Invocarea lichelelor

Sursa: Cotidianul
Spuneti-mi ca sunt cinic. Ma imbrac in fiecare dimineata in patetism, sunt de-un patriotism sinonim semnului de circulatie “Bine ati venit in comuna Ciolpani”, vesnic reconciliat si in acelasi timp disociat de toti membrii cu sange rosu al “vechiului”, cata vreme pe mine “noul” ma roade mai mult la haluce precum pantoful din piele italiana, sau piele de italian caci italienii, umbla o vorba prin oras, ar avea obrazul din care unii isi fac pantofi cam tare. Spuneti-mi dara ca sunt cinic, eram de-o schioapa cand Romania clocotea de lichele dintre care acele cateva la care se referea exorcistul Liiceanu chiar arborau trese, aplaudacii, poetii cotcodacii, un fel de “boneless chicken” si totusi foarte fertili caci ale lor oua si dejectii si sperma intelectuala s-au imprastiat, s-au implantat si au prosperat in mintile receptive ale populatiei intregi a Romaniei. Inclusiv subsemnatul. Inclusiv Liiceanu. Acesta va fi argumentul meu, daca nu sunteti interesati schimbati canalul inapoi catre altii cu locus de control extern. Domnilor, permiteti-mi sa va prezint lichelele. Ma recomand. Lichea. Iar dumneata, in egala masura, lichea prin alianta daca esti neam cu mine. Vorbim aceeasi limba? Nu-ti suna a lama de fierastrau? Limbi de lichele. Domnia sa Liiceanu facea un apel catre “ele”/ “ei”. Catre “ei”? Exista vreun “el” care, chiar victima si disident, sa nu fie implicat si deci responsabil de mersul, progresul sau regresul destinului unui popor? Al meu? Al tau?

Iata linia pe care eu o pastrez, si care difera remarcabil de tiradele sforaitoare ale intelectualului de profesie. Eu nu sunt unul de profesie, ci din optiune personala. De fapt, nici nu prea am de ales, cata vreme a inchide ochii si a inceta sa gandesc ar fi, acolo unde sunt acum, sinonim cu deriva si auto-anihilarea. Si ca atare, in optiunea mea de a gandi imi pastrez in imagine si bunele, si relele, si dramele si toate tragediile individuale care marcheaza omul si-l transforma in bestie. Si tocmai pentru ca fac toate astea nu pot sa inteleg cum, la aproape 20 de ani de la intoarcerea pe dos a regimului inca n-am crescut din zona primitiva in care le “cerem” mai mult sau mai putin paternalist acelora care sunt relicvele trecutului sa ne “lase” sa traim. Cine, daca nu ei, au fost mai adaptati decat noi si au reusit sa-si prezerveze privilegiile? Cine, daca nu ei, lichelele, au avut o comunicare si o cooperare sociala mai buna decat restul populatiei incat au format o clasa relativ bine coagulata, chiar daca in virtutea poate a unei vine impartasite, si a unei retele de favoruri bazate pe ilicit, si intolerabil?

Licheaua lui Liiceanu este un parazit al trecutului pe care domnia sa ar vrea sa-l vindecam cu un bactericid puternic, sa “asanam” societatea romaneasca. Atat de orbi suntem? Atat de orbi sunteti? In numele existentei unui sub-grup social alt mega-grup social a evoluat, si continua sa evolueze la aceeasi rampa fara ca sa aiba in vreun fel de-a face cu un sistem ideologic sau altul, ci doar in baza amorfismului in care ne scaldam. Omul care “se descurca” si care priveste “justitia” ca pe un fagure cu ceva miere pe margini nu este vechiul activist de partid, ci este “omul nou”, este “tanarul”, este invatacelul antilichenilor si instigatorilor unei lustratii de dragul lustratiei, si nu altfel. Atat de orbi sunteti incat sa credeti ca o Romanie din care am scoate chirurgical, om cu om, persoana cu persoana, criptocomunistii si oligarhii lui Basescu, ar fi o Romanie care brusc si dintr-o data s-ar indrepta pe drumul vindecarii? Ei nu va lasa sa traiti? Sau voi nu va lasati sa traiti? Exista un val, exista o perspectiva asupra vietilor voastre in care, neajutorati, priviti o tsatsa gigantica undeva la zenit care ar trebui sa va alimenteze. Buzunarele. Dorintele. Nevoile. Asteptarile. Optiunile. Sperantele. Viitorul. Statul, statul si iar statul. Iar in tot timpul asta sleahta intelectualilor si a jurnalistilor “cu resurse” alimenteaza paranoia publica si teoria conspiratiei, cum ca nenorocitii astia inca au gheara pe tara, ca ei sunt de vina ca n-o ducem mai bine. Ei alimenteaza furia si neincrederea intre om si om, cine stie poate vecinul e altfel decat pare, nu poti domnule sa te bazezi pe nimeni in lumea asta. E o tehnica foarte la indemana si din pacate o adaptare de personalitate foarte paguboasa. Noi suferim de-o rana sangeranda care e deconstructionismul social, domnule Liiceanu, si domnia ta sustii ca bestia care o linge e fantoma comunismului la Cotroceni? Si daca ar fi asa, sa presupunem ca ar fi asa, si daca fostii posesori de carnete de partid ar fi esentialmente mici demoni reincarnati, care sug sangele poporului (hm, nu e ciudat ca uneori argumentele intre rosu si albastru sunt convenabil simetrice?), de ce i-am ales din nou, si din nou, domnule Liiceanu? De ce i-am ales, domnule cititor?

