Hartuire. Morala

Dimineață tomnatică pe Otopeni. În timp ce diversele specii pestrițe de gărgărițe capitaliste își plimbă papornițele corporatiste prin tăvile gri ale controlorilor de bagaje, o doamnă distinsă îți va atrage probabil atenția. Are părul grise, tuns recent și aranjat cochet. În mâna dreaptă o geantă creme de mână. În stânga, un semn de carte model maramureșean împarte în două o cărțulie neobișnuită pentru o lectură în așteptarea cursei de 9 dimineața pentru Praga. Sau oricare alta. În franceză, în original, Hărțuirea Morală a lui Marie France Hirigoyen și-a pierdut suplețea de odinioară și, dintr-un anumit unghi, are consistența unei rufe. E ceva obscen în umflătura labială a paginilor. Senină septuagenara își așează absentă accesoriile, deschide evanghelia de buzunar în ale victimologiei și se cufundă în liniile nervoase, pasionate ale gospelului lui Marie France. Hirigoyen e probabil unul dintre specialiștii mondiali de frunte în teoria abuzului psihologic și moral la adult. În synopsis domnia sa afirmă următoarele, victima e fără culpă, are doar drepturi care revin victimei. Agresorul suferă de cele mai multe ori de o psihopatie perversă, e un narcisist periculos care merită să fie recunoscut și încadrat ca atare. Fără umbre de gri.

Hirigoyen, mustăcește între timp acest observator de la două bănci distanță, se pricepe de minune să explice cum arată lupul cel rău, ce ochi mari are, ce urechi mari are, și ce dinți mari are, toate să o mănânce mai repede pe Scufița Roșie. Într-un loc se pierde însă onorabila psihanalistă. Ce motivează, până la urmă, psihopatul narcisist, ce-l animă? De ce sunt femei care ajung să fie persecutate de bărbați, și totuși nu toate, dar de ce sunt bărbați care ajung să persecute femei, și totuși nu toți? Răspunsul scurt al lui Hirigoyen seamănă cu bancul cu Bulă care, pus odată de învățătoare să scrie o compunere despre sportul lui favorit vine cu foaia albă, iar când e întrebat ce s-a întâmplat răspunde mie îmi place fotbalul, și aseară a plouat și s-a contramandat meciul. În răspuns la cele de mai sus, așadar, o foaie albă. Pentru cel preocupat să ajute victima unui abuz e doar o chestiune de schiță brută, principială să asimileze motivația agresorului, numit de aici înainte fără urmă de peiorație un pervers, un deviant, un psihopat. În Franța lui Hirigoyen, cel puțin. În multe alte țări lupta contra stigmei a făcut ca eventuale sugestii privind unele categorii psihiatrice să fie criticate cu vehemență de diverse ONG-uri care cer democrație perfectă a drepturilor pacientului. În România, merită reamintit, a fost o împietate nu mai devreme de anul trecut să afirmi că schizofrenicii își măcelăresc familiile, într-un articol de presă generat – culmea – de un astfel de măcel. Să nu generalizăm, s-au sesizat ONG-urile pe diverse drepturi ale omului. De acord, au spus jurnaliștii și au retras, spășiți, materialul ofensator.

Se detașează, totuși, la tot pasul stereotipuri cum ar fi de exemplu genul masculin al agresorului și genul feminin al victimei. Un agresor, doi agresori. O victimă, mai multe victime. E de necrezut, într-o asemenea aparentă ordine a hărțuirii morale că o femeie ar putea să întruchipeze ea, și nu invers, psihopatul narcisist, dominatorul și violentatorul iar bărbatul, dimpotrivă, să fie cel abuzat. Ceva nu se leagă, mai că-ți vine să râzi iar daca o citești pe distinsa MF Hirigoyen pare că, orice ar fi, mai bine e să te naști bărbat.

