Calea spre paranoia

Nu e o surpriza. Stiu, de ceva vreme ca traiesc (prin optiune proprie, inca) intr-o tara care limiteaza libertatile cetatenilor ei; care abuzeaza de drepturile acestora; care minimalizeaza ordinea fireasca a calitatilor, si defectelor, fiecaruia dintre cei care se regasesc intr-o pozitie de autoritate; o tara de aristocrati parveniti si de angajati pasiv-agresivi; un loc unde multi oameni au uitat sa faca umbra pamantului cumsecade; fara de lege, fara de ordine, fara de educatie.

Presedintele ne-a sugerat sa fim optimisti, sa vorbim frumos de Romania, sa ne iubim acest pamant si poate, doar poate, daca toti vom zambi isteric unii la altii si vom remarca, ghidus, ce bine ne este, atunci poate ne vom convinge ca laturile sunt de fapt prajituri, iar cocina e un palat. Evident ca nu exista un prag al imaginatiei; chiar si cand te afli intr-un canal poti priza solvent si sa-ti spui ca esti pe acoperisul lumii. Dar nu e o realitate pe care sa o poti impartasi cu aproapele tau, ci una insulara, un pustiu in care te-ai refugiat. Logic, presedintele ne invita pe toti la nebunie, caci trebuie sa fii nebun sa poti adera la o organizatie care cauta, deliberat, sa perverteasca bunul mers al lucrurilor si sa-l re-orinduiasca spre interesele unei minoritati; o lume orwelliana guvernata de porci, la propriu si la figurat.

Consider, ca medic si ca om, ca nu sunt nebun. Am cochetat la diverse momente cu marginea abisului dar nu am facut pasul inainte. Tratez oameni care traiesc in abis. Unii se intorc, pe altii ii invat cum sa se acomodeze mai bine la acesta. Prin abis nu presupun o simpla metafora, un sinonim politic corect referitor la mai plasticele tsacaneala, plimbare cu pluta, dusul cu sorcova si-asa mai departe. Abisul e un loc fara granite, fara structura, fara lumina sau caldura, si fara puncte arhimedice. Punctele arhimedice sunt acele locuri fixe pe care poti misca universul. Asa ceva nu exista in abis.

Sunt oameni care se nasc in abis; cresc in abis; biologic, genetic, social sunt o suma de oameni si-aici, si aiurea, a caror suferinta consta tocmai in aceea ca isi duc existenta in mijlocul unor adversitati impenetrabile, una a resurselor dar si alta a mintii. Cine isi imagineaza o ontogenie a omului frumoasa, cu un Adam si o Eva intr-un univers paradisiac, decazuti apoi cu marca lui Cain, e liber sa faca asta. Dar ce ironie sinistra, pana la urma, si aici ajung la capitolul particular al cazului de la maternitatea Giulesti, sa dialectizezi un accident incredibil intr-o forma de pedeapsa divina. Ce Dumnezeu admite carnagiul unor bebelusi prematuri pe sistemul “arza-i-ar focul”? Si nu-mi spuneti ca necunoscute sunt caile Domnului, ce entitate dotata cu liber arbitru, fie ea si omniscienta, omnipotenta, ar putea lasa la indemana hazardului un astfel de eveniment. Ah, ca putem sa impachetam toata intamplarea intr-o suveica a platii pacatelor stramosilor suna foarte frumos, dar nicidecum mai usor de rumegat de o minte de om normal. Aztecii credeau si ei ca daca ofera inimi inca pulsand zeului Soare vor preveni sfarsitul lumii. Cu ce difera una, de cealalta?

Totul ar fi mult mai transparent daca, la un moment dat, biserica si administratie, vulg si justitie nu s-ar amesteca intr-o masa amorfa, gelatiforma, cu o constiinta continua, diluata, una in care indivizi colcaie ca viermii si tot ce-ar trebui sa avem mai bun, mai bland in noi, mai grabnic la a solutiona la nivel moral, axiologic, e distrus de un viscer hulpav, unul care cere dupa fapta, si rasplata. Regret teribil, si denunt in acelasi timp, gestul unei instante de-a “aresta preventiv” pentru 29 de zile asistenta care era de garda la UTIN Giulesti. Ce fel de pericol public e ea? De ce – chiar presupunand ca are o vina mergand pana la premeditare in a nu fi salvat vreun bebelus din flacari – sa o expui unei atare supliciu care ii distruge identitatea, imaginea, si fiinta in ochii familiei ei. Vreti ochi pentru ochi? Dintre pentru dinte? In ce ev negru traiti? Acea femeie vine dintr-o categorie profesionala la care fac la randu-mi parte; da sunt multi spagari, da sunt multi indolenti, da sunt multi abrutizati pana la dezumanizare, niste oameni langa care cu greu m-as pune la o adunare pentru ca si mie imi fac sila, ca medici, daramite voua. Si da, unii dintre ei prin neglijenta, sau prin reavointa, au decis viata, si moartea unor indivizi. Dar lasa-i sa fie judecati cum se cuvine. Nu fi si tu, la randu-i, parte a aceleasi cloace, a aceleasi clici, a aceluiasi sistem de anti-valori. Ieri, din nou, “dreptatea” a fost scuipata de o echipa de procurori si magistrati care raspund presiunii isterice, de gloata a unei natii indobitocite si, in loc sa educe un popor tembel, renunta la bruma de cunostinte si prefera acelasi tembelism la randu-le. De ce nu? Dar de ce DA? Calea spre paranoia incepe cu acordul tacit intre doua perechi de ochi ca exista o a treia care-i urmareste. Eu, poate, in mintea mea, creez imagini terifiante. Dar doar atunci cand le verific cu tine, si tu imi spui, da s-ar putea, pasim un pas spre suspiciozitatea bolnava.

