Despre indragosteala pe scurt si pe lung

In primul rind, indragosteala e chestie de o secunda. O secunda dureaza pina cind singele ajunge la temperatura la care fierbe si, agitat ca o sticla calda de cola, ajunge pina in virful urechilor, pe care le incinge, ajunge la baza limbii unde cuvintele incep sa se impiedice si coboara pina in spatele genunchilor, pe care ii face sa se indoaie aparent fara motiv. Palmele transpira, ochii se mijesc, respiratia se tureaza, pieptul se impinge in fata si, desi n-ai baut, simti in stomac caldura aia nelinistita, pe care nu stii si nu poti si nici nu vrei s-o controlezi. Primul minut in care simti asta nu se compara cu nici o betie, cu nici un exces de adrenalina si cu nici un alt sentiment. E momentul in care ceva din tine se transmite celuilalt. Al doilea val de caldura rece care te strabate e cind primesti primul feedback de la celalalt, ceva mic, insignifiant, insesizabil, imperceptibil, dar care iti face tensiunea sa mai creasca putin si sa simti ca urmeaza ceva, ceva ce stii si nu stii in acelasi timp, un amestec de certitudine si indoiala, de dorinta si abtinere, de amintiri si sperante amestecate, definite si nedefinite.

Tot ce am descris eu acolo mi se aplica mie. Nu des, dar suficient de intens incit sa pot sa retraiesc emotie de cite ori ma gindesc la asta. Dar dureaza o secunda, hai doua, maxim trei, dar iti hraneste sufletul pentru mult timp, te energizeaza instantaneu si nu mai simti nimic din ce ai simtit cu numai un minut inainte. Totul prinde alt sens, peisajul se schimba, tu te schimbi si transformarea este definitiva, completa si, cum ziceam, totul intr-o clipa.

Indragosteala tine destul de putin de celalalt. Poti intilni, si am trait asta, barbatul perfect, superb, potrivit, si sa nu poti simti asta cu el. Nici atunci si nici alta data. Tot asa cum, cu un barbat pe care il cunosteam de ani buni, cu care impartisem o prietenie absolut superba si bogata, la un moment dat am simtit scinteia. Totul s-a schimbat, nimic n-a mai fost la fel, nimic n-a mai revenit la cum era dupa ce intensitatea s-a redus si ritmul vietii a intrat in rutina unei relatii obisnuite.

Si nu tine de celalalt in mai mare masura decit tine de tine fiindca daca tu nu poti oferi (ca n-ai ce, ca ai tot dat si n-a primit), daca nu esti plin pina la refuz (fiindca ai stat si ti-ai lins ranile ceva vreme, tu cu tine, regasind placerea de a fi intreg si complet) si gata sa explodezi, n-ai cum sa simti atit de intens. N-ai cum fiindca nu functionam asa, sau macar eu nu functionez asa.

Da, imi plac oamenii, imi place sa stau cu ei, sa vorbim, sa dezbatem, sa ne certam, sa ma enervez si sa ma calmez, sa povestim si sa invat, sa ma invat cu ei si ei cu mine, sa muncim, sa bem, sa fim acolo in acelasi timp. Dar prietenii si cunostintele, colegii si toata lumea din jur nu umplu nici un gol. Eu nu am un gol, sau un sertar in care intra familia, altul in care sunt ceilalti si altul in care sunt eu. Eu sunt toata in acelasi timp si ceilalti sunt in mine in acelasi timp.

Incercati sa faceti dragoste cu unul care nu va place. Hai, tuturor ni s-a intimplat. Nimic nu merge, nu se potriveste, lungimea de unda difera. Incercati sa faceti acelasi lucru dupa ce trec secundele alea. Esti aceeasi, el e neschimbat, poate cel mai nepotrivit din lume pentru ce vrei (sau crezi tu ca vrei) de la viata, dar in momentul ala, de la prima atingere, totul e exact cum trebuie.

Traieste clipa aia, noaptea aia sau ce-o fi, fara sa te gindesti la nimic altceva. Ai timp dupa aia sa teoretizezi, sa analizezi si sa tragi concluzii, dar lasa naibii momentul ala sa traiasca si o sa traiesti o viata hranindu-te din el.

Si daca nu merge in continuare spre o banala viata in doi, ai luat o gura plina din insasi esenta vietii. Should you be happy with just that 🙂

   

Advertisement