Eroi? Nu, Vlad, doar morți la datorie.

Dragă Vlad, îți scriu ție că momentan mi-e silă să le scriu lor. Suntem prieteni într-un mod curios, prieteni de literă și semn, de articol și polemică. Îți datorez întrucâtva ieșirea mea din anonimat și tăria, a se vedea uneori nebunia, de-a îmi spune părerea într-o țară otrăvită de cenzura consensului. Încurajat de tine, am vorbit și vorbesc. Chiar dacă mi s-a părut de multe ori că degeaba spun, degeaba strig, degeaba latru. Există un urs. Și ursul trece în timp ce noi, maidanezii sănătății, vociferăm. Ți-aduci aminte cât am vorbit de accidentul din Apuseni, în primăvară? Îți spuneam atunci, exaltatul din mine, că sper, cred, îmi imaginez cum nenorocirea aia va face diferența la prezidențiale. Speram să nu iasă un președinte roșu, măcar pentru că ar fi o ironie cretină să ne încununăm cu culoarea sinonimă sângelui care probabil și-acum îngrașă brazii de lângă Petreasa. Îmi imaginam cum, așezați la o masă, socialiști și liberali vor fi trași la răspundere pentru ceea ce eu credeam, și cred, că e epitomul, tabloul în ulei al mizeriei din Medicină. Eroi de carton, viteji doar prin resortul de păpușă care se lovește de pământ și apoi face un Hopa-Mitică înapoi, erect. Când închideam ochii seara, la vremea aia, vedeam umorul negru din întreaga întâmplare. Pilotul providențial care salvează viața tuturor celor de la bord, cu prețul vieții lui. Copilotul, un copil cu caș la gură, care-și sună părintele în loc să sune la 112. Doctorul cu geacă de motor care tot dă coordonate celor de la ISU, pare-se că de fapt ce vorbea el, în mintea lui rătăcită, zdruncinată de prăbușire, era ora exactă. Ceilalți participanți, care cu mâna ruptă, care cu carnea zdrobită, își adunau percepția zdrobită de costișă. Și oastea de intervenție care-a ajuns la locul faptei cu rezervoarele goale, prea târziu, prea cu heirup, prea cu diletantism. Speram că, în maliția lui strategică, președintele României încă în funcție va lua Apusenii, și-i va trânti în capul candidaților. Vreți să conduceții un Stat? Conduceți mai bine avioanele în care circulă medicii, ambulanțele care-i cară, spitalele în care muncesc, tărgile pe care-și cară pacienții.

Dar n-a fost să fie așa.

Au fost serviciile secrete. Au fost scandalurile despre banii furați și cine, mai exact, i-a furat. Sute de milioane de Euro, miliarde, suficienți să refaci Sănătatea din temelii. Și educația. Și infrastructura rutieră rurală. Și să-ți mai rămână bani și de vreo două biserici și trei parastase. Bani care s-au dus în buzunare de hrebengiuci și repunerea în scenă a unui 23 august muncitoresc. Tu știi că victimele, și cele din Apuseni, și cele de ieri, nu sunt decât eroi de contingență, moartea nu e un gest de sacrificiu, nu vine odată cu fișa postului. Dacă ar fi așa, în România ar fi câteva milioane de eroi care se suie în fiecare dimineață într-o mașină să plece spre serviciu. Sau care îndrăznesc să treacă strada prin loc semnalizat. Nu cred că vreunul se vede așa. Eu unul știu că nu mă văd, și nu mă vreau, erou. Mă vreau viu. Sănătos. Normal, înconjurat de-o lume normală.

