Christopher Hitchens: Despre cancer

Nu am de gand sa repet exercitiul urmator; acesta e un blog de autor si inca unul in care ideile vehiculate, chiar daca nu intotdeauna originale, sunt colorate intr-un mod original. Dar astazi am sa fac un pas inapoi din acest rol curios, dar drag mie, catre acela de traducator al unuia mult mai inalt decat mine. In numarul din August al Vanity Fair Chris Hitchens scrie, indelung, despre cancerul sau esofagian si lupta cu un destin pe care il refuza a fi o fatalitate. E un text memorabil pe care am sa il reproduc aici in intregime, nu cred ca vreun jurnal pe aceasta lume il poate revendica drept “al sau”. E al lui Hitch, iar Hitch e universal.

G

” M-am trezit nu o data in viata mea simtindu-ma ca dracu’. Dar nimic nu m-a pregatit intr-o dimineata in Iunie cand am fost dintr-o data constient ca ma simt ca si cum as fi fost incatusat la propriul meu cadavru. Toata grota pieptului meu si toracele pareau a fi fost golite si apoi umplute cu ciment cu uscare lenta. Ma puteam auzi, usor, respirand dar nu reuseam sa imi umplu plamanii. Inima imi batea mult prea mult sau mult prea putin. Orice miscare, oricat de mica, ma obliga sa o anticipez si sa o planific. A fost nevoie de un efort extenuant sa imi traversez camera dintr-un hotel din New York si sa chem ambulanta. Au ajuns degraba si s-au purtat cu imensa curtoazie si profesionalism. Am avut si timp sa ma intreb de ce aveau nevoie de atatea cizme si casti si atata echipament greu, dar acum ca ma uit la scena in retrospectiva o vad ca pe o foarte delicata, dar ferma deportare, fiind luat din tara lui “bine” dincolo de frontiera arida care marcheaza taramul maladiei. In cateva ore, dupa ce a fost nevoie sa fac o multime de analize de urgenta asupra inimii si plamanilor mei, medicii care fac de garda la aceasta frontiera trista mi-au aratat cateva vederi din interior si  mi-au spus ca pasul imediat urmator va fi sa vad un oncolog. Un fel de umbra se aruncase de-a latul negativelor. Seara anterioara imi lansasem cartea la un eveniment de succes in New Haven. In acea noapte a teribilei dimineti urma sa merg la “Daily Show” cu Jon Stewart si apoi sa apar la un eveniment cu casa inchisa pe 92nd Street Y, in Upper East Side, la o conversatie cu Salman Rushdie. Campania mea foarte scurta de negare a luat aceasta forma: nu voi anula aceste aparitii, nu imi voi abandona prietenii si nu voi rata sansa sa vand niste carti. Am reusit sa o scot la capat cu ambele intalniri fara ca cineva sa observe nimic iesit din comun, desi am vomitat de doua ori, cu o combinatie extraordinara de acuratete, curatenie, violenta, si profuzie, imediat inaintea fiecarui spectacol. Asta fac toti cetatenii tarii bolii in timp ce se agata, disperati, de vechiul domiciliu. Noul taram este destul de primitor, in felul lui. Toata lumea zambeste incurajator si pare-se ca nu exista deloc rasism. Pluteste in aer un spirit egalitarian, si cei care conduc carciuma pare-se, evident, ca au ajuns unde sunt pe merit si cu munca grea. Pe de alta parta bancurile sunt cam slabe si repetitive, aproape nimeni nu aduce aminte de sex, iar bucataria este cea mai proasta din toate locurile pe care le-am vizitat vreodata. Tara are un limbaj de-al ei, o “lingua franca” prin care reuseste performanta de-a fi in acelasi timp plictisitor si greu de priceput, si care contine nume cum ar fi ondsansetron, in loc de medicamente impotriva vomei, ca si unele gesturi nelinistitoare care cer o perioada de