Ghidul micului detonator

Noua ne este frica sa avem speranta. Speranta aici, aproape, la colt, poate in parcare, eventual la semafor. Ne uitam in jur la cutiile afumate in care ne-am construit culcus si-apoi se intampla un fenoment curios. Ca intr-o parodie a bancului cu “copii, vreti sa auziti o poveste” ne apucam sa detonam amintiri pe care le ridicam apoi la rang dialectic.

Sa ma explic.

Ieri am mai avut o revelatie. E posibil ca fereastra de oportunitate la revelatii e inca deschisa, fiind proaspat intors in toara. Maine s-ar putea si sa ma trezesc ca geamurile sunt inchise. Si-atunci ma voi fi transformat si eu inapoi in micul detonator. Dar deocamdata inca sunt liber (sa tip, sa respir, sa fac toate acele lucruri despre care am mai scris). Ei, revelatia mea este ca, la nivel de proces, multi dintre oamenii tineri cu care discut in Romania, ba chiar mai mult cu ei decat cu parintii lor, se intampla un scenariu sisific. Tanarul roman duce bolovanul la deal, sa zicem. Urca, urca, bolovanul greu. La un moment dat, o parte din tinerii romani gasesc niste sclaveti care le cara bolovanul. Se apuca de “biznis”. Se apuca de susanele. Se apuca de shmekerii. Gasesc un drog, sa zicem banii. Incepe sa li se falfaie de bolovan. Ulterior se refugiaza in scaunele incalzite ale unei masini puternice si eventual, spre mijlocul vietii, se vor transforma in niste Jabba the Hut si vor avea propriile custi in pivnita in care sa arunce domnite nevinovate. O alta parte din tinerii romani devin sclaveti, si-si arunca bolovanul unul altuia pana cand unul dintre ei moare strivit de pietre. Se pastreaza, cu aceasta ocazie, un moment de reculegere, ne-aducem aminte de zicala crestina ca doar ala fara de pacat sa arunce primul cu piatra, toata lumea tipa, zbiara, da am dat dar n-am fost io primu’ deci nu se pune, ulterior homeostazia e recastigata. O ultima parte isi culeg pietricele singuri, numai bune de rontsait pe drum, si-si iau campii.

Ceva ii uneste pe toti. Exista un lipici toxic in care suntem cu totii agregati. Iar aseara a fost facut explicit intr-o discutie care ar fi putut fi foarte misto (dar ne-au intrerupt doamnele) despre angoasa noastra de romani. Anume ca noi, romanii, ne confundam identitar cu statul chiar si la a doua generatie dupa caderea comunismului. Cu Statul. Si prin asta suferim in continuare de cancerul sovietic. […] enfin, la réalité des relations et des aspirations ethniques sur le terrain. La solution soviétique peut se résumer ainsi: un peuple, ou une nationalité comme ils disent, égale une langue plus un territoir […] (Voss, in Les Bienveillantes – Jonathan Littell). Prin asta induram si alte doua mari corolaruri, anume ca traim in umbra a poate celui mai mare abuzator din istoria noastra “nationala” (sic!) pe care inca il promovam din sentimente ambivalente si-apoi pentru ca inca speram in secret la mici favoruri din partea-i (ca sa ne arate ca pe noi ne iubeste mai mult). Si-apoi al doilea face ca noi, ca popor, sa nu avem inca literatia de a-si defini un summum care sa-l reprezinte, si pe care sa-l circumscrie intr-un cuvant care sa sugereze “acestia suntem noi”. Sa-i zicem “brand de tara”? ar fi penibil, mai ales ca asta pana si cel mai blond ministru al turismului ar fi in stare sa faca. In plus, de ce-ar fi greu sa scrii trei cuvinte care iti pare tie ca “rezuma” experienta romaneasca? Uite, strainul zambeste politicos si spune asa: “sarmale” (care de fapt nu sunt romanesti, dar lui ii par), “Dracula” (care nici el nu e romanesc, dar lui ii pare) si apoi urmeaza una din trei variante: Hagi, Nastase, Nadia. Inafara de Dracula, care a fost un concept la un moment dat calarit de stat si tot ce inseamna masinaria de stat, toti ceilalti – vezi sarmalele si sportivii – au ramas fortuit inafara povestii noastre si sunt inca in zona “non disputandum”.