Ignoranta nu e o scuza. Incetati sa o folositi, unii sau ceilalti. Prostia nu e o scuza. Auto-victimizarea e o boala care are din fericire tratament. Asertivitatea sociala nu e mojicie, nu e flegma, nu e atac la persoana. Atacurile ad-hominem performante inainte de ’89 au fost ridicate la un rang infinit superior de “dizidentii” care, in virtutea pacatelor pe care le-au suferit si pentru care au toata simpatia mea, intoxica (dar si fac vanzare, nu-i asa?) unei mass-media precum o caracatita gigantica si a carei punga cu cerneala intuneca mintile celor ce-o citesc. Formatorii de opinie, oamenii care au facut in acesti 20 de ani educatie au fost ei insisi atat de otraviti de negura a “ce-a fost” incat si-au batut joc de “ceea ce era”, “ceea ce este” si “ceea ce va fi”. Asta e mostenirea dumneavoastra, domnilor, si nu a inaintasilor dumneavoastra. Nu criptocomunistul de la Belu refuza sa-si dea demisia, ci dumneavoastra domnilor. Nu lingaul dictatorilor iese pe sticla, ci admiratorul lor secret care, dupa ce i-a impietat si i-a spanzurat de portile cetatii revine la preocuparea principala de a ridica osanale leader-ului preferat.

Nu poti schimba ce nu recunosti ca fiind o problema. Iar pentru mine apelul lui Liiceanu acum doua decenii a fost simptomatic, si indicativ pentru traiectul societatii romanesti in primii ei 10 ani post-revolutie. In urmatorii 10 ani, m-as fi asteptat, responsabilitatea sociala isi va fi regasit un pas treptat de reflexivitate si introspectie. Ne vom fi dat seama, ma gandeam in timp ce eram ocupat si cu crescutul netrebnicei mele fiinte, ca omul e artizanul propriului succes, sau esec. Datoria ramane, la orice moment, sa nu renunti la umanitatea din om, la miracolul altruismului si la puterea cuvantului bun acolo unde n-a mai ramas vreunul. M-am simtit dator fata de voi, colegii mei lichele, de fiecare data cand a fost nevoie de-o vorba buna pentru unul sau altul, si rareori am primit multumesc. Si m-am simtit lichea, dragii mei lichele, cand am zis ca sistemul e de vina ca eu, doctor, iau spaga pentru ca altfel “as muri de foame”.

