Un salariu, un leu

Oameni de rand, care isi fac doar datoria, si fara sa dea dovada de ostilitate [din partea lor], pot deveni agenti intr-un proces teribil de distrugere. Mai mult, chiar si cand efectele distructive ale muncii lor devin in mod flagrant clare, si li se cere sa continue actiuni incompatibile cu standardele fundamentale de morala, relativ putini oameni au resursele necesare sa reziste autoritatii“

Stanley Milgram – “Pericolele Obedientei” – 1974

Nu doar oamenii sunt apti de durere, fie ea in plan real sau aperceptiv, acolo unde zici de “dor” si doare; intr-un domeniu intraductibil al rautatii premeditate unde “vrei” sa doara, sau unde fugi ca izbit de streche sa nu cumva sa suferi o suferinta algica. Totul, de la suspensiile masinii la geamurile bine antifonate, la centralizarea caldurii si la dialogul generic pe tema tolerantei vin sa creioneze un spatiu generic in care exista o legatura bilaterala, biunivoca, intre “durere” si un grad de toleranta la ea, durerea. Cat o fi destul? Cat o fi prea mult? Si mai ales, cum scapam de predilectia catre inmultire hedonica, si intelect anhedonic?

Jef Mogil, de la Universitatea McGill, remarca intr-un studiu recent publicat in Nature ca si sobolanii folositi in experimente animale au “grimase” de durere. Evident, sunt elemente antropomorfice, pe langa care constati ca se descarca molecule de durere, unele pe care daca le-ai avea si tu in cap te-ar durea cam tot pe-acolo. Dar ce conteaza durerea unui sobolan pe langa durerea unui om in suferinta, a unuia bolnav, muribund; si daca ai avea de ales intre tine si-un sobolan, ce-ti pasa daca-l doare? Oricum nu stie-a-o glasui. Oricum nu-i om. E nevoie de un om ca sa existe durere; e nevoie de limbaj, si de un consens cultural vis-a-vis de premisa fundamentala cum ca exista “o” durere, una nu doar in individ ci si in relatie, la interfata dintre oameni, la masa unde se intrunesc doua universuri care agreaza cum ca durerea e “una” si ca, daca te uiti, e ca si cum te-ar durea si pe tine. Si chiar asa si e. Oamenii au o teorie a mintii si neuroni care se activeaza cand “vad” durere, cand vad nedreptate, cand semenii lor zac intr-o balta de sange exista un “ceva” in constiinta axiala care se razvrateste, reactioneaza, spunem ca “ar plange si pietrele” daramite un anonim care are fibra morala. Eu, ca psihiatru, stiu ca nu exista fibra morala ci doar metafora ei, si ca la orizontul deciziei nu sta decat pozitia de intentionalitate, marea mostenire lasata de munca lui Darwin, Hume, Bergson (mai putin), scoala de la Oxford si marele Dennett, omul care m-a invatat despre constiinta si valul care lasa in urma schelete ale tuturor copiilor care nu s-au valorificat, si pe care creierul le decarteaza.

Exista o legatura intima intre teoria constiintei lui Dennett (si-a lui Doug Hofstadter, de fapt), observatiile lui Mogil si intrebarea pe care si-a pus-o Milgram vis-a-vis de nazisti, dintr-o nevoie fundamentala de a intelege unde intervine obedienta care distruge, si indiferenta la durere care e dusa pana la automatismul extinctiei in masa. Volkan a sugerat ca in etapele devenirii tortionarului primul pas e dezumanizarea obiectului. El nu e om. Daca el nu e om, nu exista durere; intre cele doua concepte apare o disonanta, o falie care ca o disectie de aorta provoaca un lumen alternativ de scurgere a informatiilor, unul care se lungeste, si se lungeste, si in cele din urma isca o cale totala alternativa de irigare mai jos de locul ruperii tesuturilor, carele in psihiatrie se cheama delir, sau pierderea contactului cu realitatea. Iar omul sanatos e perfect capabil de delir, nu doar in fazele marilor aglomerari isterice ci si comunitar, pe masura ce se adanceste in obedienta de grup, pentru ca e nevoie de delir si in faza de input, si de output a plecarii capului. Unde mai pui ca toate revolutiile pleaca din nebunie, si ca o nebunie non-conforma care sfideaza paradigma, si ies din cutia neagra a similitudinii.

