Nu există scuză

Uite ce i-aș fi zis eu doamnei, îi răspund mămicii care tocmai m-a sunat să-mi spună că iar i-a fost bătut copilul la școală. M-aș fi uitat cu calm în ochii învățătoarei, mi-aș fi măsurat atent vorbele, după care i-aș fi spus, clar și apăsat, că dacă îmi mai jignește copilul, dacă îl mai lovește, dacă îl mai umilește, dacă îl mai atacă sub orice fel, dacă mai trece vreodată peste acea linie în nisip pe care tocmai am trasat-o am s-o iau pe capota mașinii și-am să-i rup picioarele, am s-o bag în spital și-am să-mi asum consecințele. Suferința ei mi-e inegală suferinței copilului meu la mâna ei. Îmi pasă de el, dacă ea dă în el nu-mi mai pasă de ea. Dacă nu se poate cu lege, n-are să se poată cu tocmeală. De la oprobiul public, la distrugerea carierei mele, la dosarul penal pentru vătămare din culpă, la tot ce derivă din asumarea unei fapte antisociale, mi-aș asuma un astfel de gest, când toate celălalte pârghii au eșuat. De ce-aș face asta, ai să mă întrebi. Simplu. Pentru că atunci când un copil e abuzat și, în România, îți cauți dreptatea, și până la Dumnezeu te mănâncă sfinții, nu-ți mai rămâne decât apelul la instinctul de conservare al individului. Astfel că-i dai o opțiune. Ori încetează să-ți bată pruncul, ori suportă consecințele. Dacă te duci la directoare și te trezești că directoarea îți pune regulamentul în față, și regulamentul nu-ți apără copilul, ci apără ”dascălul” bătăuș, deși în scriptă pedeapsa fizică a școlarului, abuzul lui fizic, emoțional, de orice altă natură e dezavuat, opțiunile tale devin progresiv limitate. Iar dacă te duci la Inspectorat, și Inspectoratul dă extemporal la impotență și-ți demonstrează că face tot ce poate, adică mai nimic, tu rămâi cu nimicul și copilul tău cu trauma. Dacă protestezi, dacă te duci în presă, și te întâlnești cu oameni blazați care s-au săturat să audă de profesori ciomăgari, dar mai ales de părinți abrutizați care nu văd vreo problemă în asta cât timp nu-i vorba de copilul lor, înseamnă că ai abdicat de la buna rațiune. Iar oamenii, semenii tăi, sunt tâmpi. O fi făcut copilul ceva. O fi înjurat, o fi scuipat, o fi jignit. Până la urmă pedeapsa e ruptă din Rai. Deci scuzabilă.

Iar dacă depui plângere penală îți dai seama ce se întâmplă, nu? Evaluarea psihologică. Probe. Martori. Procurorul care poate-i solidar, poate nu. Polițistul care se uită compătimitor la tine în timp ce opinează haideți doamnă, atâta tamtam pentru o palmă, acolo? Devii slugă tributară unei indiferențe colective și tot ce speri e că dacă începe urmărirea penală, pe perioada anchetei profesorul sau învățătorul bătăuș vor fi suspendați din funcție. După care pe chichițele din contractul de muncă fie își va lua concediu medical, fie se va retrage temporar doar ca să fie apoi reîncadrat în muncă în altă parte, la loc luminat, loc cu căldură, unde să-și continue munca de dedicație. Adică trosnitul la oase.

Nu, dragii mei, nu există scuză. Nu există circumstanță atenuantă. Nu există context în care abuzul sub aura autorității devine normal. Și cât timp societatea civilă va accepta astfel de practici, fie acasă fie în școli, suntem damnați să creștem generații peste generații de oameni a căror educație rămâne sub stigma pumnului, a furtunului și-a vânei de bou.

