Șrapnel de sens dintr-o lume anormală

Trăim în lumi diferite. Tu și cu mine. Tu te lupți să-ți fixezi normalitatea în chingi. Credințe. Păreri. Certitudini. Îți dă confort. Te-ajută când îți montezi ochelarii de cal. Vezi doar ce vrei. Mănânci doar ce trebuie. Gândești doar ce-ți vine. Te plimbi prin lumea pe care-o cunoști. Te sperii de ce nu înțelegi. Și e bine așa. E bine că ești speriat. Mintea e o vază în care tu montezi flori. Când devin veștede, pui altele, și totuși aceleași. Ai poate și-o florăreasă favorită. Și poate că și vaza are-un sens pentru tine. Are-o poveste. Viața ta e o poveste care conține-o vază, și-un conținut. De vază.

Eu trăiesc o lume în care, în fiecare dimineață, mă așez într-un scaun și-apoi, rând pe rând, oameni vin și-și montează florile. Florile lor sunt altfel decât ale tale. Multe sunt otrăvite. Unele sunt spectaculoase, au culori pentru care nu s-a inventat încă un cuvânt. Oamenii vin cu lalelele durerii, cu trandafirii pătați de sângele părinților, cu orhideele urii, cu flori de colț pătate cu lacrimi. Mă uit în ochii lor, și irișii au floare de iris. Mă uit pe fruntea lor, și ridurile sunt iederă. Mă uit la gura lor, e crispată ca un crin. Mă uit la mâinile lor. Unele sunt palide. Unele au încheieturi noduroase ca vița de vie. Unele sunt împletite în rugă. Altele sunt înnodate în pumn. Dimineață după dimineață îmi golesc mintea, îmi împrăștii sufletul, îmi păstrez o foaie de hârtie și-un pix. Nu e despre mine. Eu sunt Alice. Ei sunt Țara Minunilor. Anormalii. Devianții. Ceilalți. Cei despre care nici măcar ei nu vorbesc. Tăcuții. Împietriții. Demonii. Statuile diforme de pe fațada catedralei. În lumea ta au alt nume. E soția ta. E fratele tău mai mic. E mama. E cel de-al doilea copil. Minți închise într-un bulb. În cabinetul meu se deschid. Timp de o oră o cameră mică, a cărei fereastră dă spre o curte din ce în ce mai gălăgioasă, trăiesc, respir, perspir anormalitate. O lume a gândurilor neobișnuite, multe pe care le-aud pentru prima oară. Și de fiecare dată mă întreb nu ce le-a venit să le gândească. Nu. Mă întreb de ce mintea mea nu le-a născut. Ce sol fertil a permis aberația. Din ce sămânță provine creația delirului. Din ce esență e făcut parfumul morții. Al nebuniei. Și cine cântă, de fapt, la flautul fermecat. Chirurgii au bisturie. Florarii foarfeci. Brațele minții mele au cuvinte în formă de deget, și vorba mea e tot ce am. Doar așa pot să ajung la ei, florile baudelairiene. Florile răului. Nimeni nu vine la mine de bine ce-i e. Oamenii vin când și-au pierdut scopul. Când și-au pierdut mințile. Sau când cineva i-a pierdut. Sau i-a rănit. Sau i-a cotropit ca pe-o patrie frumoasă în care treci toți copiii prin sabie, violezi femeile și omori bătrânii. Vin cu câmpuri arse. Vin cu fântâni secate. Din când în când vreun curios mă întreabă cum rezist. Cum de nu o iau razna și eu. Care o fi secretul. Dacă-ți pasă, unii vor crede, e imposibil să nu preiei amprenta. Dacă pe ei îi doare, pe tine de ce nu? Și adevărul e că uneori mă doare. Uneori mă frământ, noaptea, în timp ce metabolizez o poveste. Mintea mea e o vază. Dar nu sunt florile mele. Tot ce ofer e apă. Un loc pentru noi rădăcini. E treaba lor unde le plantează după ce pleacă.

Mulți se întorc. Atât de mulți trăiesc în deșert. Printre pietre. Gunoaie. În catacomba lumii. În fosa septică atât de familiară. Boală psihică, îi spunem. Ne rușinăm de ea. Așa că nu-i mai zicem nici măcar boală. E o tulburare. O tulburare e ca un vârtej pe care-ai să-l vezi, uneori, când te uiți, transfixiat, la cum curge o apă. Sigur e ceva dedesubt. Poate un bolovan. Poate-o rădăcină găunoasă. Poate-o gaură fără fund. Poate-o poveste fără început, fără sfârșit, fără sens. Picăturile sunt șrapnel de sens dintr-o lume anormală. Treptat începi să înțelegi. Nu e tot timpul anormalul lor. De multe ori e o reacție anormală într-un univers pe cât de strâmb, pe cât de știrb, pe-atât de unanim accceptat. Și-atunci e câinile care-și gudură coada, sau e coada care gudure câinele? Ochii lor întreabă, privirea mea răspunde. Sunt vinovat că am acceptat atâția ani să mă bată, să mă înjure, să-mi spună că de fapt eu i-am nenorocit viața? Nu, vina e o cămașă de plumb care te apără de radiația urii psihotice. Ce e aia ură psihotică? E ce-ți arată el când nu-și mai e suficient, când i se face frică de dezintegrare, când caută, caută, caută un părinte de care să se agațe și nu-l găsește. Și-atunci se sperie. Și ura e acolo, la îndemână. Ura e mâna întinsă către un agresor nevăzut. Și face victime. Unde prima victimă e de fapt el. Și-apoi tu.

