Acesta nu va fi un text de tip “draga jurnal”. Tu nu esti nici draga, nici jurnal, iar eu sunt prea obosit la ora asta sa fac confesiuni intr-o sacristie a dezbracatilor. Nu ma simt medic, nu-mi pasa prea mult de halatul pe care l-am aruncat mototolit in rucsac odata iesit pe poarta spitalului; am ajuns acasa, mi-am deschis mail-ul, am citit o noua scrisoare deschisa a altui confrate rezident privind situatia noastra, a “tinerilor”, vis-a-vis de “sistem”. Fumat. Pase compoze, ca sa parafrazez fonetic. Poate de unde mi-am epuizat resursele argumentativ-logice aseara, cand in Charlatans tema esentiala de discutia a fost una, si-aceeasi, anume diseminarea ubicuitara a tampeniei pe unitatea de cariera, si cum dupa ce vei fi trecut de obida asociata obligatoriu cu deschiderea ochilor catre altceva iti vei permite, abia atunci, sa accezi la un gen de patriotism tacit, reflexiv, independent de moria care te inconjoara.
Ce este moria, ma vei intreba? E un fel de jovialitate prosteasca, imbecila, o succesiune de calambururi fara substanta. Noi? Moria. Si in acelasi timp stau si ma intreb din ce traiesc eu, cel putin, spiritual, cat timp admit ca perfect valabile toate cliseele dezastrului, si-ale disperarii, profesiei medicale in Romania. Ti-am scris de multe ori in anii acestia. Tu, public mut, si surd, si neaos, ai participat la acest exercitiu de solipsism si macar prind dimensiunea vedeniei la care ne-am aliat amandoi se poate, ca undeva, ti-ai ridicat nivelul de constiinta vis-a-vis de cine suntem noi.
Ii spuneam prietenului meu, cu care beam ceai intr-o berarie Guiness (n’est pas?) ca nu-mi mai este frica. Dupa toti acesti ani. Pur si simplu refuz discursul bazat pe teama zilei de maine. Nimeni nu mi-o poate lua; nimeni nu-mi poate lua, de-asemeni, ziua de ieri. Tot ce e la indemana de pierdut din preajma ochilor mei e clipa de-acum, cea in care aflu lucruri, procesez informatie, creez precedent pentru propriile mele stari, opinii, aspiratii. Deci, sa nu-ti raman dator cu un raspuns la intrebare.
Cine suntem noi? Medicii? Suntem bunii, raii si uratii acestor timpuri? Fara doar si poate. Nu suntem nici saraci, nici bogati. Prea cinici, de multe ori. Indolenti pentru ca, la fel ca in bancul cu pricina, de banii astia ascutim creioane, depasiti logistic pentru ca in pofida unui ego super-inflat in cele din urma se gaseste un context absurd care sa ne eludeze puterea de a pune pe portativ orice, fie ea stiinta sau putirinta (sic!). Dar in acelasi timp, o profesie din care exista zile, si nu sunt putine, in care ma simt atat de multumit, si privilegiat, ca fac parte. Nu e usor de explicat senzatia pe care o ai in momentele de prevalare impotriva bolii. Asclepian? Galenic? Poate in unele momente ne cotropesc sentimentele stramosilor? Sa fie vreun triumf narcisic in sine periculos pentru urmatorul care-ti va veni, si poate in van vei incerca sa ii oferi ceva, ca tot moare, si mort ramane odata muribund murit, un mort ca mortii, rece si nemiscandu-se? Nu. Momentele de prevalare in fata bolii sunt pentru medic, mai mult decat pentru pacient, un strop de alin teribil intr-o serie a pasiunilor in care numele se uita, indivizii raman doar umbre, si cazurile devin boli pe care noi, de le-am tratat, e ca si cum cu toti le-am fi facut.
