Făcute și nefăcute

Că m-am ”retras” din viața publică într-o bună măsură nu (mai) e un secret. Ca tot omul la dezintoxicare, constat cu cotidian frison multele, și subtilele, schimbări pe care le adusese oina contra statului, de-a lungul timpului, asupra minții mele. În primul rând cinismul. În al doilea rând rânjetul, ocazional, din scris, vis-a-vis de teme care altfel ar trebui să-ți dea oarecare pauză, în cap. Și-apoi produsul la normă însemna că, uneori aproape echimolar, emanam maculatură pe lângă lucruri lângă care m-aș simți bine oricum, oricând, oriunde. De maculatură nu poți fi mândru. Cel mult poți să regreți risipa de hârtie.

Dar cum stăteam eu azi dimineață cuminte în lumea mea ceva – culmea! – ceva absolut inocent a avut darul de-a mă stârni înapoi din propria mea pasivitate, proverbiala lene care-mi păstrează cât de cât intact compasul moral prin cuptoarele coclind ale capitalei. Anume un material al Ioanei Lupea despre ”sănătate mintală, bărbați și criza economică”, un concoct obișnuit de banalități presărate cu truisme vis-a-vis de boala psihică la bărbat, obligatoriu peisagistic trecând prin Demonul Amiezii lui Solomon (sic!), cu o țâră de psihanaliză și suicid la felul trei. E și depresia un hipsterism, cum ar spune prietenul meu puternic tatuat între două fumuri. Ce mi-a zgâriat corneea în schimb e că în text sunt menționate două medicamente. Numele nu-l voi spune. Numele, de fapt, nu contează.

Altceva contează. Altceva a contat pentru mine. Ce-a contat pentru mine e că, în text, e menționat numele de brand al medicamentelor. Mi-e cam cald și un pic cam silă să elaborez asupra reacției de jet pe care-am avut-o în fix momentul respectiv în timp ce-mi treceau prin fața ochilor experiențe din varii perioade în care, din diverse cauze, a trebuit să traforez primprejurul realității că, ironic, tocmai medicamentele respective nu se găseau în farmacii. Licența de brand în cazul amândorura a expirat de ceva ani. Bine, nu numai lor. Mai sunt, în psihiatrie, niscava. Companiile care le-au împins ani la rând pe piață cu mult umpf și aplomb, în noua configurație în care Statul le-o dă la plăsele, s-au uitat cum vânzările plonjează către o zonă nesatisfăcătoare pentru agent, și toată liota de deasupra-i. Doctorul care primise și el ”să mănâncă și gura lui o pâine”, și care a pompat cât de cât onoris causa produsul lui Lolec care era mai bun decât al lui Bolec pentru că așa îi zicea rep-ul medical a aflat că poate anul ăsta nu mai merge la congres. Că e greu cu fondurile de sponsorizare. Și-atunci, ultima redută? Articole de ”sinteză”. De sfârlează cu fofează. De Victor Ion Popa. Al cărui nume n-a fost folosit în van în acest paragraf.

Ioana Lupea, uite ce știu eu, și tu ești foarte pe cale să afli. Tu nominalizezi două antipsihotice, dintre care unul zici că se vinde cam ca pastila aia de dureri de cap (pe care, între noi fie vorba, n-aveai nici pe aia voie s-o menționezi pentru că sunt multe preparate cu ibuprofen pă prin farmacii). Și-aici e prima ta mare eroare, și impardonabilă în același timp. Nu e frumos să faci reclamă mascată, Ioana, pour la bonne bouche. Farmacopeea de antipsihotice e sensibil mai largă, mai lungă și mai nuanțată decât cele două. Și-apoi, nu știu alții cum sunt, dar eu nu-mi bazez gândirea clinică pe ce scrie în Medipedia. Din nou, că poate nu s-a înregistrat, nu e frumos să faci reclamă mascată, Ioana, pour la bonne bouche. Trec peste faptul că sursa de informare e îndoielnică, puteai foarte bine să întrebi ANM-ul ce fac produsele respective, sau să te uiți în ghidurile de practică psihiatrică de pe website-ul Ministerului Sănătății. Sau să citești pur și simplu prospectul care e copiat pe website-ul cu pricina într-o formă tradusă și abreviată, după care face trimitere la un forum pe care eu dacă aș fi pacient înregimentat l-aș citi doar dacă n-am un film bun la care să mă uit în timp ce-aștept să-mi răspundă doctorul la telefon (sperând, cuminte, că răspunde).

Ți-o spun ca unul care umblat un pic prin toate, inclusiv prin lumea Pharma, și care-a căutat să păstreze cinstea obrazului în tot ce-a făcut și face. O să îți pară ciudat că mă interesează mai mult să taxez fandaxia ta decât logoreea latrină a colegilor despre fenomenul Vaslui, dar – curios nu-i așa? – îmi pare că ele au legătură. După o lună de discuții intense despre sănătate mintală, psihologie, psihiatrie, lipsa serviciilor etc nu strică să ai și-un articol în care așa, en passant, să aduci aminte de două pastile ”dibace”.

