Epilog pentru o bătrână zburătoare

Liftul e un cavou de metal, supraviețuitor dârz al cutremurului din ’77. La fel și blocul care îl adăpostește. Victoria unui sfert de secol de libertate rânjește în afișajul electronic. Pe el a învățat pe băiatul meu să numere de la Parter până la 9. Unde zero e parter și 10 imposibil. Ca pe vremea Nadiei. Pentru că liftul nu urcă până la 10. Zenitul cărămizii e de atins doar pe scări. La fiecare etaj adastă bătrânei. Bătrânei mai mici, bătrânei mai mari, foști bătrânei și viitori bătrânei. Ca mine. La bulevard, cât vezi cu ochii de jur împrejur, piramide ale lui Keops fără doar și poate înzestrate cu aceiași faguri în care se coace mierea morții tictacuinde. Bondarii lenevesc și albinuțele pensionare ies, matinal, cu plase mototolite prin baston să cumpere de-ale gurii. Că de-ale minții e prea scump. E un foșnet imperceptibil, dimineața, în timp ce cavoul începe să-și plimbe enoriașii de sus în jos, de jos în sus, prin duhoarea capitalistă. Din motive de subsol indubitabil inundabil simți, acrid, putoarea vieții degradându-se. Și, ocazional, moartea șobolanului electrocutat care face ultimul salt calitativ spre raiul șobolanilor. Compostând stadiul de compost.

Îmi scriu vorbele și-mi pierd gândurile prin bucătărie. Cu spatele la lume. Mi-s pline urechile de muzica lumii din care vin și mă mângâie umbrele lumii în care-am ajuns. Și-oportunist o rază de soare. Nu contează cine ce vrea. Nu contează cine ce spune. Pufăie tampoanele și tamburii troleelor. Claxonează taximetre. Frânează bicicliști. Latră câini. Foșgăie frunze. Și din terminalul meu, cu regularitate de ani de zile, pleacă propoziții ordonate frumos, cu punct și virgulă, sedilă și căciuliță, către mase de guri aguride abia așteptând (cel puțin în fanteziile mele grandioase) o gură de oxigen să le vânture halitoza. Radiația de fond a citadelei e filtrată de plasa contra moschitelor pe care-o mai deschid când mă apucă gheara claustrofobiei de care nu sufăr. Pe care-o îmbrățișez. Îmi plac spațiile mici și anxietatea pe care-o provoacă. Fără anxietate nu poți scrie, fără urgența de-a ejecta în eter cuvinte care să dilate precum în legea comunicării dintre vase puținul din care provii către inifinitul către care te duci. Ce folos că afară e o lume mare, mai mare-i lumea dinăuntru.

Și-ar fi rămas așa, inegală în logica volumelor impropriu spus materiale dacă n-aș fi auzit-o țipând.

A fost un țipăt mai mic, scurt. Apoi un țipăt mai lung. Apoi un țipăt sacadat. Apoi nimic. Încerc să-mi aduc aminte dacă a mai fost ceva. Și totuși n-a mai fost nimic. Unde nimicul, pe afișajul democratic al cavoului, nu e zero, e parter. Ce curios, îmi spun acum în timp ce ocup același spațiu precum deunăzi, cum se petrec vremurile la fel de indiferent, indiferent cum stai, indiferent unde-ți e îndreptată privirea. Degeaba-ți întorci spatele la lume, realitatea ocupă 360 de grade. Și realitatea e că, după ce mi-am trimis editorialul scârbit de propriu-mi succes în a-l face cât de cât inteligibil, am coborât spre rutina traficului intermediar spre muncă. Unde munca mea e mintea omului și tenebrul pe care-l parcurge într-un elevator virtual dotat, precum și liftul blocului meu, cu parter, niște etaje și-un zenit pe care nu-l atingi decât pe scări.

Mersul mi-e mereu automat, mă plimb prin căile de acces către un fotoliu și-o canapea și-o discuție despre iliadele anonimilor cu mintea în silențiu total, atent la muzica pe care-o cultiv ca pe panseluțe, după care-mi potrivesc respirația, tempoul, dispoziția.

Și când s-o fac la stânga văd că nu pot.

E un cordon. Și polițiști. Și niște gură cască în plină splendoare reproductivă, hăuri căscate și semințe cotropitoare prin măsele. Și în grădina distrofică din fața piramidei un pled termoizolant de aur pus, indiferent, peste cineva.

Ca orice automaton sunt instantaneu țâfnos că nu-mi pot urma drumul, că cineva mă scoate din ale mele, că sunt obligat să iau contact cu realitatea prin care caut, ca gâsca-n ape, să navighez cât mai uns, să nu se ia nimic, să nu-mi agațe nimic privirea. Și vrând-nevrând, dar mai ales din lipsă de o idee mai bună, întreb:

Ce s-a întâmplat?

