Sambata

Experimentul zilei de ieri mi-a aratat ca adevarata dorinta a celor care vin aici este sa citeasca. Nu sa reciteasca sau sa primeasca link-uri care sa-i trimita mai departe. Iar asta a fost un feed-back imbucurator. Este clar pentru mine ca dupa acest prim impuls, faptul ca exista si un continut care sa urmeze impulsul de a-l citi si pe care ei il gasesc aici, revine in responsabilitatea mea si a celorlalti sa-i raspundem, sa-l satisfacem. Iar a scrie poate deveni la fel de gol de continut ca si orice alta insiruire aberanta de cuvinte chiar daca te uiti, si uite este o propozitie, si uite este un subiect si-un predicat care sa vina langa ele. Poate ca in ciuda prozodiei, si-a pretentiei uneori ca scriem dintr-o convingere oarba ca la noi s-a nascut adevarul si dreptatea, ramane o aura de transparenta fata de intentiile pe care le avem. In nici un moment, aviz amatorilor, eu n-as transforma mesajul meu intr-un logo pentru mase proletare care pleaca la lupta de clasa. Mesajul meu este unul de cubicul, de birou, de banca in parc pentru acela care isi doreste o clipa de solitudine cu gandurile altuia, condamnat carevasazica sa fie intr-una singur cu gandurile lui. O evadare. O iesire spre alte minti, alte obiceiuri. Iar asta pe unii ii sperie suficient de mult incat sa se retraga in prejudecati, parajudecati si metajudecati de valoare care se vor termina invariabil in proiectii de identificare asupra persoanei care le-a facut, in introiectii asupra identitatii persoanei care a creat textul. Ma bucur, paradoxal, cand apar comentarii virulente, desi imi dau seama de angst-ul pe care e posibil ca l-am creat. N-am de unde stiu, e o supozitie. Supozitiile raman in zona criticii unde-ti permiti sa te inseli.

Dar ce te faci ca revine, de-a lungul timpului de cand scriem, ideea ca a face supozitii, a avea opinii, a emite idei vine cumva la limite permisibilului. Din cand in cand un domn, doamna, cel mai probabil copil minim de clasa a 4-a sau a 5-a care are la indemana un calculator spune ca NU, ca ideile pe care le-ai pus pe acest canvas virtual sunt gresite, eronate, o enormitate pe care cu siguranta vei trai sa o regreti. Prin aceasta se dezvaluie, din nou si din nou, un veritabil defect de natie. Romania nu este, nu a fost si putin probabil ca va reusi vreodata sa fie o adevarata comunitate a ideilor liber exprimate. S-a spus, si se spune din nou, ca din considerente istorice se intampla aceasta, din cauza opresiunii si-a cenzurii si-a politiei politice, si-a decapitarii protipendadei intelectuale, s-a petrecut un astfel de Armageddon. Eu zic ca s-a petrecut tocmai pe dos. Aceiasi oameni care au aceste obsesii acum le-au avut si acum un secol vis-a-vis de libera circulatie a ideilor, inclusiv cele radicaliste, nationaliste, xenofobe etcaetera. La randul meu recunosc un astfel de impuls, nu doar de-a initia o critica activa, virulenta, la astfel de epansamente, dar si de-a “trece prin tinta” pana cand sa desfiintez intreaga fiinta de unde ni s-a tras. Si totul pentru o sfanta mediocritate, o civilizatie a ideilor putine, simple, boante, dar in linie cu o “politica” de agrement unde se duce lupta pentru proletariat. Nu sunt un mare cunoscator de istorie a comunismului in Romania, dar as indrazni sa emit ipoteza ca NU comunismul a creat nevroza paranoida, rigiditatea cognitiva si in cele din urma mizantropia de cartier care se afla la noi. E de-ajuns sa citesti un Caragiale ca sa recunosti aceleasi tic-uri sociale, aceleasi foneme violente pe care le perpetuam si-acum cu mare placere. E de-ajuns sa frunzaresti un Toparceanu, din nou, ca sa recunosti doaga sarita a Romanului.