Unele lucruri pe lumea asta se fac. Nu importă dacă se fac bine sau prost. Mai bine să faci făcute decât nefăcute. Zic și eu. Dar alte lucruri, ei bine alte lucruri nu se fac.

Și articolul tău nu se face. Știi de ce nu se face? Din același motiv pentru care DNA-ul i-a luat la lunetă pe oncologii care prescriau citostatice mai scumpe că așa le șoptea lor un porumbel. Pentru că accesul la sănătate nu e funcție de brand, cât de nevoi, acces și finanțe. Iar pacientul are dreptul a) să fie informat corect, b) și să aleagă, împreună cu doctorul lui, cea mai bună soluție pentru el. Or asta implică și buzunarul. E de altfel și motivul pentru care rețetele ălea electronice nu conțin nume de branduri cât ce se numește DCI – denumirea comună internațională. În cazul de față, Ioana Lupea, denumirile sunt quetiapinum și olanzapinum. Eu știu vreo trei, hai patru denumiri din fiecare substanță activă funcție de compania care le pune pe piață. Nu mai vorbim de generice care vin fix cu numele ante-menționat. E posibil că nea corporatistul își permite produsul original, e posibil că nu. Nu e treaba mea ca doctor să-i zic ”ia pastila asta că-i mai bună”. Eu nu-i dau ”pastila bună”. Eu îi dau medicamentul recomandat.

Astfel că am câteva rugăminți publice Ioana, fără supărare:

1. Rog redacția Adevărul să retragă articolul tău de pe website și să publice o erată prin care să-și ceară scuze pentru faptul că a încălcat legile în vigoare privind regimul de publicitate al medicamentelor

2. M-ar bucura și dacă tu, persoană pe care altfel ocazional o citesc, ai admite că ai gafat într-un fel incompatibil cu calitatea de speaker public. Să nu uităm că un concept internațional de drept este că ignoranța nu e o scuză. Deci chiar și în varianta arcană că n-ai știut că medicamentele ălea sunt branduri, nu substanțe, tot nu iese bine.

Cât despre colega mea și relația ei cu cele două companii care comercializează produsele cu pricina, nu-mi rămâne decât să mă uit, curios, dacă va avea sobrietatea profesională să facă publice relațiile și cu una, și cu cealaltă, de-a lungul timpului. Pentru că dacă sunt, și dacă numele ei apare asociat cu reclama mascată dintr-un articol de ziar la amândouă, nu-i frumos pentru reputație.

G

Scrisoare închisă Simonei Catrina

Ca să-l parafrazez pe George Stanca, dragă Simona Catrina,

În data de 18 noiembrie, adică ieri, ziarul Adevărul ți-a publicat un text pe platforma lor de blogging. Titlul nu-l voi repeta aici pentru că-mi pare nefericit și murdar, dar fac referire în cele ce curg mai la vale la randurile tale, care pot fi citite AICI. Admit, vinovat, că citesc periodic blogurile Adevărul. Admit, cu atât mai vinovat, că mă opresc periodic la textele Simonei pentru că au un je-m’en-foute-ism de găină bătrână de Caransebeș care, dogită de-atâta tutun și conversat la lampion, palpează cu papila sâmburele adevărului și-l scuipă dezinvolt. E și-asta o tehnică de-a scrie, în grabă și scârbă, scârbit și scârbavnic. Să fie oare posibil că, la fel ca mulți alții, am și eu glanda mea scatofilă de muls? Probabil. 

Dar ieri Simona Catrina a comis-o, în năcazul ei, și cuvine-se să adresăm corect aberantistica bloggeriței (scuze pentru licență, nu-mi aparține, mulțumesc prietenului Liviu Drugă pentru minunatul cuvânt adăugat la vocabular). Se întâmplă că în privința comportamentului suicidar la oameni să am o oareșcare experiență profesională, cu triplă sușă: tratez suicidari, fac de un deceniu cercetare în suicid, și-apoi mai am și-o patalama universitară de la mulți kilometri distanță, un ocean mai la stânga, care zice că sunt supraspecializat în suicidologie. 

Expert în sinucidere, mi-au zis. Dar după ce ne-am râs cu toții de ambiguitatea formulei a rămas totuși stabilit că(ci) când deschid gura n-o fac să-mi dau cu părerea.

Ca (și) Catrina.

