E pur si muove

Se fac zece ani de când scriu pe Andreanum. Undeva prin mai 2006 am început, n-am stat să verific. Zece ani e o perioadă onorabilă de blogging, mai ales în compania unor oameni de bună calitate. A fost o aventură frumoasă, și ca toate aventurile frumoase a avut un succes (relativ). Aici am venit să mă reculeg când mi-am epuizat cuvintele prin diverse galantare. Aici am scris și bine, și prost, când mai lung, când mai scurt, când mai prețios când mai sărac cu duhul. Uneori au citit 100 de oameni. Alteori au citit 100 de mii de oameni. Eu n-am o măsură a profunzimii unui text, și-apoi trăiesc încă amuzamentul că – de departe – subiectele favorite ale cititorilor de-a lungul timpului au fost a) o formă de confesiune despre motivul meu de-a mă fi făcut medic (300+ mii cititori), b) portretul melancolic al unei femei la 40 de ani (EvZ, 200+ mii cititori), și c) o scrisoare deschisă Mihaelei Rădulescu după ce-a aruncat cu sclipici în minoritatea gay (150+ mii cititori). Măcar de-aici și poți trage, liniștit, concluzia despre unde-i râul/ramul care mișcă nervul vag al românului minim. Suntem un neam curios, profund sexist și degrabă lacrimos.

În ultimele trei luni viața mea s-a schimbat profund, și definitiv. O parte din mine a murit, și-a murit atât de în lung și în lat încât acest lucru mic pe care-l fac – scrisul – s-a trezit vidat de oxigen, de literă și cratimă, de punct sau virgulă. Ce fac acum e un exercițiu scheletic de echilibristică, nu de alta dar auto da fe pare să fie remediul universal la mahmureala lingvistică. Vorba lui Hemingway, când ai pană de scris pune mâna și așterne prima propoziție cinstită care-ți vine în cap. Și-n capul meu nu e decât decada trecută. Ea merge mult mai departe, sunt 20 de ani de când am publicat un text undeva, într-un ziar. Douăzeci de ani de virus, histrionism, anxietate narcisică (oare o să le placă? oare-i va păsa vreodată cuiva?) și, treptat, modestia je-m’en-fout-istă cum că și ce dacă da, și ce dacă nu, în cele din urmă să scrii e o formă de igienă mentală  care clivează lumea în trei categorii: fabricanți de literă, mâncători de literă și restul biomasei probabil responsabilă în bună măsură de încălzirea globală.

Am fost și rămân tentat să plec. Să dispar. Cel puțin din viața publică. N-am să lamentez excesiv decizia. Ieri vorbeam cu mama unui pacient din #colectiv acum, la aproape trei luni de la evenimente, și propunerea a fost că am trăit – vezi călărit – o psihoză en masse. Coada psihotică e obligatoriu depresiv-melancolică. Și pe mine mă caută, ca unul care-a fost mai peste tot prin povestea asta, de sus până jos, o adâncă melancolie. A nu se vedea că sunt dezamăgit. Căci dimpotrivă. Sunt cu mine în ce-am făcut. La ora adevărului, când se cern lucrurile, ai să-ți afli măsura. Iar eu mi-am aflat-o pe-a mea, și mi-e destul.

Momentan nu-mi mai vine să scriu despre ce mă anima anțărț. Dimprejur continuă să aibă loc accidente, încă mai mor oameni, încă-și mai schingiuesc, curios și tembel, semeni și copii. Da, există o mizerie care l-ar lăsa mască până și pe Balzac primprejur. Și mizeria e-n om, care mai mic, care mai mare. Speranța că-l poți scoate din mocirlă e un deziderat frumos dar vremelnic. Mai devreme sau mai târziu fandoseala idealismului dă cu tine de pământ și constați că pornirea cristică nu naște decât cruci și parastase făcute, cu același aplomb, de bunicuțele patriei pentru care împrăștierea de colaci e divertismentul hebdomadar. Niște oameni se revoltă, niște oameni nu vor să fie ca Ion, sau Maria, sau Dorel. Alți oameni n-au apă la bloc. Alți oameni n-au scaun la cap. Niște unii vor schimbare. Niște alții n-au schimburi pe ei de schimbat. Și-acest conglomerat amorf de ceară, surprinzător prin lipsa de Prim Mișcător, se mișcă.