Gresim enorm, urmeaza din premisa anterioara, daca vom continua sa emulam sau sa incercam sa emulam oricare alta civilizatie, cultura sau conglomerat de culturi (macro-cultura?) pentru ca nu face decat sa agraveze nevroza dintre noi. Spre propria-mi umilinta ma intorc catre texte mai vechi, in urma cu doi ani pe cand mi-am facut ucenicia pe acest domeniu, ca sa vad ca unele comentarii de-atunci vis-a-vis de bilingvismul meu aveau substanta, si nu erau altceva decat ce-am sa reiterez eu aici. A scrie in romaneste e bine. A scrie in engleza e bine. A scrie in romgleza nu e bine pentru ca emularea civilizatiei saxone la nivel de limbaj nu face decat sa creioneze mai aspru ceea ce se petrece in strada. Culmea e ca eu am vazut asta, am trait franglaies-a din Quebec si onerozitatea care deriva din ea, fraudulenta fata de cultura quebecoasa si hibridismul liminar care s-a creat in anumite enclave suburbane, in special in randul tinerilor si adolescentilor. Aidoma, aici, cand m-am apucat sa scriu am avut intentia de a ma adresa unor oameni tineri, foarte tineri si extrem de tineri. Mi-am dorit ca mesajele mele – in special cele legate de sanatate, politica, psihiatrie si psihologie – sa se adreseze acestei generatii ale mele care are, la varsta asta, un potential particular de decizie vis-a-vis de viitorul lor. In anii care au trecut am realizat ca prea putin ii ating, mai mult pe parintii lor. N-am incercat niciodata aici sa luam pulsul sociodemografic al cititorilor nostri constanti, desi o majoritate covarsitoare sunt din mediul urban, si in mod constant cam 25 – 30% sunt in diaspora. Deriva din aceasta ca o buna halca de audienta e autohtona, deci regasibila in tot ce-am scris mai sus. Si totusi sunt oameni care cand ajung aici vor fi ajuns intocmai ca si mine, dupa o tura perfect eliptica prin presa romaneasca, prin mahalaua de care vorbeste Vlad uneori cu atata admiratie ca si cum ar reprezenta o relicva veritabila de comunitate romaneasca si nu altfel (si are dreptate, oare? inca ma intreb), si imi pun problema ce gasesc ei aici nou? Analize, comentarii, disectii pe toate drumurile, si singurul criteriu de departajare e prestigiul.

Daca ar fi sa invoc tocmai cartea prestigiului as spune cine suntem, ca unul nu suntem din acelasi domeniu, si ca daca intreb cine-a facut o facultate toti ridica mana sus. Impreuna cred ca trecem bine de 100 de ani de studii pusi cap-la-cap, ceea ce trebuie ca inseamna ceva. Vorbim si limbi straine, ceea ce e uzitabil, si daca ne-am pierde pe-o insula pustie probabil Tracto ne-ar reconstrui urgent o conexiune wireless si-un firewall de bambus. Dar inafara de toate acestea ceea ce punem aici este un mediu, mereu in echilibru dinamic si in esenta amenabil schimbarii. Opiniile sunt facute sa se schimbe, principiile sa se amendeze. Popper spune ca o teorie nefalsificabila, nedisconfirmabila nu e o teorie. Deci daca tinem teorii, trebuie ca sunt bune doar cand poate vine un cineva si sa se ia de ele, sau sa vina cu o teorie mai buna. Ce le tine pe-ale noastre la suprafata e prozodia, prestigiul si lipsa unui challenger. A avea un challenger (termen preluat din box), un pretendent la titlu, trebuie sa urmeze regulile provocarii. Si-aici inchei. Tot ce-am scris pana acum vine sa sprijine, si sa argumenteze aceea ca nu exista dezbatere fara reguli ale provocarii, si nu exista progres atunci cand provocarea se desfasoara anarhic, brownian. Nu e cazul sa reinventam roata aberatiilor de argumentatie pe care le-au dezbatut, pe rand, multi altii (mi-aduc aminte recent de un text de-al lui Kro$$fire pe tema asta), dar pana la proba contrarie provocarile nu vor fi intampinate de dezbatere decat in prezenta unui astfel de cadru regulativ. Altfel provocarea ramane un atac ieftin, si nimic mai mult.

G.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s