Am avut saptamana trecuta un puseu de scleroza multipla. Aoleo, raspunde interlocutorul, dar nu stiam ca suferi de boala. Nu, draga, am avut o pacienta cu un puseu. Acum, pentru tara si popor, insistam oniric cum ca noi nu tratam boli, tratam bolnavi. Of, dar pe de alta parte noi nu tratam bolnavi, ci boli. Ti se rupe sufletul poate, dar in acest hotel al invalizilor esti un biet menestrel, sau hamal; duci bagajul, cureti anticamera, aerisesti holul. Hai, nu incepe sa-mi spui cum e cu plicul, cum e cu nasul pe sus, cum e cu mojicia doctorului, cum e cu inabordabilitatea profesorului, cum asistenta nici nu s-a uitat la tine pana nu i-ai dat ceva. Pierdem timp pretios, doar stii ce cred pe tema asta. Daca nu stii, mergi in urma, n-am ascuns vreodata ce cred despre spaga in sistemul medical. La fel, n-am ascuns ca nu ma simt vreun neam de Messiah, si daca fac fapte bune n-am pretentia ca le fac pe gratis. Stiinta mea nu e un bun regenerabil cu usurinta, si nu ma hranesc la stecher. Nu ma jigni, de fapt hai sa-ti zic un secret, in ultimul an n-am avut macar o data eu, personal, vreun incident in care sa ma simt jignit, sau umilit, de raportul la vreun pacient. Ah, am fost in schimb jignit, sau umilit, laolalta de oameni in care noi, medicii, se presupune ca avem inevitabil nevoie, la care ne raportam, si carele ne poarta sambetele, si duminicile, si cica ne protejeaza interesele in fata unei concurente de guri flamande, fie ei proletariat, clasa muncitoare sau intelectualime. La acest barbut al sanselor am pierdut la balotaj cu perdelele de la Ministerul Turismului. Oh, apropos, azi in garda iar n-am avut nimic.
Foarte haios, la intrarea in tura o asistenta m-a avertizat, razboinic, sa nu cumva sa am pretentia sa scriu tratament inainte de a vorbi cu pacientii sa coboare jos sa-si cumpere branule si leucoplast. Ca cica nu le-a dat de la materiale. Osama. De cuvinte. Respectiv spiciles. Spiciles, pentru cine nu stie, e un neologism la fel cum e si verbul a focusa, focusa-m-as si n-am cui, focusa-m-as codrului. Spiciles este starea de beatitudine pe care o atinge un profesionist care si-a tocit turul pantalonilor cu indarjire fix pentru acea zi din viata lui cand se trezeste, merge la spital, si afla ca nu exista (nici macar) leucoplast. Mi-aduc aminte de dialogul intre pilotul cursei American Airlines care a amerizat in Hudson River si turnul de control. Houston, avem o problema. Ce s-a intamplat? Nu ne merg motoarele. Reveniti la baza. Negativ. Repetati? Negativ, va trebui sa aterizam in apa. Huh? Repet, va trebui sa aterizam in apa.
La fel si cu leucoplastul. Mai ramane sa-mi rup poalele halatului sa bandajez venesectiile facute pentru recoltare de sange. M-am bucurat ca un copil ca aveam gel pentru EKG, m-am bucurat pentru ca avand gel pentru EKG n-a mai fost nevoie sa fac mai multe run-uri pentru derivatiile precordiale in care, mai deunazi, mi se desprindeau ventuzele aparatului de trebuia sa scot tot ce e de scos pe manual.
Oare ma simt altfel cand le cer pacientilor ajutorul? Tocmai lor? Le cer sa ma ajute cu intelegere. Le cer sa ma ajute cu disciplina. Le aud cverulenta invatata de-acasa, se uita la mine si se asteapta ca daca fac pe durii cu mine am sa ma pierd. Ii intreb linistit daca au verificat realitatea inainte sa intre pe poarta spitalului. Care realitate, se uita multi imberb la mine. Realitatea ca daca nu colaboram unii cu ceilalti e mult mai rau decat daca fiecare-si face treaba. Dom’ne ca nu e aia, nu e aia. Aveti dreptate, regret nespus, daca vreti va iau la mine acasa, va dau si-un blid de ciorba. Vreti minuni? Stiu o maicuta la manastirea Lapadatele. Nu vreti minuni? Atunci avem despre ce sta de vorba.
Si-apoi uita-te, dimineata, tu trecatorule, la fetele pamantii care ies din criptele unde-au stat ascunsi fiecare, poate, 24, 36, 48 de ore. Sa nu crezi ca sunt stafii ambulante. Sunt medici care, ca si mine la ora asta inaintata, verifica cu infrigurare, pentru o ultima data, deciziile luate, medicamentele scrise, diagnosticele ridicate la fileu. Oare o fi fost bine? Oare mintea mea m-a ajutat, de data asta? Oare cand ma intorc la spital va mai trai?
