Impedimente

Am participat, ieri dimineata, la o prezentare. Nimic mai mundan, pana la urma, decat sa participi la o prezentare. Intamplarea face insa ca discutia era despre  – intre altele – viitorul medicinei si unul dintre vorbitori a sugerat ca inevitabil ziua de maine vine cu “medicina online”. In relativa mea letargie (tind sa fiu complet dezinvestit cand vad un PowerPoint, e nevoie de mult sa ma anime) am avut totusi un frison; mi-au trecut prin fata ochilor discutii vechi de 10 ani cand, pe forumul Medscape la acea vreme dezbateam intens chestiunea telepsihiatriei cu colegi din US, Australia, Suedia, Germania. Telepsihiatrie inseamna ca faci aceeasi munca dar folosind o interfata virtuala; de-o parte e clientul, de partea cealalta tu. La vremea respectiva discutam prin intermediul unei conexiuni dial-up a Connex (prietenii stiu de ce) si dura, uneori, mai ales intr-o seara aglomerata, si 10 minute sa reusesc sa ma conectez. Astazi, aici si acum, in timp ce scriu, am un router wi-fi cu o viteza ametitor mai mare fata de vremurile respective. Maine urmeaza sa am o videoconferinta cu echipa UNICEF in Kosovo, eu aici, ei in Prishtina, Thomas in Vienna, Hanna in Montreal s.a.m.d. Explozia retelelor prin fibra optica a luat mintea (nu doar umanitatea) prin surprindere iar astazi Pamantul  nu e, vorba poetul, lung ba lat, ci mic si incape in palma mainii, cam de dimensiunea unui mouse. Uram conceptul de telepsihiatrie acum 10 ani, imi parea ca scoate toata arta din meserie, iar notiunea de kunst, de craft, de mestesug se pierdea intr-o aliniere aleatorie de semne, simptome, si ulterior o reteta designer urmata din nou de o bucla de feedback, un fel de algoritm logic dincolo de care individul, din cubiculul lui, la fel de singur ca si mai inainte, va fi suferit totusi o mutatie pozitiva. In solitudine isi va fi tratat inconvenienta, fie ca e o insomnie, fie o depresie, fie o ejaculare precoce or o boala de panica. Imi si imaginam un fel de strans de mana virtual, atunci, si ma frisonam.

Mirarea mirarii ca astazi fac tele-psihiatrie! Caci in primul rand, inainte de-a vorbi de “tele”, a trebuit sa-mi rezolv mie insumi cam ce inseamna de fapt meseria mea. Evident nu e aceeasi meserie cand o fac online ca cea offline, sunt alte limite, alte posibilitati, si primul impediment este ca povestea pe care o spune un corp nu e aceeasi pe care o spune o voce, aceeasi pe care o spune o minte. Practic acest exercitiu al naratiunii scrise cu unii dintre pacientii mei, sunt ganduri pe care sunetul le strica. Acel impediment a disparut si el intr-o buna masura, exista Skype, exista conexiune video, exista dialogul in timp real si unii pacienti chiar mi-au sugerat sa continuam sa lucra terapeutic, regulat, via Internet. Am fost sincer contrariat, dar apoi de ce nu?

O realitate apasatoare este ca numarul utilizatorilor de sanatate mintala creste, in vreme ce omenirea nu are inca un resort de raspuns pe buna masura. Pretutindeni numarul intervenantilor este mai mic decat cel al solicitantilor, sunt anumite zone unde sa dai cu tunul si nu gasesti un terapeut, daramite unul decent, nu gasesti un psihiatru care sa poata continua o prescriptie, daramite unul care sa faca un bilant mai acatari de caz. In Germania linia de asteptare pentru unii medici e de 2 – 3 luni, in Franta de aproximativ 6 saptamani, in Belgia pot trece luni bune, pana la 6 luni, pana sa ajungi la un specialist psihiatru, Olanda nu mai zic. Eu aici, in Romania, in ciuda faptului ca lucrez in unele zile si 12 ore ajung sa am o coada de asteptare de aproape 1 luna. As putea sa-mi scad timpul de asteptare daca mi-as scurta timpul de consultatie, asta au facut colegii de pe Atlantic intr-atat incat astazi o intalnire la psihiatru peste ocean dureaza in medie 10- 15 minute pentru un follow-up. 10 minute! Eu inca am luxul a 30 de minute, admit. Printre consultatii primesc telefoane, in medie 15 – 20 pe zi, primesc in medie 10 mesaje, mail-uri, sunt lucruri punctuale care tin si de programari, si de tratamente, de complicatii sau pur si simplu de momente dificile personale pe care oamenii au nevoie sa le partajeze.

Performanta asta nu ar fi fost posibila fara o interfata tehnologica adecvata; si-apoi mai e un lucru de mentionat. Sunt putine sanse ca astazi aveam macar minima sansa sa fac(em) educatie medicala, fie ea psihiatrica or de oricare alta natura, daca nu am fi descoperit Terra Nova care sa permita oricaruia dintre voi sa se documenteze despre problemele lui de Sanatate.

