Acte ratate: de la spoonerism la inteligenta emotionala

“Am învatat multe de la Angela Merkel. Presa vorbeste despre cuplul pe care îl facem. Domnule Merkel, sa nu crezi tot ce spune presa. Tin la Angela Merkel mult mai mult decât spun ei”

Nicolas Sarkozy (sursa: Realitatea TV)

Nimic in domeniul psihologiei nu a provocat mai multa controversa, nu a stimulat mai mult imaginatia si a alimentat ideea (de altfel eronata) a “maimutei la mansa” din creierul uman decat ceea ce englezii numesc “freudian slip”, nomina acceptata ii spune parapraxie iar pe romaneste s-ar chema “act ratat”. Parapraxia apare ubicuitar in conditii normale, si nu e o aproximatie grosolana sa spunem ca practic toti am avut un act ratat cel putin o data in viata. Uneori li se spun “gafe”, acele lucruri pe care desi nu ar trebui sa le spunem cu voce tare si stim ca nu e bine sa le spunem (din cauza normelor sociale, anumitor factori mitiganti relationali de grup, potentialelor conflicte de interese, anticiparea unui potential conflict etc.)…totusi ne ….scapa. Alteori actele ratate nu sunt simple gafe, ci veritabile licente lingvistice (mie-mi revine periodic in minte senzationala “mut fushte”, saxonii au savuroasa “shaking a tit” / “taking a shit”). Englezii, trebuie sa le dam acest credit, le-au spus spoonerisms, alterari neintamplatoare ale structurii morfosintactice si fonemice a frazei astfel incat “intelesul” ei se schimba dramatic, adeseori in sens umoristic dar alteori cu inflexiuni tragicomice. Dar mai ales parapraxiile apar in contextul diferitelor sindroame de lob frontal si aici variante mai severe pot fi luate ca fiind jargonofazia si salata de cuvinte.

Ca sa ne intelegem ce e aceea parapraxie, hai sa jucam o secunda un joc vechi de cand lumea: pronuntati cu voce tare, cat puteti de repede un vultur sta pe pisc cu un pix in plisc. O data. De doua ori. De trei ori. Cel putin o data din trei veti experimenta o parapraxie din cauza apropierii fonetice intre pisc, pix, plisc mai exact “isc”, “ics”, “isc”.

Freud insusi a distins trei forme relativ independente (dar de obicei coroborate) de parapraxie si anume erori de vorbire (versprechen), erori de memorie (vergessen) si erori de comportament (vergreifen). In cazul de mai sus am vorbi de o eroare de vorbire; in cazul domnului Sarkozy care vorbeste de sotul doamnei Merkel (pe care de altfel il cheama Sauer, originalul “Merkel” este fostul sot al doamnei Merkel) e cu siguranta o gafa, posibil eroare de memorie. In cazul presedintelui american George W. Bush si usa blocata nu e un act comportamental ratat, dar este un second best. De obicei vorbim de acele gesturi inocente (de exemplu mangaiatul gatului sticlei de bere, rasucitul cositsei pe deget sau suptul degetelor) care “inconstiente” fiind pot capata dimensiuni sexualizate sau sexualizante. Am dat insa exemplul lui Bush ca sa ne indepartam de paradigma freudiana a conflictului primar si drive-ului libidinal pentru ca, desi savuroase, informatiile empirice pe care le avem despre parapraxiile verbale sau comportamentale cu conotatie sexuala din studii controlate nu confirma, desi nota bene nici nu infirma, existenta actelor ratate. Este sugestiv insa ca in zona pre-constienta, unde se reformeaza “copiile” de constiinta are loc un proces care nu da un randament perfect si e de asteptat ca in situatii unde intre “integrare” si “interpretare” apare o divergenta, o contradictie una dintre ele o va deforma pe cealalta la nivel ideomotor. Dan Scachter intr-una dintre cartile mele preferate “Seven Sins of Memory” abordeaza cu un insight neobisnuit erorile de memorie fiziologice si include, de altfel, parapraxia de o maniera “deghizata” cand vorbeste de “misatributii”, de “blocaje”, de “bias” si asa mai departe. Si totusi, remarca profesorul de neuropsihologie de la Harvard U, nu putem sa vorbim despre “actele ratate” ale constiintei noastre ca exponenti invariabili de psihopatologie, in masura in care creierul uman (miraculos cum ramane pentru noi cei care-l studiem), nu a fost niciodata gandit sa fie o masinarie perfecta. Si e posibil, remarc la randul meu, ca imperfectiunea masinariei sa fie accentuata, conturata de un defect de flux intrapsihic, dar nu invers (cum sugereaza paradigma Freudiana). O forma particulara de parapraxie, confabulatia, apare in sindroamele psihoorganice care circumscriu dependenta de alcool (dar si alte substante). In cadrul deficitului cognitiv si de memorie asociat pierderii neuronale date de toxicitatea alcoolului apare si efortul (disperat uneori) de “inlocuire” a gaurilor asociative prin constructe narative “plauzibile” (este de altfel un alt argument impotriva conceptului cartezian de constiinta). Adesea confabulatia e atat de “intricata” incat persoane straine nu pot face diferenta intre ce e “real” si ce “nu”. Inflexibilitatea si areflexivitatea fata de aceste asa-zise amintiri anunta insa psihiatrul ca undeva ceva nu e in regula. Parapraxii apar si intr-o cohorta de tulburari extrapiramidale si boli neurodegenerative (paralizie supranucleara progresiva, boala Pick, dementa cu corpi Lewy), si adeseori pot sa fie un “simptom santinela” pentru diferite procese expansive intracraniene care comprima pe diferite structuri corticale implicate in cognitie, in special lobul frontal si temporal.