Aseara un amic de-al meu spunea cu nesats, cu gura plina, cu mult aer inspirat anterior in piept si convins ca dupa aceasta vorba nu mai ramane nimic de altoit la adevarul gol golut pe care urma sa-l verbalizeze pe propria-i limba materna (sic!) ca romanii nu sunt buni de nimic. Nu, nu ca indivizi, individual luati recunostea ca sunt romani buni, romani destepti, romani idioti, romani hoti etcaetera. Ci ca grup. Bine bine, si-atunci de ce n-ar fi devenirea noastra un efort de grup. Ei, si-aici s-a produs declicul. Cand am zis efort de grup, el a scos vesnicutza cu statul roman care “nu face, nu drege, nu promoveaza, nu recunoaste, pai bai daca astia n-au fost in stare sa X y z T”. Si-aici se afla, printre altele, o idiosincrazie care cred ca e in topul ghidul micului detonator roman, anume ca unde e grup, e stat. Si unde e stat, e vraiste. In Romania, ne plangem de stat. Aiurea, ne plangem de Romania si de romani ca si cum ar fi cumva membrii “statului”, si unii si ceilalti in prelungiri pseudopode, un Volk inca amorf si care-si cauta numarul optim de extremitati cefalice.

Nu e o boala. E doar un val, o perdea, prin ale carei gauri se intrevad deja de ani buni variante mai sanatoase de existenta a comunitatilor satelite sociale. Pe masura ce oamenii vor capata identitate de grup in micro-grupuri care sa depaseasca nivelul de sindic, pe masura ce se vor identifica mai bine cu grupul numit “vecini”, pe masura ce vor avea un raport mai omogen cu grupul numit “platitori de taxe” (sa zicem), actiunile lor vor fi mai concertate. Un alt prieten remarca aseara alienarea vestiului in raport cu rasariteanul, si cum astfel de discutii angajante, “de pahar”, nu se mai intampla dupa ce treci granita. Nimic mai departe de adevar, la fel de bine cum nici nu mai e nevoie de ele. Stam la aceste vesnice sezatori incercand sa cristalizam masa de minima entropie si sa-i zicem “corp”. Purtam discutii schizofrene din care invariabil rezulta o idee conopidiforma de-i zicem “decizie” doar prin aceea ca e rezultanta fortelor care se anuleaza, dar ea rareori e si una reprezentativa de grup. Noi inca n-am emers ca specie nationala desi pastram acest aparat gipsat rusofon, anume un stat, o tara, un popor, o limba, niste granite (in consecinta). Printre altele, asta ne alimenteaza animozitatea fata de unguri, fata de tigani, fata de secui, dar si fata de evrei,  fata de turci, fata de chinezi, practic fata de oricare alte comunitati ale caror proprietati oglindesc, intr-o oarecare masura, propriile noastre anormalitati de functionare. Noi, de-om pleca toti, exista posibilitate ca ne vom pierde, ne vom dilua in supa bine cladita a lumii. In familiile romane plecate, la a doua, a treia generatie nu doar limba se pierde, ci si dorul de casa. Ce-am avut si ce-am pierdut, vor retorta unii. Culmea e ca nu vorbeste doar frustrarea prin ei. E de fapt o nebunie imaginata, aceea a presiunii fabuloase pe care ti-o aduce teama de extinctie, lipsa resurselor, nevoia de a genera supravietuire prin munca mult inainte sa generezi bunastare. Chiar si azi rumegam la ordinea zilei cum sa “nu murim de foame”, desi e foarte putin probabil, cu exceptia unei paturi care e sinonime altor tari europene sau de aiurea, ca suntem “muritori de foame”. Dar saracia e un simbol comun ramas mostenire de mai bine de un secol, anume ca singurul fel in care poti sa te vindeci de saracie e lupta de clasa si oprimarea asupritorului. Ne invartim in cerc, si chiar si la aceasta ora caut un concept care sa-mi dezaprobe ipoteza ridicata aici, anume elemente care circumscriu “romanul” liber ca membru de grup, si – mai mult – exponent de grup. Unul dintre noi argumenta aseara ca presiunea externa si discriminarea de grup favorizeaza coeziunea grupului care ajunge sa se identifice macar prin aceea ca sunt opresati impreuna. Noi ne plangem de o imagine “defavorabila”. Nu e oare, mi-am pus problema, ca am creat un artefact din proasta noastra “imagine” de grup ca sa mentinem o pojghita coeziva? Inca n-am un raspuns coerent la intrebarea mea.

