cum nu v-ați înșelat vreodată.

Pentru că nimeni nu mai știe să lupte pentru astfel de lucruri sub soare.

Asmuțiți huornii medicinei nu văd, prin desișul crengilor, pădurea de copac. Azi cer mai mulți bani, mâine cer mai multe locuri de muncă, poimâine amenință cu greva generală, răspoimâine repetă dar mai apoi ”suspendă” orice acțiune. Eu unul nu știu ce să mai cred, darămite ceilalți. Chiar așa să fie, chiar așa de jos să ne fi înfundat încât nici măcar în fața noastră nu mai avem vreo formă de cuvânt? E ca și cum la startul unui sprint atleții își potrivesc galenții în block-start-uri și-apoi arbitrul se joacă, pervers, cu pistolul care în loc să facă poc fâsâie, periodic, amenințător. Impulsul se risipește, alergătorul de cursă scurtă dă să plece, revine, se ridică din nou ca un arc, se relaxează, și tot așa. Oare nu-și dau seama că fiecare demaraj ratat le risipește energia și-așa cu greu adunată? Sprijinul medicilor de familie l-au pierdut. La greva generală Ordinul Asistentelor (cu un acronim amenințător de lung) a anunțat deja că nu va participa. Cine mai rămâne? Două Sindicate care, subțiratec, predică aceași pulbere de mesaj unui popor obișnuit că toată lumea cere, deci nimeni nu e interesat, sau interesant.

În tot acest timp se anunță victorii trompetarde, dibaci Nicolaescu îi joacă la sinapsă și la nerv, azi promite mâine se răzgândește, face dansul cobrei pe țambalul reformei și, naivi și nevropați, Aliații Conspirației în Sănătate mușcă momeala, îi legitimează mesajul că greva ar fi ilegală, că medicii dacă protestează periclitează sănătatea populației, că e nevoie de timp pentru bani, când noi, puținii lucizi rămași, știm de fapt că e nevoie de bani pentru timp. Și devreme ce Ministerul câștigă copios timp, unde se duc oare banii?

Vocea mea contează mult prea puțin, nu mai puțin decât contează vocile voastre și-ale celor dimprejur. Zeci de mii suntem, în fiecare zi mai puțini. O armată de halate, o adunătură de indiferență și blazură. Blazura, dacă nu știți, e glazura de blazare în care ne-am înconjurat turta pe care ne-o rupem, din nou și din nou. În Nord Fiscul le cere medicilor să dea înapoi cam 5000 de lei pe care, printr-un artificiu de calcul, specialiștii în MF i-ar fi câștigat în 2012 și – cumva – nu li se cuveneau. Nu le plângeți de milă, aveți destulă de plâns pentru voi și pentru ce vă așteaptă în timpul ce vine. Nu vă plângeți copiii doctori, vă veți mai bucura niște ani de compania lor în casele voastre, pe pâinea voastră, pe banii voștri de întreținere. Nu vă plângeți părinții doctori, știți că s-au descurcat și până acum și se vor descurca și de acum înainte, nu vă interesează de unde vin banii de haine și de excursii, de școală și de bairam. Și dacă se poate nu vă plângeți de loc. Nu cumva să vă plângeți, plânsul a părăsit mintea oamenilor de pe malurile noastre. Încercați să râdeți. Râdeți din toate puterile. Râdeți de ei, râdeți de noi, merităm râsul vostru. Merităm jocura și batjocura, ne-am spoit în ea și ne-am dat cu varul paiaței pe față. Nu mai rămâne demnitate în meseria mea, nu mai rămâne frumos, nu mai rămâne artă și nu mai rămâne vindecare. Ne-am cotropit. Nici n-a fost nevoie de ei să ne spurce, ne-am spurcat noi destul, urmași nedemni de înaintași mai mari, întorșii-cu-fața de la ce-ar fi trebuit să fim și cum-ar-fi-trebuit să răspundem.

Tu pentru ce te-ai opri din muncă măcar pentru un moment? Care-ar fi motivul tău, într-o zi, să stai și să-ți privești mâna cu care tratezi oameni pentru ceea ce este, nu doar un obiect de împachetat plicuri și hârtii mânjite cu blam? Tu pentru ce-ai vorbi, și pentru ce te-ai scandaliza dacă doar scandalul mai rămâne de făcut? Mai rămâne vreunul, în România, să-și onoreze emblema Șarpelui de Aramă și-a Crucii roșii așa cum s-au clădit ele în timp din timp și veac din veac?

La voi se uită statuile lui Davila, ale lui Cantacuzino, Marinescu, Obregia, Parhon, Hulubei, Hociotă, Arseni, Agrippa-Ionescu, Pesamosca. La voi se uită descălecătorii în timp ce dansăm pinguinul și plimbăm sicriul pe marile bulevarde și întreb, atât a mai rămas din noi? Poleială și staniol, bîlci și fanfaronadă, miserupism și suflet de moluscă, neputiință împachetată în sforăit fără sens? Și dacă da, vă mai meritați voi halatul? Vă mai meritați voi numele de doctor, de medic, de vindecător? Cu ce drept moral mergeți în fața oamenilor să le vorbiți de Sănătate când de Sănătatea voastră ați uitat? Ce calitate mai aveți când vă întoarceți acasă la familiile voastre buni doar să vă plângeți, buni doar să stupiți, să înjurați, să glumiți cinic despre căcatul care vă înconjoară? Nici una, din păcate. Blazați, domnilor, blazați. Și domnii vor răspunde: blazăm, Măria Ta! Blazăm! Blazăm cu blazură profesia medicală, e tot ce-a mai rămas. Lăsați-ne disperarea. Lăsați-ne cu disperarea noastră, din ea ne-am făcut coif. Și-apoi ne-am plimbat, nebuni, sub clar de lună, la dracu cu voi și la dracu cu ei, pe ei, pe mama lor. E și mâine o zi să fim mai buni, e și mâine o zi să fim mai drepți. Și ziua nu mai vine. Zilele trec către-un apus, și-am mai îmbătrânit un pic, am obosit să vă ascult, promisiunile voastre sunt aer și sunt goale de conținut, vreau să vă plătesc o taxă, dacă s-ar putea numi așa, prin care să-mi cumpăr un pic de liniște și de aer curat de la voi. Un gard de-un metru împrejurul meu și-a altor câțiva care încă mai speră, încă mai pot, încă mai vorbesc despre ce înseamnă să fii doctor în România. Iar vouă să vă rămână arena, spectacolul cretin al supușeniei și gudurănitului, spurcată vă fie mintea și îndoiala cărei îi sunteți sclavi. Bani? Luați-vă arginții. Se va găsi cineva să vi-i arunce într-o doară. Și pentru o vreme câinii rațiunii vor fi domoliți.

Dară eu nu.

G