Domnia sa susține că nu există tentative de suicid. Or că că, or că că. Ce atâta lamentație, ce-atâta of, până la urmă cine-o citește pe Simona va rămâne poate cu impresia că e o glorie să mori prin suicid (un succes de vreun fel), pe câtă vreme amatorii în ale artei, cei care supraviețuiesc, sunt vreo specie de ratați, nici măcar pe-asta n-au făcut-o ca lumea. Pricep eu bine, Simona? Nu te superi că îți spun Simona, e în regulă cu mine să-mi spui Gabi, toată lumea o face. Indubitabil e un of pe undeva. Indubitabil privit de la distanța aproape-departe a omului care poate s-a lovit de cineva pe cale de-a-și face rău va fi aruncat, sau ridicat, mănușa ajutorului și va fi văzut poate că e frustrant, că sunt oameni care se vătămează pe ei cu bună știință în scopul de-a manipula o situație sau pur și simplu de bîzdîc, ceea ce noi în limbaj psihiatric numim pretențios ”eliberarea tensiunii”.

Simona, există în lumea mea un cuvânt pentru ceea ce descrii tu amator în rândurile tale, se numește Sindrom de Auto-vătămare Deliberată (SAD în română, DSH în engleză). Și poate-ar merita să scriu despre dar deocamdată link-ul wikipedia e suficient. Dacă-i dai pe aceștia la o parte, cei care suferă de parasuicid, rămâi totuși cu o plajă foarte mare de oameni, câteva sute de mii de indivizi care anual, în România, caută să se omoare și vor face cel puțin o tentativă, de letalitate și intensitate variabile. 

Să mă explic.

Intensitatea unei tentative suicidare cuprinde motivația subiectivă a individului de-a muri. Poate fi acută sau cronică. În diateza acută, când omul e în detresă și se apropie de pasajul la act, intensitatea actului suicidar cuprinde două dimensiuni mari și late: impulsivitate, vezi timpul până la pasajul la act, și capacitate psihică prezervată, vezi rațiunea cuprinsă în motivație sau câtă premeditare intră în planificarea actului. 

Letalitatea unei tentative este măsurată prin consecințele medicale ale unui act. Un gest impulsiv, negândit, momentar poate rezulta în mari daune (vezi ingestia unor substanțe foarte toxice sau lacerarea anumitor traiecte vasculare, artere sau vene, cu pierdere semnificativă de sânge). La fel de bine un gest foarte gândit, ordonat uneori cu luni înainte din varii motive nu rezultă în mare letalitate pentru că în planul individului intervine fie hazard, fie intervenție.

Ce se vede din avion sau din spatele tastaturii, după caz, e o poveste tristă și surprinzătoare, ușor de bagatelizat și transformat în cancan sau ciubuc de presă. Sătui fiind de atâtea povești de ora 5, sterilizați practic emoțional la narațiunea din spatele unei lame care taie pielea, oamenii vor avea poate retorta pe care o ai și tu, Simona, la fel cum reacționează bont și la copii cu cancer pentru care se adună bani, bătrâni pe pampers care putrezesc prin paturi de cămin sau vagabonzi, fie ei câini sau oameni. Ni se rupe pentru că în fapt nu doar că suntem (sunteți) neputiincioși în a le schimba soarta dar mai ales indiferenți. Și n-ar fi mare brânză dacă am/ ați fi indiferenți, brânză e când indiferența se transformă într-0 țâfnă, o nerăbdare, o sugestie voalată că ne mai perturbați mult? Vorba proorocului Mircea Badea, nu mai muriți odată? 

Păi nu.

Periculos cum ar fi argumentul tău e atât de ușor de generat și de generalizat în România. Atâtea lucruri copleșesc. După ce că trăim greu, după ce că suntem împovărați și nu ne plângem despre asta mai vin și triștii ăia care nu prețuiesc viața și-și bagă picioarele, treaba lor dreptul lor, noi îi damnăm ca buni creștini ce suntem și-i îngropăm după o pravilă de secol XVII încă în vigoare în BOR, dacă mai merge vreunul la televizor ca subsemnatul și-aduce aminte că suicidul e o boală psihică ne oprim un pic din perorat dar nu foarte mult căci după aia o luăm din nou la picior prin zburdălnicia ireverentă a celuilalt nevrotic (dar nu suicidar, încă cel puțin) care zbiară, destitut ”ne obosiți!” și merge mai departe ca Dorina Lazăr în filmul cu Angela. 

Tu îți dai seama, Simona, ce palmă dai când scrii minunile tale oamenilor care au în familie un soț, un părinte, un copil care-a făcut vreodată o tentativă de suicid? Îți dai seama ce sugerezi, către ce bog tragi discuția cînd te dai cu sania părerii pe derdeluș? Hai să-ți dau câteva informații care s-ar putea să te ajute pe viitor.