Intr-o zi, o zi obisnuita, o zi ca oricare alta marcata de rutina si de anonimat, de “lipsa evenimentelor deosebite” si, pana la urma, o zi pierduta, in acea zi pierduta in care la sfarsit te tolanesti pe canapea si apoi joci acest cadril nebunesc al vanatorii de vrajitoare n-ar fi mai simplu sa zici “nu”, de fapt viata mea incepe cu mine si se termina cu mine si nu altfel? Intr-un exces de externalizare, care insa pica turnat pe mentalitatea omului de la capatul celalalt al ziarului, si congruent cu opiniile exprimate de alti jurnalisti ca “nimeni nu iubeste Romania”, Gabriel Liiceanu sustine, in articolul din Cotidianul, ca niciodata în istoria ei, România, de grija careia licheaua tranzitiei se da de ceasul mortii în preajma fiecarui ciclu electoral, nu a fost mai putin iubita.” Imi pare rau, dar nu pot sa fiu de acord cu asta. Aceasta e genul de afirmatie care preteaza la diletantism social, care preteaza la raspunsurile demagogice, fata de care taranul cu patru clase e in stare sa-si ia furca si sa porneasca un nou 1907. Nu dragostea de tara e problema romanului, domnule Liiceanu, ci dragostea fata de om, respectul fata de om, si teama vremelnica fata de om ca “ce tie nu-ti place, altuia nu-i face”. Distrugerea sistematica a spiritului creativ, domnule Liiceanu, a incetat sa mai fie de mult atributul preferential al oligarhului, al comunistului deghizat, al lichelei de tranzitie ci e un proces apoptotic desavarsit in interiorul fiecaruia dintre noi, abandonat la granita cu celalalt si handicapat in resursele de a oferi, si a primi, acel gen de validare care nu pateaza, care nu impute, care nu ramane pe haine. Rezilienta, am vorbit in alta parte, e un proces in care mai intai taci, si apoi asculti. Iar noi nu ascultam la nevoile sociale ci le externalizam, sunt mereu “problema altora” care “ne datoreaza ceva”. Empatia incepe cu exercitiul mental al pozitiei celuilalt in mediul lui, si fata de tine. Nu o avem. Continuam sa perpetuam o serie de mituri pentru ca in fapt radacinile noastre educationale sunt arhaice, ne mintim sistematic ca avem un sistem de educatie performant cata vreme anumite bucati consistente din el cad in deriva si nu licheaua de tranzitie e de vina, ci intelectualul de tranzitie domnule Liiceanu.

Sa invocam lichele. Fantome. Trecut. Sa ridicam praful pe drum, acelasi drum galben nenorocit care leaga doua sate, doua comune primitive, cea care am fost si cea care vom fi maine. Iara cand ploua, sa ne balacim in noroi. Cand ninge, sa aruncam cu bulgari negri si sa ne identificam drept “Romani” prin mizeria in care ne-am nascut, in care traim, si catre care mergem.

Iar eu zic nu. Refuz sa fiu o victima, domnule Liiceanu. Refuz sa fiu un simplu produs al masinatiunilor unor oameni fara directie, fara sens, fara fond, simple carcase care vor repeta mecanic cuvintele dumneavoastra, domnule Liiceanu, evidati perfect de sentimente autonome si indoctrinati in le nouveau capitalisme. Vreau sa fiu responsabil. Vreau sa fiu tras la raspundere. Vreau sa imi asum partea mea de pajiste careia-i fac umbra. Vreau sa fiu acea lichea, daca lichea se cheama ca sunt, iara daca sunt lichea vreau sa fie recunoscut ca atare. Si militez pentru o egalitate a vinei, si o comuniune fata de vina trecutului fara precedent, in care vindecarea incepe de la baza la varf, si nu invers. Om dupa om, dupa om. Prin aceasta, suntem la antipod. Cred ca vindecarea majoritatii bolnave va construi suficienta imunitate incat sa nu fie nevoie de “apeluri catre tara” sau “apeluri catre lichele”. Cred ca toti banii nostri trebuie sa mearga in cei ce vin maine, care vor avea grija de cei ce trec inspre ieri. Cred ca parintii copiilor nostri merita mai multa atentie decat bunicii parintilor nostri. Cred ca sunt tanar, domnule Liiceanu, nu ma imbatraniti inutil.

G.

Advertisements

20 thoughts on “Invocarea lichelelor

  1. bre, din spatele bordului unui bmw siegfried sau a unei alfa romeo marcello, precum liiceanu, as claxona si io din toti rarunchii la lichelele care-mi fura locul de parcare sau imi taie fatza mea de demnitar. da’ asa, cu un clio noname prapadit (si nici asta al meu!) cine sa ma bage-n seama?

  2. scriind asta, in ochii mei, liiceanu se mai descalifica o data. lichele sint 95% din cei care s-au perindat pe la conducerea oricarui organism din romania, fie el economic sau politic. in loc de condamnarea (cu jumatate de gura) a comunismului, nu mai bine se adoptau punctul 8 de la timisoara si legea lustratiei?

    imi pare rau ca liiceanu omite (intentionat?) lichelele care au aparut dupa momentul ’89, lipitorile care se hranesc cu seva stirvurilor de dinainte, lipitori care au perpetuat minciuna, furtul si inselatoria si au creat premisele aparitiei romanului idiot, usor de condus. sau astea trebuie dezlipite si aruncate la canal de urmatoarea lovilutie?