acomodare. De exemplu un oficial pe care atunci il vedeam pentru prima oara dintr-o data si-a bagat degetele in gatul meu. Asa am descoperit ca mi se intinsese cancerul si la nodulii limfatici, si ca una dintre aceste frumuseti deformate, localizat la clavicula dreapta, sau furca pieptului, era suficient de mare sa fie vazut si simtit. Nu e de bine cand cancerul e “palpabil” de la exterior. Nu e bine cu atat mai mult cu cat, la acest stagiu, nici nu stiau de unde venea sursa primara. Carcinomul lucreaza iscusit dinauntru inafara. Detectia si tratamentul adeseori lucreaza mai lent si tentativ de afara inauntru. A trebuit sa-mi bage multe ace in zona deasupra claviculei – “Tesutul e tesut” fiind un slogan fierbinte in jargonul local de Tumorville – si mi s-a spus ca rezultatele biopsiei ar putea sa dureze pana la o saptamana. Mergand inapoi  pe firul apei de la celulele scuamoase impanzite cu cancer pe care le-au relevat aceste prime rezultate, a durat un pic mai mult decat initial prevazut sa descoperim adevarul dezagreabil. Cuvantul “metastaza” a fost primul din raport care mi-a atras privirea, si urechea. Extraterestrii colonizasera un pic din plaman ca si o buna parte din ganglionii limfatici. Baza originara de operatiuni era localizata, si fusese asa de ceva vreme, in esofag. Tata a murit, si foarte repede trebuie spus, de cancer de esofag. El avea 79 de ani. Eu am 61. In orice fel de “cursa” s-ar afla viata, m-am trezit brusc si dintr-o data finalist. Stagiile celebre din teoria lui Elisabeth Kubler-Ross, in care progresezi de la negare la furie, de la targuire la depresie si in cele din urma binecuvantarea “acceptarii” nu prea s-au aplicat la mine, deocamdata. Intr-un fel, presupun, am fost in “negare” de ceva vreme, si am stiut ca ard lumanarea la ambele capete si ia te uita ce lumina minunata imi ofera. Dar exact din acelasi motiv nu ma vad acum cu fruntea incruntata in soc sau sa ma plang ca ia te uita ce nedrept e: l-am tentat pe Cel cu Coasa sa dea o tura si prin curtea mea si acum sucomb in fata a ceva atat de predictibil si banal incat ma plictiseste pana si pe mine. Furia ar fi inutila din acelasi motiv. In loc de asta ma simt impovarat de un sentiment apasator de pierzanie. Aveam planuri clare pentru urmatoarea decada si simteam ca am muncit din greu, si destul, pentru ele. Chiar nu am sa traiesc sa-mi vad copiii casatoriti? Sau sa vad ridicat din nou World Trade Center? Sa citesc – daca nu cumva chiar sa scriu – obituarele unor banditi varstnici ca Henry Kissinger sau Joseph Ratzinger? Dar inteleg acest fel de gandire absurda pentru ceea ce este: sentimentalism si auto-compatimire. Bineinteles cartea mea a ajuns pe lista de best-seller exact in aceeasi zi in care primeam cel mai greu dintre toate buletinele de stiri, si ca veni vorba de asta ultimul zbor pe care l-am avut ca “persoana care se simte sanatoasa” (catre o audienta mare, frumoasa la Targul de Carte Chicago) a fost cel care m-a trecut pragul celor un milion de mile cu United Airlines, dincolo de care urma o viata de bunatati si cadouri catre care ma indreptam. Dar ironia e meseria mea, si nu imi pare ca vad vreo ironie aici: ar fi mai putin izbitor sa afli ca ai cancer in ziua in care memoriile tale vor fi fost inregistrate in amintire ca porcul de Craciun al box-office-ului, sau ca am fost dat afara din categoria “coach” de zbor si m-am trezit singur pe tarmac? La intrebarea tampa “de ce eu” universul abia de s-a deranjat sa raspunda “de ce nu”?