Cum dezumanizezi subiectul? Violenta remarcabila e o cale predominanta. Ia un individ si bate-l bine, raneste-l, rupe-i spinarea si la propriu si la figurat, si-i vei limita nu doar libertatile ci si orizontul de reactie catre unul in care centripet trage la tine macar pentru a se identifica a fi fiind “la fel” sau “alt fel”, dar in orice caz in raport cu “un fel” pe care il percepe rupt de o deliberare a priori. In caracterul cauzal al violentei intervine o cinetica a fortei suficiente si generoase, cu risipa de lucru mecanic, care domina, covarseste si cotropeste individul. Dar dintre toate caile, violenta e cea mai predictibila dintre mijloace. Intr-un ev al literatiei unde comunitatea partajeaza, arhetipal, notiuni de “bine” si de “respect”, si de “standard” si de raport de predictibilitate intre “pozitie social” si atribut social si financiar, individul e ferit de ghioaga neanderthal-ului care vine sa-i dea in cap sa-i fure lui femeia. E nevoie de un altfel de ghioaga. Si-atunci ia-i individului aceasta corespondenta; instileaza un paradox, o inegalitate severa si adanca in fibra comunitatii care scurt-circuiteaza, a la Milgram dar si a la Eichmann si a la Makarenko (pe care abia il descopar), vis-a-vis de echitate si pret corect si in primul rand linistea pe care ti-o da elementul abstract numit “confort”, si il vei dezumaniza. Conceptia lui despre “umanitate” e una care presupune o axa a lumii pe care e de-ajuns sa o intorci cu fundul in sus, si sa pui semne de “interzis” pe lucruri care sfideaza logica, si gravitatia, si legile firii (dupa caz newtoniene sau relativiste), si l-ai dezumanizat.

L-ai dezumanizat, nu-ti mai pasa de durerea lui. Este unul dintre motivele pentru care Franta poate vorbi atat de degajat despre tiganii lor, sau despre tiganii romani; este unul dintre motivele pentru care putem scuipa o categorie, sau alta, sau putem sa intoarcem capul de la plansul pietrelor pentru ca in fapt, si de drept, acest gen de protectionism mental il practicam cu stima, si blazon, fiecare dintre noi in obedienta vis-a-vis de un sistem, una care nici macar nu trece de o verificare a salubritatii mintale, sau caracter utilitarian: serveste bine contextului, sau consecintelor? Este o explicatie la indemana pentru care sustin, fara tagada, ca in 2010 in Romania s-a reinstaurat un regim totalitarian, antidemocratic, si dictatorial. E prematur, azi, sa ofer argumente privitor la experienta mea foarte recenta in dialog cu “stapanirea”. Nu sunt uluit. Sunt doar mahnit ca imprejur, abia acum, raportat la niste “fluturasi de salariu” oamenii incep a percepe ca obedienta, si imbecilitatea asumata dimpreuna, i-a adus, in timp ce mari oameni si minti luminate incep a-mi spune la unison ca s-au insularizat, si ca pe fiecare insula primesc vizite doar pe baza de mare selectivitate. Inteligenta, usor, se retrage din incapere odata cu lumina in timp ce neoamenii raman cu anti-oamenii, intr-o sarada burlesca a inrositului fundului pe care il arati comeseanului. Vai, e un fund nou, e foarte frumos, de unde vi l-ati cumparat? E de firma. Sa-l purtati sanatos. Si doamna? Si doamna.

Atata timp cat exista ratiune si coerenta in lume, si loc sa scrii si sa vorbesti despre asta, nu avem voie sa abdicam de la principiul disobedientei, si-al luptei active pentru protejarea drepturilor fundamentale ale omului. Este prima arma de aparare impotriva oricarui fel de abuz, anume ca intelegem definitia partajata a ceea ce presupune “om” nu doar ca biologie, sau fiziologie, sau psihofiziologie, ci ca suma cuantelor lor si entitatea supranumerara, de-a laturi. Intelegem definitia cronoplastica a omului, anume ca exista o istorie care nu poate fi rescrisa si care face parte din antecedentul nostru genetic; exista un raspuns la intrebarea predictibila “al cui esti tu” care ne confera identitate nominala, si care face ca insusi dorul, si durerea de care vorbeam mai sus, sa se regaseasca personalizat, si individualizat, in discutia problemei, recte nu e “o durere” ci e “durerea cuiva”, si nu e “un drept”, ci e “dreptul cuiva”; oamenii nu sunt cifre, iar economia nu inseamna nimic, plus zero virgula trei la suta, minus zero virgula sase la suta, fara ca inapoi catre individ sa nu ai un ecou bine reflectat in provocarea “ce poti cumpara cu un leu”.

G.