Cine e de acord cu anterioara afirmație să ridice, timid, o mână sus. E mai bine să fii bărbat. Nu știm exact de ce. Bărbații, ce-i drept, primesc partea leului dar mor mai repede, și mai urât decât femeile. Fac infarct mai des. Se îngrașă mai mult. Își distrug ficat, plămâni mai mult. Pentru același salariu o femeie trebuie însă să lucreze cam 120 – 130% din timp, uneori chiar mai mult. Există inegalitate socială. Există segregare și încă în biserici bărbații stau în față, copiii stau lângă altar, spre bucuria popii, iar femeile, în batic și cu broboadă, la coadă. Spița Evei încă plătește pentru păcatul originar și naște în chinuri, uneori – spre stupoarea unor teoreticieni inclusiv Marie France Hirigoyen – viitori psihopați narcisiști, violatori de femei și abuzatori de femei, și bătăuși de femei și disprețuitori de femei și huligani de femei, și în general scuipatul societății pe un bocanc moral care își păstrează, ferice, mizeria doar pe talpă.

Margaret Mahler, alt psiholog, vorbea în anii 70 de mamele schizofrenogene, sau mamele frigider, adică mame care prin comportamentul lor au creat monștri deprivați de dragoste, de căldură umană, de acel loc sfânt, sub soare, vezi sânul primordial. Pentru opiniile ei disidente Mahler aproape a fost scoasă din manuale, și în prezent vorbim cu hulă de opiniile dânsei. Cum adică să arătăm mamele cu degetul când știm, astăzi, că boala psihică e de multe ori genetică, de ce să vorbim de rolul mamei toxice, patogene în ființarea viitorului criminal sexual dacă putem să croșetăm, cochet, despre grosimea unui strat din creier și cum cine nu-l are devine un killer spontaneu? Dar Mahler nu s-a înșelat. Nu complet.

Să luăm România. România nu suferă doar de Miorița. România suferă de măicuța ei de mioriță. Undeva în cumpăna culturală a nației stă imaginea Madonnei, a femeii ideale și cumva nemuritoare, accesibilă doar virgină și prin Duh Sfânt, cântabilă în cânturi și colinde, Zeița Mumă a Neamului vinovată, sau mai degrabă ba, de destinul mizer al românului, această specie nevertebrată de trădător, leneș, trântor și în general bun-de-nimic Tândală. Pune-ți întrebarea ce voce de părinte i-a spus asta, totuși, copilului când era mic? În ce-a crezut el crescând? În ce leagăn a crescut copilul viitor terchea-berchea? Din ce curte a ieșit violatorul de femei? Înjură-mă și dă-mă dracului e la îndemână dar să nu mă înjuri de mamă că fac moarte de om – zice apoi tepid proaspătul scăpat din gheara castrantă a mamei de la țară. Martiriul aparent al mamelor eroine din România, unele veșnice incubatoare de progeni riscă, uneori, să treacă drept o ieftină melodramă care ascunde, de fapt, tipul lor pasiv-agresiv, dislocant. Incapabile să lase consorți abuzivi, îndură abuz și-l dau mai departe, cartof fierbinte copiilor unei lumi disfuncționale în care ura femeii primordiale, mama care nu te-a apărat, mama care nu te-a ocrotit se întoarce înapoi către femeile cu care vei interacționa în viața de adult. Mulți sunt copiii răpciugi ai unor părinți întortocheați, moștenitorii moravurilor medievale în care am trăit până nu demult, dacă nu cumva încă mai trăim sub ele. O civilizație bolnavă în care, nu de puține ori, detectivul de suflete va fi obligat nu să facă precum într-un roman de Agatha Christie, vezi să caute femeia, ci, ironic, mai degrabă pe maică-sa.

3 thoughts on “Hartuire. Morala

  1. Asa e, am scris si eu chiar de curand ceva in aceeasi nota:
    http://piersicuta.blogspot.de/2012/12/adam-lanza-sau-anatomia-unor-tragedii.html

    In rest, cunosc prea bine up, close and personal ce inseamna “ura femeii primordiale”, a mamei toxice, abuzive pana in unghii, care si-a “iertat” parintii (constient, calculat, ca “asa e crestineste”) dar care isi revarsa din subconstient asupra copilului toata ura reprimata, toata setea de distrugere, cu toata dementa si disperarea de a nega in continuare raul care i s-a facut si ei candva…

    Ai dreptate, e mult mai usor sa blamam genele, fir-ar ele, decat sa ne privim sincer in oglinda si sa vedem acolo bubele😦

  2. Iar martiriul… si mai ales scosul lui pe nasul urmasilor… sa fim seriosi… nu se cheama sacrificiu, se cheama high on oxytocin.
    E, scrie asta pe un forum cu parinti de copii autisti, fie si pe departe si o sa fii aruncat in aer.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s