Dar azi, la semafor, cand am sa fac ce fac in fiecare zi, ma uit la masini, la cine le conduce, la cum e imbracat, la ce-are atarnat de oglinda, la ce inele poarta la maini, si – cel mai si cel mai mult – ce ganduri are in priviri, am sa-mi aduc aminte ca in fiecare sofer zumzaie aceeasi idee, aceeasi rusine, aceeasi umilinta, aceeasi dorinta de a pleca, totusi, primul de la semafor chiar daca asta inseamna sa-si zgarie masina. Justificarea? Timp “pierdut”.

G.

Advertisements

3 thoughts on “Ghidul micului detonator

  1. Salut.
    Sunt absolut sigur ca marea majoritate a celor ce ti-au citit articolul de mai sus NU se identifica cu personajele descrise in el. Anormalitatile de functionare la care te referi NU sunt caracteristice poporului roman. Poporul roman este o minoritate pe teritoriul Romaniei. Mi-as dori ca expresia “noi, romanii” sa fie utilizata cu discernamant. Daca cineva care citeste aceste randuri se identifica cu cei pe care-i vezi tu la semafor este rugat sa ridice mana. Cei cu inele pe maini si chestii agatate la oglinda nu-s de-ai nostri. Stiu ca ne deranjeaza, ne sufoca, ne fac sa ne luam campii si sa plecam in lumea larga, dar Ei nu sunt NOI. Eu fac diferenta intre pleava ce se vantura prin tara si adevaratii romani din care, sunt sigur, fiecare are cel putin unul in cercul de prieteni. Repet, ei sunt ei, noi suntem noi.

  2. Salutari, tocma am gasit locu asta si imi place:). Complicat articol totusi. Sunt de acord ca romanii sa identifica cu un stat defect, dar as adauga parearea ca in acelasi timp nu este un stat care le apartine. Statul roman este o entitate oarecum externa, ceva/cineva ‘care ar trebui sa aiba grija de noi’ – adica nu este o ’emanatie’ a unei societati care incearca sa se auto-gestioneze. In alte cuvinte, nu este nici statul generat pentru protectia comunitatii in fata unor dusmani comuni (eg de la statele antice pana la monarhiile nationale absolutiste, o organizatie militara si, ca si consecinta, administrativa, condusa de unul sau mai multi indivizi), nici statul care organizeaza comunitatea si resursele ei in fata unor conditii de mediu dificile (sistem de irigatii in mesopotamia), si nici statul care gestioneaza o viziune comuna a unei vieti mai bune (modelul american original). Pana la statul sovietic si dupa, in alte forme, romanii au supravietuit, cu mici exceptii, ca o colectie de indivizi, fie independenti in padure, fie dependenti in civilizatie, dar niciodata (scuzati lipsa de nuanta:) ca si o comunitate care isi determina destinul si lupta pentru aceasta, chiar si cu riscul extinctiei.

    Nu am apucat sa citesc prea multe articole, dar banuiesc oarecum profesia. Hence the questions. Daca discutam despre o patologie a identitatii de grup, putem discuta si de o patologie a identitatii individuale, destul de raspandita pe la noi pe aici? Sunt cele doua corelate? Chiar mai mult decat atat, putem gasi relatii cauzale?

    Am recitit penultimul paragraf. Cred ca ceea ce ne defineste ca romani nu este vreo amenintare externa sau vreun set de obiective, ci faptul ca suntem toti victime si faptuitori in iadul (psihic si social) in care traim si la care contribuim fiecare, in fiecare zi, cu cate ceva.

    Cheers:D

  3. fara sa bravez, eu vad iadul de care spui tu, Cezar, ca pe o provocare.
    PRIN COMPARATIE cu ceea ce vedem ‘afara’, ai putea spune ca e un iad, asta pentru ca ne uitam prea mult la TV. Ia tranteste-ti pe fiecare perete din fiecare camera cate un poster imens cu Angelina Jolie si ai sa vezi cum te vei uita in scurta vreme la sotia ta. Cam asa fac unii de ajung la concluzia ca ‘e rau la noi, dincolo e bine’.
    Concluzia mea: Barbatii adevarati nu-si cumpara masina cu cruise control, femeile adevarate nu-si baga silicoane.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s