Majoritatea zdrobitoare a oamenilor care mor prin suicid, adică în România cam 3500/ 4000 de oameni pe an (echivalentul unui sat din Ardeal) sufereau de o boală psihică nediagnosticată la momentul morții. Nediagnostică și netratată. Tratamentul ar fi putut să le salveze viața. Majoritatea zdrobitoare mor la prima tentativă. Dintre cei care supraviețuiesc unei prime tentative letalitatea rămâne mult mai mare cu populația generală pe parcursul următoarelor 2 tentative, ceea ce înseamnă că medicul psihiatru care se ocupă de un suicidar se poate aștepta că mai are, ca în baseball, două lovituri și-apoi, vorba englezului, ”he’s out”. Dintre lucrurile care pe mine m-au ținut vreodată treaz noaptea, care mi-au înfundat coronarele și mi-au strâns cușca toracică într-un nod, pacientul acut suicidar e primul și marele motiv profesional de insomnie. În branșa mea e o filosofie, până la proba contrarie îi iei pe toți în serios pentru că, după cum scriam mai sus, intensitatea unei tentative (vezi motivația ei și planificarea) nu prezice dezondământul. Ca și în seismologie, în suicidologie nu putem decît cu o marjă mică să prezicem cine va trăi, și cine va muri, prin suicid înaintea unei prime tentative și luptăm, luptăm din răsputeri Simona ca o tentativă să nu aibă niciodată loc. Tu arunci în text alandala povești mediatizate de suicid, unele finalizate (vezi cazul Mădălinei Manole sau al Mălinei Olinescu), altele nu (vezi Oana Zăvoranu). Mădălina și Mălina fuseseră amândouă văzute de un psihiatru, ceea ce e cu atît mai trist. Asta ar trebui să-ți spună că în România nu există un mecanism performant prin care cineva care suferă de boala asta să fie tratat cumsecade, și ajutat să-i supraviețuiască.

Pentru că suicidul este o boală, Simona, cum e și infecția cu streptococ. Când lamentezi prezența suicidarilor care nu mai mor și ei odată pentru mine e ca și cum te-ai plânge că face lumea gripă și tușește la metrou. Nu mai bine-și pun ei o mască și se ascund în gaura de unde-au ieșit? – zise el, care n-a tușit în viața lui. Trei sferturi din populație se va fi gândit cel puțin o dată în viață să-și ia viața, șansele sunt că și tu ai făcut asta, iar dacă te uiți împrejur la tine în redacție vei vedea mulți oameni care, neștiut de nimeni, contemplează asta poate cu o frecvență mai mare decât și-ar dori. Merg pe o sârmă, luptă cu obsesiile lor agresive, își distrag atenția, suferă în tăcere. Suferă, Simona, să nu te îndoiești vreun moment de asta și nu înțeleg de ce suferința lor ar fi mai puțin autentică decât a unuia cu durere de măsele doar pentru că nu are un obiect material în spate. Înțeleg că omului cu o carie ai să-i spui te mai plângi mult nene? Du-te la doctor!

Dar tu nu spui asta.

Tu spui ceva de genul ”nu mai bine mori?”

Altfel spus îl încurajezi – culmea – or să tacă or să moară. Tertium non datur, vorba lui Aristotel. Ei bine, dihotomia e falsă. Calea suicidarului nu presupune doar viață sau moarte, e această falsă împărțire în alb-negru a lucrurilor pe care el și-o împinge mult timp pe masă până când balanța vieții e epuizată și-apoi nu-i rămâne decât alternativa – logică dacă stai pe filosofia asta – anume să moară. 

Am văzut, în anii de când lucrez, mii de oameni care au făcut tentative de suicid. În România am tratat câteva sute și-au trăit, Simona. Și e un motiv de mulțumire pentru mine pentru că după ce trec prin Infern ajung pe-o altă parte a gândirii în care, privind îndărăt, se uită la gestul/ gesturile lor cu o formă de curiozitate amestecată cu spaimă, vezi de fapt o frică a posteriori de moartea care-ar fi putut să vină în toată finalitatea ei, cu tot bagajul ei de inutilitate și prematuritate, și tac. Și se simt cumva însingurați ca omul care-a supraviețuit unui taifun personal, care abia începe să priceapă ce-a pățit și îi e cu atât mai greu să-i spună cuiva de lângă el cum e. Cum e să te trezești dimineața și să te uiți la cuțit și furculiță și să ți se facă frică să pui mâna pe ele, cum e să te sui în mașină și să-ți fie frică să pleci din parcare pentru că s-ar putea să apeși mai mult pe accelerație și mai puțin pe frână, cum e să închizi geamurile și ușa de la balcon pentru că hăul te cheamă. Nu e o mândrie, spre deosebire de omul care-a fost la război și-a învins, să învingi boala asta, ba când te uiți la flegma dimprejur îți pui problema că de fapt oamenii nu te-au vrut niciodată viu așa cum oamenii nu te-au vrut niciodată bolnav. Oamenii te-au vrut aseptic moral și emoțional pentru că le e teamă și lor că se vor regăsi vreodată în tine și, ca și tine, se vor simți și ei singuri atunci și furia asta, furie pe care o ai și tu în rîndurile tale, s-ar putea să-i aducă pe buza neputiinței și-a saltului la un act regretabil.