Cu ani în urmă am dus o campanie de presă împotriva învățătoarei Bereandă, care își maltrata copiii la ore. Am reclamat, mai apoi, practicile silfidice ale doamnei Blându (nume predestinat) care nu vedea o problemă în mulsul clasei pentru folosul propriu. Am invitat Ministerul Educației la dialog, mai întâi cu Kathy Andronescu și-apoi cinstitul Pricopie făcătorul de pelerinaje la moaște. Nu poți fi în toate locurile în același timp. Anul trecut onor Ministerul a anunțat, cu pompă și ghivent, că a modificat Regulamentul încât să descurajeze violența școlară perpetuată de cadrele didactice. Rezultatul? Zero barat. În Adevărul de ieri Ioana Nicolescu face o recenzie morbidă a celor mai recente evenimente petrecute în școlile din țară în care copiii sunt victime ale relelor tratamente, aplicate de profesori/ învățători. Și, coincidența face, că molima a lovit de data asta un pic prea aproape de mine ca să nu-mi pese, sau ca să invoc toptanul de alte obligații pe care le am.

Așa că fac ce știu. Scriu. Și cred că scriu sub semnul bunului simț, chiar dacă aș putea fi acuzat de incitare la violență. Până la urmă să fii psihiatru presupune  empatie, conciliere, calea filosofică a disidenței pașnice, de inspirație gandhiană. Ai zice că în ziua în care copilul tău devine victimă a violenței tot ce-ai de făcut e să-l scoți de-acolo, să-l muți la altă clasă, și apoi să laisse glisser ou laisse tomber. Adică s-o lași baltă, în jargon popular. Dar uite că eu nu gândesc așa. Nu gândesc că în fața mâniei unui profesor tulburat, și care și-a abandonat codul etic, ar trebui să faci pasul înapoi. Ar trebui să faci pasul înainte. La fel cum în cazul unui medic care își pătează practica n-ar trebui să clipești. La fel cum în cazul unui preot răspopit n-ar trebui să pleci capul. Or pasul înainte înseamnă disobediență. Măsurată, cu calm, dar fermă.

Vreau ca Statul să-și vadă de lege, încât bătăușul copilului meu, sau al tău, să nu ajungă la legea mea.

Pentru că violența școlară se întâmplă sub umbrela Instituției. Eu îmi trimit copilul acolo pentru că vreau să-i dau o viață bună, vreau să deprindă unelte care să-i ajute în viață, vreau ca Statul să-și onoreze promisiunea socială față de mine, prin Constituție, că pune preț pe viața de copil, și pe bunăstarea lui mintală. Nu-l trimit acolo să trăiască un lagăr de concentrare. Nu-l trimit acolo să fie făcut bou, cretin, idiot, imbecil. Nu-l trimit acolo să fie ținut cu mâinile sus în fața clasei până când, prin intermediul unei forme de tortură, pică din picioare sau îi seacă lacrimile pe obraz. Nu-l trimit acolo să fie maltratat, dezonorat, numele lui să fie făcut de ocară, și cu siguranță nu-l trimit acolo să fie cobaiul unui sistem educațional care joacă destine la barbut. Și, pentru numele lui Dumnezeu, nu-l trimit acolo ca cineva să-l lovească, să-i facă rău fizic.

Siderată, mămica îmi spunea, prin telefon, că în răspunsul primit de la Consiliul de Administrație al Școlii unde băiatul ei e înscris se certifică abuzul, dar e calificat drept ”izolat”. Cu alte cuvinte nu s-a întâmplat prea des. Cu alte cuvinte nu s-a întâmplat prea rău. Cu alte cuvinte ce-atâta zarvă, ce-atâta cancan, ce-atâta zaiafet. N-a fost decât o palmă. N-a fost decât un verb. N-a fost decât o dată. Pentru mine e ca și cum ai spune că, atâta timp cât s-a produs ”izolat”, un viol e acceptabil. Pentru că integritatea fizică, psihică, emoțională a unui copil e inviolabilă, pentru mine acea zi în care o persoană dă în fiul meu e ultima zi din viața lui când a făcut asta. Nu mă văd intolerant. Mă văd intolerant la intoleranță, la brutism, la nemernicie, la micime morală. 

Primii care-ar trebui să ridice sprânceana sunt semenii mei. Primii care-ar trebui să ridice sprânceana sunt părinții celorlalți copii din aceeași clasă care aud măcar o dată că așa ceva s-a întâmplat. E rău să fii victima unui abuz, e egal rău să asiști – copil sau adult – la perpetuarea unui abuz sub ochii tăi. Unii suferă fizic, ceilalți vor suferi psihic. Vor duce acasă cu ei amintirea colegului lor care-a plâns și care, neputiincios, a fost crăpat în axul ființei lui de-o figură de autoritate. Care figură de autoritate profită de inegalitatea de vârstă, gabarit și resurse ca să dea, să zdrobească o ființă lipsită, aparent, de apărare.