  3. in momentul in care presa si televiziunile se intrec in a le acorda spatii largi lui becali, lui dragomir, unor ingramadite carora le poti calcula circumferinta bustului inmultindu-le iq-ul cu 2 sau 3 sau unor putzalai care au aflat despre eminescu, einstein, shakespeare sau brincusi din integrame, mai poti sa faci diferenta intre lichele si oameni de treaba? ce referinte morale poate capata un tinar in devenire in haosul care a acaparat romania? si cind intreb asta ma refer la altele decit cele cultivate in familie (acolo unde acestea exista, bineinteles).

  4. Eu separ lucrurile asa: de o parte, ai apartenenta la nomenclatura unui sistem, care e supusa lustratiei de facto si de jure. Sunt oameni care au participat la activitati criminale, care au fost implicati in politie politica, au probleme cu legea si ca atare trebuie supusi actului de justitie.

    Apoi ai intelighentsia de carton, parvenitii si pseudo-intelectualii care desi continua sa vorbeasca agramat si-au pus marca toxica asupra patrimoniului romanesc, au instilat o ideologie corupta si continua sa fie foarte vivace in mass-media, desi nu au calitatea educationala, sau morala, de a deschide gura. Sunt “profesorii”. Ei, de fapt, sunt matcile tuturor furnicarelor de anticultura. Ei sunt promotorii unor valori de mucava. Ei sunt cei care predau “materii” in care au – la ora adevarului – o expertiza indoielnica. Ei polueaza mediul educational in conditiile in care beneficiaza de “vacuumul de forta de munca”.

    Si in cele din urma ai populatia care inca n-a iesit din postura de victima. Intretinuta la limita subzistentei morale si fizice vreme de jumatate de secol, indobitocita, saracita emotional printr-o spalare masiva de creier, epurata de resurse alternative de informatie si care continua sa fie partizana “gloatei” in care-si regaseste puterea. Independent, putini rezista scrutinului. Impreuna, chiar daca sunt in mocirla pana la gat, sunt puternici. Sunt “fanaticii”. Sunt “suportereii”. Sunt “huliganii fideli” ai democratiei. Sunt minerii de dreapta.

    Pune sub toate talpile astea generatiile care au venit. Pune-ne pe noi, care surprinzator am rezistat tentatiei de a cobori privirea. Pune la paritate oamenii care au initiativa, care au succes independent de zona neagra a economiei, fie ea de capital, fie ea de capital intelectual. Nu avem nevoie sa fim “50 de intelectuali”. Avem nevoie in schimb sa observam sistematic, si sa demontam, discursul facut sa ofere legitimitatea unei Satane care nu exista decat in mintea bolnava a omului de rand.

    Inseamna asta ca neg ca exista un Becali si un Dragomir si un Iliescu, un Mitrea, ca a existat un Dan Iosif sau ca (inca) mai exista un Adrian Paunescu? Nu, nici pe departe. Ca si in alta parte, afirm ca daca mediul politic continua sa fie de calibrul josnic cu care ne-am obisnuit e pentr ca l-am izolat, l-am idealizat negativ, si l-am facut eminamente spatiul de locus extern in care ne gasim justificarea propriilor noastre esecuri. Iar asta nu e normal sa se petreaca asa, ad infinitum. Eu nu vreau sa-mi cresc copiii intr-o lume ca asta. Nu asta vreau sa-i invat despre lume, si despre oameni. Eu nu asta am fost invatat de parintii mei.

    G.

  5. mutsunake, subscriu din toata inima la cele scrise de tine. ramine o-ntrebare, insa: ce ramine de facut? pentru ca nu toti si-au propus sa-si traiasca viata cit mai departe de colcaiala, cum am facut noi. stii bine ca vara trecuta mi-am adus familia in tara. am vrut ca fiul meu sa invete limba romana asa cum trebuie si sa studieze in limba romana. si ce am reusit? i-am transformat in tzintele unui sistem imbecil si a unor tirituri care-si ineaca amarul prin spatele tomberoanelor din cartier. acum explorez intens posibilitatea de-a-i lua de acolo si de-a ne duce cit mai departe, unde om vedea cu ochii. motivele sint multe, pe citeva din ele le-am insirat chiar aici. eu am ales sa fug, nu poti lupta cu prostii si rauvoitorii. cel putin, nu atita timp cit eforturile tale se pot intoarce usor impotriva celor la care tii.