Regretabil vine de la regret, Simona.

Am băut atâta regret în meseria mea de psihiatru și de suicidolog. Regret pentru ziua când n-am sunat deși mi-a trecut prin cap să sun să întreb doar ”ce mai faci”. Regret pentru doza aia de antidepresiv pe care n-am urcat-o cât, după aceea, îmi dau seama că aș fi putut să o fac. Regret pentru lacrimile familiei, regret pentru figura absentă, distrusă, demontată ca un Mecano cerebral a omului care uneori printr-o secundă ar fi putut fi aici, sau acolo, regret pentru limita dincolo de care nu poți trece și unde lupți cu toate puterile tale profesionale și empatice să ajungi, măcar. Pentru că dreptul la viață al omului e fundamental și nu ai voie să abdici de la el în fața bolii, fie boala orice, fie boala oricât de ciudată cum e suicidul când omul devine inamicul sieși și-a propriei integrități. 

Am băut regret dar n-am ajuns să regret că l-am băut. Pentru că după fiecare intervenție, după fiecare viață ajutată și salvată m-am înarmat cu motivația de a mă întoarce acolo, port cu mine poveștile tuturor pacienților mei în fața următorului care vine, vătămat din proprie voință or dorință, parasuicidar sau suicidar de-a binelea, mai mult viu sau mai mult mort pe dinăuntru. 

Simona, omul în intimitatea lui are dreptul la păreri fie ele cât de false, fie ele cât de abominabile, fie ele cât de corupte cu putiință. Când omul își asumă vehicularea lor într-o comunitate e obligat să gândească nu doar la piatra pe care o aruncă în lac, dar și câți se vor arunca după ea să o scoată. Înlocuiește tema ta cu oricare alta și vei vedea că ai scris un text care discriminează, care malignizează și care aruncă un mare căcat pe o categorie de boală pe care de-o vei pricepe într-o zi vei înțelege rușinea pe care ai comis-o, și de care te-ai făcut.

Iar vouă, toți ceilalți care trăiți în magma asta, gânduri bune și o brumă de speranță. O brumă de lumină când toate luminile se vor fi stins.

G

 

Ateii raspunde

Imi propusesem inca de la aparitia textului lui Radu Preda (unul dintre cel putin doi Radu Preda din Romania de care am auzit) o forma de raspuns. Pe cat de stupid era titlul lui, pe atat de cel putin la fel mi-am propus si eu sa fie al meu. De cateva zile inteleg un lucru, in Romania nu ai sa faci educatie cu frumosul, mai ales cand linia comuna demagogica e ca unde n-ai argumente ataci caracterul; in cazul de fata “ateii”.

Iata, asadar, ca ateii raspunde. Adica eu, in masura in care Biserica intreaba, adica domnul Radu Preda.

Si raspunsul trebuie sa faca referire la cine face referire domnul Preda.

Nu e un raspuns punct cu punct. E un raspuns punct cu virgula, preferabil in locurile lor adecvate. Unde am sa am scapari imi cer iertare anticipat. Celor compulsivi ai gramaticii romane cel putin.

Ateii nu reprezinta un grup, ci o diversitate de oameni care se intampla sa aiba in comun un drept constitutional de-a-si exprima un punct de vedere vis-a-vis de diverse forme de credinta, religie sau cult. Unii sunt atei pentru 99 de religii dintr-o 100, altii sunt suta-la-suta atei. Argumentul e fals, apropos, dar suna bine. Dawkins e totusi un activist, nu un logician. Oricat ai incerca sa-i incadrezi intr-o clasa omoloaga armenilor, tiganilor, analfabetilor, profesorilor de traforaj etc. exista ceva inedit la ei (la…noi?) anume ca nu sunt reuniti de-o linie comuna, sindica de breasla. Nu avem un drapel ca secuii, nu avem un crez ca pocaitii de ziua a saptea, nu avem un imn ca suporterii Steaua. In fapt, probabil cel mai greu de inteles pentru privitorul dinafara e ca sa fii ateu nu e o calitate, in masura in care nu e un defect si cu siguranta, parol domnule Preda, nu e unmusikalisch. Pentru un ateu sa fie ateu e o chestiune de bun simt si testare a realitatii, la sfarsitul zilei nicidecum o preferinta sau un favor, o compulsie sau adeziune de partid(a). Pur si simplu o continuare a unei sume de adevaruri care, ramase in teritoriul natural, vorba lui Dennett, obliga ganditorul cu minime resurse logice sa admita un fault, si rectificarea acelui fault.

