doar o amintire

Mi-e dor, groaznic de dor, de cel care a fost Cornel Mihai Ionescu si m-am trezit cu acest dor de dimineata, fiindca de cite ori se intimpla ceva frumos si bun, gindul imi zboara la cel caruia obisnuiam sa-i povestesc toate prostiile mele.

Mi-e dor de discutiile alea pline de miez si bautura, cu haite de studenti entuziasti si imberbi, de certurile pe principii si dezbaterile pe intelegere, de betia de dimineata, de mahmureala de a doua zi, in care nu stiai ce doare mai tare, gindurile sau trupul, mi-e dor de gesturile inconfundabile, de stilul de a vorbi, de a pune problema, de a scrie si de a deplia o mica parte din ce scrie doar pentru cei apropiati.

Sunt nu doar mindra, cit recunoscatoare lui ca ani de zile i-am trait in umbra si m-a acceptat si m-a invatat, cu rabdarea unui om care nu si-a dorit nici copii, si nici iubita, si nici nevasta, poate nici prieteni, ci doar sa stie, sa afle, sa scormone, sa caute si sa impartaseasca; si noua ne impartasea fiindca am vrut sa primim darul. Sunt mindra ca am invatat de la cel mai bun ce am putut eu sa invat cu mintea de atunci. Sunt citeodata trista fiindca lipseste acea parte din mine care a fost, pentru 8 ani, CMI. Sunt nostalgica fiindca imi lipseste si fiindca sunt zile in care stiu ca un telefon la 0217775608, poate unul din putinele numere pe care il stiu pe de rost si l-am retinut din prima, nu mai raspunde acel Dom’ Profesor. Si nimeni altcineva. Si va trebui sa raspund singura.