Pe la prânz intră soarele. Și-arată dintele de după un zid. Oameni intră. Oameni ies. Îmi petrec timpul prin sute de vieți. Mii de povești. Zeci de mii de persoane nevăzute, stafii cu rațiune, cu scop, cu justificare, cu scuzele de rigoare, cu clișeele obișnuite, cu replicile monolitice, cu covorul de beton peste ceața minții. În spatele fiecărei flori care-și arată petala strivită găsești un altul pe care n-ai să-l întâlnești niciodată. Poate că lumea n-are creator. Dar, om după om, regăsești acea primă mișcare, acel moment când ordinea s-a stricat, prima piesă dintr-un domino al distrugerii. Demiurgul dezastrului. În splendoarea ei absurdă uneori, explicabilă alteori. Inevitabil pe drumul sisific al explicației ajungi la punctul abstract. Neînțelesul. E important să mergi până acolo. Dacă te-ai oprit înainte de origine pierzi, ca într-un urcuș înăuntru spre Everestul minții pe care-o cutreieri, privirea de pe culmea de jos. Lumea are un acoperiș. Mintea are un aven în pământul rădăcinilor, în entropia perfectă. Acolo, cel mai jos, vocile nu mai fac vreo diferență. Formele dispar. Dimensiunile se amestecă într-un nimic al orizontului de așteptare. Și o muzică. O melodie. E trist, pe undeva, că oamenii și-au pierdut atât de mult urechea muzicală. Nu. Poveștile nu sunt spectaculos diferite. Dar muzica, muzica e mereu altfel. Muzica vocii care-ți plânge. Muzica vocii care-ți spune. Îți râde. Îți țipă. Îți urlă în urechii. La început e o simfonie cu o mie de sunete. Unele cacofonice. Altele te asurzesc. Sunt glasuri impunătoare. Sunt rugăminți. Profeții. Acuze. Blesteme. Ca în Infernul lui Dante, pe măsură ce cobori în interiorul florii te-apropii de izvorul muzicii individului. Mărul din grădina Hesperidelor, în copacul cunoașterii. Tentat sunt, de fiecare dată, să mușc din el, să-l fac al meu și să merg mai departe. Dar îmi aduc aminte. Mintea mea o vază, oamenii vin și-și montează buchetul în ea. E pentru ei. Dacă e o zi bună, vor auzi. Se vor recunoaște. Încep să înțeleagă. Să accepte. Să iubească. Să își fie importanți. Să-și pese de sine. De sieși. De ceva-ul care e mai mult decât suma părților. Și ca într-un dans care merge până la fuziune, ca Tezeu în labirintul Minotaurului, legați de firul Ariadnei, începe drumul înapoi. De data asta știut. Către suprafața indiferentă a vieții ordinare. Către aceleași străzi, aceleași intersecții. Aceiași trecători. Același freamăt al orașului. Cu marca lui aromatică.

Oamenii nebuni sunt oamenii frumoși, ultimii mari frumoși ai lumii nivelate de consorțiu, de automatism, de imbecilitatea consumului macerat pe care-l oferă modernitatea. Trăiesc regretul că parte din drum înseamnă să-i aclimatizezi la acel ”ceva” căruia-i spunem ”normal”. Normal ce? Normal cum? Normal unde? Normal e strănutul cosmic între două extreme, cea în care acum te-ai născut, acum ai murit, acum ai fost uitat. Normal de fapt e anormalul, și anormalul normal. Că exiști e profund improbabil, ce-ai să faci e perfect necunoscut, ce-ai să fii o imposibilitate, ce-ai să ții minte o probabilitate în care decizia e pur întâmplătoare. Trăieștii cu impresia că ești ce vrei, cum vrei, cui vrei și când vrei. Dar adevărul e sensibil altfel. Majoritatea și-au tocit nervii inadvertenței, și-au avortat copilăria, și-au bontit creativitatea, și-au spurcat imaginația, și-au simplificat limba până la vorba din lemn. Normalitatea sunt oamenii bălți. Anormali sunt oamenii râuri. Cresc flori și-n bălți. Cresc flori și-n ape curgătoare. Acceptă diversitatea. Și nu strivi sub călcâi corola de minuni a lumii.

E atât de simplu.

G

PS: Floarea din imagine e cea mai rară din lume. Există doar două exemplare. În traducere i se spune ”ceața din mijloc” (middlemist) după cel care-a adus-o, din China, în 1804, John Middlemist.