Da i-am spus dr. Google. Eu insumi am scris despre asta acum 2 ani, si inainte de asta de un numar de ori. Google si-a schimbat, de atunci, de n ori algoritmul de cautare, oamenii de acolo au realizat potentialul de biohazard pe care il avea un lucru atat de mic precum o casuta da cautare. Inainte, ce-i drept, fratii Grimm observasera paradoxul in Alba ca Zapada in legendara “oglinda oglinjoara”, oglinda invita la o psihoza paranoida, si la fel si google. Insa ierarhia google face ca anumite erori sa fi fost de mult corectate deja iar astazi, eu medic fiind, sunt (mai) multumit de ce imi ofera inapoi dr. Google comparat cu acum 5 ani de zile, de exemplu. Ma va inlocui? Nu, cu siguranta. Oamenii au inteles in cele din urma, si de partea meseriei mele si de partea populatiei care consuma, ca informatia nu e o certitudine ci o invitatie. Si invitatia s-a imprastiat in pata de ulei. Grupul medicilor rezidenti psihiatri romani avea, acum deja aproape 7 ani cand l-au inceput Vlad (Stroescu) si alti cativa entuziasti 20 de membri (am numarat, m-am aflat printre ei). Astazi sunt peste 1000 si in fiecare saptamana se mai inscriu in medie 3 useri. Marele insight pe care l-am avut, deunazi, este ca medicina nu risca sa devina online doar pe verticala, in diada medic-pacient, ci si pe orizontala la nivel de retea profesionala medic – medic, intra si inter-specialitati. Alt Vlad (Mixich) de la Hotnews visa, intr-o discutie pe care am avut-o undeva in 2010, la un portal pe care user-ul sa-l acceseze unde sa apara “toti medicii buni”, fiecare pe parcela lui, adica sa zicem Hriscu pe adictii, Diaconu pe suicid s.a.m.d.  Era, atunci, o forma nepractica de idealism si , ca de obicei, m-am refugiat ca melcul in propriul meu scepticism. Sunt mai putin sceptic azi, decat atunci. Ma uit cu o oarecare angoasa la aceste teren vast virtual, ma uit la pseudo-legitimitatea pe care au capatat-o diverse personalitati nulizante (scuze, dar tot n-am inteles cu ce a contribuit Zoso la cultura romana), imi inconjur mintea imprejurul ideii de responsabilitate si cum poti creiona un praxis (si MALpraxis) intr-un spatiu utopian, anarhic precum Internetul; unii amici spun ca aici e exemplul perfect de darwinism ca si cum darwinismul ar fi obligatoriu ceva estetic, educat, un fel de six-o-clock darwinism, si ca user-ul obisnuit va investi persona in personaj. Nimic mai departe de adevar! Il intrebam pe Vlad Mixich, atunci, ce faci cand ai un suicidar la capatul celailalte linii, sau un abuzator, sau un maniacal? Vorbim/ vorbesc deja de ani de zile de Tulburarea de Dependenta de Internet si in acelasi timp promovam telepsihiatrie! Nu stiu altii cum sunt, dar mie aceste lucruri imi dau teme nesfarsite de reflectie in reveriile mele, cand imi opresc urechile intr-o muzica zgomotoasa ca sa-mi las mintea sa judece.

Avem nevoie sa customizam mai bine pacientul astfel incat intre el, si identitatea sa reala, sa existe o continuitate vizibila. E quasi imposibil sa faci asta atata timp cat mai nou ai ACTA, PIPA si alte proiecte menite sa incarcereze independenta accesului la informatie, un drept constitutional si profund uman. Nu o data mi s-a intamplat sa primesc mesaje de la cineva de pe contul altcuiva de mail, sau de facebook, si-asa mai departe. Cum pot sa includ asta intr-o practica de psihiatrie la distanta? Am senzatia, de exemplu, ca unii pacienti de-ai mei consumatori de etnobotanice ma “mulg” de medicamente, lucru pe care va trebui sa-l regularizez printr-o numaratoare mai riguroasa a comprimatelor sau alte strategii (oi vedea); ce fac in ziua in care arunc o prescriptie in Cloud? Ce face un Cloud pentru pacientul psihiatric individual?

Nu am ramas un pagan al domeniului; ultimii 10 ani mi-au aratat ca multe dintre rezervele mele si-au gasit o rezolvare creativa, inedita, exponentiala (astazi procesorul telefonului meu e mai puternic decat al calculatorului meu de la vremea respectiva!). Am resurse la indelungul mainii pe care colegii mei nici macar nu le puteau intui (soft de verificare de interactiuni medicamentoase, librarii online de marimea unui ceaslov indexate intr-un simplu app, retea sociala pentru teritoriu, corespondenti la mica si mare distanta, si cate si mai cate). El, pacientul, e mai nerabdator decat acum 10 ani, la fel ca si mine a trecut prin revolutia virtuala si intr-o buna masura evita, activ, contactul “real” cu un profesionist pentru ca a) in Cloud e mai ieftin b) exista (inca!) protectia anonimitatii si c) oferta e cu adevarat generoasa. Iti dai seama, sa ai un fel de shopmania pentru medici? Ce gand nebunesc.

G