Traind in negare

Traiesc o febra a subiectelor. Am foarte multe lucruri pe care doresc sa vi le spun, sunt povesti de care e nevoie sa auziti, fapte de viata ale unora, ale altora. Viata e facuta si din altceva decat politica si analiza politica, ontologie si de-ontologie (sic!) si, mai mult decat orice, viata reprezita re-povestirea faptelor asa cum li s-au intamplat altora. Experienta personala fara aceasta naratiune in public e subrezita de continut pana la aceea incat doar repetarea unei anumite trairi poate sa determine un reper valoric.

Am vazut un pacient fix inainte de intrarea in sarbatori. Slabut, astenic, cu o privire intensa, de mahon, si vocea subtiratica a unui baietandru care inca nu a razbit spre pubertate. Fusese adus de la un centru X, sa zicem, pentru ca se aruncase de la etaj. Acum, cand cineva iti spune “s-a aruncat de la etaj” este suficient de sever incat sa anticipezi ca intentia de suicid a persoanei respective a fost una serioasa, daca nu cumva foarte serioasa. Eram insa deja pregatit de cu cateva saptamani inainte ca “etaj” poate sa insemne etajul 1 (chiar daca in celalalt caz la parter erau, dupa spusele tatalui, niste “tepuse de fier” care ar fi putut provoca o moarte intens dureroasa). Ei bine aici nu erau tepuse de fier, ba mai mult decat atat saritura de la etaj a fost inceputul fugii din plasament. Pacientul meu fuge. Ii place distractia. Sa fumeze. Sa mearga la discoteca. Sa cante manele. Nu sta acasa, doarme pe unde apuca, mai ales prin fan. Prin fanul oamenilor de la el din sat. Mai are si obiceiul sa fure, intr-una dintre escapadele lui recente a furat masina primarului si-a proptit-o intr-un butic. Acasa, dupa o prima trimitere in plasament pentru ca a fost batut, l-a luat tata-su in primire. Care tata l-a batut cu o violenta rece, nedisimulata. L-a legat de pat. I-a inrosit spinarea cu sarma inghimpata. I-a spus ca il omoara si-o sa-l ingroape langa cainele din curte. Pacientul meu, observ, deseneaza in mare detaliu figuri de Christ. Ii este neclar de ce i se intampla toate care i s-au intamplat, e detasat de propriile lui experiente traumatice, ba chiar ai spune ca indura tot ce-a indurat ca sa-si poata trai viata. La 15 ani pentru pacientul meu e imperativ sa si-o traiasca, pentru ca cine stie. N-aduce anul ce-aduce ceasul, si mana tatii e grea.

Mama e o figura stearsa in peisaj, si nu stiu daca a sarit vreodata in ajutorul lui. Aflu de la el, atunci, ca doar mama a venit la centru cat timp el a fost trimis acolo. Nu stie cum le cheama pe rudele mamei, sau cati ani au. Aflu mai tarziu de ce, si-am sa revin la asta. Tata e plecat mai tot timpul, si le asigura un trai foarte bun. El a mai sarit de la etaj, mai exact de la 2 unde sta el la casa. Are deci casa cu 2 etaje, nu oricum. Are combina si televizor in camera. Nu oricum. Dar nu-i e bine. Se plictiseste, n-are ce face.

Are pe spate cicatrice de la loviturile administrate de tata in februarie. Ranile n-au cum sa ma minta. El insa da.

Pleaca de la noi in ajunul Craciunului, iar ieri se intoarce. Cu mama. Prietenul meu si-a facut o frizura noua, “in scari”, semn al aceleiasi lupte identitare si dorinte sa proiecteze o imagine mai matura decat cea pe care o are de fapt. E o macelarie in parul lui, si probabil isi da si el singur seama, refuza sa-si scoata caciula si cu greu arata “capodopera” capilara. Si sprancenele sunt intrerupte de excursiile masinii electrice (sau lamei de ras?). A venit cu mama.

Mama plange, isi framanta mainile, e foarte suparata pe baiat, da – ea l-a dat la Protectia copilului – dar nu, nu crede ca barbatul ei a gresit, a facut-o la nervi, ca nu mai putem, domnu’ doctor, la cate lucruri ne-a facut dumneavoastra nu stiti, sau poate nu vreti sa stiti. Care sunt pacatele lui, doamna? A fugit de-acasa. Bun. A dormit noaptea in fanetele oamenilor. Bun. Bea. Fumeaza. Nu se tine de scoala. Si toata astea, inteleg de la dumneavoastra, merita sa fie internat in coma la spital si sa stea doua saptamani acolo pentru ca l-a batut tata-su. Da, merita, ca ne-a facut numai rele. Doamna, si daca dadea tata un pic mai la deal si va omora copilul? ….