  6. Eu is mai incapatanat, si poate un pic mai “inconstient”, Tracto. Noi mergem in Romania pentru o perioada, interese de servici. Voi face ce am facut si inainte de a pleca din Romania. Am facut presa inainte. Am facut TV. Am facut educatie in scoli. Am facut educatie cu pacientii mei. Am batut Romania cu roata, cu piciorul, de la Calafat la Braila si de la Satu Mare la Giurgiu. Unde am putut, am vorbit. Unde am sa pot, am sa continui sa vorbesc chiar daca reactia va fi una de dezgust si “bueey, ne lasi?”. Nu stiu daca ai avut vreodata in fata o sala cu cateva sute de oameni care sunt acolo din varii motive. Nu-i vei “prinde” niciodata pe toti. Interesul meu n-a fost niciodata sa le vorbesc “tuturor”. Unii nu vor intelege. Altii in schimb, cei care tac, cei care asculta, vor iesi de acolo cu ceva. Daca poti atinge o viata, esti obligat sa o faci, aici e diferenta dintre felul meu de a gandi si poate al altuia care se inchide in casa cu 10 yale. Eu am ales sa nu-mi fie frica sa deschid gura, chiar daca uneori nu convine ce spun. La conferinte, in scoli, in unu-la-unu cu oameni care-mi intersecteaza viata…Asta ma pricep sa fac, asta fac.

    G.

  7. mutsunake, ca si tine, si eu eu am o formatie stiintifica. e in firea noastra ca, atunci cind vedem ca sistemul e dereglat, sa actionam in sensul echilibrarii sale. fiecare in domeniul sau, am ajuns sa facem asta inconstient, fara sa ne punem vreodata problema raspunsului din partea sistemului, pentru ca sintem indeajuns de experimentati incit sa-l prevedem. dar aici e vorba de altceva; ceea ce se petrece in tara (in absolut toate domeniile, si cred ca nu exagerez cind generalizez) depaseste puterea de intelegere a oricarui analist, de oricare ar fi el. eu ma declar complet depasit de situatie si m-am decis sa nu mai fac nici o tentativa de-a incerca sa inteleg. intorc spatele si-mi vad de ale mele, protejat de o anumita distanta pe care ma caznesc s-o mentin minima.

  8. mutsunake, te felicit pentru incapatinare. mie mi s-a luat demult cu discutiile lamuritoare, rabdare si intelegere. singurul care a dovedit acolo unde prostia isi dadea mina cu rautatea a fost isus, si a reusit asta abia dupa ce a dat coltul. 😀

  9. bre, am recitit comment-ul tau de mai devreme si m-a bufnit risul: “medic psihiatru, merg pentru 5 ani in romania in interes de servici”. MEGALOL! iti doresc sa nu devii propriu-ti pacient. 😀

    oricum, tu, fata de mine, ai doua mari avantaje: nevasta ti-e alba si n-ai copii carora sa le fure “baietii cool” din cartier inghetata din mina sau sa le scuture vecinii scrumiera-n cap, de la balcon.

  10. mutsunake, io cred ca distanta de sapte fusuri orare e optima, iti permite sa declari nonsalant: “habar n-am, io dormeam cind s-a intimplat asta”. 😀

  11. cand face apelul, el se exclude dintre lichele, ceea ce e scarbos, adica se posteaza vrand nevrand pe o pozitie enervanta de superioriate. pe scurt voi sunteti nasoli, eu sunt orbitor de misto, apelul se face de pe pozitia implicita de Reper Moral. cat de cretin si narcisist poti sa fii ca sa adopti genul asta de pozitie e mister – sau cum poti sa fii un tip inteligent si sa adopti pozitia asta. manelistii/cocalarii pe care liceanu – da-mi voie: – ‘ii abhora’ au fix aceeasi pozitie in joc, i mean eu sunt prost de bun, ceilalti m au futut. ma rog, cocalarii sunt mai misto fiindca au mila si mai putine fite intelectuale, au pornit de la un fundal de intrajutorare si insecuritate economica. si mai da i pulii de neocomunisti, asaaaa m am plicitisit de povestea asta, nu mai are nici o referinta in lumea reala, adica au aparut 15 alte categorii sociale, mai nasoale sau mai misto, s au contaminat intre ele ca maidanezii (ca sa fac gluma nazi) etc