Ori eu cred că atâta timp cât un copil are părinți nu e lipsit de apărare. Atâta timp cât trăiește într-o țară liberă, cu legi, cu canoane, cu reguli și regulamente, nu e lipsit de apărare. Atâta timp cât aceste legi sunt sprijinite de societatea civilă, nu e lipsit de apărare. El devine – temporar –  lipsit de apărare doar în momentul când, în diada agresor-victimă, agresorul decide că legile n-au valoare. Că părinții n-au valoare. Că bunul simț nu are valoare. Și treaba noastră, a tuturor celorlalți, e să ne ridicăm vocea și să-i aducem aminte că ce face el nu doar că e dezagreabil, e de nepermis. 

Există în România un miriad de organizații care luptă pentru drepturile copilului și pentru protecția lui din momentul când iese pe ușă. Mult prea des în ultimii ani ONG-urile au ajuns aservite aparatului de Stat cu care împărtășesc fonduri și interese, astfel că realitatea de rahat capătă parfum trandafiriu în timp ce părinții își rod unghiile și, invariabil, la diverse întâlniri, se declară stupefiați de cât de obscur, sucit și grobian a devenit mediul educațional. Iar pisica e aruncată mereu înfara Educației în timp ce diverși și diverse prin felurite cotloane ale Aparatului promit reforme, aruncă manuale stupide pe piață, deplâng atriția de personal și, una peste alta, se-asigură unii pe alții că o să fie bine, și la vară cald. N-o să fie bine, și nici la vară cald. Nu atâta timp cât un copil e pălmuit la clasă. Nu atâta timp cât i se spune că doar elevii răi sunt bătuți, doar elevii răi sunt umiliți, doar elevii răi sunt ”dați ca exemplu”. Dauna psihologică e imposibil de cuantificat, dar inevitabil acolo. Dar de ce să-mi trimit copilul la psiholog pentru că o învățătoare cu tulburări de comportament continuă să profeseze, sub acoperirea de pâslă a Administrației? Cât de murdară, cât de strâmbă a devenit lumea în care trăiesc dacă încă hoțul rămâne cu un păcat, păgubitul cu o mie?

Deci nu, stimată educatoare. Deci nu, stimate profesor. Deci nu, onorat Inspectorat. Deci nu, domnule ministru, domnilor parlamentari, excelențelor voastre vă ridic, în obidă, un deget pentru că v-ați forfetat, în grup, mandatul. O fi greșeala-n grup, pedeapsa e individuală. Ce pedeapsă merită un profesor bătăuș? Zece la sută la salariu? Atât credeți că valorează o palmă dată unui școlar? Atât a ajuns Statul să decreteze că ar trebui să primească un abuzator? Mergând pe-aceeași linie de argumentație, ochi pentru ochi dintre pentru dinte, accept să-mi iau palma înapoi și-apoi să plătesc și eu 10% din salariul meu, măcar am să mă pot uita în ochii copilului meu care-așteaptă să-i recapete cineva cinstea înapoi când nimeni nu i-a fost alături.

G

14 thoughts on “Nu există scuză

  1. Exista persoane care pentru o suma derizorie pot rezolva problema cu calm, anonim si fara alte probleme. Mult mai simplu decat dosar penal and stuff. Cam asta merita toti aia care dau in copii femei si asa mai departe, sa vada cum e cu unul mai mare decat ei.

  2. Mi se face pielea gaina cand citesc. Sunt in asentimentul autoarei articolului. Am implinit 30 de ani si nici azi nu uit cum in clasa I, invatatoarea ne pocnea de ne dadea sangele pe nas, din primele saptamani de scoala, cand abia scoseseram capul in lume. Ba ca nu ieseau bastonasele drepte, intr-o zi aceasta invatatoare i-a sfasiat unei colege caietul, de nervi, ca cea mica trasese linia la caiet stramb. Eu am fost dusa la psiholog si mutata din clasa. Dupa atatia ani pot sa aprob ca incidentele de acest gen afecteaza personalitatea unui copil.