G.
andreanum & co 
Zicea pictorul (Georges Braque): speranta se naste din teama zilei de mâine… Chestie care e surprinzator de valabila si pentru doctori, si pentru pacienti. Ce, nu-i asa ? Te vad afanisit; iti inteleg dezgustul si deziluziile. Si stiu si eu ce e aia sa te intorci acasa cu cearcane infra-ombilicale dupa cinci zile si patru nopti consecutive de garda in doua spitale diferite de crede toata lumea ca iar ai facut-o lata… Când nici macar sa te culci nu-ti vine – ba dimpotriva, parca-ti vine sa te intorci si sa vezi daca le merge bine celor pe care i-ai tratat… Dar daca ar fi sa inversam rolurile, ori specialitatile pret de un comentariu, as incerca sa te scot din tenta bacovian-plumburie cu îndemnul lu Moromete: “Hai, ma, hai p-aci pe la soare…”. E drept ca nu ne-am inhamat la ceva usor in munca noastra, si ca pe lânga bolesnite ne mai luptam si cu unghiuri (de vedere) obtuze, iar a doftorici – ca sa-l parafrazez pe Cocteau (care vorbea de iubire) – e un verb care se conjuga greu: trecutul e imperfect, prezentul e doar indicativ, iar viitorul – conditional-optativ. Deziluziile sunt la tot pasul, dar satisfactiile sunt de neegalat. Meseria asta mie mi-e cel mai bun prieten: imi raplateste inzecit tot ce investesc in ea. Nu baneste. Stii tu cum. Si nu ma deranjeaza ca imaginea noastra sufera de prejudecatile multora, stiu ca e greu sa te lupti cu ele – vorba lui Albert E., pe care Sandu si Trakto îl înteleg stiintific mai bine ca mine: e mai usor sa fisurezi un atom decât sa invingi o prejudecata. So what ? Mâine-poimâine or sa învete si netotii astia care lasa medicina româneasca în paragina ca o sa le fie mai usor sa se trezeasca cu o fisura anala decât sa-si trateze hemoroizii. Si acu’ ca sa te zgândar oleaca cu un clin d’oeil hâtru: zicea Coluche (un maaaaare si regretat comic frantuz): “Psihiatrii sunt foarte eficace. Io-nainte faceam pipi-n pat, mi-era rusine. M-am dus la un psihiatru, m-a vindecat. Acu’ fac pipi-n pat, da’ sunt mândru”. Si ca tot suntem la capitolul haz (de necaz ?), fi atent “aicea” sfat. Apuca-te de acupunctura. Cu ocazia asta, împusti doi iepuri dintr-un foc. Ca poti sa conectezi firele EKG-ului direct la ace. Nu-i mai trebuie nici gel si faci daca vrei si derivatiile VD: V7, V8, V9…
Hai, lasa, c-o sa fie bine. Ramâne sa mai gasesti niste sulfat de potasiu si niste azotat de potasiu. Amesteci in proportie de trei la unu, pui pe foc si-ti faci flacari violet. Pazea !
voi o sa ma aduceti in halul sa ma uit cu alti ochi la doctori…
asta toamna am batut calea Bucurestilor sa-mi vad o ruda care se opera de prostata. Conduceam si ma gandeam pe drum la toate alea de care scrieti voi aici: leucoplaste, mizerie, oameni rai, nenorociri. Am intrat de pe-a Soarelui direct in ambuteiaj. Ploua cu galeata. Eu, cu un ochi pe gps, cu altul la milioanele de masini cu nr de B care stau la 0.5 mm langa tine – daca ti se dilata putin masina le-ai si atins! Am facut pana la spital cam cat am facut pe autostrada. M-a mai incurcat si gps-u, imi spunea sa intorc brusc la dreapta si sa trec prin cladiri. S-a intamplat, uite na, ghinion, sa nimeresc in ziua in care toti aia care au boala pe numere de CT sa stea acasa. M-au lasat sa intorc, m-au lasat sa schimb banda si sa ma bag in fatza, am coborat geamul si am intrebat unde-i spitalul si mi-a explicat omul frumos. Stiu ca nu ma credeti, dar e adevarat de adevarat. Daca nu suportati sa cititi opriti-va aici ca mai departe e si mai rau. La spital era curat, m-au lasat sa-l vad la reanimare, mi-au dat niste tarlici sa nu aduc noroi inauntru, caloriferele calde, operatia a fost fara cusur. Ia vezi, e mare taietura? Da-i si cauta taietura… nici urma. Am aflat ca i-au bagat o scula prin bascula sa ma iertati si l-au operat fara despicatura. In drumul ala au rezolvat si prostata, si o piatra de doua tone din vezica si un nu stiu ce galma de hematom intalnit in drum. Pacientu’ e bine mersi, a mai stat o saptamana acolo si n-are ce sa se planga. Au avut de toate, nu i-au cerut niciun ban, a dat el ce l-a lasat inima si asta a fost tot.
Deci vorbim despre aceleasi spitale?