  12. Pingback: Din nou despre Liiceanu « Degeabatologie

  13. textul lui Liiceanu mi se pare neasteptat de incoerent si de prost. totusi, n-as fi de acord cu mutsunake în urmatoarele privin?e:
    1. “militez pentru o egalitate a vinei”. m-a trecut un fior citind, desi am înteles ca e vorba de o egalitate a responsabilitatii, nu a vinei, ceea ce e cu totul altceva. daca ar trebui sa acceptam egalitatea vinei, ar însemna ca si Felix Iscarioteanul a avut dreptate când a zis ca toti am fost securisti ca el. dar evident ca nu putem sa punem pe acelasi plan, sa zicem, pe unul care face contrabanda cu tigari în piata (si care are sanse sa ajunga la puscarie) si pe taica Voiculescu, care n-o sa plateasca niciodata nimic.
    2. zice Liiceanu asa: “Îndeobste, este considerat lichea orice individ activ în producerea raului altuia de dragul binelui propriu.” va sa zica, lichelismul nu se reduce la un fenomen de ordinul trecutului, nu cuprinde o clasa sociala, ci este prezent activ. si, în orice conditiuni, e reprobabil.
    pe de alta parte, este interesanta remarca lui mutsunake, cum ca Apelul catre lichele n-a avut ecoul potrivit, n-a responsabilizat individul, ci dimpotriva. si unul din motive este ca însusi autorul a preluat comportamentul hraparet si cinic al vechii lichele.

  14. Radu, ti-eram dator cu un raspuns. Ca de obicei, remarcile sunt excelente si putem sa fim de acord, in privinta vinei sociale privind lichelismul, ca nu suntem de acord. Pentru mine e o chestiune de principiu unde vladica si opinca trebuie sa faca front comun. Egalitatea vinei e pentru mine cu totul altceva decat “vina egalitatii” pe care se bazeaza tot defetismul de stanga. Eu nu vorbesc de oprimati. Eu nu vorbesc de ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane. Eu vorbesc de reflexivitatea individului fata de societatea in care traieste. Este treaba mea. Este treaba ta. Vina de a fi perpetuat un sistem ideologic corupt se regaseste in optiunea noastra personala de a ne fi abandonat unor lideri din vechea garda, de a fi inca semi-analfabeti politic pentru ca la prima tenta de educatie politica “pentru mase” intervine nevroza materialismului dialectic.

    Cat despre punctul doi, si observatia ca Apelul, fie el la vremea respectiva de o morala autentica, nu a avut efectul scontat ba chiar dimpotriva, da-mi voie sa observ ca urmarea, de la inceput, omul din spatele faptei mai mult decat fapta din spatele omului. Or noi trebuie sa functionam pe principiul egalitatii omului in fata legii, care face diferenta intre probabil si reprobabil. A incerca sa delimitezi “comunistul rau” de “anticomunistul bun” era contemporan in ’89 cand euforia cu aroma de praf de pusca a propulsat in esaloanele fruntase “revolutionari” de carton. Asocierea asta d’emblee face ca in continuare sa ne luptam cu ideea de lustratie, deoarece *edit, cacofonie* criteriul (vezi cazul Mona Musca, de exemplul) este unul axat pe premise defectuoase. Nu putem as impuscam comunistul rau din cauza comunistului bun. Nu avem autoritate sa fim anticomunistii buni pentru ca avem si anticomunisti rai.

    Cata vreme faptele raman aceleasi. Hotul transcende culoarea politica. Delapidatorul transcende esichierul ideologic. Demagogul isi face cariera pe spinarea prostiei sociale, nu pe vulnerabilitatea dogmei. Noi continuam sa facem politica inradacinata in frica, paranoia si “scheleti in dulap”. Continuam sa facem politica mortilor si a pomelnicelor la biserica. Pentru asta, nu exista tapi ispasitori, ci doar faimoasele “turme de oi” ale lui Dan Pavel.

    G.

  15. De acord cu radugo in sensul ca nu am cum sa fiu pentru o egalitate a vinei.
    Desi sunt pentru Apelul lui Liiceanu, nu pot sa nu remarc multele adevaruri spuse aici, printre care si ca o mare parte din rau ne vine din radacinile arhaice ale educatiei.

  16. Pingback:   Zambet la poarta palatului — andreanum.org

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s