Murdară e ziua când din anormalitate extragi eroism, Vlad. Bizară e ziua când răutatea unora îi transformă, post-mortem, pe alții în paragoni ai Crucii roșii. Cât timp îți imaginezi că ne vom mai construi prezentul pe cadavrul vreunui nefericit care, în fapt și de drept, n-a făcut decât să-și facă meseria în condițiii profund deviante? Asta, pentru mine, nu e o formă de eroism, e o formă de inconștiență vecină cu prostia. Să-mi fie iertat dacă jignesc memoria celor căzuți. Iertare și familiilor lor, iertare celor cărora oamenii ăștia le-au fost dragi, dar tot ce-au făcut ei a fost să fie victime ale unui sistem nenorocit care-i tratează ca pe sclavi, și-apoi îi arată cu degetul că sunt niște hoți pentru că-și plombează plicuri prin buzunare. Dă-mi un exemplu de eroism, Vlad. Aș dormi mai liniștit noaptea. O brumă s-ar găsi la sătenii lui Argentin care s-au dus prin zloată după Iovan, Aura Ion și ceilalți. O brumă s-a găsit și la cei care au văzut ieri cum pică elicopterul SMURD și-au urlat, în telefon, să vină mai repede ajutoare. Eu, azi, în timp ce scriu, nu scriu ca doctor dintr-o gintă de războinici. Scriu ca doctor dintr-o gintă de tâmpiți, decăzuți și subsemnatari ai aceleiași convenții, că se poate face meserie și cu 2000 de lei pe lună, cu gărzi plătite la trei merdenele și-un salam, se poate să fii doctor până mori, sau îți iei câmpii. Sau valea. Unde valea curge, inexorabil, către Vest.

Să susții, Vlad, că morții din Medicină în timpul serviciului ar avea ceva super-uman în ei e desuet. Toate sunt de fapt accidente de muncă, toate ar fi trebuit să oprească, într-o lume minim ordonată, roata birocrației și să iște schimbări, schimbări majore în protocoale, în tot ce înseamnă politici de securizare a personalului, fie că vorbim de dotare, fie că vorbim de intervenție în S&R (search and rescue). Am scris, între noi, tone de articole. Nu cred că e decizie a Ministerului Sănătății privind bunul mers al Medicinei pe care să n-o fi comentat, și pentru ce? Pentru momentul când, din nou, la grea încercare, Medicina românească va fi trecut din nou cu brio examenul diletantismului. Știi cum de suntem așa de predispuși la eroism, Vlad? Pentru că muncim în disperare, în deprivare de somn, în tracas nervos și la roșul sinapselor. Suntem bombe cu ceas care tot așteaptă să detoneze. Cum ar putea să fie altfel, când ne-am rărit ca iarba pe luncă toamna? Cum ar putea să fie altfel, când banii contribuabilului se cheltuie pe orice vrei, mai puțin pe bun simț? Care bun simț, se pare, e gratuit pe aceste meleaguri, și primul sacrificat când dau turcii.

Nu e loc de onor la baionetă când un medic a murit în exercițiu. Sângele lui nu e pe mâinile vreunui inamic nevăzut cu care medicul s-a luptat ca Iacov cu îngerul. Inamicul nu e nevăzut, Vlad. Inamicul e acolo. Se numește Guvernul României și noi suntem, a spus-o recent și ICCJ-ul, funcționari publici, deci angajații Lui. Noi, ca breaslă, corp profesional, adunătură de minți și mâini și biografii inutile. Câtă vreme nu va fi o mișcare violentă a noastră, a medicilor, a mea, a ta Vlad, a celor dimprejur, pentru securizarea halatului și-a locului unde el se manifestă, o să căutăm să aprindem lumânări la morți și să ridicăm pumnul spre cer. Pentru că avem un Colegiu impotent. Pentru că avem directori de spitale puși ca într-un roman de Nicolae Filimon. Pentru că noi suntem robi, Vlad, nu eroi. Suntem robii proprii noastre fatalități. Și ai indiferenței. Adu-ți aminte ce s-a născut din Apuseni. De fapt n-a fost o calamitate. De fapt a fost un triumf al transplantului românesc. Ai să vezi că și de aici se va alege același deznodământ. De fapt SMURD-ul e Dumnezeu, oamenii ăia sunt niște îngeri care acum vor face resuscitare și descarcerare la Poarta Raiului. Vlad, cum putem noi vreodată să subscriem la așa ceva? Va fi fost vreodată un erou pasagerul de pe locul mortului dintr-o mașină prinsă într-o coliziune frontală, în timp ce un șofer dement depășește în coloană și conduce ca la raliu? Noi nu ne guvernăm breasla, Vlad. Noi stăm în dreapta, cuminți, și admirăm peisajul, ocazional mai schimbăm muzica, ne plângem de gropi, de viteză, de șofer – de ce nu – dar n-am propus vreodată, viguros, să tragem pe dreapta.

Trebuie să tragem pe dreapta. Nu de alta dar avem o mașină burdușită și copii în spate, Vlad. N-aș vrea să-i transformăm și pe ei în eroi, înțelegi?

G

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s