  3. @catalin. Poti sa-mi dai si mie un contact? Ca “exista” e tare conceptual….cu operationalizarea e cam dificil. Mai ales cand, de regula, te nasti si cresti printre gulere albe….iar restul, cu cunostinte serioase in domeniu=si numere de contact in agenda, ( gulere albastre sau fara gulere), nu se preocupa de mizilicuri gen pocnit plod de ‘doamna’

  4. si eu am fost jignita si umilita de profesori. acum sunt profesoara si ma confrunt cu violenta zi de zi. elevi care ataca efectiv alti elevi si daca incerci sa i desparti ti o iei si tu, eleva care calca in picioare o profesoara gravida, pana avorteaza. eleva e doar mutata disciplinar pentru ca beneficiaza de protectie speciala, copil cu handicap desi handicapul nu impiedica fumatul, furatul si cersitul agresiv. de injuraturi si sicane nu mai zic. se cere protectia elevilor, dar a profesorilor unde e?

  5. nu am fost niciodata adeptul violentei, mai ales a celei fizice…Nu vreau sa intru in nici un fel de polemici, dar dincolo de aspectele particulare ale fiecarui caz si de unele accente ale personalitatii unor cadre didactice, nimeni dintre parintii elevilor agresati de catre profesori, nu isi pune intrebarea de ce se intampla asemenea cazuri… nu cumva si proprii copii au deseori comportamente care ii scot din minti pe cei de la catedra? Stiti de cate ori lectiile sunt perturbate de elevi care nu au nici chef de scoala, nici nu isi pun problema sa invete ceva sau sa inteleaga..DE CE UN PARINTE NU ISI INTREABA COPILUL DE CE S-A INTAMLAT ASTA?
    Nu e normal sa schimbe ceva si in comportamentul propriului copil inainte de a da vina doar pe profesor? Vorbesc de ceea ce se intampla mai ales in licee, dar din pacate apar asemenea cazuri tot mai des si la gimnaziu. Sa nu facem din elevi doar victime ale scolii, asa dragi parinti ascundeti de multe ori propriile neputinte in educarea propriilor copii..

  6. Sper sa nu se intample vreodata asa ceva cu fiica mea pt ca as plati tigani sa o bata de s-o desfigureze pe madam sau as gasi o varianta de nici sa nu stie ce a lovit-o dar sa fie scoasa din sistem!

  7. Vai de mine…am incremenit cand am citit articolul…sau ce-o fi…cred ca te-ai documentat serios sa-l scrii…ai destul adevar in ce scrii…dar si ceva lipsuri. Nu am vazut nimic despre ideea ca un parinte ar trebui sa fie primul model de moralitate pentru copilul lui. Despre ideea ca, in mod normal, ar trebui sa incerci sa rezolvi o problema cu ratiune. Sau un parinte trebuie sa renunte la ea cand e vorba de copilul lui? Eu sunt si profesor si tata. Dar mai presus de toate sunt om. Am ratiune si stiu ca gresesc uneori. Dar crede-ma ca daca un parinte al unui copil pe care l-am atins in „dignitate” ar veni la mine si mi-ar spune continutul acestui …nici nu stiu cum sa-i spun…i-as vorbi si eu cateva si daca insista i-as trage si doua palme, macar morale. Ca eu nu m-apuc sa-i analizez moralitatea si calitatea din meseria lui, oricare ar fi. Si l-as trimite undeva…nu stiu…poate sa scrie pe un blog sa se bucure ca-i lasa cativa niste comment-uri… si poate in timpul liber se mai ocupa si de educatia copilului…asa, printre picaturi.

  8. Nu există „jargon popular“, stimabile! E o jignire această tendință de a generaliza și a stigmatiza o categorie socială ajunsă, și așa, de batjocură. Violența ,sub orice formă, chiar și aceasta, verbală, naște violență. Mai aveți să reproșați că tot noi am scos medici sau judecători incompetenți. Cercul vicios începe de sus! Câteva exemple nu înseamnă toate cadrele didactice. Și noi avem copii și iubim, dar se pare că suntem vinovați înainte de a comite ceva. Există inclusiv educație profesională însă, dumneavoastră nu ați deprins.o dacă postați articole de asemenea calitate… și cu dumneavoastră am greșit, evident!