Si totusi, revenind in sfera normalului, de ce facem acte ratate si care e semnificatia lor in contextul unei dinamici de comunicare intre individul A si individul B? Acceptam, in zilele noastre, ca intre fiintele vii cu ontogenie superioara (in special mamifere, primate, si om) exista comunicare la nivel verbal si corporeal dar si un anume gen de meta-comunicare care are de-a face mai mult cu pozitionare spatiala, postura, atitudine in grup, cooperare. Dan Goleman, unul dintre cei mai bine cunoscuti publicisti in “inteligenta emotionala” vorbeste de un adevarat dans in “oglinda” inter-neuronal intre fiinte care depaseste granitele sistemului nervos central ca “circuit inchis”, ci-l transforma intr-un sistem deschis care poate provoca “schimbari in celalalt”. Ideea nu e originala, autori din alte sfere vorbesc despre “literatie emotionala” (Claude Steiner) ca o unealta puternica de liant social, dar si moneda de schimb intre indivizi.

Metacomunicarea intre indivizi, e acceptat de majoritatea, poarta numele de proces. Intre noi, in permanenta, se desfasoara un proces care, indubitabil, cauta o anumita sinergie fie ea in cooperare, fie in conflict. Indiferenta sociala intre doi parteneri de discutie desi ne-ar parea un deziderat uneori (cine n-ar vrea ca de exemplu israelienii si palestinienii sa fie macar “neutri” unii fata de ceilalti?) e practic imposibil de atins tocmai pentru ca suntem construiti sa cautam acel “wi-fi” de comunicare (Goleman) si sa navigam comunicational pe oportunitatea data de “celalalt”. Mai mult ca niciodata ideea originala de “joc” al lui Berne (sprijinita solid in curentul lacanian) este contemporana si are relevanta pentru procesele ulterioare, metapsihice, intre indivizi. Daca e sa recunoastem modelul bernian, nu exista “slip” in “freudian slip”, nu exista “ratat” in “act ratat”. Iata ce a sugerat Berne:

C+G = R – S – X – P

Jocul intre doi oameni incepe de obicei cu un “con” ( C = con, pacaleala, act ratat daca vreti). Actul ratat are o semnificatie pentru cealalta parsoana, pentru care e gandit (G = gimmick, mecanism, “shmekerie”), drept care urmeaza un raspuns (R = raspuns). De aici lucrurile o iau un pic razna, pentru ca urmeaza, ca intr-un dans bine orchestrat, un schimb (S = switch), dupa care rolurile partenerilor se schimba (X = cross-up) si are loc “plata” pentru joc (P = payoff, beneficiu). Ce e cel mai interesant e ca jucam mereu cu parteneri dispusi sa joace cu noi. Asa cum am mentionat mai sus, indiferenta sociala e un deziderat imposibil data fiind specificitatea comunicarii si meta-comunicarii.

