Jocuri, jucatori, pariuri. Marele experiment.

Marele actor de comedie al politicii româneşti, acest Grigore Vasiliu Birlic al scenei noastre politice, Traian Băsescu a jucat cu brio rolul soţului amărât, trimis de nevastă-sa la cumpărături în timp ce ea făcea echitaţie.

Ion Cristoiu (Jurnalul National, 10.06.09)

La sfarsitul secolului XIX, pe cand fiziologul Claude Bernard postula regulile practicii de laborator si numea un dictionar care includea observatie, incident, eveniment si experiment, putini isi imaginau ramificatiile muncii sale asupra modelelor a) predictibile si b) replicabile asupra maselor. Social, oamenii sunt entitati cu numar necunoscut, desi determinat, de grade de libertate desi tind sa respecte legea masei critice. Dincolo de un prag, omul va actiona omogen indiferent de cat de diferit ar putea el sa gandeasca. Mai mult, revenind la Bernard, acest comportament se incadreaza in legile practicii de laborator in aceleasi paranteze in care un produs farmaceutic, sa zicem, chiar va face ce scrie pe cutie. Chiar si azi, in 2009, in plina epoca de aur consumerista, bernardismul e la originea tuturor lucrurilor.

Dar acum stim, majoritatea pe pielea noastra, ca medicamentele nu fac tot timpul ce scrie pe cutie. Ne asteptam ca o pilula de Nurofen ia durerea cu mana, si uneori pentru ca nu se intampla o luam si pe-a doua. Daca avem un anume tipar de personalitate facem ce-a facut o pacienta de-a mea care a luat 8 somnifere unul dupa altul pe post de calmant, si se mira ca nu doar ca nu se calmeaza, ba chiar dimpotriva. In seria i) asteptarilor noastre nerealiste suntem la risc sa ii) comitem erori de perseverare.

Voi lega deci reperele postulatului lui Claude Bernard (cum ca date fiind coordonate analoge ale unui experiment care sa respecte parametrii interni si externi de proces rezultatul acestuia – intr-o lume perfecta – va fi de fiecare data obligatoriu acelasi) tocmai de marea slabiciune a acestuia, anume bias– ul sistemic numit “eroare pozitiva” si/sau “eroare de perseverare”. Am sa aplic acest monolog, fara prea multa pretentie ca e o explicatie perfecta, atitudinii noastre in tandem cand vine vorba de alesi, si alegatori.

Dar mai intainte de toate voi clarifica ceva, anume majoritatea nu ne luam foarte mult in serios prin partile acestea. E o problema deloc originala, dar pervaziva. Imaturi ca popor, dismaturi cultural, blocati intr-o zona de retentie anala si adesea fixati oral, tributari istoriei recente careia ne plangem si ne deplangem ca unui parinte care ne-a biciuit excesiv, ne “jucam” de-a responsabilitatea. Ne jucam si o jucam. Altfel spus pentru romanul obisnuit aflat in pozitie decizionala de putere se respecta legile experimentului ale lui Claude Bernard, ba mai mult, (fara ca obligatoriu romanul sa fie un “tampit, un dobitoc, si ultima rumegatoare si-ar fi dat seama sa nu aleaga din nou aceiasi politicieni), romanul care joaca in experiment face o eroare de perseverare si are un set sistemic, si sistematic de asteptari nerealiste in urma alegerilor sale.

Nu e un lucru care se manifesta in toate ariile de functionare. De fapt, tocmai aici se afla si frumusetea aproape estetica a societatii ca perpetuu experiment, anume ca luati pe bucati membrii ei pot avea opinii, pot discerne binele de rau, pot sa identifice corect proprietatile, fie ele calitati sau defecte, ale guvernantilor lor. Atata doar ca bucla de retur cu privire la alegeri preteaza la mari confuzii.

