Am o intrebare totusi: daca tot nu doreau sa fie bagati in aceeasi oala, acesti doctori “curati” de ce nu au luat atitudine pana acum impotriva colegilor manjiti? Sa ne mai scuteasca.
Anonim
Pe vremuri (o tempora, o moris) cand se punea problema unei “chestii” in sedintele de partid, secretarul organizatiei de tineret se ridica si, cu pieptul zbatand de entuziasm proletar, punea intrebarea care devine leit-motiv discutiei pe care o demarez aici, privind reputatia medicului, dupa care fiecare isi facea autocritica si-apoi se emiteau sanctiuni. Daca tovarasul Visarion sustine ca nu a furat vilbrochene de la statiunea de mecanizare Sascut, dar ar fi putut sa afle daca l-ar fi intrebat pe Misha, cat de “curat” este tovarasul Visarion? Tovarasul Visarion ar fi trebuit sa previna, iar daca a fost in pozitie si-a avut increderea partidului, tovarasul Visarion ar fi trebuit sa dea dovada de initiativa si spirit civic. Si sa-l dea pe acest vampir al poporului pe mana clasei muncitoare.
Aici ne aflam astazi. Asa suntem noi, medicii, judecati.
Azi noi, medicii, suntem paria de serviciu. Nu mai sunt trecerile de pietoni de pe Kisselef. Nu mai sunt E-urile. Sunt doctorii care submineaza nevoia poporului suveran. Intr-un fel, sau altul, tema agoniei sanatatii in Romania la nivel de sistem a provocat un val de “reactii”. Reactiile in imensa lor majoritate, vai noua, sunt idiosincratice si cel mult reflecta ignoranta unora care se erijeaza in noi Cato. Vreau, jur ca vreau, sa aud acele argumente care merita. Vreau sa primesc plangerile vis-a-vis de sistem care chiar reflecta o cunoastere a sistemului. Evident, in relatia dintre tine, pacient si “eu” sistem medical exista o perpetua tentatie de abuz. E ubicuitara. E pretutindeni. Oriunde practic in aceasta lume daca institui o regula si-o parte si cealalta care ii asigura validitatea cauta sa o impiedice. Si atunci mai pui o regula, ca daca se incalca prima regula apare o consecinta negativa. Economic se ofera partilor o subventie pozitiva de viitor. Nu stim nici unii, nici ceilalti, binele si raul in practica medicala dar ne luam dupa figmenti axiomatici cum ar fi “primum non nocere”. Acest principiu hipocratic nu se aplica, din pacate, decat in medicina romantica si cea orientativa cand dai de meandre decizionale. Altfel in medicina moderna majoritatea cazurilor sunt finalizate intr-un “nocere”, incepand cu campaniile de vaccinare si continuand cu toata gama de explorari invazive care relativizeaza raul. Un rau mai mic te salveaza de la un rau mai mare. Viata, in paradigma medicala moderna, e un compromis de substractie, o functie de echilibru, o homeostazie. Arunca o piatra intr-un lac linistit dimineata, si-i vei strica homeostazia. Vor aparea unde de soc. Piatra va merge la fund. In virtutea regulii sancte a gravitatiei si fortelor de forfecare la interfata aer/ apa urmele pietrei se vor sterge, si entalpia maxima recastigata. Aidoma, actul medical provoaca invariabil turbulente in viata individului. Viata capata proportii precare dupa ce vei fi intrat in relatie cu un medic. Inainte e doar hazard, si evolutie naturalista. Dupa, e un proces in care si medic, si pacient, lupta impreuna pentru un “ceva” care comporta riscuri adeseori vitale. Din aceasta lupta deriva efecte infauste colaterale. Oameni mor. Pot sa rezulte infirmitati. Noua “viata” poate sa fie cu totul altfel decat a fost ea proiectata fantastic in perioada de tendinta naturalista spre extinctie.
Comunitatea, oriunde, isi are medicii pe care si-i merita. Pe care si-i “creste”. Pe care si-i cultiva. Putine sunt acele profesii arhetipale care sa-si traga seva chiar din nevoia de colaborare sociala dincolo de tagma vindecatorilor. Pozitia noastra isi regaseste arareori corespondent in regnul animal, noi fiind mereu pe o traiectorie de coliziune cu pacientul, cautand o simbioza perfecta in care el e boala, noi solutia. Invitatia este evidenta, dorinta latenta a pacientului fiind ca doar prin prezenta in acelasi spatiu “celalalt” sa-si asume rolul de ingrijitor si fara prea mare zabava sa ia durerea omului cu mana. Am putea sa remarcam ca, inca de pe vremea lui Aesculap si-a sarpelui de arama, medicul a avut un destin aparte in istoria umanitatii. Acolo unde altii au dat cu sabia, noi am venit cu atsa si ac. Acolo unde ghioaga a zdrobit osul, medicul a inventat atela si imobilizarea prin tractiune.
Pentru toate cele de mai sus, trebuie spus ca medicul roman a devenit bestia care nu arareori este (si aici ma distantez formal de alti colegi de-ai mei care continua sa pledeze pentru omenia instilata in fiecare profesionist de sanatate) independent de voia, nevoia si anevoia societatii care-l inconjoara. O colega observa deunazi, vis-a-vis de alt text de-al meu pe aceasta tema, ca un anumit sir de argumente ar fi atacat in vreun fel “credibilitatea” mea in fata colegilor. I-am raspuns ca faptul ca sunt medic imi confera credibilitate; credibilitatea nu-mi garanteaza totusi ca am dreptate; credibilitatea, in cele din urma, nu ma transforma intr-un bun profesionist. Or aici se pune adeseori problema, in ultima vreme, ca toate scandalurile iscate ating undeva profund in nevoia medicului de-a fi “credibil”, de-a fi “saman”, de-a fi “solvabil” cumva moral in fata pacientului inainte ca acesta “sa se puna pe mana doctorului”. E posibil sa fie o particularitate a specialitatii mele, dar in psihiatrie stim ca toate aceste asteptari nu sunt realiste, si fac parte din dansul egretei la inceput de relatie cu un pacient. Din fericire, noi stim cel mai bine cum se cheama facatorii de minuni.
Dar pe de alta parte atingerea la adresa numelui nostru impieteaza onoarea acestei profesii, si este facuta de persoane care continua sa ne priveasca drept facand parte dintr-o clasa muncitoare, rude pe regn si vecini de creanga cu alte categorii socioprofesionale. Si se inseala. Drept este ca adeseori este un motiv de lauda pentru unii ca au reusit sa dea spaga la un parlit de doctor; e un fel de pomana, sa ia si el saracu’ mai ales ca uite cum isi bat joc “astia” de el. Stai, imi spun anumiti prieteni, uite tu esti doctor bun, da? Si daca eu vreau sa-ti dau tie pentru ca stiu ca esti bun si pentru ca ti-ai facut treaba si intamplator stiu si cat castigi, e pacat? Eu zic ca da. Eu zic ca asta este, in fapt, investitia in prestigiu pe care trebuie sa o faca medicina romaneasca. Cred ca noi, comunitar, trebuie sa ducem chestiunea remuneratiei, si cea a “retributiei” pe sub tejghea mana in mana spre o rezolvare complementara. Eu n-am nimic impotriva consultatiei cu plata. N-am nimic sa se stie ca iau X pe o consultatie, iar ca Y ia mai putin, sau ca la spitalul Z poti sa faci o consultatiei sau o analiza pe care n-o poti sa o faci la spitalul T. Cine sa vina sa formalizeze o astfel de schimbare? Pacientul? Tot pacientul, amaratul?
G.
andreanum & co 