Parapraxia, in viziunea psihanalitica, nu e un act intamplator, nu e o “eroare de memorie” ci un “pacat de memorie” (ironia ii apartine lui Schacter, nu mie) si este actul declansator al unui proces care are un beneficiu negativ. Fie ca vorbim de auto-ridiculizare, fie vorbim de confirmarea unei pozitii de incompetenta intr-un anumit domeniu, fie ca vorbim de ranforsarea credintei de superioritate (sau inferioritate) fata de membrul de grup, ne hranim drive-ul de recunoastere sociale oferind un tain care nu este, si nici n-ar avea cum sa fie, “constient” (daca e sa fim de acord ca “procesul” de constiinta dureaza cam o treime de secunda, chiar daca noi nu simtim latenta, ar fi o lume ingrozitor de sacadata ca fiecare initiere de proces sa aiba loc la nivel cognitiv, voluntar, si culmea e ca regasim aceste sacade la anumite persoane cu mare rigiditate cognitiva in special in cluster-ul C de personalitate).

Pentru cititorul relativ neinitiat acum vine marea intrebare: bine bine, n-am priceput eu foarte mult despre ce sunt si ce nu sunt actele astea ratate dar vreau sa stiu, e bine ca apar? Sau e rau….cum sa invat sa ma feresc de ele, sau cum sa le recunosc la ceilalti? Eu nu vreau sa ma joc, sunt o persoana serioasa si n-am timp de nebuniile altora….

In privinta utilitatii parapraxiilor (bine/rau) raspunsul nu poate fi decat ca e bine ca apar, macar pentru aceea ca raul pe care il pot provoca e un semnal de alarma pentru o problema subiacenta. Aici se limiteaza intelegerea psihanalitica a fenomenului. Pe de alta parte, existenta acestei “pseudocognitii” inter-relationale, jocurile in relatie, si comunicarea pe paliere ulterioare (de obicei pasiv-agresivitate, seducere/abandon etc.) nu fac altceva decat sa submineze autonomia individului si ca atare trebuie rezolvate, fie in terapie, fie fiind un pic mai atent la “mecanismul” relatiei in loc de “pozitia” din relatie.

Un act ratat nu e greu de recunoscut tocmai pentru ca intra intr-un contrast atat de mare cu conjunctura. Pe de alta parte, un act ratat nu e usor de inteles, sau de interpretat si adesea stanta “sexuala” data de o proasta intelegere a tezei psihanalitice nu a facut, si nu face decat sa dauneze diseminarii cunostintelor despre parapraxii. (Americanii au sugerat, de altfel ca sometimes a cigar is just a cigar…Uneori un trabuc e doar un trabuc).

Si, la final…care e “sfantul Graal” al sanatatii emotionale? O lume fara acte ratate? Fara conflict? Fara amorsa libidinala? Ce fiinta cautam sa modelam atunci cand ne exploram calitatile, si defectele, si incotro ne indreptam atunci cand ceva inceteaza sa “functioneze”. Devenim utilitarieni (daca functioneaza, e bun, daca nu e rau?). Devenim liberali, sau moralisti? Ranforsam la maxim platosele corporale ca nimic sa nu transpara inafara, fie ea vulnerabilitate, fie el defect?

Raspunsul nu poate fi decat ca suntem oameni pentru ca facem acte ratate, pentru ca traim in conflict si avem o amorsa libidinala. Integrarea corecta a acestor informatii, si reconcilierea cu imaginea noastra idealizata, narcisica, duc la o reasezare pe paliere corecte a “interpretarii” realitatii, si locului nostru in lume, in relatie, in intimitate.

G.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s