Am un suflet? Eu? Sa plecam de la o astfel de intrebare axiala care precede – ar trebui sa o spun a priori – afirmatia aroganta cum ca rezulta din afirmatia ca as avea un suflet cum ca el e creat sau apartine Cuiva. Ca sa pot raspunde la asta e obligatoriu sa stiu ce e aia suflet, ce e aia Eu, si daca intre cele doua are loc o relatie de posesie. Douglas Hofstadter il citeaza pe John Hunecker si raspunde problemei de fata foarte elegant, anume ca daca am un suflet inseaman ca sufletul e “ceva” finit, cu o oarescare salienta de la om la persoana, si ca daca oamenii sunt inegali nu avem de ce sa respingem realitatea ca oamenii au suflete inegale. Si daca sufletele sunt inegale inseamna ca exista o unitate – virtuala ce-i drept – de masura a sufletului careia DG ii spune ” un hunecker” in onoarea domnului cu acelasi nume. Iacata deci ca sunt oameni care au un suflet de 100 de huneckeri, sa zicem, si oameni care au suflete de un hunecker. Si daca exista oameni cu un suflet de UN hunecker inseamna ca obligatoriu exista si oameni cu zero huneckeri de suflet. Adica oameni fara suflet. Unii dintre acestia – ar putea foarte bine sa rezulte intr-un algoritm rezonabil de gandire – sunt cei care sunt areligiosi sau mai vulgar spus atei (alta inexactitate). Copilul cand se naste are suflet si nu are Eu, persoana cu diverse forme de dementa sau psihopatie putem sa spunem ca are Eu (sau nu) dar n-are suflet. Si uneori, cum e in tulburarile disociative sau boala borderline sau schizofrenie Eu-ul si sufletul sunt “scindate”. Putem sa ne imaginam tot felul de instante in care “sufletul” sau “eu” sufera sau isi manifesta prezenta, de la momentele carteziene de tip cogito-ergo-sum la acele framantari qualice rezumate de unii filosofi ai constiintei sub  sintagama “wil” sau “what it’s like” (cum e sa fie) sau “you had to be there” (ar fi trebuit sa fii acolo). Apusurile sangerii de soare, privitul apei care cade hipnotic in cascada Niagara, multimea interminabila de candele in piata San Pietro de Paste, Santamaria la hramul manastirilor cu acelasi nume, maratonul pentru baterea recordului la masturbare adulti (aparent cel mai rezilient e un domn care a “rezistat” sapte ore si jumatate…ce spune asta despre sufletul lui? sau despre el), momentul cand i-ai spus pentru prima oara “te iubesc”, marile orgasme samd. Toate sunt reprezentari. Si sa nu uitam chestiile si mai grele.

Morala.

Binele si raul.

Viata si moartea. De cele mai multe ori a celor dragi sau familiari.

Viata de DUPA moarte.

Pacat si iertare.

Notiunea de popor ales, de blestem si pocainta.

Cine suntem noi? De unde venim, unde ne ducem? La ce e buna viata?

Dar moartea, la ce e buna moartea?

Nu avem motive sa credem ca cel putin toti dintre noi (sic!) nu au avut astfel de pauze existentiale. Ca unii s-au gandit mai mult sau mai putin la asta, ca unii au indraznit sa-si raspunda siesi, ca unii au dumnezeul lor de partea lor care le atarna arhimedic adevarul, ca altii au dubii privitor la adevar deopotriva, ca in scepticism se ascunde uneori o forma dubioasa si perversa de ambivalenta care tot la wil (what it’s like) se reduce, e fapt ca subiectiv orice muritor isi va lega identitatea, sufletul lui (preferabil nemuritor) si Eu-ul de o contingenta cat de cat coerenta. Binele e bine pentru ca e bun, nu se poate ca viata sa se termine aici, daca iti SUPERI Creatorul creatorul se supara si pedepseste si nu e nimic bun in moarte mai putin partea in care ajungi “dupa”, unde daca ai fost bun te vezi cu altii ca tine iar daca nu, la naiba, trebuia sa stii dinainte.

Oricare dintre excursiile acestea in imaginar merita profitul ei de fictiune. Asa cum nu exista – zice folclorul – atei in gaura de sarpe asa nu exista nici credinciosi multi prin laboratoarele de fizica nucleara sau bibliotecile academice (mai putin aceia care tocmai asta studiaza). Unii fac acel hocus-pocus paulin si zic cred, Doamne, ajuta necredintei mele (oarecum masochist, violator, uite nu te cred CONVINGE-MA!), altii cred fix cat le ia sa-si faca o cruce sau o rugaciune sau sa zica un bogdaproste si-apoi mai cred cand le e greu, si plang, si li se pare ca lumea a fost rea cu ei si dau acatiste de sanatate, de razbunarea dusmanilor, de “vindecarea sufletului”.

Vindecare de ce?