  9. ce par sa nu inteleaga unii cititori e ca autorul articolului se refera strict la profesorii violenti, restul nu sunt in ecuatie. Mi se pare normal / obligatoriu sa nu agresezi un copil. Exista alte cai de mediere a conflictelor. Dincolo de cum se poarta un copil, dincolo de cat de bun sau de prost model parental furnizeaza familiile, dincolo de orice argument care ar putea functiona ca explicatie, dar niciodata si ca scuza pt un comportament deranjant sau inacceptabil al unui elev, dincolo de toate exista interdictia abuzului de orice fel asupra unui copil, in calitate de educator/pedagog.

  10. Sunt mamă, dar si fiică de profesor. Am avut intotdeauna un respect deosebit și o mare stimă pentru cadrele didactice. Însă viața mi-a demonstrat că nu toți merită respectul meu. Cum as putea-o numi dascăl pe fosta educatoare a fiului meu după ce luni de zile l-a abuzat fizic și verbal pe cel mic? Cum poate fi un copil de 3-4 ani “prost”, “tâmpit”, “tont” sau “idiot”? Si noi acasa ne chinuiam cu multe discutii sa ii scoatem din vocabular aceste cuvinte, crezând ca le aude de la colegi. Am fost șocați sa aflăm de la cel mic ca asa ii spune “doamna”. Răspunsul “doamnei” la întrebările mele a fost halucinant: “pai ce doamnă ca doar nu ii spun numai lui”. Apoi am aflat ca ii dădea peste mâini și îl trăgea de urechi. Răspunsul? Și mai halucinant: “pai și? Ca doar nu i-am dat sa ii las urme!”. Mintea ei bolnavă, pt ca alta explicație nu am, a făcut-o sa găsească o alta soluție când i-am interzis sa se mai atingă de copilul meu. Ii punea pe alți copii sa ii dea peste gură! Și a recunoscut pana și asta f nonșalant. Și am discuția înregistrată gandindu-ma ca nu ma va crede nimeni fara o dovadă. Din păcate am fost prea slaba și nu am mers mai departe, gândindu-mă ca mai are numai 2 ani pana la pensie. Am mutat însă copilul care mi-a spus ca vrea la o grădiniță la care sa nu il bata doamna. Acum el vorbește în termeni de “grădinița cea urâtă ” și “grădinița cea frumoasa”, fără sa ne fi auzit vreodată pe noi zicând asta. Asa ca NU domnilor /doamnelor care le luați apărarea acestor “dascăli”! NU va onorează aceste reacții. Voi ar trebui sa le atrageți atenția colegilor / colegelor care recurg la violență despre faptul ca NU asta e normalul și ca lucrurile s-au mai schimbat în ultimii 25 de ani. Noua generație NU mai accepta violența în grădinițe și școli pentru ca apoi să ne miram ca au copiii noștri reacții violente acasă.

  11. Problema care-mi vine in minte este… ce facem cand copilul tau e un nesimtit de bani gata, obraznic, prefacut, razgaiat, care e o mare problema pentru toata lumea… Sincer, am vazut mult mai multe inrtegistrari cu copii problema care bat ei profesorii si le strica ora. De regula devin lideri de clasa… si ii atrag si pe ceilalti in gasca lui… Deci o nedreptate o indrepti cu amenintari cu un accident premeditat? Si chiar ai face-o?
    Doamne… esti cumva schizofrenica? Paranoica??

  12. Nu cred ca un cadru didactic care citeste acest articol trebuie sa aiba grija de capra vecinulu: daca iei bataie de la un elev, e un mare semn de intrebare. De ce nu iau toti bataie de la elevi?
    Pentru G o rugaminte: dati numele doamnei in cauza, porniti o campanie impotriva ei, cineva va auzi totusi, parintii o vor ocoli si nu vor mai inscrie copiii la ea, cu bataia…

  13. Pentru orice acuza trebuie sa aveti si martori sau dovezi (aka video-audio-scris).
    Aruncand cu vorbe in cutare si cutare….nu duce decat la tribunal…..ca sa ma exprim mai pragmatic.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s