E o femeie tânără în haine de culoare incertă, probabil uniformă de camuflaj citadină, spălată de ploi și vânturi precum fațada scării mele, cu facies de hibridizare in situ. Impasibilă.

S-a aruncat.

Picnit, continui.

Ce s-a aruncat?

Imperturbabilă ființa face contact vizual. Vecina de la 10. S-a aruncat.

Unde s-a aruncat?

De la etaj. S-a aruncat.

Oh. Mă uit din nou, cuprins de vaporii adrenalinei. Să stau? Să privesc atent fiecare detaliu? Să-mi las mintea să digere cu pasiune scena unui suicid proaspăt? Să miros amestecul de iarbă zdrobită, pământ granulat și creier zemos?  Să-mi dau voie imaginației să parcurgă fiecare etaj în sens invers, țipăt cu țipăt, acele momente de stupoare și luciditatea inevitabilului newtonian de când cu Dedal și Icar căci, fără aripi, omul e sclav gravitației care devine armă letală? Și totuși nu. Mașinal îmi plimb picioarele în direcție opusă, ocolesc celălalt jarden către cutiuța mea plimbătoare, mic peștișor auriu în bolul lui de cristal unde fluidul vital e faptul că, la câțiva metri de mine, minute înainte, cineva-și sfârșise zilele. În coada ochiului un polițist ridică pledul în timp ce altul face poze păpușii înghețate în ultimă fotografie a incertitudinii umane. În timp ce corpul cădea urletul se ridica spre smogul metropolei, departe, cât mai departe, către acel Dumnezeu inexistent al cărui încruntat celest nu permite condiționalul optativ.

De ce a făcut-o?

Păi să vedem.

Femeie vârstnică, rămasă singură cuc la ultimul etaj al unui bloc în care nimeni nu-și dă mai nicicând bună ziua cu nimeni, trăitor cu luna din bani puțini și împuținabili prin cost și mentenanță. O fi existând copii? Și dacă da, cam cât de departe o fi fost? Sau n-o fi fost copii, o fi fost nepoți? Vreun soț dispărut prematur din arhive? Ce-a împins-o peste ghizdul geamului? Atracția țărânii din care ne-am născut și către care ne ducem ca într-un înapoi la sânul mamei? Luciditatea unui sfârșit în sudoare și excremente prin vreun cămin de bătrâni, prin ferfenițe de amintiri și permanența lugubră a celorlalți, la fel de bătrâni și uitați ca tine? Care sfârșit are calitatea de-a recompensa demnitate celorlalți care-și spun curați în timp ce-și alimentează ghenele cu saci menajeri? În timp ce-și aruncă bătrânii la un altfel de pubelă pe-un preț hotelier ridicol, contra realității slinoase că ”vor fi mai bine îngrijiți”?

Nimic nu doare mai mult decât suicidul unui bătrân zburător. E prăbușitul înainte de malul argintiu al senectuții. E ca și cum ai fi dat la vâsle pe-o plută imaginară prin ape cu spumă și val doar ca să te îneci contemplând palmierul. De ce să nu mori în patul tău, liniștit, cu mâna copilului în mână, cu ochii spre tavanul propriei realizări? De ce să nu-ți spui ultimele cuvinte unei urechi care aude și unui ochi care plânge și-ți mulțumește pentru viața pe care ai dat-o, pentru viața pe care ai dus-o, pentru omul care s-o fi plimbat odată pe alei, o fi iubit, o fi râs, o fi luptat, o fi învins. Nu mai contează.

La fel cum nu contează nimic din cele spuse mai sus. Mai puțin realitatea pe care-o fac glonț și-o împușc în gaura în formă de suflet pe care poate că unii dintre voi o mai aveți. Nu vă uitați bătrânii. Nu vă înstrăinați părinții, bunicii, mătușile manierate. Nu vă scârbiți la ridurile lor, la proteză, la ochelarii cu ramă groasă. Nu vă îndepărtați de izvorul nașterii voastre ajuns acum deltă și mâl, pelican și stârc. E o crimă prin indiferență să admiți saltul unei bătrâne zburătoare ca fiind doar o altă întâmplare pe-un bulevard sectorial de București. În mine trăiesc cu un gând nou, un gând că dacă nimic nu se schimbă există șansa că altcineva are să urce, cândva, etaj cu etaj până la 9, și-apoi pe scări până la 10, și-apoi accelerant spre parter, o ultimă epistolă paulină către nemernicia lumii și bolovanul ei de nepăsare de care s-a izbit, mecanic, pneuma eliberată a unui alt om care poate ar fi meritat un alt sfârșit decât cel pe care și l-a dat, gândind că măcar atât merită.

G

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s