Nu mira pe nimeni ca daca sufletul e imaterial n-ar trebui sa fie vorba nici macar un moment vorba de vindecare si daca sufletul nu e imaterial, ci material si daca sufletul e coruptibil, imbolnavibil inseamna ca exista o terapie a sufletului care ar merita sa functioneze standardizat, ordonat cel putin intr-un LOT oarecare de bolnavi de suflet? Ts. Om cu om. Actul de credinta, acel auto da fe, impinge milioane de oameni intr-o forma de exercitiu  – macar acela standardizat – care presupunem ca ar trebui sa faca ceva. Nu face. In faimoasa cohorta Framingham oamenii chiar s-au intrebat asta, daca ajuta sa te rogi “de-adevaratelea” ca sa te vindeci de inima (unde inima chiar e inima, nu sufletul nemuritor). Fis. Nu ajuta. Ma uit stupefiat cum multi dintre chirurgii pe care ii cunosc, maini cu adevarat providentiale fug pe insula falsei modestii si zic ca de fapt Dumnezeu a lucrat prin ei cand s-a intamplat sa faca ceva cu adevarat extraordinar, din pacate irepetabil. Oare de ce? De unde atata irational?

Saptamana trecuta am avut 60 de minute intre patru pereti cu o persoana care venise sa ma omoare. Avea un cutit in jambiera. Timp de 60 de minute am discutat lucid, argumentat daca se va arunca asupra mea sau daca-si va taia gatul. Sau venele. Sau daca-si va invinge minunea aia in piept. Purtam – ironia face – un tricou de la acea persoana cu un cal inspirat din regatul lui Rohan, al lui Tolkien. Medic si pacient eram pasionati de JRR. Si da, o spun raspicat, ironia face si nicidecum interventia divina, angeologica a “cuiva” sau “cineva” care stia dinainte ca va trebui sa-mi negociez serios viata in relatie cu o persoana psihotica. Psihotica, adaug, nu posedata, nu indracita, nu rea. Solutia dupa ce-a ajuns acasa nu a fost exorcizarea ca la manastirea Tanacu, adica – pentru cunoscatori – terapia-soc-Corogeanu, ci internarea intr-un spital de psihiatrie.

Se zice ca daca vorbesti cu Dumnezeu esti credincios, dar daca Dumnezeu vorbeste cu tine esti psihotic. Ayaan Hirsi Ali, in cartea ei auto-biografica despre copilaria in Somalia povesteste ca drumul ei prin Islam a presupus un etern efort cu Dialog cu Allah, Dumnezeul “lor” (care, trebuie spus, nu este dumnezeul Nostru, pe-al nostru il cheama altfel). A fost sfasietor sa iasa din pozitia submisiva in primul rand pentru ca parea o imensa transgresiune, fulgere urmau sa o trazneasca, Allah urma sa o nenoroceasca teribil pentru ca indraznea sa intrebe. Nimic mai mult. Sa intrebe. Din fericire nici un traznet nu i-a curmat viata dar lui Theo van Gogh, un regizor incomod olandez, un credincios remarcabil prin devotamentu lui i-a impuscat corpul, i-a crestat torso-ul si i-a transmis lui Ali ca ea urmeaza.

Iacata deci ca sa fii ateu nu se rezuma doar la o bucata de adevar revelat, ci la insasi notiunea ca exista adevar prin revelatie. Opozitia NU este la institutie, asa cum pisicher insista domnul Preda cum ca oamenii au ceva cu Biserica Ortodoxa Romana, nu este nici macar la sacralitatea asezamintelor de cult (pe care personal le recomand ca monumente de arhitectura si veritabili stalpi ai societatilor de pe glob), cat la acel adevar privind natura umana, originea omului, cum de omul are constiinta-de-sine (self awareness) si ce este acela suflet. Atat. Nu noi, ateii, avem nevoie sa raspundem la ceva anume cat mai degraba invers, diversele culte cultisoare organizatii biserici bisericute clici adunari congregatii slehte soboare conclave sunt obligate sa isi argumenteze cat de cat plauzibil motivul pentru care, in prezenta unei serii de evidente, o tin langa cu sanctitatea unei fictiuni mai mult sau mai putin plauzibile.

Acelora care iau textele biblice sau in general textele “sacre” in serios li se adreseaza intrebarea.

Acelora care nu iau textele biblice sau in general textele “sacre” in serios li se face rugamintea sa se scuze din discutie. Nu poti sa ceri sa fii luat in serios daca tu insuti/ insati nu te iei, sau lucrurile in care crezi.

Christopher Hitchens in cartea sa despre Maica Tereza reveleaza adevarul socant, ca dupa toate aparentele reverenta maica era atee pentru ca oricat vorbise cu Dumnezeu Dumnezeu nu vorbise inapoi. Sfanta din Calcutta are o intreaga corespondenta pe tema asta, dar putini o stiu sau au citit. Din interiorul clerului romanesc nimeni nu a cerut vreodata ca fiece practicant sa aibe o proba onesta asupra credintei lui, chiar daca practica asta. Mie, ca psihiatru, mi se cer exercitii zilnice de credinta, domnule doctor CREDETI ca tratamentul meu o sa functioneze si eu raspund, rezonabil cred, ca nu CRED asta cat sper asta si uite care sunt sansele ca asta sa functioneze, or ba. Sansele se refera la o suma de dovezi empirice, vezi studii analize meta-analize samd. Mai mult, cand ministrul Adm. si Internelor Radu Stroe a trait penibila realitate ca in randul Politiei si Jandarmeriei se practica o maxima curvasaraie si trafic de persoane in scop sexual samd a avut inspiratia sa faca o “ancheta” in care una dupa alta 7000 si ceva de femei au aparut in fata unei comisii de ancheta si-au fost intrebate, sub juramant presupun, daca au fost hartuite sexual or ba. Niciuna nu fusese hartuita. Oamenii s-au felicitat pentru profesionalism.

