O problemă de orientare

Îi spun – mie mi se pare că o bună parte din propaganda pro-gay a ultimilor 30 de ani e pe alocuri la fel de radicalizată precum cei care persecută homosexualii. Cu nuanțe fascistoide, nici mai mult nici mai puțin. Îi spun – cuvintele sunt de căcat. Orientare sexuală spre exemplu. Vrea să zică pe undeva că există orientați și dezorientați sexuali? Că e o căutare a căii așa, ca un fel de GPS? Sau preferință. E ca la restaurant? Un fel de meniu unde deschizi și bam! la pagina trei, poziția 51, preparatul tău preferat. Preferința ta sexuală. Unde preferința sexuală se întâmplă să fie sexul cu o persoană de același sex. Îi spun, știi ce e și mai de căcat? Fariseismul și ipocrizia. Dublul standard. Dacă pentru mine, alb caucazian majoritar de ”orientare” heterosexuală viața privată e privată, și relațiile mele cică sunt judecate social prin filtrul atașamentului, al sentimentelor, dragoste, iubire, pasiuni, stabilitate, familie și așa mai departe, cum vine că pentru minoritatea gay brusc ne interesează cu cine se fut, cum se fut, când se fut și dacă se poate și cu detalii suficiente încât să se scoala broboada bunicuței? Îi spun, pe de altă parte nici comunitatea gay n-a făcut mare brânză. Să fii gay a devenit o chestiune de ”mândrie”. E ca un fel de rahat într-o pădure de brazi. Vezi vreun pasionat de sexul cu pitici sau femei rubiconde să poarte vreun t-shirt ”mândru că mă fut cu pitici sau femei rubiconde?” Nu. De ce? Pentru că face parte din libertățile fundamentale ale individului că, indiferent cu cine face sex (excepție de aici fac parafiliile în care obiectul făcutului de sex sunt copiii, animalele, cadavrele șamd) e treaba lui cu cine face sex. El nu va fi judecat pentru asta. E la fel de om, aidoma mie or ție. Și are suflet. Indiferent ce-ți va spune popa de circumscripție are suflet, și dacă pretinde vreun preot orice anapoda acel preot e o brută, și-un prost, și merită lapidat (metaforic vorbind) cu pietre.

Dar nu. Să fii gay a devenit o chestiune de mândrie. Dacă toți homosexualii trăiau în dulapuri acum e o chestiune de emancipare personală să ieși din dulap. Mulțumim, muream să aflăm de orientări și preferințe. E o nouă pseudo-normalitate în care homosexualii sunt pseudo-super-cetățeni al căror intelect e deasupra stratului de mâzgă. Mulțumim, în același timp, pentru faptul că homosexualitatea continuă să conțină cuvântul sex deși, senso strictu, n-are de-a face decât – ocazional și cu frecvență variabilă – cu sexul.

Mai pune aici faptul că unii gay sunt născuți, alții sunt făcuți, unii sunt curioși alții sunt bi-curioși. Dacă îți dai voie să păstrezi distanță în gând despre tot ce înseamnă normalitate pe lumea asta vei învăța să respecți viața privată a individului și ce face el cu viața lui privată.

Întortocheala navigației în atracție sexual/emoțională devine ghem și nod când te izbești de chestiunea transgenderism-ului. Un transgender e un om de sex de-un fel, și-un altfel de gen. Să zicem un bărbat cu organe genitale masculine care susține că e femeie. Sau invers. Atenție că nu vorbesc de hermafroditism complet sau incomplet (prezența ambelor gonade mai mult sau mai puțin perfect funcționale) sau gen incert (așa cum se întâmplă în anumite sindroame genetice) în care sexul e determinabil genetic. Bărbat, genetic, înseamnă 22 de perechi de cromozomi și combinație XY. Femeie, genetic, înseamnă 22 de perechi de cromozomi și combinație XX. Uneori ai să ai sindroame de tip XO, cu doar un cromozom X. Sexul genetic? Feminin. Alteori ai să ai un XXY. Sex? Masculin. XYY? Masculin. Și așa mai departe. Transgender-ul nu are anomalii genetice nici măcar de tip mosaic. Transgender-ul are corp de-un fel, suflet de-un alt fel. Asta dacă e să crezi în suflet și în apendicele lui sexual imaterial aidoma.

Aici culturile planetei diferă dramatic, de la caz la caz. Genul unei persoane e o achiziție în aceeași măsură în care e un dat înnăscut. Una nu poate să predomine. Adepții teoriei nurture vs. nature au sfârșit în deriziu în acele cazuri în care, mai ales când genul copilului era incert, au ”decis” să îl identifice, respectiv crească, pe fenotip de obicei feminin. Dar dacă nu decizi tu pentru copil, cine ar trebui să decidă? Dacă e să vorbim doar de identitate socială și cod cultural vestimentar care mai rămâne diferența dintre un transgender și un transvestit? Transgender-ul în devenire nu e transgender ”adevărat” (a se vedea ironia din propagandă) dacă nu trece prin intervenție medico-chirurgicală de redesemnare de gen/sex. Asta înseamnă hormoni și operația – faimoasă prin cele câteva cazuri descrise – de ”schimbare de sex”. Aici medicina a mai creionat o găselniță, anume ”disforia de gen”. Cineva e o femeie în corp de bărbat deci vrea sâni și nu vrea penis și testicule. Prezența lor e disforică pentru individ. Invers, femeia în corp de bărbat nu vrea sâni și nu vrea ciclu. Amândouă îi provoacă o reacție de intensitate fobică.