Mama mai are un copil. Mai mititel. Exista posibilitatea ca pacientul meu a luat decizia de a duce o viata “la limita” din gelozie in fratrie, timpurile coincid oarecum si-apoi n-ar fi pentru prima oara cand un preadolescent face prostii doar ca sa fie din nou “baiatul mamii” (sau in cazul acesta mai degraba al tatalui). Pe de alta parte, doamna, daca tata dadea un pic mai la deal…nu dadea, domnu doctor. Dumneavoastra ati dat in el? Am mai dat si eu cate o palma din cand in cand, da nu asa. Si daca se intampla ca atunci cand va creste cel mic, si va implini 14 ani, si va incepe sa faca la fel, il bate barbatul si pe el? Va asumati ca s-ar putea ca data viitoare sa loveasca unde nu trebuie?

Sunteti mama a doi copii. E obligatia dumneavoastra sa ii ingrijiti si sa-i ocrotiti cum stiti mai bine, asa cum se poate. Ocrotire a insemnat, la un moment dat, ca pacientul meu a fost luat in grija statului iar tata-su este acum decazut din drepturi. Dar mama continua sa fie cu el. Mama continua sa traiasca sub imperiul atractiei pentru el, atractie care a facut sa fuga cu el cand avea doar 17 ani; atunci l-a nascut pe F. Iubire si haihui, si el n-a ranit o musca pana cand acest diavol impielitat l-a calcat pe coada.

….

Oare cate femei in Romania traiesc in negare? In negarea violentei barbatului abrutizat de propria-i conditie, dezinserat social si care in microcosmul propriei familiii isi regaseste valentele patriarhale? Castrat in public, zmeu in bucataria unde imparte palme in stanga si in dreapta. In fata traumei puternice doar fraternizarea, poate (vezi sdr. Stockholm) poate netezi marginile unei realitati altfel imposibil de indurat? Sau vorbim de o veritabila folie a deux, unde violenta e perpetuata si de-o parte si de alta a baricadei, asa cum imi spuneau mie niste pacienti ca ei se bat “parte in parte” (si uneori si in vazul copiilor). Avem o mostenire care apasa pe umerii femeii, acest obiect sexual cu aura de sac de box. Traim sexualizarea violent, aplecati in folclorul nostru catre violarea, violentarea si apoi abandonarea obiectului sau a reprezentarii lui secundare. Munca mea cu acest pacient abia incepe.

G.

2 thoughts on “Traind in negare

  1. Nu pot sa comentez asta decit dintr-un punct de vedere neprofesionist… mie mi se pare ca intra in aceeasi categorie de mentalitate cu “te-am crescut, ti-am dat de mincare, te-am trimis la scoala si nici nu te-am batut (evtl. prea rau)”. Cum vine asta, ca parinte esti obligat (chiar si legal, nu mai zic moral) sa faci toate astea, nu i-ai facut copilului o favoare speciala, nu inteleg cum poate cineva sa isi faca un merit din ceea ce este firesc si chiar impus de stat (si de regn…). Vad si eu ca tema articolului a fost putin altfel (si iti dau dreptate, dar e peste nivelul meu de cunostinte in domeniu ca sa pot comenta). Insa gindul asta ma preocupa de citava vreme, mai precis de cind am si eu un copil si ma minunez cum adica s-ar putea sa ma laud ca-i dau de mincare, sau ca-l trimit la scoala… Sau ca ar fi datoria copilului sa imi menajeze nervii, sa imi protejeze susceptibilitatile, (ca de nu ii rup picioarele – si ar fi numai vina lui etc.)

  2. Multe femei, mult prea multe… Cand eram in Romania am lucrat cam 8 luni la o organizatie non-profit care se ocupa cu problemele copiilor seropozitivi. Printre alte atributii, asistam din cand in cand si la anchete sociale. Cred ca a fost prima data cand am inteles cat de urata e situatia cu violenta domestica in Romania, si cat de pasiva e lumea, mai ales victimele.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.