M-am simtit amenintat ca medic de multe ori in Romania. Lasa ca nu primesc bani. Lasa ca n-am cu ce sa tratez pacientii. Lasa ca trebuie sa fac garzi neplatite sau – abuziv – platite partial de varii spitale. Lasa ca cel putin o data pe luna se gaseste vreun venetic sa ma afuriseasca ca “stiu  eu pentru  ce”. Lasa ca duc in spate greutatea tuturor bumbenilor care, ca si politrucii de partid din orice alt domeniu (si desfid pe oricine sa-mi arate vreo meserie ferita de astfel de activisti, in 2010), ocupa functii executive sau administrative in institutiile de sanatate. Lasa ca nici o fapta buna nu ramane nepedepsita si la randu-mi, ca si multi colegi de-ai mei, trebuie sa luptam cu idiotenia multor semeni atunci cand impingem acest bolovan numit progres catre un deal al improbabilitatii. Lasa toate acestea (rasplata noastra, cica, mare va fi in Ceruri). Dar in ziua in care e o crima sa lipsesti din post, ca si cum ai fi planton, si are loc un accident (teribil, dar accident), imi vine sa zic domnilor, bagati-va care vreti, ca noi destul fost-am prosti.

Am sa incerc sa ajung, chiar daca e greu, si la aceasta asistenta in jurul careia exista un bloc de furie cretina, dezarmanta, dezangajanta. Am sa-i spun acestei doamne colega ca nu e singura, ni se putea intampla oricui, am sa-i aduc aminte cum colegele ei au venit, dupa accident, la Grigore Alexandrescu si au ajutat, toata noaptea care a urmat, cu ce au putut ele; am sa-i povestesc cu toti am venit voluntar, adica fara bani, in sprijinul acestor familii; ca in continuare suntem acolo si asta ne ia timp, si ani de viata, si nerv dar ca nu conteaza atata timp cat, ca de obicei, vom pune un umar la o viata. Am sa-i spun ca nu e vina ei ca nu existau detectoare de fum; ca usa magnetica nu avea un sistem de dezamorsare automat in caz de depasire a unei temperaturi critice; ca maternitatea primise de la primarie un aviz de functionare pe barbi; ca acelasi management comisionase o firma cu electricieni la – pardon – futu’i pomana. Si-apoi am sa incerc sa gandesc, cu ea – poate, cum e sa te regasesti intr-o dimineata, ca intr-un roman de Kafka, ucigasa de copii doar pentru ca o lume nebuna, aberanta, care mult prea rar mai e buna cu aproapele ei, sau cu vecinul ei, in schimb “cere sange”, a decis asta. Spuneti-mi voi, mie, milioane de crestini si facatori de cruci, ridicatori de troite si ctitori de biserica, mancatori de dumicati de manastire si cititori de molitfe, unde va e cinstea? Ia ridicati acum piatra primul fara de pacat. Ia stati langa lucrurile care se ascund in spatele gestului atunci cand va identificati a fi fiind asa. Daca sunteti buni sa trimiteti pe lumea cealalta violatori pocaiti dar nu copii nebotezati, daca e o concesie, si-un favor, sa ii fie acordate rituri uzuale unei persoane care moare de o boala psihica numita suicid, cuvine-se si sa linsati o femeie in halat careia nu-i dam nici macar prezumtia de nevinovatie? Ce neam sunteti voi? Si unde va e retinerea, si bunul simt?

Ce e cu adevarat regretabil, acum, nu e ce s-a intamplat. Poate suna cinic, dar nu putem schimba realitatea zilei de ieri. Regretabil e ca alegem, in nemernicia noastra, sa nu schimbam nici realitatea zilei de maine. Refuz, iertati-ma, acest delir. Refuz aceasta paranoia. Cei ce-ati decis o arestare, voi nu sunteti normali. Ce care-i aplaudati, cautati-va. Intre timp s-a inventat electricitatea, dreptul la vot, motorul cu combustie interna, canalizarea, apa calda la robinet. Daca doriti justitie cu furci si topoare logic este sa renuntati si la maternitati cu sectii de neonatologie sau incubatoare si tehnici avansate de sprijin al vietii. In continuarea unei gandiri medievale cert este ca unii dintre acesti copii, nascuti prea devreme, n-ar fi supravietuit. Pe vremea lui Christ doar o minune (sic!)  i-ar fi tinut in viata din motive evidente. Nu au surfactant, nu au plamani bine dezvoltati, nu au termoreglare. Slava-cui-vreti-voi pentru medic, pentru asistenta, pentru toate lucrurile pe care acum le huliti. Dar noi nu suntem zei. Suntem oameni. Si oamenii gresesc, uneori cu voia, alteori fara de voia lor (parca apare asta si prin Tatal Nostru, nu?). A-i judeca presupune un proces, e un demers in sine care conduce – spuneti voi, nu eu – catre iertare.

Tot ce sper e ca, la sfarsitul zilei, dupa ce flama nebuniei de grup se va stins fiecare, luati unul cate unul, veti cauta in voi un loc linistit unde sa digerati cum trebuie aceasta poveste. Sunt sceptic ca o veti face. Dar sper.

G