Deci stagiul de “targuire”. Poate ca e ceva de discutat aici. Targul cu oncologul e ca, la schimb cu sansa a cativa ani macar de folos, esti de acord sa te supui chemoterapiei si apoi, daca ai noroc, radiatiilor si chiar chirurgiei. Deci iata pariul: mai stai un pic prin preajma, dar la schimb avem nevoie de cateva lucruri de la tine. Aici se includ papilele gustative, abilitatea de a te concentra, de a digera, si parul de pe cap. Cap la cap pare-se un targ rezonabil. Din nefericire, presupune si sa te confrunti cu unul dintre cele mai inspaimantatoare cliseuri ale limbii engleze. M-ati inteles bine. Oameni nu “au” cancer: e raportat ca oamenii “lupta” cu cancerul. Nici un doritor de bine nu omite diateza combativa:  poti sa invingi asta. Apare chiar si in obituariile celor care au murit de cancer, ca si cum e rezonabil sa zici de cineva ca au murit dupa o lunga si curajoasa lupta cu propria mortalitate. Nu auzi despre cei aflati in lunga suferinta de boli de inima, sau insuficienta renala totusi. La randu-mi, ce sa zic, imi place imaginea de provocare. Imi doresc uneori sa fi suferit pentru vreo cauza buna, sau sa-mi fi riscat viata pentru binele altora, in loc sa fiu doar un bolnav in pericol de moarte. Sa-mi fie permis a informa, totusi, ca atunci cand stai intr-o camera cu alti finalisti si oameni de bine iti aduc o punga mare cu otrava si ti-o leaga la brat, si fie citesti fie nu citesti o carte in timp ce veninul ti se varsa treptat in sistem, imaginea soldatului brav sau revolutionar e printre ultimele care iti vine in minte. Te simti prins in mlastina pasivitatii si-a impotentei: te dizolvi in neputiinta ca un cub de zahar intr-un pahar cu apa. E o chestie, aceasta chemo-otrava. Din cauza ei am slabit deja 7 kilograme desi nu ma simt nicidecum mai usor. Mi-a vindecat o iritatie teribila la gambe pe care doctorii n-au stiut-o niciodata numi, daramite sa o mai si vindece. (Ce mai venin, sa te scape de punctele alea rosii furioase fara nici un efort). De-ar fi la fel de rau si neindurator cu extraterestrul si coloniile lui care se inmultesc. Dar ca si cum impotriva-i, chestiile care au de-a face cu moartea si cu prezervarea vietii m-au facut, in mod ciudat, neutru. M-am impacat cu gandul ca imi pierd parul, care a inceput sa cada la dus in primele doua saptamani de tratament, si pe care il pastrez intr-o punga de plastic sperand ca poate o sa ajute la constructia unui dig plutitor in Golful Mexico. Dar nu eram pregatit pentru felul in care lama de ras o sa o ia dintr-o data de-a valma la vale degeaba, fara sa se loveasca de vreun chistoc de par. Sau de felul in care buza mea superioara dintr-o data neteda o sa arate ca si cum ar fi suferit electroliza, sau ca o sa ma faca sa arat ca si cum as fi matusica virgina a cuiva. (Parul de pe piept care ar fi fript doua continente inca nu s-a dus, dar atata a trebuit sa fie ras pentru diverse incizii la spital ca e mai degraba o afacere peticita). Ma simt suparator de denaturat. Daca Penelope Cruz ar fi fost una dintre asistentele mele, poate n-as observa. In lupta cu Thanatos, daca e musai sa-i zicem razboi, sacrificiul devreme al lui Eros e imens.

Acestea sunt primele mele reactii, la cald, dupa ce am fost lovit. M-am hotarat, in tacere, sa rezist fizic pe cat de bine am sa pot, macar pasiv, si sa caut cele mai avansate sfaturi. Inima si tensiunea arteriala si multe alte registre sunt din nou puternice; intr-adevar, imi spun ca daca n-as fi avut o asemea constitutie robusta as fi putut duce o viata mult mai sanatoasa pana acum. Impotriva-mi e un extraterestru orb, fara sentimente, aplaudat de unii care mi-au dorit de mult sa ma imbolnavesc. Dar de partea-mi vietii in continuare se afla un grup de medici altruisti, si incredibil de buni, si in plus un grup spectaculos de oameni care se roaga. Despre ambii sper sa apuc sa scriu data viitoare daca – asa cum spunea si tata invariabil – voi fi scutit.

Christopher Hitchens, Vanity Fair, August 2010


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s