Țărănoiului cu suficient spațiu în cap să-și exprime creativ imaginația părerilor îi vor veni rapid câteva idei prin care să se hăhăie, steril, pe marginea temei. Și asta pentru că n-ai să cunoști foarte des transgenderi. Sunt foarte discreți. Și-și duc viețile privat, înconjurați de oameni care, dacă e să fie o poveste fericită, îi iubesc și le îmbrățișează alegerea pentru ceea ce e, una de existență și normalitate.

Am cunoscut, și am lucrat cu, câțiva. Și experiența mea deocamdată lasă loc de enormă interpretare. În primul rând pot să estimez că o bună proporție din ei au probleme emoționale și de comportament. Disforia de gen poate fi cuplată cu istoric de traumă și abuz sexual, poate fi cuplată cu consum de substanțe și sindroame de auto-vătămare. Re-desemnarea de sex pentru astfel de oameni e fetișizată ca o ”pagină nouă” în care vor fi asimilat o identitate ”curată”, care n-are problemele celei anterioare. Dacă divorțul e o moarte căreia îi supraviețuiești, schimbarea de sex pentru astfel de oameni e suicidul căruia îi supraviețuiești. Fiecare poveste e inconturnabil unică, fiecare transgender un om pe care dacă ai privilegiul să-l cunoști vei sfârși prin a-i aprecia înțelepciunea care vine dintr-o obligație, una de-a păstra realitatea coerentă, unde coerența e cel mai de preț bun al unui individ (probabil chiar mai de preț decât ubicuul și iluzoriul suflet).

Și, ocazional, vei întâlni oameni în fața cărora, psihiatru fiind, te vei revolta. Te vei revolta că sunt obligați să vină în fața ta să facă proba normalității lor. Te vei revolta pentru că sunt oameni frumoși a căror identitate de gen, pentru care nu există un ”mecanic de locomotivă în cap” a migrat undeva în prima perioadă a vieții, spre pubertate către celălalt sex. Și care-ți spun că în interiorul identității actuale și-au găsit sens, scop și împlinire. Nu, nu sunt homosexuali, sunt heterosexuali în asentimentul lor intern doar că – așa cum nu încetează să mă surprindă – sunt femei heterosexuale în corpuri de bărbat sau bărbați homosexuali în corp de femeie. Cum de știu ei că nu sunt gay/ nici unii nici ceilalți? Ce știu e că, indubitabil, ei știu că nu sunt gay pentru că – surprinzător – evită să aibe parteneri gay ba chiar îi privesc cu o oarecare reticență. Și, încă și mai rar, ai să vezi doi transgender homologi care să intre într-o relație (de-abia acum) heterosexual/heterosexuală pe același ax pe care să zici că ar naviga două persoane gay (care vor relaționa în interiorul minorității lor sexuale).

Când începe sexualitatea unui individ? De la primul plâns. Și când se termină? La ultimul plâns. Nici un model de dezvoltare psihologică nu evită mizeria presupunerii și-a generalizării în ce privește achiziția de rol, de gen și de sex pentru individ. Din fericire segregarea de gen pe mapamond, în lung și-n lat, și-a pierdut din ecart astfel că, în zilele noastre, suntem deja dincolo de perioada experimentării cu ”latura feminină” din bărbat și ”masculinizarea” femeii. Jung, probabil, a avut genialul insight că, în suflet, suntem una, androgynos, și prin plăsmuirea interacțiunilor genă-mediu se naște un bărbat, respectiv o femeie, dintr-un copil sub chemarea bio-psihologică a hormonilor sexo-steroizi și-a oglinzii pe care ți-o dă comunitatea din care faci parte.

Cel mai ciudat caz pe care l-am avut a fost al unei tinere femei care venise la doctor pentru că nu putea rămâne gravidă. Avea și ciclu, un piticuț acolo, era căsătorită, lucra, un om împlinit și care voia să-și întemeieze o familie. Doctorul a avut, după ce-a făcut investigații și analize, intuiția să ceară și un examen genetic, un cariotip. Și așa am ajuns eu în poveste. Pentru că femeia, genetic, era bărbat. Avea cariotip 22XY pur. Și o mutație genetică foarte rară din pricina căreia corpul ei avea o rezistență periferică la hormoni androgeni, motiv pentru care încă din stadiul de embrion își urmase calea feminină. Avea cloacă, un bont vagino-uterin despre care ne era curios de cum de mai și sângerase. Arăta a femeie, era proporționată ca o femeie, dar avea cod genetic masculin. Eu am fost cel care i-a spus. Și-am discutat cu ea cam tot ce am scris eu mai deasupra, plus minus câteva profanități. La fel cum când K a venit în practica mea, deși el era o ea, i-am zis hey man, hai înăuntru. Pentru că așa s-a introdus. Înainte de-a fi bărbați, femei, straight, gay, homo, lesbian, bi-sex sau bi-curious, trans-sex sau trans-gender suntem indivizi. Irepetabili. Remarcabil de definitivi în frumusețea noastră individuală. Astfel că problema de orientare nu e a lor. E a noastră, cei care ne ocupăm cu judecata și cu moralitatea prin majoritate.

G

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s