Cand oamenii s-au dus cu recensamantul in Romania n-au intrebat om cu persoana daca e un adevar pentru ei cum ca “cred” ce cred si nimeni nu i-a intrebat de ce cred lucrurile despre care cred. I-au intrebat de religie, 9 din 10 erau ortodocsi la revedere drum bun. Ce sarac cu mintea, caci de duhuri nu sunt sigur ca exista, spune ca asta e o majoritate? Cum poti sa te asiguri ca o buna parte din credintele oamenilor nu e o simpla consecinta a ignorantei lor, a ne-educatiei lor, a mocirlei medievale in care traiesc rural, limitrof paleoliticului? Cati dintre oamenii aia stiu cine e Charles Darwin, cum se reproduc oamenii, ce e ala gamet, sau ADN, sau ARN, ce e aia o mutatie sau malformatie genetica? Bacterii? Virusuri? Prioni? Cine e vaca nebuna si de ce-i zicem asa? Ce-o fi aia dopamina si cum au loc halucinatiile cu continut mistic-religios? Pot fi ele reproduse in conditii de laborator mai bine zis daca facem o fiertura particulara putem sa il vedem pe Dumnezeu cat suntem high?

Din nou, nu sunt raspunsuri la care majoritatea credinciosilor sau prelatilor, sau apologetilor teologiei deopotriva sa raspunda. Nisipuri miscatoare si racneli teleologice.

In suma tuturor celor de mai sus, de fapt, se ridica minimul protest umanist de data asta anume ca e quasi-imposibil ca, vreodata, intr-o biserica cineva sa citeasca Evolutia Speciilor sau sa afle despre Crick si Watson, sau despre Bohr sau despre Eisenberg sau despre Schrodinger sau despre Einstein, despre Leibniz sau despre Laplace, despre George Emil Palade sau despre Okazaki. De ce merg toti banii aia acolo, intreba pe buna dreptate umanistii cand scolile Romaniei s-au imputinat, cand calitatea intelectului populatiei a scazut si oamenii nu se mai pot gestiona pe ei insisi prinsi in mara ireverentioasa a facutului compulsiv de cruci, troite si cavouri marmorate prin cimitire private.

E atat de simplu. Intr-un afis privit alandala de mine pe Facebook despre cum se rationaliza zaharul in timpul celui de-al doilea razboi mondial scrie negru pe alb cum “crestinii vor primii 500 de grame, evreii 100 de grame si tiganii 200 de grame”. Era 1943. Sunt 70 de ani de atunci, domnule Preda, nu e razboi ci pace, nu e dictatura cat democratie si eu, ateii, ne simtim jicniti (ca sa ma puteti urmari) de simpla sugestie ca vorba noastra n-ar trebui auzita. Nu ma deranjeaza sa vad zambind superior un cucernic la poarta Raiului cand cineva, suflet cald si luminos ii va spune Ioane, tu la dreapta ca ai fost cuminte Gabi, tu la stanga ca ai hulit atata timp cat azi, aici si acum, pe planeta asta unde suntem aidoma egali sa imi exprim atat, un punct de vedere si sa cer o echitate in balanta lucrurilor pentru care merita luptat. Sunt un filo-gnostic. Sunt un ahtiat al lucrurilor de stiut. Nu sunt un orfan in cautare de Tata. Stiu de unde vin, stiu cum m-am nascut si stiu si cum am sa mor, si stiu si cum am sa traiesc dupa ce mor si nu, vorba lui Laplace, n-am nevoie de o ipoteza Dumnezeu pentru asta. Nu privesc de sus practicantii unei religii oarecare, nu consider ca lucrurile sunt clarificate de-a pururi si o lume fara biserici, si fara Dumnezeu e de dorit, sau de urmarit. Din motive pur naturale Dumnezeu va naste, din nou si din nou, in mintea omului susceptibil atata timp cat omul va fi om. Pentru unii dintre noi nu e nevoie de un atare proces. Pe insula noastra de evolutie religia nu a fost ceva care sa ne creasca sansele de supravietuire. Sunt pasari care zboara, sunt unele care merg pe pamant, sunt unele care inoata. Sunt ursi carnivori, sunt ursi fructivori. Sunt teofili, sunt teofobi. Totuna.

G