Eroarea de perseverare s-a studiat foarte ingenios, anume niste oameni au fost invitati sa participe la un experiment. In experiment li s-au aratat, pe rand, doua celule, una langa alta. Una era normala, cealalta era canceroasa. Ei nu stiau care dintre ele e cea normala, sanse de a ghici 50 – 50%. Design-ul experimentului a fost dublu, e un pic complicat, sper sa ma urmariti. Primul lot a primit un feed-back corect, si adecvat. Daca nimereau celula canceroasa, bulina rosie se inverzea. Daca nu, ramanea rosie. Al doilea lot, intr-o faza initiala, a primit feed-back fix pe dos (adica daca nimereau, soft-ul zicea ca nu, daca greseau, soft-ul zicea ca da); intr-o faza ulterioara, ca sa fie si mai interesant, lotul cu numarul II a primit exact opusul feed-back-ului pe care il primea celalalt lot, indiferent de alegerea lor.

Dupa 50 de “rulari” de experiment, s-a constatat ca primul lot putea sa identifice cu o sensibilitate de 80% celulele canceroase in poza, fara sa aiba cunostintele prealabile. Toti aveau o teorie simpla, verificabila, si empiric valabila (se uitau la nucleu, se uitau la marimea celulei etc.). Lotul II, chiar si dupa 50 de rulari, nu au reusit sa depaseasca sansa, adica tot la 50% recunoastere au ramas. Chiar si dupa ce li s-a oferit un feed-back consistent, predictibil, scorurile lor nu s-au ameliorat. Totusi, 90% dintre ei au crezut ca acum stiu ce e aceea celula canceroasa. Mai mult, toti aveau o teorie complicata, alambicata despre cum sa identifici celula. Ce i-a mirat cel mai mult insa pe cercetatori este ca majoritatea din primul lot, confruntati cu cei din lotul II in debriefing, au crezut ca acesti adin urma au facut mai bine.

Ce concluzii tragem?

In ultimii 20 de ani, la fiecare tur de scrutin, romanii au facut alegeri neinformate. N-au stiut, si nu stiu, sa faca diferenta dintre un bun politician, si-un rau politician. Avem o teorie. Ni se serveste o teorie. Se discuta ad nauseam pe tema aceasta. Majoritatea au observat ca indiferent de alegere, sfarsim tot prin a fi nesatisfacuti, observational, de personajul pe care l-am ales. Partidele romanesti, mai mult, nu au electorat curat doctrinar pentru ca partidele romanesti, practic, n-au doctrina, sunt impredictibile si murdare prin coloratura. Singura litera de ordine este trocul inconsistent si care cel mult mentine populatia intr-o zona de haos dialectic. Daca ma alegi, iti dau doi porci, trei pungi de faina si patru saci de grau. Nu e timp de training, nu e nimeni tras la raspundere. Inca practicam “traseismul” politic, oameni si aliante care se formeaza fortuit cu scopul declarat de a “invinge” in niste “alegeri”; e ca si cum celula normala si cea canceroasa vor cadea de acord ca scopul de fapt, in experimentul lor, e sa castige la masa cu subiectul. Cat timp subiectul nu se invata, masa va invinge. Totul ramane la stadiu de joc de noroc, si de pariu. Mai mult, experimentul se repeta din nou, si din nou, cu rezultate non-sensicale. Ar trebui sa existe acea bucla de intoarcere care sa “ridice” masinaria pe un alt esalon de conditii, si totusi nu.

Asadar cea mai probabila solutie este ca alegerea sa nu se faca functie de promisiuni. Alegerea, in mod oportun, nu trebuie sa se faca functie de culoare politica. Alegerea, cel mai la indemana, trebuie sa fie una motivata de onestitatea raspunsului anterior la elector dat de politician. De-asta Vadim, Becali, EBA, UDMR etc. beneficiaza de cresteri acum, pe moment, pentru ca toti sunt in aceeasi multime a “antipaticilor sinceri, deci in cele din urma aproape de noi”. De-asta, din pacate, e foarte putin probabil ca Principele Duda sa depaseasca vreodata pragul de 5% in sondajele “reale”. De o astfel de strategie au nevoie toti, pentru ea se lupta atunci cand imagineaza discursuri pompoase. La sfarsitul zilei in marele pahar Berzelius care e democratia romaneasca efortul politicianului acesta trebuie sa fie, in timp ce alegatorul construieste o teorie simpla, empiric verificabila, prin care il deosebeste pe cel bun, de cel rau. Altfel, atentie, vom ramane la aceeasi aruncare de moneda care e probabil mai buna statistic decat preferintele noastre prost informate.

G.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s