Doliul distruge pânza de coerență a lumii. Timpul se împrăștie. Prioritățile se refac cu greu, fântâna bunăvoinței seacă. Zâmbetul canin al intactului și-al imunului la pieirea lumii doare până la nesimțire, la fel și entuziasmul isteric al proaspătului venit la masa durerii. Ce-mi mai pasă mie azi de ce crezi tu, sau tu, despre mine ori despre noi? Curiozitatea mea prezentă e că mi-a păsat vreodată de. Că mi-ai trezit vreodată un semn de întrebare. Că, precum un naturalist de papier mache, am colecționat vreodată fluturi. Tu, sărmane semidoct, te-ai născut condamnat să consumi o realitate în care privești în suprafețe și unghiuri drepte. Poți să te feliciți că ai supraviețuit propriei mediocrități, progenii îți vor fi veșnic recunoscători că ai perpetuat gena idioțeniei. Inteligența ucide. Înțelepciunea anihilează. Pentru ambele ai nevoie de-o formă de altruism care nu se naște decât din percepția de Sine minim cristalizată, preferabil despre ce se află deasupra de buric. Și tu n-o ai. Sau dacă o intuiești e o dâră pe obraz.

Astfel că, pentru moment, prestez un mic adieux. Printre cărțile facile omului de rând se află și Eric Berne – Ce mai spui după ce spui salut? (traducere aproximativă). Mi-a plăcut până la chicot implicația evidentă, căci evident ”la revedere”. Oameni pe care i-ai băgat în suflet musai să fie și scoși de-acolo ulterior, căci nu poți duce la nesfârșit ocaua lumii în spinare. În vreme ce trăiești cu realitatea că n-ai cum, și n-ai să uiți ce ai trăit, dacă îți mai simți vertebra cât de cât vine o zi când ai să vrei să fii uitat. Alternativa e să plonjezi în penibil, iar spaima mea de concept e suficientă încât să nu mă apropii decât cel mult tangențial de concept.

Vine o zi în curând când voi renaște. Am planuri. Visez. Continui să construiesc castele de nisip. Continui să-mi plăsmuiesc cuvinte doar de mine știute. Cenușa oricărei apocalipse e teren fertil pentru feriga minții. Prefer să dărâm eu soclul înainte de-a ajunge pus sub formă de bust pe vreunul. Tu crezi că mă cunoști. Ironia din colțul gurii spune că habar n-ai. Din habarnism te-ai născut, habarnic trăiești, în hebernicie te duci. Continui să contemplezi poza cu maimuța numită om și să-ți digeri recenta masticată gustare.

Așteaptă-mă înapoi când n-ai să gândești. Pentru mine azi, 27 ianuarie 2016, Andreanum se termină. Odată cu el un fel de-a fi făcut, de-a fi gândit, de-a fi opintit o formă de gând sau de cogitare. Searbăda realitate e că nici nu mai știu de când n-am citit, pe undeva prin alternosfera presei, ceva care să mă miște cu adevărat. Searbăda certitudine e că ne-am împuținat atât de mult, păstorii de cuvinte, încât probabil că ne apropiem de extincție în timp ce artizanii desuetudinii continuă să nască platitudini. Care despre nutriție. Care despre cum să-ți crești mai bine copilul. Care despre proprietățile subtile ale lăptișorului de matcă. Unul e înveninat de diverse scenarii paranoice. Altul luptă la redută pentru o formă aparte de rasism ori xenofobie. Cineva lamentează o artă. Altcineva o spurcă, altcineva o plimbă cu roaba prin târg în timp ce, așa, la caterincă, mai proptește-un banc de timpanul sclerotic al audienței.

Sincer să fiu nu mi-ați fost niciodată simpatici, voi majoritatea, dar de vreo lună mi-e greu să vă mai suport așa cum v-ați rânduit. Iar dacă altădat’ mi-aș fi mai muls o uncie de grijă sau de pornire nutritiv-părintească de-a vă păstra în conversație, azi mi-e nimic despre voi. Prietenii mei au murit. Trăiască prietenii mei! Tristă e ziua când au devenit prietenii tuturor și-ai nimănui în același timp, însușiți de-o nație aptă doar să se anime de-o iluzie a măreției în timp ce se scaldă în aceeași humă.

Vă las, și mă las. Strada cheamă. Ne-om întâlni cândva, din nou, pe-un cuvânt.

G

 

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s